Imperia Online Romania

CULTURA
Cele mai vechi reliefuri in piatra din judetul Salaj sunt cele de pe pietrele funerare din epoca romana de la Porolissum.
Cea mai veche biserica de lemn din Romania, datata 1401-1403 se afla la Putna, Suceava.
Timisoara a fost primul oras european iluminat stradal cu energie electrica, in anul 1884.
Romanul Henri Coanda construieste primul avion cu reactie din lume in anul 1910.
Globe-trotterul roman Dumitru Dan a cucerit tilul mondial pentru inconjurul pamantului pe jos, pe o distanta de circa 100.000 km, in aproximativ 6 ani, performanta neegalata pana azi.
Insulina, substanta necesara tratarii diabetului, a fost descoperita de catre medicul roman Nicolae Paulescu. Cu toate acestea, Premiul Nobel a fost acordat pentru descoperirea insulinei altor cercetatori, din Occident.
Anghel Saligny construieste in premiera mondiala la Braila si la Galati silozuri din beton armat (pentru poduri).
Prima femeie medic din Romania a fost Maria Cutarida-Cratunescu.
Smaranda Braescu este una dintre primele femei-parasutist din lume si detine mai multe recorduri mondiale in domeniu.
Dacii considerau ca aurul aduce ghinion si, din acest motiv, purtau doar podoabe din argint.
In 1932 se constituie Federatia Internationala de Baschet Amator (F.I.B.A.). Romania s-a aflat printre cele 8 tari membre fondatoare ale forului mondial, alaturi de Anglia, Argentina, Cehoslovacia, Grecia, Italia, Lituania, Elvetia si Portugalia.
Primul concurs organizat de atletism a avut loc la Bucuresti, in anul 1882.
\r\n
Nadia Comaneci, gimnasta romanca, a fost prima eleva din lume din istoria gimnasticii care a luat 10 la olimpiade.
Romania a participat pentru prima data la Jocurile Olimpice in anul 1900, la Paris, in cadrul celei de-a doua editii a Jocurilor Olimpice de vara.
Prima editie a Festivalului International Cerbul de Aur a avut loc in anul 1968.
Prima solutie de iluminat public a Brasovului a constat in folosirea felinarelor cu ulei, in 1804.
Arhitectul George Mandrea este cel care a realizat planurile Foisorului de Foc.
Orasul Pantelimon, de la periferia Capitalei, isi are numele dupa Manastirea Sfantul Pantelimon. In graca „pan“ inseamna „tot“, iar „éléïmon “ se traduce „mila“. Astfel, Panteleimon inseamna „cel milostiv“ sau „intreg milostivul“.
Despre cartierul Militari se spune ca ar fi fost botezat asa pentru ca era zona de instructie militara si unde o vreme a functionat „Pirotehnia Armatei“.
Denumirile „Floreasca“ si „Giulesti“ isi au originile de la numele boierilor care au stapanit locurile respective, Florestii, si, respectiv, de la proprietatea boiereasca a Julestilor.
Originea denumirii cartierului Titan - isi ia numele de la fabrica de ciment \"Titan\" construita la inceputul secolului XX.
Originea denumirii cartierului Ferentari - vine din latina \"Ferentarius\" - Soldat din infanteria usoara a legiunilor romane.
Originea denumirii cartierului Drumul Taberei - Tudor Vladimirescu, intrand in Bucuresti pe la vest in anul 1821, isi aseaza aici tabara de panduri.
Originea denumirii cartierului Crangasi - candva aici era o prelungire din Codrul Vlasiei - un crang.
Primul drum din Bucuresti a fost Drumul de Lemn, astazi Calea Victoriei. Calea Victoriei era pavata cu trunchiuri de copaci.
Numele strazii Lipscani provine de la orasul Leipzig din Germania , lucru ce aminteste de viata comerciala extrem de dinamica a Valahiei.
Intrarea hotelului Novotel este fatada fostului Teatru National.
Peste 20 de biserici si asezaminte monahale au fost distruse, partial sau total, in perioada comunismului.
Primul teatru din Bucuresti, Teatrul National a fost inaugurat pe 31 decembrie 1852 cu piesa “Zoe sau Amantul imprumutat”.
Cea mai veche gara de calatori din Bucuresti este Filaret.
