CURIOZITATI

[Adyasig]

De ce nu pot pinguinii să zboare? Misterul a fost descifrat

Multă vreme biologii s-au întrebat de ce aceste păsări nu zboară, în ciuda faptului că au aripi puternice. Răspunsul pare a fi „pinguinii nu zboară pentru că înoată”: oamenii de ştiinţă cred că nicio pasăre nu poate face la fel de bine amândouă aceste lucruri.
 
Performanţele pinguinilor în ceea ce priveşte deplasarea prin apă, i-au „costat” – evolutiv vorbind – abilitatea de a zbura.
Studiind mai multe specii de păsări marine înrudite cu pinguinii, cercetătorii au confirmat că nicio pasăre nu poate fi la fel de performantă în aer ca şi în apă: o aripă care este potrivită pentru zbor nu poate fi la fel de eficientă pentru scufundare şi înot.
Rezultatele studiului au fost publicate în Proceedings of the National Academy of Sciences.
Există mai multe ipoteze care încearcă să explice de ce anumite păsări nu zboară.
Una dintre ipoteze sugerează că anumite specii de păsări au devenit nezburătoare datorită lipsei prădătorilor tereştri în mediul lor de trai; cu alte cuvinte, nu au avut de ce „să înveţe” să zboare, de vreme ce nu aveau duşmani naturali pe sol.
O altă concepţie este denumită „ipoteza biomecanică”. O pasăre care zboară îşi foloseşte aripile altfel decât atunci când se scufundă, iar ipoteza biomecanică spune că nu se poate construi o aripă care să exceleze în ambele sarcini.
Pentru a verifica ipoteza, cercetătorii au studiat nişte păsări înrudite cu pinguinii, numite alce .
 
 
Acestea înoată aproape la fel de bine ca pinguinii, dar, spre deosebire de aceştia, pot şi să zboare.
Specialiştii au analizat consumul de energie de către aceste păsări, pentru diferite tipuri de locomoţie, constatând că ele se scufundă cu uşurinţă, dar că zborul este mult mai obositor.
Aripile lor sunt foarte scurte şi trebuie să bată din aripi cu frecvenţă foarte mare pentru a se menţine în aer.
Oamenii de ştiinţă cred că aceste păsări ilustrează modul în care se face trecerea, în evoluţie, de la păsările marine capabile atât să se scufunde, cât şi să zboare, la cele care sunt nezburătoare.
În trecut, cred ei, pinguinii au fost puşi în faţa unei „alegeri evolutive”: fie să păstreze capacitatea de a zbura şi să fie ceva mai puţin performanţi în apă, fie să devină excelenţi înotători şi scufundători, renunţând la zbor.

 
Ipoteza cercetătorilor este că, pe măsură ce aripile au devenit tot mai eficiente în apă, ele au devenit din ce în ce mai puţin eficiente în zbor. La un moment dat, a devenit atât de „costisitor” pentru pinguini să zboare – din punct de vedere energetic, încât ei „au renunţat” la zbor, transformându-şi aripile în excepţionale mijloace de deplasare prin apă.

[Adyasig]

Un mister letal ce s-a ascuns în sânge a fost descifrat! Rezultatul: cea de-a 33-a grupă de sânge descoperită de cercetători!

O grupă de sânge care poate face ca transfuziile de sânge să fie letale s-a dovedit a fi un mister timp de 60 de ani. Acum, cercetătorii au reuşit să identifice secretul din spatele grupei de sânge cunoscute sub numele de „Vel”, descoperire care ar putea să facă sângele mai sigur pentru sute de mii de persoane din întreaga lume.



Misterul a debutat în 1952, când o femeie în vârstă de 66 de ani din New York, bolnavă de cancer de colon, a primit o transfuzie de sânge şi a suferit o reacţie neaşteptată, foarte gravă şi potenţial letală, în care corpul ei a respins sângele. Medicii care au investigat acest caz se refereau la femeie, folosindu-i numele de familie, drept „Pacienta Vel”.
Cercetările aprofundate au relevat că doamna Vel a dezvoltat o reacţie imună foarte puternică la un compus necunoscut ce se găsea în sângele ce-i fusese transfuzat. Cu toate acestea, oamenii de ştiinţă nu au putut să identifice respectivul compus, deschizând acest mister al unui nou tip de sânge, „Vel-negativ”.
„Baza moleculară a sângelui de tip Vel-negativ a rămas nedescoperită pentru mai bine de 60 de ani, în ciuda eforturilor intense depuse la nivel mondial”, a explicat cercetătorul Bryan Balliff, biochimist şi specialist în spectrometrie la Universitatea Vermont.
Majoritatea oamenilor de pe Terra sunt Vel-pozitivi, dar studiile efectuate după identificarea cazului doamnei Vel au arătat că nu este singură. Peste 200.000 de oameni din Europa şi mai bine de 100.000 de persoane din America de Nord au sângele de tip Vel-negativ. În Europa, incidenţa acestui tip rar de sânge este de 1 la 2.500 de persoane, iar dacă aceşti oameni primesc o transfuzie cu sânge Vel-pozitiv riscă să sufere de insuficienţă renală şi chiar să moară.
Hematiile fiecărei persoane sunt acoperite cu molecule ce servesc drept antigene, compuşi ce instruiesc sistemul imunitar să reacţioneze. Acesta reacţionează prin pomparea de proteine cunoscute sub numele de anticorpi ce se ataşează de antigene şi le neutralizează. Cu toate acestea, de regulă oamenii nu produc anticorpi la propriile antigene, ci doar la antigenele străine – cum ar fi cele obţinute de la sângele altei persoane care are o grupă de sânge diferită (şi, astfel, antigene pe care ei nu le au).
Cele mai cunoscute antigene sunt cele ce formează principalele grupe de sânge: A, B, AB şi O. Pe lângă aceastea mai există numeroase alte grupe de sânge mai puţin cunoscute, precum Vel, care au potenţialul de a face transfuziile periculoase pentru pacienţi.
Sângele Vel-negativ este unul dintre tipurile de sânge ce pot fi obţinute extrem de greu în numeroase ţări. Acest lucru se datorează parţial rarităţii sale, dar totodată şi faptului că nu există o metodă sistematică de identificare a sângelui Vel-negativ la donatori. Până acum, pentru a identifica dacă o persoană este Vel-negativă sau Vel-pozitivă, doctorii foloseau anticorpi obţinuţi de la puţinele persoane identificate drept Vel-negative, după ce corpurile lor au respins sângele transfuzat. Multe spitale şi bănci de sânge nu au acces la aceşti anticorpi, astfel că nu au nicio metodă prin care să testeze pentru Vel.
Acum cercetătorul Bryan Baliff, alături de Lionel Arnaud, un specialist în biologie moleculară de la Institutul Naţional de Transfuzie a Sângelui din Franţa au descifrat misterul tipului de sânge Vel.
„Reuşita noastră promite să ofere cadrelor medicale asistenţă imediată în cazul în care se confruntă cu această grupă rară de sânge”, a comentat Baliff.
Pentru a identifica elementul-lipsă din acest puzzle, echipa internaţională de cercetători a folosit anticorpii extraşi de la pacienţii Vel-negativ pentru a purifica proteina Vel din membranele hematiilor umane. Balliff şi colegii săi au identificat „vinovatul”, o moleculă minusculă neobservată până acum pe care au intitulat SMIM1 (small integral membrane protein 1). Analiza genetică efectuată pe 70 de persoane Vel-negativ a dezvăluit că toţi pacienţii aveua o genă lipsă, genă ce permite celulelor să producă SMIM1.
Anul trecut, aceiaşi cercetători au identificat proteinele responsabile pentru alte două grupe rare de sânge, Junior şi Langeris. Cu Vel, numărul grupelor de sânge înţelese de cercetători se ridică astăzi la 33.
„Deşi încă mai există câteva tipuri rare de sânge cărora nu le-am elucidat baza moleculară, sângele Vel-negativ reprezenta, cu siguranţă, misterul cel mai supărător”, a comentat Arnaud.
Cercetătorii au conceput teste pe baza ADN-ului ce permit identificarea pacienţilor cu Vel-negativ. Aceste teste pot fi integrate uşor în procedurile de testare de sânge existente, iar cadrele medicale le pot realiza în mai puţin de două ore.
„Pentru acei câţiva oameni cu sânge Vel-negativ ce au nevoie de o transfuzie de sânge, această perioadă de timp scurtă ar putea permite să le fie salvată viaţa. Chiar dacă eşti acea rară persoană din 2.500 care este Vel-negativ, acum ştim cum să îţi aflăm repede grupa de sânge şi cum să-ţi obţinem sângele de care ai nevoie”, a explicat Baliff.
Studiul a fost publicat în jurnalul ştiinţific EMBO Molecular Medicine.

[Adyasig]

10 curiozitati despre..avioane

Daca ti-ai pus vreodata problema sigurantei zborului, atunci in mod cert te-ar ajuta sa afli ca, odata ce te-ai urcat in avion, esti mai sigur decat pe sosele sau in tren. Iata, mai jos, cateva detalii despre cat de sigur este sa zbori si de ce teama de zbor este complet irationala!


1. Pilotii: Probabil ai auzit, de multe ori, ca in cazul marilor accidente aviatice a fost vorba de o eroare umana. Tine cont, totusi, ca pilotii sunt oameni care conduc avionul altfel decat conduce un sofer TIR-ul! Ei invata sa zboare inainte de a pune piciorul intr-o nava de zbor, iar testele la care sunt supusi inca de cand decid sa urmeze o astfel de profesie au scopul de a-i selecta pe cei cu adevarat daruiti pentru o astfel de meserie (atenti la detalii, rigurosi, conservatori, carora nu le place riscul etc).
2. Un motor oprit nu inseamna nimic: chiar daca un motor a cedat, avionul poate ajunge la destinatie si asa. Mai mult, chiar daca toate motoarele cedeaza, acest lucru nu implica prin sine ca avionul se va prabusi. Timp de 30 de minute, avionul poate “aluneca” prin aer pana la sol pentru o aterizare de urgenta.
3. Pasarile nu opresc un avion! Asta se intampla doar in filmele americane pentru ca, atunci cand un avion este testat pentru a fi bagat in uz, pui intregi sunt aruncati spre motor pentru a vedea daca motorul rezista unui astfel de “atac”.
4. Avioanele sunt o investitie inteligenta. Atunci cand un avion este proiectat, se tine cont atat de siguranta pasagerului, cat si de faptul ca un aparat de zbor costa peste 10 milioane de dolari. Biletul de avion pe care il platesti este scump atat pentru ca este rapid, cat si pentru ca urci intr-o masinarie de zbor proiectata cu grija, de oameni foarte inteligenti si capabili sa ofere siguranta deplina si viata lunga atat tie, cat si aparatului.
5. Sisteme de siguranta! Fiecare avion are, pe langa sistemul primar, unul auxiliar, de back-up si inca unul de urgenta (deci 4). Daca unul dintre aceste sisteme de de pilotaj cedeaza, mai raman 3. Chiar ai de ce sa te ingrijorezi?
6. Avioanele pot zbura prin furtuni. Totusi, acest lucru nu se intampla niciodata pentru ca este ilegal pentru piloti sa se apropie la mai mult de 20 de mile de o furtuna, asa ca le ocolesc.
7. Suficient combustibil: Un avion nu va ramane in pana de combustibil daca nu are probleme majore. De obicei, companiile sunt obligate sa asigura combustibil pana la destinatie. In plus, exista o rezerva pentru situatiile in care avionul rateaza aterizarea, trebuie sa zboare pana la cea mai indepartate pista sau sa stea in aer cu 30 de minute mai mult. Dupa toate aceste rezerve, inca 10% combustibil se adauga in fiecare rezervor.
8. Vizibilitate zero: Majoritatea avioanelor pot ateriza in conditii de vizibilitate zero. Acest lucru este posibil deoarece sunt dotate cu echipament de aterizare pe vizibilitate redusa si pilotii au experienta aterizarii in conditii de acest gen inca de dinainte de a intra in circuitul comercial.
9. Bagajele nu sunt o problema: Dupa atacurile din America, regulile de zbor s-au inasprit, iar bagajele si persoanele care urca in avion sunt atent verificate. Chiar daca alegeti varianta zborurilor low-cost sau preferati zborurile exclusiviste, veti fi supusi razelor X atat dumneavoastra, cat si bagajele.
10. Fara tamponari: Doua avioane nu se pot tampona prin eroare de pilotaj pentru ca, in afara faptului ca sunt orientate de la sol de controlori de trafic, aparatele de zbor detin siteme de evitare a coliziunii care monitorizeaza si evita avioanele din vecinatatea navei.

[Adyasig]

50 de curiozităţi şi superlative geografice


Cu fiecare zi ce trece aflăm tot mai multe despre planeta noastră, dar aceasta nu înseamnă că vom ajunge vreodată să o cunoaştem în întregime. Însă întotdeauna vom ştii că am avut, în lunga călătorie de descoperire a acestei lumi, o curiozitate nesfârşită şi mare entuziasm…
● în 1848, timp de 30 de ore, apa Cascadei Niagara a dispărut de pe stâncile abrupte: la 50 de km în amonte, o barieră de gheaţă a blocat complet râul.
● înconjurat de munţi, Hong Kong-ul nu a găsit prea mult spaţiu liber pe malul mării, astfel că s-a dezvoltat pe verticală şi a reuşit să aibă cei mai mulţi zgârie-nori (clădiri având peste 100 m înălţime) din lume (2354), de trei ori mai mulţi decât în New York şi de patru ori mai mulţi decât în Tokio.

● atenţie la Australia: are cele mai multe specii de reptile din lume, 755.
● cu cei 1.000 de km lungime şi cu o suprafaţă totală de 371.000 km², Marea Caspică e cel mai mare lac din lume (cu apă sărată), ţărmurile sale fiind împărţite între Rusia, Azerbaidjan, Iran, Turkmenistan şi Kazahstan.
● în 1943, într-un lan de porumb din Mexic s-a ivit o fisură, apoi au ieşit gaze şi praf; a doua zi de dimineaţă, era deja format un con de 9 metri, din care erau azvârlite pietre şi cenuşă. După un an, conul vulcanului se înălţa la 300 de metri şi deja îngropase sub lavă un întreg sat. Paricutin a fost primul vulcan atent studiat de specialişti chiar din momentul formării sale.
● Marea Sargaselor din sudul Insulelor Bermude, cunoscută pentru “pădurile” sale de alge, se roteşte permanent în sensul acelor de ceasornic, împinsă de curenţii Atlanticului.

● în Lacul Malawi din S-E Africii trăiesc cele mai multe specii de peşti dintr-o sursă de apă dulce continentală, peste 1.000, 90% din ele fiind endemice.

● numele Mării Caraibilor vine de la cuvântul indian carib, ce însemna persoană, însă el a ajuns să fie preluat sub forma de canibal: canibalismul la această populaţie amerindiană era practicat rar şi doar în legătură cu ritualurile războinice, fapt pe care primii europeni ajunşi în zonă nu l-au înţeles; ei au crezut că toţii indienii erau mâncători de oameni.
● în localitatea Brignoles din Franţa a plouat în 1973 cu…broscuţe; o coloană de aer cu circulaţie rapidă a ridicat sute de amfibieni dintr-o zonă mlăştinoasă şi i-a aruncat peste oraşul din Provence.
● Muntele Roraima, cel care l-a inspirat pe Sir Conan Doyle să scrie O lume dispărută, e cel mai înalt tepuy (sălaş al zeilor) din cei 100 ai întregii lumi, adică un bloc de gresie colosal, ridicat la 2.000 de metri deasupra junglei de la graniţa Venezuelei cu Brazilia şi Guyana.

● în apropierea coastelor Trinidadului (Marea Caraibilor) există vulcani noroioşi subacvatici, a căror pastă fluidă iese de sub valuri şi formează insule, unele dispărând repede, altele devenind casă pentru păsările din zonă.
● cel mai vechi parc naţional din lume este Yellowstone (S.U.A.), creat în 1872.
● 3000 de recife individuale, 1500 de specii de peşti, 400 de specii de moluşte şi 400 de specii de peşti se leagă de cea mai mare structură de pe Pământ construită de organisme vii: Marea Barieră de Corali din apropierea coastelor Australiei.

● aproape 90% din populaţia lumii trăieşte în emisfera nordică; şi tot aici se mai poate vorbi despre superlative demografice - numărul total al locuitorilor Chinei şi ai Indiei este egalat de cel al tuturor locuitorilor din următoarele 22 de ţări din topul celor mai populate.

● nu Muntele Everest (8.848 m) deţine cea mai mare înălţime din lume, ci Muntele Mauna Kea din Hawaii (10.206 m); primul e cel mai înalt de pe uscat, însă măsurat de la baza sa de pe fundul oceanului, muntele hawaian trece primul în top.

● Oceanul Pacific conţine peste jumătate din întreaga apă sărată din lume.
● o suprafaţă totală mai mare decât cea a Austriei şi o populaţie de aproape 32 de milioane de locuitori au determinat ca municipalitatea Chongqing din China să fie cea mai mare din lume.
● Oceanul planetar ascunde cel mai lung lanţ muntos din lume: Dorsala Medie Oceanică (65.000 km).

● deşi fluviul Orinoco al Americii de Sud este aproape în totalitate navigabil şi accesibil iubitorilor de natură, încă există dubii în ceea ce priveşte adevăratul său izvor şi încă mulţi dintre afluenţii săi au rămas neexploraţi, din pricina bazinului fluvial uriaş. În privinţa biodiversităţii, Orinoco e un concurent serios al Amazonului.

● Munţii Pirinei au foarte puţine lacuri de munte, dar excelează la capitolul cascade, torente (gaves) şi izvoare termale. Cea mai mare cascadă din Franţa se află aici şi se numeşte Gavarnie (422 metri).

● la 360 de kilometri de ţărmul nord-estic al Braziliei se află Arhipeleagul Fernando do Noronha, un soi de frate geamăn al Insulelor Galapagos, considerat astfel datorită ecosistemului unic şi bogat al celor 21 de insule vulcanice.

● peretele de granit al Muntelui Stone din S.U.A.(Georgia) expune cel mai mare basorelief din lume, un memorial înfăţişând trei lideri ai Confederaţiei Statelor Americane din timpul Războiul Civil American; o potecă în trepte, lungă de 2 kilometri, sau telecabinele urcă până pe vârful rotund al acestui munte.
● deşi clima Islandei se încadrează în categoria „subpolară”, totuşi temperaturile medii înregistrate în capitala Reykjavik în decursul iernii sunt în jur de zero grade; surprinzător, pentru „Ţara de gheaţă”. Verile însă sunt reci (14ºC) şi, de regulă, ploioase.
● cea mai înaltă cascadă a lumii, Angel (Venezuela), are aproape un kilometru înălţime şi cade direct în valea adâncă de la baza muntelui, fără a mai trece vreo treaptă de stâncă. Numele ei vine de la pilotul american Jimmie Angel, care a survolat pentru prima dată zona în 1921, cu un avion comercial.

● 44% din jungla ce acoperă o mare parte din statul caraibian Belize reprezintă parc naţional, ceea ce, raportat la suprafaţa ţării, înseamnă cel mai bun procent de arie protejată din America Latină.
● cea mai importantă sursă de aisberguri uriaşe: banchizele Antarcticii.
● Canionul Colca (4160 m) din Peru, de două ori mai adânc decât Marele Canion al S.U.A., e casa milenară a uneia dintre cele mai mari păsări, condorul. Tot aici însă trăieşte şi colibri gigant, cel mai mare dintre toate speciile.

● în cea mai lungă călătorie făcută de păsări, rândunicile de mare arctice zboară peste 40.000 de kilometri în fiecare an, din ţinuturile arctice până în Antarctica şi înapoi.
● cei mai bătrâni munţi ai Europei se întind în Scoţia, în aşa-numitele Ţinuturi Muntoase nordice; vârsta lor aproximativă e de 3000 de milioane de ani. Pe lângă peisajele extraordinare, în care culmile înalte întâlnesc fâşii lungi de coaste oceanice, un drum inedit străbate aceste zone sălbatice: cel din povestea whisky-ului.
● în părţile nordice ale Suediei, fenomenul „nopţilor albe” (când Soarele nu coboară sub orizont, deoarece partea nordică a axei Pământului e înclinată spre astru) se observă în lunile mai-iulie: e o perioadă foarte bună pentru vizitat ultimele mari ţinuturi sălbatice ale Europei.

● după Grecia, Croaţia se laudă cu al doilea grup de insule, ca număr, din Marea Mediterană: 700 de insule propriu-zise şi încă 450 de insuliţe, stânci şi stânci submarine. Din primele, aproape 50 sunt locuite (numărul variază în funcţie de sezoane), însă mai mult de 12 insule au mai puţin de 100 de locuitori permanenţi.
● în pădurile din Madagascar trăieşte o treime din speciile de cameleoni. Tot pe această insulă cu un ecosistem extraordinar, în 1993 a fost redescoperită cea mai mică primată a lumii, lemurul-şoarece, considerată a fi fost dispărută.
● dacă vreţi să vedeţi cea mai mică focă a lumii, trebuie să ajungeţi la Baikal (Rusia), cel mai adânc lac de pe glob (1.642 m) şi, totodată, cea mai mare rezervă de apă dulce.

● numele Geysir l-au dat islandezii unei coloane înalte de apă fierbinte, ţâşnită de sub pământul vulcanic în 1294; de atunci, denumirea de gheizer s-a răspândit în întreaga lume.
● pe Coasta Scheletelor de la întâlnirea Deşertului Namib cu Oceanul Atlantic, multe epave stau mărturie pentru necruţătoarele ceţuri albe şi dese, formate din combinarea curenţilor de aer calzi şi reci. Periodic, pâclele cuprind apele, ţărmurile şi câmpiile de pietriş, precum o capcană periculoasă.
● cel mai îndepărtat punct de centrul Pământului e vârful Muntelui Chimborazo (6.267 m), din Ecuador.

● în lumina soarelui care apune, Muntele Uluru din Australia – cel mai mare monolit de gresie al lumii - devine portocaliu, roşu, maro şi cenuşiu. Cocoaşa lui venerabilă poate fi zărită şi de la zeci de kilometri depărtare.

● când barajul de la Asuan a fost construit pe fluviul Nil, două temple de la Abu Simbel au fost ridicate cu peste 60 de metri faţă de locul lor originar, pentru a nu se pierde în apele lacului de acumulare.
● în 1947, câteva din vârfurile Alpilor Elveţieni s-au colorat într-un roz pal: zăpada munţilor s-a amestecat cu praful roşu saharian, adus de o violentă furtună de nisip din deşertul Algeriei.
● fiindcă activitatea vulcanică de sub plăcile continentale încălzeşte apa Mării Roşii, aici s-au dezvoltat în ultimii 7000 de ani unele dintre cele mai tinere şi mai bogate recife de corali din lume. Câteodată, pe o arie de câţiva metri pătraţi se pot găsi până la 20 de specii de coral, din cele 180 deja identificate în întreaga mare. (Peste 350 de specii de corali trăiesc pe Marea Barieră.)
● destinaţia perfectă a Sărbătorilor de iarnă: Casa lui Moş Crăciun, oraş Rovaniemi, provincia Laponia, Finlanda. Dacă nu ajungeţi, puteţi să îi scrieţi pe această adresă, cel mai cunoscut locuitor al Laponiei are aici oficiu poştal.
● frumoasele piscuri ale Munţilor Dolomiţi din Italia s-au născut din recifele coraligene din adâncurile mării de acum 65 milioane de ani.
● mii de buşteni fosilizaţi şi intens coloraţi formează în Deşertul Pictat al Californiei aşa-numita Pădure Împietrită. În urmă cu milioane de ani, o pădure de pini a fost luată de ape puternice, dusă la depărtare şi îngropată rapid sub aluviuni grele. Trunchiurile sparte s-au pietrificat, fiindcă nu au avut timp să putrezească.
● 300 de zile pe an, Munţii Rwenzori (Munţii Lunei) ai Africii îşi ascund crestele în nori. Când ceaţa se risipeşte, se ivesc vârfurile de peste 4800 de metri şi versanţii cu păduri luxuriante, în care plantele ating dimensiuni uriaşe, ca şi cum nu ar fi ieşit din erele geologice timpurii ale Pământului.

● deşertul alb dintre Munţii Sacramento şi San Andreas (din statul american New Mexico) străluceşte în lumina soarelui precum o pătură de zăpadă. Granulele de cuarţ şi gipsul moale alcătuiesc nisipurile fine ale dunelor încă de acum zeci de milioane de ani.