Orasul Bucuresti este desemnat capitala a Tarii Romanesti in 1659 de catre domnitorul Gheorghe Bica.
In Bucuresti se infiinteaza prima instutie de invatamant superior, Academia Domneasca, in anul 1694.
Cel mai vechi asezamant religios din Bucuresti este Biserica Domneasca.
Bucurestiul este a 6 capitala din UE ca marime.
Civilizatia chineza a fost una dintre cele mai stabile din lume. Cercetarile arheologice au atestat documentar existenta chinezilor de prin mileniul al 3-lea i.Hr.
Prima linie de tramvai tras de cai a circulat pe traseul (dupa numele de azi): Gara de Nord – Calea Grivitei – Luterana – TNB – Pta. Sf Gheorghe. Acest gen de tramvaie a fost folosit pana in 1929, cand au fost retrase din circulatie.
Hotel Intercontinental a fost ridicat in anii ‘70, fiind cea mai inalta cladire din capitala (25 de etaje). Iar in 1976 bucurestenii aveau si primul centru comercial: Unirea.
Metroul a fost inaugurat in 1979, prima linie fiind cea dintre Semanatoarea si Timpuri Noi. Intre 1981 si 1988 a fost demolat un intreg cartier vechi, cartierul Uranus,  pentru a se construi Casa Poporului.
Prima atestare documentara a Bucurestiului dateaza din secolul al XV-lea (20 septembrie 1459) si este un act prin care domnitorul Vlad Tepes confirma o donatie facuta unor mici feudali.
Podul lui Traian era, la vremea sa, cel mai lung din lume. Construit in doar doi ani, intre 103 si 105, podul lui Traian, contruit de arhitectul Apolodor din Damasc, a fost o minune a arhitecturii si ingineriei romane.
Hanul lui Manuc a gazduit primele discutii ale Tratatului de la Bucuresti.
Ion Mincu a fost initiatorul stilului neo-romanesc in arhitectura.
Stiloul a fost inventat de romanul Petrache Poenaru. Mai precis, tocul cu rezervor, cum i se spunea atunci.
Versurile si melodia cantecului Layla al lui Eric Clapton au fost inspirate dintr-o poveste adevarata.
In jurul Stonehenge-ului sunt 56 de gropi in pamant cu destinatie necunoscuta.
Orasul Santo Domingo din Republica Dominicana, a fost primul oras fondat de europeni in Lumea Noua; Se intampla in 1496.
Inainte sa apara muzeele, colectiile erau denumite cabinete de curiozitati.
Vechii egipteni scriau numarul 100.000 printr-o hieroglifa reprezentand o broasca.
Primii oameni preistorici capabili sa creeze unelte pentru a le folosi la diverse activitati precum procurarea sau prelucrarea hranei au fost cei din specia Homo habilis, ai carei reprezentanti au aparut acum 2,4 milioane de ani in urma.
Personaj important la curtile regale din Evul Mediu, bufonul era adorat si urat in acelasi timp, datorita libertatilor pe care si le putea lua atunci cand aparea in fata regelui sau a curtii regale.
Stramtoarea Gibraltar era numita si Coloanele lui Hercule.
Primul oficiu postal din lume a fost infiintat in 1712.
Tanar si lipsit oarecum de importanta, conducatorul Tutankamon este ingropat in singurul mormant care nu a fost niciodata pradat. Mormantul sau era unul modest si mic, cauza pentru care a trecut neobservat de-a lungul mileniilor.
Vechii egipteni ar descrie starea actuala a piramidelor drept una saracacioasa. Initial, atunci cand piramidele au fost construite aratau mult mai bine pentru ca erau decorate cu placi albe din piatra de var, poleite. Ele emanau o lumina precum cea a Lunii. Varful era poleit cu aur, iar atunci cand Soarele isi reflecta razele se forma o legatura directa intre astru si faraon.
Egiptenii credeau ca pamantul este plat si rotund (ca o placinta) si Nilul trecea prin centrul lui.
Nu se stie cine i-a retezat nasul Sfinxului. Insa exista schite cu statuia fara nas din 1737, deci nici Napoleon nu l-a distrus si nici in timpul razboaielor mondiale. Singurul despre care se stie ca i-a facut stricaiuni este un cleric musulman Sa’im al-dahr, care a fost linsat in 1378 pentru vandalism.