● atunci când se unesc cu Amazonul, apele negre ale fluviului Rio Negro curg alături de apele bej-maronii, fără să se amestece cale de câţiva kilometri; combinarea lor e împiedicată de diferenţa de temperatură şi de viteza de scurgere.

● 180 de kilometri pătrunde marele Fiord Sognefjord în ţărmul vestic al Norvegiei, printre munţii înalţi de 2100 metri.

● în paradisul tropical din Insulele Borneo şi Sumatra, din Filipine şi din Malaezia creşte cea mai mare floare din lume: Rafflesia, cu un diametru şi de 100 centimetri. Din pricina mirosului urât pe care îl degajă (de putrefacţie), se poate spune că planta nu se înscrie decât în preferinţele unor insecte.

● în Australia există câteva lacuri cu apă de un roz intens: în conţinutul ei sărat trăieşte alga Dunaliella Salina, care produce un pigment roşu.

● pe Insula Madeira din Oceanul Atlantic, prin cea mai mare pădure de lauri a lumii trec levadas-uri, adică apeductele înguste construite pentru a transporta apa de ploaie căzută în munţi, pe terenurile joase din vale, acolo unde se întind culturile îngrijite de localnici.

[Adyasig]

50 curiozitati absolut incredibile despre corpul uman



Corpul uman, o masinarie perfecta care nu a incetat nici pana in prezent sa ii uimeasca pe oamenii de stiinta.

1. Daca toti cei 600 de muchi din care este format corpul uman s-ar incorda in acelasi timp si in aceeasi directie, o persoana ar putea ridica o greutate de 25 de tone.

2. Creierul uman este compus din 100 de miliarde de celule nervoase.

3. Acidul gastric pe care stomacul uman il elimina este atat de puternic incat ar putea dizolva pana si otelul. Nu ne autodigeram pentru ca suntem protejati de mucoase.

4. Cu toate acestea, stomacul trebuie sa-si refaca membrana mucoasa de protectie la fiecare 3 zile pentru a evita autodigerarea.

5. De-a lungul vietii, un om secreta pana la 25,000 de litri de saliva.

6. Stiti ce rol au degetele de la picioare? Chiar daca nu putem scrie sau ridica obiecte cu ele, joaca un rol important in sustinerea echilibrului atunci cand stam in picioare.

7. Creierul uman genereaza mai multe impulsuri electrice intr-o zi decat toate telefoanele din lume.

8. Corpul uman elibereaza in 30 de minute suficienta energie cat sa incalzesti un litru de apa.

9. Stranutul iese din gura cu o viteza de peste 160 km/h.

10. Celulele care alcatuiesc corpul uman pot stoca de pana la 5 ori mai multa informatie decat cea cuprinsa in Enciclopedia Britanica.

11. Un singur barbat poate produce 10 milioane de spermatozoizi in fiecare zi, suficient sa repopuleze intreaga planeta in sase luni.

12. Cand o persoana moare, vazul este primul simt care dispare, iar auzul ultimul.

13. Corpul uman contine:
Suficient potasiu pentru a provoca explozia unui tun de jucarie
Destul zahar pentru a umple un borcan
Destula grasime pentru a face sapte bucati de sapun
Suficient fier pentru a face un cui
Destul sulf pentru a deparazita un caine

14. Cea mai mare celula din corpul uman este ovulul, iar cea mai mica spermatozoidul

15. In cazul in care, cantitatea de apa din corpul unui om va fi redusa cu 1%, acestuia ii se va face sete. Daca va fi redusa cu 10%, acesta va muri.

16. Potrivit Enciclopediei Britanice, femurul este mai tare decat betonul.

17. Rasul micsoreaza nivelul hormonilor stresului si intareste sistemul imunitar

18. Pentru ca nu are receptori ai durerii, creierul uman nu resimte durere.

19. Unghia care creste cel mai repede este cea de la degetul mijlociu.

20. Dupa o masa copioasa, auzul tau scade

21. Corpul uman utilizeaza 300 de muschi pentru a mentine corpul in pozitie dreapta.

22. Daca mesajul non-verbal il contrazice pe cel verbal, oamenii vor da crezare celui non-verbal, avand mai multa incredere in gesturi decat in cuvinte.

23. Doua kilograme din greutatea noastra este reprezentata de bacterii.

24. In corpul uman exista sufcient fosfor pentru a crea 250 de chibrituri

25. Inima bate de aproximativ 2.700.000.000 ori in timpul vietii

26. Inima va continua sa bata si dupa ce este scoasa din corp. Daca este taiata in bucati, muschii inimii vor continua sa se contracte pentru o perioada.

27. Un om poate trai 40 de zile fara mancare, 6 zile fara apa si 6 minute fara oxigen.

28. Pentru a te incrunta folosesti 43 de muschi, dar pentru a zambi numai 17.

29. Sunt necesare aproximativ 200.000 de incruntari pentru aparitia unui rid permanent deasupra sprancenelor.

30. Suntem programati genetic sa traim 100 de ani. Alegerile nesanatoase si stilul de viata ne scurteaza insa foarte mult viata

31. Din punct de vedere fizic, o femeie poate naste 35 de copii de-a lungul vietii

32. Femeile care citesc romane erotice, sunt mai active sexual decat cele care nu accepta acest tip de literatura.

33. Majoritatea barbatilor petrec aproximativ 3.300 ore din viata pentru a se barbieri. Daca nu ar fi barbierita, barba ar ajunge la 9 metri intr-o viata.

34. In ureche exista pana la 4.000 de glande generatoare de ceara.

35. In primul an de viata, un nau nascut rapeste intre 400 si 750 de ore de somn din perioada de somn a parintilor

36. Pentru a simti gustul unui aliment, saliva trebuie sa il dizolve mai intai. Incercati numai.

37. Nu poti stranuta cu ochii deschisi

38. Media duratei unui vis profund la om este de 2-3 secunde.

39. Peste 70% din bolile existente se transmit prin secretiile din nasul sau gatul omului.

40. Personale inteligente au mai mult zinc si cupru in compozitia firului de par

41. La fel ca amprentele, buzele nu lasa urme identice.

42. Firul de par poate suporta o greutate de 3 kilograme

43. Zilnic aveam in jur de 70.000 de ganduri.

44. Vasele de sange din creierul uman masoara aproximativ 161.000 de km, suficient cat sa inconjoare Pamantul de patru ori.

45. Nu poti sforai si visa in acelasi timp.

46. O celula are nevoie de 60 de secunde pentru a realiza un circuit complet al corpului uman.

47. O persoana isi petrece 6 ani din viata visand.

48. Urechile pot distinge pana la 300.000 de tonalitati.

49. O persoana foloseste 200 din muschi atunci cand face un pas.

50. Inaltimea omului variaza in timpul zilei. Dimineata suntem cu un cm mai inalti decat seara. Acest lucru se intampla deoarece discurile intervertebrale se “taseaza” atunci cand stam in picioare, datorita greutatii propriului corp.

[Adyasig]

CURIOZITĂŢI care te vor SURPRINDE

Lumea e plină de lucruri bizare, de legi absurde sau de obiceiuri ciudate. De la corpul uman până la fenomenele meteo stranii, mii de ciudăţenii ne pun pe gânduri sau ne fac să zâmbim.

 
Curiozităţile corpului uman
Omul e o maşinărie plină de taine şi ciudăţenii, pe care ştiinţa nu le poate explica întru totul.
1 Ştiai că poţi supravieţui, chiar dacă îţi lipsesc anumite organe precum unul dintre rinichi sau unul dintre plămâni? De asemenea, poţi să trăieşti fără splină, fără 80% din intestine sau fără 75% din ficat.
2 N-ai spune, dar cel mai puternic muşchi cu care eşti înzestrat e limba. Ca şi degetele, limba are o amprentă unică, după care poţi fi identificat.
3 Acidul din stomac este atât de puternic încât poate descompune lamele de ras făcute din oţel. Astfel că celulele care protejează stomacul de acid trebuie să se înnoiască o dată la trei, patru zile.
4 Ai încercat vreodată să îţi atingi cotul cu nasul? Ei bine, se pare că este imposibil. Şi tot imposibil este să strănuţi cu ochii deschişi.
LEGI ABSURDE, VECHI SAU ACTUALE
► Parlamentul Marii Britanii a interzis Crăciunul în anul 1647. Puritanii considerau că fiecare zi este sfântă şi nu li se părea normal să sărbătorească una singură. Tot ei au interzis şi colindele de Crăciun, pentru că nu se potriveau cu atmosfera de sărbătoare.
► În anul 1935, Guvernul României a introdus o lege prin care personajul de desene animate Mickey Mouse a fost interzis pe motiv că era atât de urât încât speria copiii.
► În Elveţia este ilegal să trânteşti portiera maşinii, ca să nu îi deranjezi pe cei din jur.
►  În Myanmar este ilegal să accesezi internetul. Oricine o face ajunge să stea ani buni după gratii.
► Statul Carolina de Nord interzice înjurăturile în prezenţa... morţilor.
► Este ilegal să mori în Casa Parlamentului din Londra. Teoretic, cine moare în Parlament ar trebui îngropat sub însemnele regale.
FENOMENE STRANII
► Mingile de foc din Thailanda
Mii de oameni se adună, spre sfârşitul lunii octombrie, pe malurile râului Mekong, în Thailanda şi Laos. Noaptea, se văd sfere de foc care se ridică din apă şi se pierd în văzduh. Spectacolul e o minune a naturii pe care ştiinţa nu o poate explica. Cercetătorii cred că se ridică bule de gaz metan de pe fundul râului şi se aprind în contact cu aerul, dar teoria lor este greu de crezut.
►  Miracolul lui Moise
Un fenomen uluitor se petrece de două ori pe an în Coreea de Sud. Pentru o perioadă scurtă de timp, de numai câteva ore, o limbă de pământ lungă de aproape trei kilometri se ridică deasupra mării între insulele Jindo şi Modo. Mii de oameni se înghesuie să păşească pe podul de pământ, precum evreii lui Moise din Biblie.
► Ploaia roşie
Locuitorii din Kerala, o regiune din sudul Indiei, au fost de-a dreptul îngroziţi de ploaia roşie care a căzut din cer timp de aproape două luni, în 2001. Savanţii au analizat apa la microscop şi au găsit globule roşii, asemenea celulelor sangvine, dar lipsite de ADN. Globulele par să fie de origine extraterestră.
► Vibraţii paranormale în Bucegi
Masivul Bucegilor s-a cutremurat timp de aproape o lună în anul 1993. Localnicii auzeau tunete înfundate din adâncuri şi apoi simţeau cutremurele, de intensitate mică sau medie, dar deosebit de frecvente, uneori şi câte zece pe zi. În Vrancea sunt cutremure mici zi de zi, dar munţii Bucegi au o structură deosebită, sunt mai stabili şi se cutremură foarte rar. Oamenii de ştiinţă nu au putut explica activitatea seismică stranie din 1993, dar au descoperit că apar radiaţii puternice pe crestele Bucegilor, în unele zone.
► "Plouă cu broaşte!"
Nu e doar o expresie. Fenomenul e real şi s-a înregistrat în mai multe regiuni de pe glob, din California până în India. Se crede că tornadele puternice pot ridica în văzduh tone de apă, cu tot cu vieţuitoarele din oceane sau din lacuri. Astfel că, uneori, plouă cu broaşte sau cu peşti. Dar explicaţia ştiinţifică are o hibă: tornada ar trebui să ridice în aer tot ce găseşte în cale la suprafaţa apei, inclusiv păsări, reptile, vegetaţie, nu doar peşti sau numai broaşte.
MISTERE DIN LUMEA ANIMALELOR
► Albinele produc singura hrană din lume care nu se strică: mierea!
► Un şobolan poate rezista fără apă mai mult timp decât o cămilă.
► Pisicile au peste 100 de corzi vocale, pe când câinii au numai zece.
► Un melc are aproape 25.000 de dinţi.
► Girafa îşi poate curăţa urechile cu limba.
► Furnicile nu dorm niciodată, nici noaptea, dar dimineaţa le place să se întindă ca să se dezmorţească.

[Adyasig]

 Cultură

Top 10 - Cele mai distrugatoare arme medievale     arme medievale, fortificatie, buzdugan, foc grecesc, ciuma, bombarda, arbaleta, catapulta, hunga munga, ulei incins

Dovezile ca niciodata, noi oamenii nu am fost niciodata o specie pasnica, abunda si in prezent prin muzee publice sau colectii particulare, unde sunt expuse multitudinea de arme cu care pe vremuri obisnuiam sa ne atacam intre noi. Astazi ne dau fiori insa. acum cateva sute de ani, aceste arme erau ultimul argument in mainile stramosilor nostri. Cu ele s-au ridicat si s-au mentinut imperii, si tot cu ajutorul acestor arme, multe natiuni si-au castigat libertatea.

10. Bombarda

Acesta este de fapt prima arma de foc folosita de oameni cu sute de ani inainte de aparitia muschetei. Bombarda consta dintr-un simplu tub metalic care se incarca cu un proiectil, cel mai adesea ghiulele din bronz, piatra sau plumb. Era deseori atasata pe un afet primitiv caruia i se montau doua sau patru roti, in functie de dimensiunile bombardei. Precursoare atat a tunurilor de camp cat si a mortierelor si tunurilor marine, bombarda a jucat un rol deosebit de important pe campul de batalie. Totusi, acesta arma si-a castigat faima sangerosa in timpul asediilor cetatilor medievale. Unele modele au fost adaptate pentru corabiile de lupta fiind folosite pana la aparitia tunului cu proiectil capsulat. Se incarcau intotdeauna pe gura tevii cu o anumita doza de praf de pusca, dupa care prin acelasi orificiu era introdusa ghiuleaua, Actul tragerii se realiza prin aprinderea unui fitil scurt atasat capatului opus al tevii.

9. Carele de lupta

Aceste mijloace de locomotie destinate strict campaniilor militare au aparut acum cateva mii de ani, cand akkadienii, sumerienii, hititii, egiptenii si scitii le-au folosit aproape concomitent. Totusi perioada lor de aur a fost aceea in care grecii, si mai apoi romanii le-au folosit intens atat pe campul de lupta, cat si in urmarirea dusmanilor. Carele de lupta aveau intotdeuna doua roti, erau usoare si manevrabile, fiind trase de cei mai iuti cai disponibili. Efectul lor ucigator era asigurat de o serie de lame metalice in lungime de circa un metru, foarte bine ascutite pe ambele laturi, care erau atasate in pozitie orizontala de axul rotilor. Astfel echipate, carele erau folosite in sarje destinate atat pentru retezarea picioarelor soldatilor inamici, cat si pentru instalarea groazei in randurile armatelor dusmane.

8.Bilele cu tepi

 Sunt printre cele mai vechi arme inventate de catre oameni. Se folosesc inca inainte de Antichitate si au fost semnalate cazuri cand bilele cu tepi au facut victime si in zilele noastre. Practic, acestea sunt alcatuite dintr-o bila mica de metal stabatuta de 3-4 tepi lungi astfel ca atunci cand este aruncata pe sol unul dintre tepi sa fie orientat intotdeuna in sus. Bilele se aruncau in numar mare pe sol atunci cand soldatii trebuiau sa se retraga in viteza din fata trupelor inamice, efectul psihologic fiind unul teribil. Daca un soldat calca pe o astfel de bila, tepii lungi si ascutiti puteau sa-i strapunga piciorul pana ieseau pe partea cealalta.Primele astfel de bile cu tepi au fost folosite in timpul bataliei de la Gaugamela din anul 331 i.e.n. Romani le-au folosit si ei denumindu-le Murex ferreus. Bilele cu tepi au fost una dintre armele preferate ale faimosilor luptatori Ninja din Japonia medievala . Acestia in momentul in care erau surprinsi dispareau in graba, nu inainte de a arunca pe podea cateva astfel de bile tepoase pentru a-i intarzia pe samuraii urmaritori.

7.Hunga Munga

Teribilul cutit-secera african a fost folosit intensiv de catre triburile africane din jurul lacului Ciad. Hunga Munga este o arma alba cu o forma fantezist-interesanta, dar care prezinta o eficienta deosebita in confruntarile armate. De manerul sau sunt atasate doua lame drepte pentru strapuns, si una curba pentru retezat. Hunga Munga poate fi folosita in egala masura in lupta, cat si ca arma de aruncat la distanta in genul bumerangului. Datorita eficacitatii sale, Hunga Munga a fost adoptata rapid de catre populatiile africane, in prezent find des folosita in reglarea conflictelor interetnice din Gabon, Republica Centrafricana, Ciad, Niger, Nigeria si Camerun.

6.Buzduganul

Vechii saxoni il denumeau ironic “Botezatorul”, ispirati probabil de faptul ca nu era nevoie decat de o lovitura bine tintita pentru ca victima sa fie ucisa pe loc. Buzduganul a fost precedat de ghioaga din lemn prevazuta cu tepi de metal. Spre deosebire de aceasta, buzduganul era fie alcatuit complet din metal, fie cu un maner din lemn de esenta tare prevazut la capat cu o bila grea de fier intesata cu tepi. Initial a aparut ca o arma a taranilor saraci chemati la lupta, prea saraci sa-si permita o sabie. Buzduganul si-a castigat notorietatea in momentul aparitiei armurilor complete, cand acestl a devenit un adevarat distrugator de armuri pe campul de batalie. Buzduganele erau de diverse forme si marimi, cele mai grele cantarind pana la 9 kilograme. Buzduganul a fost arma favorita a regelui Johan al Boemiei. Orb din nastere, acesta inainta calare, invartind si lovind haotic cu buzduganul sau cu maner din aur, pana cand, in mod inevitabil, cineva era lovit.


5. Catapulta

In Evul Mediu cea mai intalnita forma de catapulta era trebuchet-ul cu contragreutate, folosit deopotriva de musulmani si crestini inca din jurul anului 1000 e.n. Catapultele mari puteau arunca proiectile din piatra grele de pana la 140 kg in interiorul fortificatiilor inamice. Catapultele au aparut pentru prima data in China antica in jurul secolului 4 i.e.n. Alaturi de bombarde, catapultele au fost principalele arme de asalt impotriva stabilimentelor adverse. Deseori se catapultau cadavre de oameni si animale in interiorul cetatilor.

4.Arbaleta

 Spre deosebire de clasicul arc cu sageti, arbaleta era o arma cu efect mult mai distructiv decat acesta. Arbaleta a fost de la inceput o arma proiectata pentru a putea trage sageti destinate  sa strapunga cele mai groase armuri. In acest scop, patul de lemn avea atasat un arc masiv din otel. Armarea acestuia era imposibila pentru forta bratelor unui om obisnuit, problema fiind rezolvata prin actionarea unui mecanism cu scripeti si roti dintate care facea posibila incordarea arcului metalic. Primele arbalete personale au fost folosite in scop experimental de romani, pentru ca in Evul Mediu arbaleta sa isi dovedeasca rolul hotarator in batalia de la Hastings. Arbaleta a fost in uzul armatelor occidentale pana in jurul anului 1500 cand a fost detronata de archebuza. Sageata folosita in tirul cu arbaleta, era considerabil mai scurta si mai grea decat cea pentru arc, in plus avea un varf scurt si masiv din metal, proiectat pentu a penetra mai usor armurile. Arma a avut o faima atat de rea incat a fost anatemizata de Papa Inocentiu al II-lea in cadrul Consiliului din 1139. Arbaletele aveau o faima proasta si printre cavalerii medievali , acestia considerand ca este o arma infama, deoarece orice iobag neexperimentat putea sa ucida intr-o secunda, cu ajutorul sau, un cavaler care-si petrecuse tot timpul vietii perfectionandu-si tehnicile de lupta.

3.Uleiul fierbinte

Inapoi in vremurile in care asedierea si escaladarea zidurilor unei cetati era una dintre cele mai periculoase indeletnici ale razboiului, asediatorii erau nevoiti sa infrunte o arma pe cat de redutabila, pe atat de banala, - uleiul incins! Fortificatiile medievale erau deseori prevazute cu orificii speciale in dreptul crenelurilor, prin care asediatii turnau suvoaie incandescente de ulei incins, direct deasupra asediatorilor. Aceste orificii speciale si-au dobandit o faima atat de sumbra incat au ramas in istorie sub denumirea de “Gaurile mortii”. Uleiul respectiv era usor de procurat, fiind obtinut prin presiune mecanica din diverse seminte. Ranile provocate de contactul cu uleiul incins sunt mai grave decat cele produse de apa clocotita, acesta fiind principalul motiv pentru care uleiul era folosit mai des.

2. Cadavrele

Desi la prima vedere este greu de imaginat ca un cadavru poate fi folosit ca o amenintare, asediile fortificatiilor din Evul Mediu au dus la “inaugurarea” unei astfel de arme. Cand asediatorii se aflau in fata unei cetati care opunea o rezistenta peste asteptari, iar durata asediului devenea prea mare pentru planurile de razboi ale acestora, atunci era momentul pentru intrarea in scena a cadavrelor intrate in putrefactie, care urmau sa fie catapultate in interiorul cetatilor. In cazul in care dintr-un motiv sa altul nefericitii asediati nu se imbolnaveau, asediatorii recurgeau la cadavrele celor decedati de ciuma. In urma unui astfel de bombardament cu cadavre infestate cu teribilul virus al ciumei bubonice, nicio cetate nu putea rezista.

1.Focul grecesc

 Aceasta arma a fost cea care i-a asigurat Imperiului Bizantin suprematia atat in bataliile terestere cat mai ales in cele navale, de-a lungul zbuciumatei sale istorii. Conform mai multor surse istorice, focul grecesc a fost inventat de un filosof din Atena pe nume Proclus. Atat de eficient era incat multe batalii importante au fost castigate de Bizant datorita focului grecesc. Practic, era un lichid cu o compozitie necunoscuta decat de bizantini, compozitie care a ramas un mister si in zilele noastre. Datorita caracteristicilor sale, focul grecesc putea rivaliza cu napalmul modern. Era un lichid atat de inflamabil inct putea arde intens chiar si in apa. A ramas in istorie datorita faptului ca nu putea fi stins prin nicio metoda. Nefericitul soldat inamic care era improscat cu foc grecesc, ardea pana se transforma in cenusa, nemaiputand fi salvat nici macar de medici. Bizantinii umpleau cu foc grecesc recipiente circulare din lut carora li se atasa un fitil. Recipientele respective erau propulsate atat contra dusmanilor pedestri cat mai ales asupra corabiilor inamice. Recipientele aveau greutati de 6 sau 9 kg si puteau fi propulasate pana la distanta de 450 m. Realizate din lut se spargeau la impact si incendiau iremediabil orice tinta.

[Adyasig]

Devenim mai proşti?

O teorie provocatoare: oamenii devin tot mai puţin inteligenţi   

O teorie îndrăzneaţă, emisă de cercetătorii de la Universitatea Stanford, SUA, susţine că ni se reduc treptat capacităţile intelectuale şi emoţionale, deoarece nu mai avem atât de multă nevoie de inteligenţă pentru a supravieţui.


Inteligenţa şi comportamentul nostru adaptativ necesită funcţionarea optimă a unui mare număr de gene, iar acest optim este atins şi menţinut doar sub presiunea selecţiei naturale.

Cercetătorii de la Stanford susţin că mozaicul complex de gene care ne conferă capacităţile intelectuale este deosebit de vulnerabil la mutaţii, iar aceste mutaţii nu mai sunt eliminate acum prin selecţie naturală, deoarece, în societatea modernă, nu mai avem atâta nevoie de inteligenţă pentru a ne asigura supravieţuirea.

Reducerea inteligenţei va fi suplinită de dezvoltarea  tehnologiei, cred specialiştii.

„Dezvoltarea abilităţilor noastre intelectuale şi optimizarea a mii de gene asociate cu inteligenţa au avut loc, probabil, în grupuri disparate de oameni, cu comunicare mai curând non-verbală, înainte ca strămoşii noştri să fi migrat din Africa”, susţine dr. Gerald Crabtree, conducătorul studiului publicat în jurnalul Trends in Genetics.

Într-un astfel de mediu, inteligenţa era esenţială pentru supravieţuire şi asupra genelor necesare dezvoltării intelectuale acţiona o enormă presiune a selecţiei naturale, fenomen care a dus inteligenţa umană spre maximul ei.

Dar, apoi, acestă presiune a scăzut treptat şi a început un declin lent al inteligenţei, spun autorii studiului.

Odată cu dezvoltarea agriculturii, a survenit urbanizarea, care a micşorat puterea selecţiei naturale de a îndepărta din genofond mutaţiile ce slăbeau capacităţile intelectuale.