Atat barbatii cat si femeile egiptene purtau machiaje elaborate. Machiajul pentru ochi era in general verde (facut din cupru) sau negru (facut din plumb). Egiptenii credeau ca machajul are puteri vindecatoare.
Buzz Aldrin a fost primul om ce si-a facut nevoile pe Luna.
Starbucks cheltuie mai multi bani pe asigurarile angajatilor decat pe boabele de cafea.
Exista un model activ in varsta de 81 ani care si-a inceput cariera la varsta de 15 ani, aparand pe coperta Vogue.
70% dintre crimele din Detroit raman nerezolvate.
Numele de himera provine de la un monstru feminin din mitologia greaca, cu cap de leu, corp de capra si coada de sarpe.
In 1989, Mike Tyson a obtinut cea mai faimoasa victorie dupa un knockout asupra lui Michael Spinks la Atlantic City dupa 91 de secunde.
Civilizatia greaca a fost creata de un mic numar de state nemultumite, printre care Atena si Sparta.
Singurele cacofonii acceptate in limba romana sunt: Ion Luca Caragiale, tactica cavalereasca, biserica catolica, epoca capitalista, Banca Comerciala.Pentagonul din Arlington, Virginia are un numar de toalete dublu decat necesar. Cand a fost construit in anii 1940, statul Virginia inca mai avea legi de segregatie care cereau toalete separate pentru albi si negri.In 1980 un spital din Las Vegas si-a concediat angajatii pentru ca pariau cand vor muri pacientii.Atena a fost primul oras care a impus legi privind curatenia strazilor.Cea mai veche civilizatie europeana a fost in Romania. Este denumita cultura Cucuteni dupa satul cu acelasi nume din apropierea Iasiului.Tratamentele si produsele cosmetice dateaza inca din AntichitateNumele zilelor saptamanii vin de la zei si planete

foarte frumos topicul,o sa vin si eu cu niste date!

Stiinta si Tehnologie
Cel mai mare incendiu natural din timpurile moderne a avut loc in anul 1987 si s-a numit „Focul dragonului negru”. Acesta a ars o suprafata dintre Rusia si China de aproape 20 de milioane de acri.
Cu cat va exista mai mult oxigen, cu atat focul va fi mai fierbinte. Daca combinam oxigenul pur cu acetilena, obtinem un compus ce arde la peste 5500 grade Fahrenheit (peste 3000° C).
Aurul este un metal care in stare pura este foarte maleabil. Este un bun conducator electric si termic.
Prima bucata de minereu de aur descoperita in SUA cantarea nu mai putin de 7,5 kg. Bucata, descoperita in 1799 in Carolina de Nord, a fost folosita timp de 3 ani ca opritor de usa, asta pana cand un bijutier local a identificat-o.
S-a descoperit ca in anul 700 i.e.n., in Italia, dentistii foloseau fire de aur pentru a putea atasa dintii falsi.
Primul metal prelucrat de om a fost probabil aurul. Din aur s-au confectionat obiecte decorative si bijuterii.
Curcubeul este un fenomen optic si meteorologic care apare atunci cand razele Soarelui se reflecta prin picaturile de apa din atmosfera.
Pentru astronautii aflati in misiuni in spatiul cosmic, s-a creat un sistem prin care atat urina, cat si transpiratia evaporata sunt reciclate in proportie de 93% si transformate in apa de baut.
Singurul loc din sistemul solar unde poate fi admirata o eclipsa este Pamantul. Totusi unele planete au si ele parte de fenomene spectaculoase. Pe Jupiter poate avea loc o eclipsa tripla in acelasi timp, deoarece are mai multi sateliti. Fenomenul poate fi observat de pe Pamant cu ajutorul unui telescop.
Cea mai lunga eclipsa totala de soare din ultimii 100 de ani a fost in 2009, pe 22 iulie. A putut fi admirata din India, Nepal, Butan si China. Faza de intuneric total a durat pana la 6 minute si 29 de secunde.
In anul 1500 i.e.n. egiptenii au construit primele cadrane solare. Ele functionau prin urmarirea miscarii Soarelui. O lama proiecta o umbra intr-unul din cele 10 cadrane. La amiaza, aceste ceasuri trebuiau rotite cu 180 de grade, pentru a arata umbrele din nou. Un fel de ceasuri mecanice primitive.