Cercetătorii au calculat frecvenţa cu care apar mutaţiile dezavantajoase în genomul uman şi au pornit de la premisa că pentru asigurarea capacităţilor intelectuale este necesar un număr de 2000-5000 de gene. Pe baza acestor date, au estimat că, într-un interval de 3000 de ani - echivalentul a aproximativ 120 de generaţii - am suferit cu toţii cel puţin două mutaţii dezavantajoase pentru stabilitatea noastră intelectuală şi emoţională.

Cercetări recente în domeniul neuroştiinţelor arată că genele implicate în funcţionarea creierului sunt în mod special susceptibile de a suferi mutaţii.

După părerea cercetătorilor, combinaţia între presiunea selectivă mai slabă şi numărul mare de gene vulnerabile la mutaţii ne diminuează capacităţile intelectuale şi emoţionale.

Însă scăderea este foarte lentă şi, dacă ţinem seama de ritmul rapid în care au loc descoperirile şi progresul în societatea actuală, viitoarele tehnologii vor oferi soluţii la această problemă, cred autorii studiului. Ei consideră că, în viitor, vom cunoaşte fiecare mutaţie care ne-ar putea afecta  funcţiile intelectuale, vom cunoaşte modul în care fiecare dintre aceste gene mutante interacţionează cu altele şi cu influenţele din partea mediului şi vom putea corecta orice mutaţie, care apare în oricare celulă din organism, în orice stadiu al dezvoltării acestuia.

Astfel, procesul dur al selecţiei naturale nu va mai fi necesar.

[Adyasig]

Ultimul ospat al tribului Kewa  

Dr. Heinrich Dosedla (Germania) a intreprins numeroase cercetari in domeniul etnologiei si al antropologiei culturale si a petrecut cinci ani in Papua Noua Guinee, studiind viata unor triburi indigene.

Londra de la 99€› Rezervă bilete de avion prin De-a lungul timpului, canibalismul In Papua a imbracat aspecte foarte diferite intre ele. Unul dintre acestea a fost cel al consumului de carne umana in cadrul unor rituri funerare. Printre ipotezele emise pentru a explica raspandirea bolii Kuru, o maladie foarte severa, caracteristica acestei regiuni, s-a numarat canibalismul. Membrii unor triburi consumau cadavre umane, in special creier, care continea germenii patogeni ai bolii. Incidenta acesteia a scazut dupa ce guvernul a interzis practicile antropofage. Oamenii s-au lasat convinsi si s-au supus, pentru ca intelesesera ca maladia Kuru le era fatala.

Dar au existat si situatii de cu totul alta natura. De pilda, in unele cazuri, oamenii ucideau alti oameni in batalii. Lupte intre triburi au existat dintotdeauna, dar nu pe scara larga. Conflictele semanau mai degraba cu niste meciuri de fotbal, desi se mai intampla ca unii dintre combatanti sa fie omorati. Cand se petrecea asa ceva, aveau loc discutii menite sa duca la stingerea diferendelor. De obicei, tribului din randul caruia fusesera ucisi oameni i se cerea, de catre celalalt trib, sa dea la schimb un numar de porci. In cazul in care cererea era refuzata, tribul rival pastra cadavrele si le manca. Era, printre altele, o modalitate de valorificare a unei resurse de hrana, dar era si un mod de a insulta, de a umili tribul advers, de a-l intimida.

Ultimul caz de canibalism – ma aflam chiar acolo la vremea aceea – a fost inregistrat cu prilejul unei mari incaierari intre membri ai unor populatii diferite. Odinioara, cand mare parte din teritoriu era nelocuit, triburile din Papua Noua Guinee traiau mult mai izolate unele de altele. Existau putine contacte si, deci, si putine conflicte. Dar, in ultimele decenii, pe masura ce tara s-a dezvoltat, anumite grupuri au fost stramutate din arealele lor de bastina sau membrii lor au inceput sa calatoreasca in cautare de lucru, astfel ca s-au gasit, reuniti pe o suprafata relativ mica, reprezentanti ai mai multor populatii diferite.

Au ajuns sa se afle, foarte aproape unii de altii, exponenti ai unor triburi care pana atunci traisera la mare distanta unul de altul si nu avusesera nici un contact. Necunoscandu-se intre ei, percepandu-se reciproc drept straini, relatiile au devenit incordate, pana cand s-a ajuns la un diferend interetnic, in sensul modern al termenului. Acest fenomen a dus la izbucnirea unor conflicte mult mai grave decat cele „traditionale“.

Cu un asemenea prilej, au fost ucisi aproximativ o duzina de oameni. In timpul noptii, membri ai tribului Kewa au furat cadavrele din camera frigorifica a politiei locale si au inceput sa le manance. Au fost prinsi si incarcerati. Asta s-a intamplat in 1971.

Chiar si astazi, desi nu mai practica antropofagia, populatia din Papua Noua Guinee foloseste, ca insulte, amenintari de genul „O sa-ti mancam ficatul!” sau „O sa-ti mananc inima!“. Este o dovada ca traditiile nu se pierd cu usurinta si, chiar daca anumite manifestari pot fi interzise pe cale legala, reminiscente ale modului arhaic, traditional, de a percepe lumea si de a reactiona la provocarile ei se pastreaza sub forme mai subtile, dar graitoare.

[Adyasig]

Recordurile lumii vii

Cel mai mare fluture
Fluturele cap de sarpe (Attacus atlas)
Unde traieste: sud-estul Asiei
Dimensiuni: anvergura 25-28 cm
Ce mai stim despre el: E considerat insecta cu cea mai mare suprafata a aripilor: cca 400 cmp. Recordul de anvergura - distanta dintre varfurile aripilor - apartine speciei Thysania agrippina, din America de Sud.



*

Cel mai mare gandac
Gandacul-elefant (Megasoma sp.)
Unde traieste: America de Sud
Dimensiuni: cca 13 cm lungime, 30 g greutate
Ce mai stim despre el: Cinci specii isi disputa titlul de "cel mai mare". Gandacii-elefant par a fi cei mai voluminosi si mai grei. Cifra de 30 g se refera la un exemplar dintr-o colectie; exemplarele vii sunt, desigur, mai grele.



*

Cel mai mare peste
Rechinul-balena (Rhincodon typus)
Unde traieste: vestul Oceanului Atlantic
Dimensiuni: 12 m lungime, 13 t greutate
Ce mai stim despre el: Se hraneste cu pesti, moluste si crustacee; in ciuda dimensiunilor coplesitoare, nu este periculos pentru om. Este o specie destul de rara si de putin cunoscuta.



*

Cel mai mare sarpe
Anaconda verde (Eunectes murinus)
Unde traieste: America de Sud
Dimensiuni: 10 m lungime, peste 100 kg greutate
Ce mai stim despre el: Chiar daca, oficial, recordul de lungime ii apartine pitonului reticulat din Asia (Python reticulatus), anaconda este considerat de catre specialisti drept sarpele cel mai solid, ca volum si masa corporala.



*

Cea mai masiva reptila
Crocodilul de mare (Crocodylus porosus)
Unde traieste: Australia
Dimensiuni: pana la 8 m lungime, 1,5 t greutate
Ce mai stim despre el: Poate trai atat in apele dulci, cat si in cele salmastre (salcii) de la gurile fluviilor. Se hraneste cu pesti, serpi, pasari acvatice, mamifere, chiar si cu alti crocodili.



*

Cea mai mare soparla
Varanul din Komodo (Varanus komodoensis)
Unde traieste: insula Komodo si alte cateva insulite din Indonezia
Dimensiuni: 3 m lungime, 80 kg greutate
Ce mai stim despre el: Carnivor, ataca mistreti, cerbi si capre; daca nu are succes la vanatoare, se multumeste cu cadavre. Distrugerea padurilor indoneziene afecteaza grav aceasta specie.



*

Cea mai lunga migratie
Chira arctica (Sterna paradisaea)
Unde traieste: tundra arctica
Dimensiuni: 35 cm lungime, 300 g greutate
Ce mai stim despre ea: Recordul ei consta in lungimea incredibila a calatoriei pe care o face in fiecare an: 30.000 km. Chira arctica migreaza, in fiecare an, de la Cercul Polar de Nord pana in Antarctica si inapoi.



*

Singurele pasari care pot zbura inapoi
Colibri (Trochilidae)
Unde traiesc: America de Nord, Centrala si de Sud
Dimensiuni: Exista cca 300 specii de colibri, cea mai mica - Mellisuga helenae - are doar 5 cm lungime, cea mai mare - Patagona gigas - ajunge la 21 cm.
Ce mai stim despre ele: Se hranesc cu nectar si contribuie la polenizarea unor plante.



*

Cea mai mare pasare
Strutul african (Struthio camelus)
Unde traieste: Africa
Dimensiuni: 2,5 m inaltime, 130 kg greutate
Ce mai stim despre el: Povestea cu ascunderea capului in nisip nu e adevarata, iar poza de aici e doar pentru amuzament. Strutul african este si pasarea care depune cele mai mari oua, in marime absoluta: 1,5 kg.



*

Pasarile care depun cele mai mari oua
Kiwi (Apteryx sp.)
Unde traiesc: Australia
Dimensiuni: de marimea unei gaini, cantaresc cca 1,8 kg
Ce mai stim despre ele: Oul depus de kiwi cantareste cam 25% din greutatea pasarii. Pentru comparatie, e ca si cum o femeie de 60 kg ar naste un bebelus de 15 kg.



*

Cel mai mic mamifer
Chitcanul etrusc (Suncus etruscus)
Unde traieste: Africa, Asia, sudul Europei
Dimensiuni: 3,5-5 cm lungime, 2 g greutate
Ce mai stim despre el: Imparte titlul cu o specie de liliac din Thailanda: liliacul-bondar (Craseonycteris thonglongyai).



*

Cel mai mare mamifer
Balena albastra (Balaenoptera musculus)
Unde traieste: in toate oceanele
Dimensiuni: 30 m lungime, 170 t greutate
Ce mai stim despre ea: Balenele nu au dinti, ci fanoane (lame de consistenta cornoasa, foarte dese), prin care filtreaza apa, retinand crustaceele marunte; acestea constituie hrana lor, din care consuma cateva tone pe zi.



*

Cel mai rapid mamifer
Ghepardul (Acinonyx jubatus)
Unde traieste: Africa
Dimensiuni: 1,3 m (corpul), plus o coada de 80 cm; 60 kg
Ce mai stim despre el: Poate atinge viteza de 110 km/h, chiar daca doar pentru cateva secunde (suficient pentru a prinde erbivorele iuti ale savanei). Si are nevoie doar de doua secunde pentru a ajunge de la 0 la 75 km/h.

[Adyasig]

Top 10 Crocodilieni fiorosi


Crocodilii, monstri ancestrali si zeitati ale apelor, fiare cumplite care cutreiera deopotriva fluviile si lacurile tropicale, scufundandu-se si in subconstientul nostru precum o ancora atavica care ne aminteste de vremurile de demult, cand tremuram la orice clipocit de apa. Crocodilienii au stapanit planeta inca de acum 220 milioane ani, vanand de la stramosii dinozaurilor pana la oamenii din zilele noastre. Secretul lor rezida in propriul design si in infatisare, ramase neschimbate de-a lungul timpului. Sa-i cunoastem, asadar, pe cei mai teribili crocodilieni de ieri si de azi!


10. Rhamphosuchus crassidens

Acum cateva milioane de ani, mai precis in perioadele Miocenului si Pliocenului, in locul unde astazi este peninsula Indiana, haladuia prin ape cel mai mare membru al familiei gavialilor care a trait vreodata. Se inrudea cu gavialii actuali de care il deosebeau doar talia sa impresionanta si forma botului asemanatoare unui cioc. De altfel, numele sau stiintific de Rhamphosuchus se traduce prin “crocodilul cu cioc”. Giganticul gavial arhaic atingea o lungime record de 15-18 metri, dupa cum certifica paleontologii care i-au analizat fosilele.



Forma ciocului sau, foarte asemanatoare cu a gavialilor actuali, sugereaza ca Rhamphosuchus era o reptila acvatica specializata in prinderea diverselor specii de pesti stravechi care alcatuiau peste 90% din dieta acestui pradator superspecializat. Analizele ADN au relevant ca giganticul mancator de peste era indeaproape inrudit cu gavialul (Gavialus gangeticus) care mai supravietuieste azi doar in cateva rauri si lacuri din India si Nepal.

 

9. Ceratosuchus burdoshi

Paleontologii il considera “Crocodilul cu coarne”, singurul de acest fel dintre  crocodilienii fosili. Ceratosuchus a fost un aligatorid primitiv care traia in lacurile si raurile din centrul Americii de Nord de astazi, in perioada  Paleocenului si Eocenului. Paleontologul William Bartels a descoperit in anul 1984  resturi fosile care contineau cranii, mandibule si placi osteoderme din regiunea cervicala care apartinusera unui aligator fosil cu infatisare stranie. Craniul sau prezenta deasupra orbitelor doua protuberante in forma de coarne, formate din expansiunile osoase crescute in partea occipitala a craniului si orientate in sus.



Paleontologii considera ca straniile excrescente aveau un rol de identificare si recunoastere sociala, Ceratosuchus fiind o specie de reptila care traia in grupuri mari, de-a lungul surselor de apa. Ceratosuchus mai prezenta o adapatare unica printre toti crocodilienii, fie ei fosili sau actuali. Dintii sai din partea posterioara a maxilarelor, turtiti si rotunjiti, avand forma unor masele primitive, erau folositi pentru sfaramarea scoicilor si melcilor acvatici, care constituiau principala sursa de hrana a acestei specii astazi disparuta.

 

8. Mekosuchus

Crocodilienii din genul Mekosuchus prezinta o serie de insusiri unice printre rudele lor. Astfel, erau singurii crocodilieni complet terestri, adaptati la o viata care excludea totalmente mediul acvatic. Faceau parte intr-o subfamilie proprie, Mekosuchinae si traiau in Australia si insulele Pacificului de Sud in perioadele Miocenului si Ecocenului.



Au existat 4 specii: Mekosuchus inexspectatus, kolpokasi, sanderi si whitehunterensis. Toate prezentau o dentitie adaptata hranirii cu moluste. Specia Mekosuchus kolokasi a supravietuit pana acum 3.000 de ani pe insulele Efate si Vanuatu. In momentul in care primii oameni au colonizat aceste insule din Pacificul de Sud, stranii crocodilieni de pamant, adaptati mersului in viteza si alergarii, au fost vanati pana la extinctia totala, intrucat aveau o talie de maximum 2 metri lungime si nu prezentau periculozitate pentru primele echipe de vanatori samoani care i-au intalnit.

 

7. Aligatorul american (Alligator mississippiensis)

Cel mai mare membru al familiei aligatorilor traieste si astazi in numar mare in zonele subtropicale mlastinoase din sud-estul Statelor Unite ale Americii, indeosebi in Florida, Louisiana, South Carolina, Georgia, Alabama, Mississippi, Arkansas, Texas si Oklahoma. Aligatorii se hranesc in special cu pesti, pasari de apa, broaste, serpi, testoase si mamifere. Aligatorii de talie mare sunt capabili sa ucida si pume sau ursi negri americani, dupa cum certifica unele cazuri. Cu toate ca un exemplar adult este perfect capabil sa omoare un om, aligatorii se tem de oameni si cauta sa-i evite, neconsiderandu-i printre prazile lor obisnuite. In acest sens, apare o statistica de anul trecut conform careia din 275 de atacuri ale aligatorilor, doar un numar de 17 s-au dovedit a fi fatale pentru oameni.



Aligatorii au in spate una din rarele povesti de succes ale unei specii care se afla candva in pericol de disparitie si care, datorita masurilor de protectie adecvate, a reusit sa isi revina in mod spectaculos. Pe langa alte diferente de ordin fiziologic care-i separa de crocodili, aligatorii au un temperament mult mai bland si tolerant decat al crocodililor. Cu toate ca cel mai mare aligator avea o lungime de 5,8 metri, adulti din acesta specie masoara astazi, in general, intre 2,7- 3,4 metri.

 

6. Crocodilul Cubanez (Crocodylus rhombifer)

Crocodilii din arhipelagul Cubei alcatuiesc, probabil, cea mai interesanta specie dintre toti crocodilienii actuali. Din nefericire, ei fac parte dintr-o specie periclitata, ocupand cel mai mic habitat dintre toate speciile de crocodili. Astazi, se intalnesc doar in mlastina Zapata din nordul Cubei si in mlastina Lanier din Insula Juventud. Arealul lor istoric se intindea, insa, pana in Bahamas si Insulele Cayman.



Spre deosebire de rudele lor, crocodilii cubanezi au cea mai intensa coloratie a epidermei, solzii cei mai aspri si mai proeminenti, precum si picioare neobisnuit de lungi si puternice pentru un crocodil. Rhombifer este cel mai inteligent crocodil, detinand si recordul celei mai agresive si violente specii de crocodil din intreaga lume. Mai mult decat atat, o colonie de crocodili cubanezi dintr-o gradina zoologica din Gatorland, Florida, a demonstrat tipare de comportament de vanatoare in haita, fapt de asemenea unic printre rudele sale. Asta in conditiile in care este un crocodilian de talie mica, care in general nu depasesc 3,5 metri in lugime. Se estimeaza ca, astazi, mai supravietuieste un efectiv de circa 3.000 – 6.000 de exemplare.

 

5. Crocodilul de apa sarata (Crocodylus porosus)

Gigantul lumii reptiliene din prezent este si pradatorul suprem de-a lungul intinsului sau areal care ocupa Australia, Indonezia, Malaezia, Peninsula Indochina si coasta de est a Indiei. Este capabil sa vaneze prazi variate de la pesti mici si pasari de apa, pana la marele bivol salbatic indian. Crocodilul de apa sarata ramane unul dintre cei mai periculosi dusmani naturali ai omului. In mediul acvatic, Porosus este capabil sa inoate la fel de bine ca un delfin.



Trebuie amintit ca acesta specie este singura dintre toti crocodilienii actuali care e capabila sa traiasca deopotriva in apele sarate ale oceanelor si in cele dulci ale raurilor si mlastinilor. Un mascul adult poate depasi lejer lungimea de 6 metri, impartind titlul de cel mai mare crocodil cu crocodilul de Nil. Exista un caz documentat in care un crocodil de apa sarata a ucis un armasar de tractiune in greutate de o tona, in mai putin de un minut. Datorita faptului ca traieste in zone dens populate, acest crocodil este responsabil de cele mai multe atacuri asupra omului dintre toate speciile actuale de crocodili.

 

4. Crocodilul de Nil (Crocodylus niloticus)

Denumirea sa ne face sa credem ca aceasta specie traieste indeosebi in fluviul Nil. Nimic mai fals. Crocodilul de Nil se intalneste in majoritatea lacurilor, mlastinilor si raurilor din Africa, cu exceptia deserturilor Sahara, Namib si Kalahari. Exemplarele care traiesc in rauri si fluvii au un colorit mai deschis, cu nuante mai contrastante decat cele care-si duc viata in lacuri si mlastini. Este un pradator redutabil si periculos, care manaca orice, de la pesti si scoici, la zebre, bivoli si chiar lei si leoparzi. Conform datelor semnalate de celebrul expert in viata crocodililor, Dr. Brady Barr, un crocodil adult musca cu o forta uluitoare de 22 kN, ceea ce il face vietuitoarea cu cea mai puternica muscatura dintre toate animalele din prezent.



Crocodilul de Nil atinge o lungime medie 3,5-5 metri si o greutate de circa 500 kilograme, pentru un mascul. Cel mai mare crocodil de Nil vanat vreodata, a fost un mascul impuscat in Tanzania, care avea o lungime de 6,45 metri si o greutate de 1090 kilograme. Cel mai mare crocodil de Nil in viata este (celebrul) Gustave, un monstru de 6,7 metri lungime, care traiesste in malstinile din Burundi. Responsabil de moartea a zeci de localnici si creditat ca a ucis chiar un hipopotam, Gustave a fost vedeta a numeroase documentare... precum si a unor incercari nereusite de a fi capturat viu. Gustave a fost vazut ultima oara cand se bronza nestingherit la soare pe plajele raului Ruzizi, in luna ianuarie a anului curent.

 

3. Sarcosuchus imperator

Este un crocodilian disparut care trait in perioada Cretaciului timpuriu, in raurile si lacurile Africii de pe atunci. A fost unul dintre cei mai mari crocodilieni care a vietuit vreodata, impartind tronul in egala masura cu teribilii Deinosuchus si Purussaurus. Intre anii 1997-2000, o echipa de paleontologi condusa de expertul Paul Sereno a descoperit in desertul Sahara cel mai mare si mai complet schelet de Sarcosuchus. Avea o talie dubla comparativ cu cei mai mari crocodilieni de astazi. Un exemplar adult de Sarcosuchus dezvolta o lungime de circa 12 metri si o greutate de pana la 8 tone! Asta in conditiile in care Sarcosuchus crestea pe toata durata vietii sale, asemenea crocodilienilor din zilele noastre.



Daca pana de curand se credea ca Sarcosuchus era un adevarat calau de dinozauri, noile analize ale fosilelor sale indica cu totul altceva. Astfel, in ciuda taliei respectabile, Sarcosuchus era - de fapt - un mare pescar, botul sau prezenta aceleasi caracteristici cu ale gavialului, ruda sa de astazi, un alt crocodil specializat in prinderea pestilor. In sprijinul acestor presupuneri vine si craniul sau care prezinta niste falci impresionante, dar subtiri si lungi, care nu ar fi putut rezista zbaterilor unui dinozaur. Sarcosuchus ramane totusi cel mai mare crocodil pescivor care a trait vreodata, precum si singurul crocodilian disparut caruia i-a fost descoperit scheletul complet.

 

2. Purussaurus brasiliensis

In timpul unor sapaturi fosilifere in santierul Solimones din jungla amazonina, o echipa de paleontologi a dat peste resturile unui crocodilian absolut enorm. Era anul 1982, ramas in istoria paleontologiei drept anul in care s-a descoperit, probabil, cel mai infiorator dintre toti crocodilii. Studiile anterioare au relevat, totusi, ca magnificul Pursussaurus nu era chiar un crocodil, ci mai degraba un stramos indepartat al caimanilor din zilele noastre. Craniul acestui monstru absolut din perioada Miocenului avea o lungime de 1,5 metri, de unde rezulta ca mandrul posesor al acestuia avea o lungime de 12 metri.



Se cunosc putine lucruri despre viata si obiceiurile sale, cercetatorii estimand ca era un ucigas de temut, putine animale reusind sa scape din falcile sale de cosmar. Mamifere mari, broaste testoase, chiar si alti crocodili cadeau des prada atacului fulgerator al lui Purussaurus. Cercetatorii care i-au studiat cu atentie craniul si dintii, avanseaza ideea ca monstrul a fost probabil creatura cu cea mai puternica muscatura care a trait vreeaodata pe Terra. Pana la descoperirea de noi fosile, Purussaurus ramane cel mai mare rival al regelui Deinosuchus.

 

1. Deinosuchus rugosus

Ocupantul locului intai este tot un crocodilian fosil, un adevarat abator cu falci si un mare dusman al dinozaurilor. Deinosuchus rugosus a trait acum circa 70 milioane ani in perioada Cretacicului, cand ingrozea dinozaurii care se aventurau in preajma raurilor si lacurilor din America de Nord. Atingea o lungime de 12-15 metri si o greutate de 8-9 tone. Infatisarea sa era asemanatoare cu a crocodililor de astazi, Deinosuchus parand cumva o copie gigantica a acestora. Avea o durata de viata de 60-70 ani, similara cu a crocodilienilor moderni. Dintii sai, adevarate pumnale zdrobitoare, impodobeau o pereche de falci capabile sa atinga forta uluitoare de 18.000 newtoni, atunci cand crocodilul suprem musca cu toata puterea dintr-un dinozaur imprudent, prada sa favorita.



Nici macar Tyrannosaurus rex nu avea o arma atat de puternica. De fapt, toti cercetatorii cad de acord asupra faptului ca regele dinozaurilor carnivori s-ar fi aflat in pericol de moarte, daca indraznea sa se apropie de un lac in care pandea Deinosuchus. Nici talia sa impresionanta, nici caracterul sau agresiv nu l-ar fi scapat pe regele tiran din gura de cosmar a celui mai teribil crocodil. Distributia fosilelor sale sugereaza ca Deinosuchus prefera habitatul estuarelor, comportament similar cu al crocodilului de apa sarata din zilele noastre. Probabil ca imensul crocodil se aventura si in oceane in cautare de prada, atunci cand dinozaurii erau constienti de prezenta sa si evitau raurile. Datele obtinute sugereaza ca Deinosuchus era pradator alfa in regatul sau, un exemplar adult fiind la adapost de atacurile oricarui dinozaur carnivor. Crocodilul suprem a disparut cu mult timp inainte de aparitia omului, schimbarile climatice, coroborate cu lipsa prazii, ducand probabil la extinctia unuia dintre cele mai impresionante animale de prada care au trait vreodata.

 

[Adyasig]

De ce au încetat egiptenii să mai construiască piramide?

După o perioadă în care au construit piramide pentru a-şi îngropa morţii iluştri, egiptenii antici au renunţat la aceste construcţii şi au trecut la îngroparea în mormintele din Valea Regilor. De ce au încetat să mai înalţe spectaculoasele monumente piramidale? O nouă teorie propune o explicaţie neaşteptată: tocmai din cauză că ajunseseră să le construiască prea bine.

Ideea îi aparţine lui Peter James, inginer constructor, care a fost chemat în Egipt pentru a ajuta la conservarea a ceea ce a mai rămas din învelişul exterior al „Piramidei Înclinate” (sau Piramida Romboidală) – una dintre piramidele din necropola regală de la Dahshur, la 40 km sud de Cairo.
Iniţial, piramidele erau îmbrăcate la exterior cu plăci netede de piatră calcaroasă, dar acest înveliş exterior a dispărut, în cazul multora dintre ele.
Teoria curentă susţine că aceste plăci au fost furate de diverşi hoţi oportunişti, în decursul timpului.
Dar, dacă această teorie ar putea explica dispariţia învelişului din partea de jos a piramidelor, ea nu explică şi distrugerile localizate mai sus. Peter James a observat că nu existau urme de schele sau indicii ale tăierii intenţionate şi simetrice a blocurilor de piatră în partea superioară a piramidelor; degradarea părea să fi avut loc la la întâmplare.
Peter James şi-a prezentat observaţiile în jurnalul STRUCTURE, elaborând totodată o nouă teorie asupra modului în care avusese loc degradarea învelişului exterior al piramidelor; el crede că acest fenomen i-ar fi făcut, în cele din urmă, pe egipteni să renunţe la ridicarea acestor construcţii care cereau o muncă enormă, dar se degradau rapid în ceea ce priveşte aspectul exterior.
Cauza ar fi , după opinia lui Peter James, dilatarea termică, proces care ducea la modificarea volumului pietrei în funcţie de variaţia temperaturii şi care, cu timpul, a dislocat plăcile de piatră şi le-a făcut să se desprindă şi să cadă.
În timpul zilei, temperaturile la suprafaţa învelişului piramidelor pot ajunge la 40 grade Celsius, în timp ce noaptea scad până la 3 grade Celsius; aşadar, temperatura fluctuează, zilnic, cu 37 de grade în medie. Astfel, blocurile de material de construcţie îşi măresc şi reduc volumul în mod repetat, ceea ce determină, în timp, dislocarea lor.

Fotografiile făcute Piramidei Înclinate arată cum dialtarea termică a determinat deplasarea blocurilor de piatră spre margini, unde, în cele din urmă, s-au desprins.
Pe măsură ce piatra se mişca, praful şi nisipul care cădeau din ele umpleau spaţiile dintre ele, reducând spaţiul în care pietrele aveau loc să se dilate şi să se contracte.
Multiplicând această mişcare, repetată zilnic, cu numărul de zile care au trecut de la ridicarea piramidei, se poate înţelege de ce învelişul exterior s-a deplasat spre extremităţi, unde pietrele venite din direcţii opuse s-au presat între ele până când s-au desprins şi au căzut. Atunci, ar fi putut fi adunate de oameni şi luate de lângă piramidă.
Piramida Înclinată este una dintre ele mai bine păstrate piramide egiptene şi oferă un prilej excelent de a cerceta modul în care s-a produs degradarea învelişului.
Peter James este de părere că motivul pentru care Piramida Înclinată mai are încă porţiuni mari din înveliş, în vreme ce alte monumente de acelaşi gen, precum Marea Piramidă şi Piramida Roşie, nu mai păstrează nimic din el, este, în mod ironic, tocmai faptul că Piramida Înclinată a fost construită mai prost decât celelalte două.
Pe măsură ce egiptenii deveneau mai pricepuţi la construirea piramidelor şi dezvoltau tehnici de construcţie mai performante, pietrele erau tot mai bine îmbinate, golurile dintre ele dispărând, astfel încât structurile nu mai puteau absorbi forţele produse de dilatările şi contracţiile repetate ale pietrei de calcar.
În cazul piramidelor mai bine construite, apăreau mai rapid crăpături în învelişul exterior şi, crede Peter James, acesta ar putea fi motivul pentru care egiptenii şi-au mutat, în cele din urmă, necropolele în Valea Regilor. Tocmai perfecţiunea piramidelor a devenit cea mai mare imperfecţiune a lor, învelişul lor neted fiind distrus tocmai de precizia cu care a fost construit.
 

[Adyasig]

10 Mancaruri ciudate

Ceea ce noua ni se poate parea scarbos sau nici macar nu ne gandim ca s-ar putea gati si chiar ca unii oameni mananca asa ceva, mancaruri neobisnuite sau mancaruri ciudate, in unele tari sunt mancaruri obisnuite sau chiar delicatese.
In acest articol dorim sa iti prezentam unele dintre cele mai ciudate mancaruri din diverse colturi ale lumii. Desi in lume sunt foarte multe preparate culinare ciudate, care mai de care mai scarboase si mai neobisnuite, noi am ales 10 care ni s-au parut iesite din comun si in acelasi timp interesante.
1. Kopi Luwak, este cea mai scumpa cafea din lume, jumatate de kilogram costa intre 120 si 600 de dolari. Ce face ca aceasta cafea sa fie atat de speciala este ca boabele sunt obtinute din excrementele unui animal de marimea unei pisici, Common Palm Civet. “Boabele” de cafea colectate sunt usor spalate si prajite pentru a nu le distruge aroma.

2. Penisul de bou este o adevarata delicatesa in tarile orientale, in timp ce in tarile Vestice se foloseste drept hrana pentru caini. De cele mai multe ori se consuma fiert sau prajit, dar la fel de bine se poate manca si crud. Unii spun ca au gustul foarte asemanator cu cel al calamarilor.

3. Cuiburile de pasare, sunt construite de lastuni care isi lipesc cuibul scuipand un compus chimic, care se intareste in contact cu aerul. Acesta este motivul pentru care in China acest compus este cel mai scump produs animal si este considerat o delicatesa. In contact cu apa, cuiburile devin gelatioase si sunt consumate adesea ca supa sau ca desert.

4. Caterpillar Fungus, este o specie de ciuperci parazite care creste pe larvele insectelor. Ciuperca intra in corpul omizilor, omorandu-le si mumificandu-le, pentru ca in primavara sa poata iesi din pamant prin corpul acestora. In unele tari aceasta ciuperca parazita se consuma impreuna cu omida moarta. Ciuperca este adesea folosita ca medicament pentru combatarea starilor de oboseala sau chiar cancer, de catre chinezi si tibetani, de asemenea este si un bun afrodisiac. Se mai poate folosi si ca ingredient pentru supe.

5. Sobolanii sunt o mancare obisnuita in Coreea de Sud, unde sunt vanati si mancati zilnic, pentru ca sunt o masa ieftina, iar gustul lor seamana cu cel de pui. Nu este doar mancarea saracilor, in China fiind serviti chiar si la restaurante.

6. Creierul de maimuta nu este numai o mancarea scarboasa, dar este si una foarte riscanta, deoarece consumand-o poti contacta diverse bloi de creier fatale. Creierul se mananca chiar crud in unele parti ale Chinei. Descrierea servirii creierului de maimuta este oripilanta. Se aduce maimuta vie, intr-un cos la masa, deasupra caruia se pune o placa de lemn cu o gaura in centru. Se scoate capul maimutei prin acea gaura, i se rade blana de pe cap, apoi cu ajutorul unei dalte si al unui ciocan se face o incize in varful capului, iar partea de sus a craniului este inlaturata. Cu o lingura se iau bucati de creier, care trebuie consumat inainte ca maimuta sa moara.

7. Paienjenii din Cambogia se cresc special pentru a fi consumati, fiind mancati prajiti. Au o textura crocanta, iar unii considera ca au un gust asemanatori cu al crabilor.

8. Larvele de albina, denumite hachinoko in China si Japonia, au devenit foarte populare in urma cu cativa ani, atunci cand satenii, in lipsa de peste sau orice fel de carne, au fost nevoieti sa gaseasca o alta sursa de proteine. Larvele sunt gatite adesea in sos de soia, avand un gust dulceag si o textura faramicioasa.

9. Balut, este un ou de rata clocit care contine un interior fetusi de rata dezvoltati aproape in intregime. Acesta se mananca direct din coaja si sunt considerate delicatese in Filipine, Cambogia si Vietnam. Aceste preparate se vand pe strazi, noaptea de catre bucatari ambulanti si se crede despre ele ca sunt puternice afrodisiace si foarte bogate in proteine. Se servesc adesea cu bere, iar in timp ce mananci vei vedea pene, capul, aripile si scheletul fatului care abia se formeaza.

10. Sangele si fierea de sarpe sunt de asemenea considerate o delicatesa in Jakarta centrala, unde acestea se prepara in scopuri medicinale. Metoda de preparare este urmatoarea: se taie capul sarpelui si se stoarce sangele intr-un vas de sticla, se adauga fierea si apoi se serveste ca tratament impotriva problemelor respiratorii, problemelor de piele, dureri de burta sau indigestii. Curajul de a bea sangele care se scurge direct din corpul sarpelui este considerat o dovada de barbatie

[Adyasig]

Lacurile africane ale morţii

Oricât de ciudat ar părea la prima vedere, există lacuri care împrăştie moartea în jurul lor. Nu au apărut din cauza omului, iar apele lor nu sunt radioactive, nici nu conţin produse toxice aruncate acolo de oameni. Sunt, pur şi simplu, nişte lacuri naturale, dar care prin istoria lor şi geologia zonei sunt nişte pericole semnificative la adresa oricăror forme de viaţă din apropiere. Au fost numite, nu fără temei, "lacurile morţii" din Africa.



Aşa-numitele lacuri ale morţii sunt situate în inima Continentului Negru, cu precădere în statele Camerun şi Ruanda. Cel care deţine cel mai mare record de victime umane şi animale este Lacul Nyos din Camerun. Periculosul lac este situat la circa 322 kilometri nord-vest de capitala Yaoundé, în plină junglă tropicală, şi la doar 50 kilometri de frontiera cu Nigeria. Este un lac care umple craterul unui vulcan inactiv din Câmpia Vulcanică Oku, situată de-a lungul zonei cu activitate vulcanică care străbate acestă ţară centrafricană. Zona a fost activă timp de milioane de ani, după ce vestul Africii şi America de Sud s-au desprins una de alta în urma deplasării plăcilor tectonice.

Lacul Nyos este înconjurat de vechi depozite piroclastice şi râuri de lavă solidificată. Cu toate că este situat în craterul unui vulcan stins, există o pungă magmatică situată sub lac, la adâncimea de aproximativ 80 kilometri. Această pungă magmatică emite dioxid de carbon şi alte gaze toxice, care sunt eliberate prin fisuri naturale direct în apa lacului. Gazele se dizolvă în izvoarele naturale care se varsă în lac, iar vaporii mortali se ridică de pe suprafaţa lacului.

Nyos nu este un lac de dimensiuni impresionante, are o lungime de doar 2 kilometri, o lăţime maximă de 1,2 km - dar este adânc de 208 metri.
Este unul dintre cele trei lacuri din întreaga lume ale căror ape sunt suprasaturate cu dioxid de carbon, celelalte find Lacul Monoun din Camerun şi Lacul Kivu din Congo.
Punga magmatică de sub el alimentează apele sale cu circa 90 milioane tone de dioxid de carbon.


Este un lac cu ape stratificate termal. Are straturi de apă mai calde şi mai puţin dense spre suprafaţă, deasupra apelor mai reci şi mai dense. După lungi perioade de timp, dioxidul de carbon din apele reci se dizolvă treptat şi se ridică la suprafaţă. În majoritatea timpului, lacul este stabil, iar dioxidul de carbon rămâne depozitat în straturile de ape adânci. Cu toate acestea, din când în când, când apa este suprasaturată, sau intervine un fenomen geologic de genul unui cutremur sau alunecare de teren, mari cantităţi de dioxid de carbon ajung la suprafaţă.

Catastrofa din anul 1986

Cu toate că o scurgere subită de dioxid de carbon foarte concentrat a dus la moartea a 37 de localnici care locuiau pe malurile Lacului Monoun, incidentul petrecut în anul 1984 nu a fost perceput ca un avertisment asupra a ceea ce urma să se producă pe Lacul Nyos.

Cu toate acestea, doi ani mai târziu, pe 21 august 1986, o erupţie limnică (fenomen geologic foarte rar, în care dioxidul de carbon situat sub apele unui lac erupe şi se ridică la suprafaţa apei) asemănătoare s-a produs şi pe Nyos.
Dezastrul a fost ucigător: s-a eliberat brusc în aer o cantitate de 1,6 milioane tone de dioxid de carbon. Otrava s-a adunat într-un nor care s-a ridicat cu viteza de 100 kilometri pe oră. Circa 1.700 oameni de pe o rază de 25 kilometri din jurul lacului au murit pe loc. Aceeaşi soartă au avut-o şi cele peste 3.500 de animale domestice din zona afectată. Satele Cha, Nyos şi Subum au fost cele mai afectate de norul de dioxid de carbon hiperconcentrat.

Dioxidul de carbon este de 1,5 ori mai dens decât aerul, iar din această cauză norul s-a lăsat ulterior în jos şi s-a deplasat spre văile unde se aflau câteva sate. Norul se deplasa cu viteza medie de 20-50 kilometri pe oră, iar aproximativ 4.000 de săteni au reuşit să fugă din calea sa, o parte din ei suferind ulterior de probleme respiratorii, diverse leziuni şi chiar paralizii. Nu se cunoaşte cu exactitate cauza care a generat această scurgere de gaze cu efecte catastrofale. Majoritatea geologilor care au investigat fenomenul cred că o alunecare de teren a stat la baza producerii sale, dar unii dintre ei cred că este posibil să se fi declanşat o mică erupţie vulcanică pe fundul lacului. A treia posibilitate ia în calcul ploile reci şi puternice care au afectat o parte din malurile lacului.


S-a luat în considerare şi probabilitatea producerii unui cutremur de magnitudine mică, dar cum nimeni nu a raportat aşa ceva în dimineaţa dezastrului, aceasta rămâne ipoteza cea mai puţin plauzibilă.
Oricare ar fi fost cauza, rezultatul s-a concretizat prin amestecul rapid dintre apele de adâncime suprasaturate cu straturile superioare de apă; prin urmare, reducerea presiunii a permis dioxidului de carbon hiperconcentrat să se evapore rapid la suprafaţa apei, formând astfel devastatorul nor toxic.

Cum o nenorocire asemănătoare poare izbucni oricând, pe data de 18 august 2005, dr. Isaak Njilah, un geolog din cadrul Universităţii din capitala Yaoundé a sugerat că barajul natural alcătuit din rocă vulcanică se poate prăbuşi oricând în decursul viitorului apropiat. Fenomenul de eroziune a afectat peretele de rocă, formând deja fisuri în partea sa superioară. Activitatea seismică provocată de fundaţia vulcanică a lacului poate duce la cedarea peretelui de rocă, ceea ca va duce la scurgerea a peste 50 milioane metri cubi de apă care vor inunda statele nigeriene Taraba, Benue, precum şi nord-vestul Camerunului, teritorii unde trăiesc mai mult de 10.000 de oameni.

Guvernul camerunez, prin vocea dr. Gregory Tanyi-Leke din cadrul Institutului Geologic de Cercetări Miniere, admite că peretele este slăbit, dar nu consideră că prezintă pericol iminent. O echipă de experţi din cadrul ONU, condusă de Olaf Van Duin şi Nisa Nurmohamed din partea Ministerului Olandez de Transport şi Lucrări Publice, a inspectat barajul în luna septembrie 2005 şi a confirmat că este şubrezit, anticipând că poate ceda peste 10-20 ani. În ciuda riscului reprezentat de cantităţile uriaşe de dioxid de carbon, precum şi de prăbuşirea în orice moment a barajului, tot mai mulţi oameni se stabilesc în zonă...

Lacul Kivu şi transformarea unui factor de risc natural într-o sursă de energie

Situat între Rwanda şi Republica Democrată Congo, Lacul Kivu este unul dintre cele mai mari lacuri africane. Apele sale bogate în peşti oferă o valoroasă sursă de hrană pentru circa 2 milioane de suflete. Dar în apele din Kivu mai există ceva - ceva mortal. Şi nu este vorba de crocodili sau hipopotami, ci de acelaşi dioxid de carbon prezent şi în lacurile Monoun şi Nyos. La adâncimea de 300 metri, apele de aici conţin mari cantităţi din acest gaz. Conform cercetărilor recente, Lacul Kivu deţine circa 265 kilometri cubi de dioxid de carbon şi 65 kilometri cubi de metan.



"Este o zonă preponderent vulcanică, iar mare parte din dioxidul de carbon pătrunde în lac prin fisurile din stratul vulcanic care alcătuieşte fundul lacului", explică profesorul Brian Moss din cadrul Universităţii din Liverpool. Gazele dizolvate sunt menţinute în apele lacului graţie presiunii ridicate de la adâncime. Cu cât presiunea este mai mare, cu atât mai gazele se dizolvă mai mult în apă. Cu toate acestea, saturaţia în gaze a apelor de adâncime este acum atât de ridicată încât Kivu se află sub o presiune îngrijorătoatre. Este posibil, deci, ca în situaţia unui cutremur sau unei scurgeri de lavă în lac, apele sale de adâncime să se ridice la suprafaţă şi să provoace astfel emisii masive de gaze.

"Gândiţi-vă la o sticlă cu o băutură răcoritoare carbogazoasă. Dioxidul de carbon a fost dizolvat în băutura respctivă. Cât timp este sub presiune, nu face bule, deci nu se ridică la suprafaţă. Dar atunci când desfacem dopul unei sticle cu o băutură carbogazoasă, presiunea se reduce considerabil, iar gazul iese afară.", explică profesorul Moss.

Cercetătorii estimează că Lacul Kivu conţine de peste 1.000 ori mai multe gaze decât lacurile Nyos şi Monoun. Dacă prezenţa cantităţii uriaşe de dioxid de carbon reprezintă un motiv suficient de îngrijorare, existenţa metanului aduce riscul unor explozii de proporţii apocaliptice, în cazul în care se ridică la suprafaţă, iar în apropiere este vreo sursă de foc.

"Metanul singur nu poate provoca totuşi o exploxie instantanee odată ce a ajuns deasupra luciului de apă. Dar sunt suficiente surse de foc pe malurile lacului", susţine profesorul Robert Hecky care lucrează în cadrul Larges Lake Observatory de pe lângă Universitatea din Minnesota. Pe lângă aceste date, studiile recente au observat creşteri semnificative ale concentraţiei metanului din lac.
"În prezent, luăm mostre din sedimentele de pe fundul lacului. Încercăm astfel să reconstruim trecutul geologic al acestui lac pe parcursul ultimilor 10.000 ani. Avem deocamdată dovezi ale unor explozii serioase care s-au petrecut în trecutul său. Dar nu ştim încă puterea sau frecvenţa exploziilor produse", afirmă profesorul Hecky.

Într-un efort de a preîntâmpina producerea unei explozii de mari proporţii, autorităţile rwandeze lucrează la un plan de canalizare a apelor de mare adâncime şi de extragere a gazelor dizolvate.
În acestă direcţie, au amplasat pe lac o barjă cu echipamente specifice şi încearcă extragerea metanului. Acest gaz valoros va fi transportat prin conducte speciale către ţărmul rwandez, unde va fi folosit în cadrul unei noi centrale energetice. Însă dioxidul de carbon va fi din nou introdus în lac, pentru a se evita astfel ajungerea sa în atmosferă şi amplificarea efectului de seră. După extragerea metanului, Lacul Kivu va deveni, oricum, ceva mai puţin periculos.


Existenţa unor mari cantităţi de gaz metan a atras atenţia multor companii care vor să investească în acest proiect, intitulat KivuWatt.
Rwanda este o ţară săracă, cu puţine resurse energetice, fapt care o propulsează în topul ţărilor africane cu cele mai mari costuri asociate energiei. Aproape jumătate din curentul electric folosit aici este produs prin intermediul motorinei. Experţii estimează că, prin darea în folosinţă a centralei KivuWatt, se va dubla cantitatea de curent electric generat în Rwanda.

Dar riscurile nu sunt deloc mici, după cum avertizează şi expertul în probleme de mediu, Sinclair Knight Merz, care declară că, în cazul în care centrala KivuWatt nu este administrată corect, se poate ajunge la explozii majore sau la eliberarea de gaz metan înapoi în lac. Ingienrul Augusta Umutoni, care conduce echipa guvernamentală care monitorizează proiectul, respinge ideea anterioară, dar îşi manifestă îngrijorarea cu privire la faptul că procesul de extracţie ar putea modifica chimia lacului.

Există aşadar riscul ca apele de suprafaţă să devină mai acide sau să ducă la fenomenul înfloririlor algale. Ambele posibilităţi înseamnă veşti proaste pentru pescarii din Kivu şi comunităţile de pe malul lacului. Din acest motiv proiectul, va fi demarat la scală redusă, pentru a observa astfel, în siguranţă, impactul său asupra mediului ambiant din zonă.
Dacă proiectul reuşeşte, unul dintre cele trei lacuri ale morţii din Africa va putea deveni, în premieră, un adevărat lac al vieţii.

[Adyasig]

Creierul creşte în dimensiuni atunci când învăţăm o limbă străină

Un nou studiu arată că învăţarea unei limbi noi duce la creşterea creierului. Cercetătorii suedezi au efectuat această cercetare pe recruţii din cadrul Academiei de Interpreţi aparţinând Forţelor Armate Suedeze, măsurându-le creierul înainte şi după ce au participat la un program de învăţare a unei limbi străine.

Studenţii care sunt acceptaţi în această academie încep fără a cunoaşte limba studiată (printre care se numără araba, rusa sau mandarina) şi ajung să o vorbească fluent după 13 luni de studiu. Recruţii acceptaţi în Academia de Interpreţi studiază de dimineaţă până seara, şapte zile pe săptămână, într-un ritm mult mai rapid decât în orice alt curs de limbi străine.
Cercetătorii au comparat studenţii de la Academia de Interpreţi cu un grup de control, format din studenţi ce urmau cursuri de medicină şi de ştiinţe cognitive în cadrul Universităţii Umeå. Oamenii de ştiinţă au ales aceşti studenţi ca grup de control pentru că şi ei studiau în mod intens, dar altceva decât limbi străine.
Ambele grupuri au fost supuse unor scanări RMN înainte şi după 3 luni de studiu intensiv. Rezultatele cercetării au arătat că structura creierului era neschimbată la grupul de control, însă în cazul studenţilor care învăţau limbi străine, anumite părţi ale creierului crescuseră în dimensiuni. Oamenii de ştiinţă au observat că hippocampusul (o parte a creierului ce joacă un rol important în navigaţia spaţială şi în învăţarea unor noi informaţii) şi alte părţi ale creierului erau mai mari.
„Am fost surprinşi să vedem că anumite părţi ale creierului se măriseră în funcţie de cât de bine se descurcau studenţii cu respectivul material şi în funcţie de cât efort au fost nevoiţi să depună pentru a ţine pasul”, a explicat Johan Mårtensson, cercetător la Universitatea Lund.
Cercetătorii au observat că studenţii care deprinseseră noile limbi prezentau o creştere mai mare a hippocampusului şi a zonelor din cortexul cerebral asociate învăţării (precum gyrusul temporal superior) decât cei care nu se descurcau la fel de bine.
De asemenea, oamenii de ştiinţă au observat că studenţii care depuseseră mai mult efort în învăţarea altei limbi prezentau o creştere mai mare în regiunea motorie a cortexului cerebral (gyrusul frontal median). Cercetătorii afirmă că aceste zone se dezvoltă în funcţie de cât de uşor îi este studentului să înveţe o limbă nouă.
Mai multe cercetări au arătat că boala Alzheimer se dezvoltă mai târziu în creierul persoanelor bilingve sau multilingve, acelaşi mesaj fiind repetat de cercetătorii suedezi: deprinderea unei limbi străine ajută la menţinerea creierului în formă.
„Chiar dacă nu putem compara 3 luni de studiu intens cu o întreagă viaţă a unui bilingv, există suficiente date care sugerează că învăţarea limbilor străine reprezintă o metodă eficientă de protejare a creierului”, a concluzionat Mårtensson.
Sursa: Medical Daily