\r\n
 
Cativa cercetatori spanioli sustin ca timpul s-ar putea opri. Tot ei declara ca expansiunea universului ar fi de fapt o iluzie, creata de incetinirea timpului. Dupa calculele lor, timpul se va opri. In acel moment, totul  va sta pe loc.
Timpul nu a existat dintotdeauna. Cel putin asta spun majoritatea savantilor, si anume ca timpul a aparut acum 13,7 miliarde de ani, odata cu celebrul Big Bang, cand a aparut si Universul.
Conform uneia din teoriile lui Einstein, relativitatea generalizata, forta gravitationala face ca timpul sa se scurga mai incet.
Cele mai precise ceasuri sunt cele atomice. In 1972, a fost infiintata o retea de ceasuri atomice in 50 de tari. Aceste ceasuri sunt atat de precise incat, pentru a ramane cu o secunda in urma, este nevoie sa treaca 31,7 milioane de ani.
Nu doar gravitatia exercitata de Soare si Luna poate incetini Pamantul. Exista fenomene meteorologice care pot face acest lucru. Fenomenul El Nino, care apare la intervale cuprinse intre 3 si 7 ani, produce vanturi puternice care pot incetini rotatia Pamantului cu o milisecunda la fiecare 24 de ore.
O secunda este definita ca a 86.400-a parte dintr-o zi. Dar rotatia Terrei in jurul propriei axe si in jurul Soarelui nu este perfecta. Frecarea mareica datorata Soarelui si Lunii incetineste miscarea Terrei. Astfel, durata unei zile va creste cu 3 milisecunde la fiecare secol.
Micro-roboti. Cercetatorii australieni incearca sa creeze mini-roboti. Acestia vor imita comportamentul unei bacterii (E. Coli) si vor fi injectati in viitorii pacienti pentru a face investigatii medicale direct in organul afectat.
Winebot, construit de catre japonezii de la NEC System Technologies, poate recunoste cu ajutorul „mirosului” diferite tipuri de vin sau branza.
Primul robot humanoid a aparut in 1939 si se numea Elektro. Construit de catre cei de la Westinghouse, robotul avea o inaltime de 2 metri si putea reproduce 700 de cuvinte.
Leonardo da Vinci a schitat planurile unui humanoid in 1495. Tot el a creat, pentru divertismentul nobililor, un robot ce era actionat printr-un sistem de pargii si scripeti.
Numarul total al robotilor industriali ce sunt folositi in fabrici se ridica la peste un milion de exemplare.
Prima „crima” produsa de o masinarie „malefica” a avut loc in 1981, la fabrica Kawasaki din Japonia. Un muncitor a murit dupa ce un robot l-a aruncat intr-o instalatie de rectificat (masina-unealta ce prelucreaza mecanic prin aschiere o suprafata metalica).
Termenul de robot provine din limba ceha („robota”) si semnifica „munca grea”. Robotul a aparut prima data in filmul R.U.R. din 1921, in care masinaria se razvrateste si isi ucide creatorii.
Niels Bohr a fost un fizician danez considerat unul dintre cei mai importanti fiziceni ai secolului XX. A fost primul care a aplicat conceptul de cuanta, ce restrictioneaza energia unui sistem la anumite valori discrete, la problema structurii atomice si moleculara. Pentru activitatea sa a primit in 1922 Premiul Nobel pentru fizica.
Nikola Tesla s-a nascut in 10 iulie 1856 in satul Smiljan, in Croatia. A fost un inventator, fizician, inginer mecanic si inginer electrician american de origine sarba. Una dintre cele mai importante inventii ale sale este generatorul de curent alternativ, contribuind de asemenea la construirea hidrocentralei de langa Cascada Niagara.
Furnalul solar e o structura ce foloseste razele soarelui pentru a produce temperaturi inalte in scopuri industriale.
Gravitatia se bate cu teoria cuantica. Nu incape in Modelul Standard. De parca n-ar fi suficient, nimeni n-a detectat particula care este responabila.
In primele momente ale Universului au fost create cantitati enorme atat de materie cat si de antimaterie. Ulterior, acestea s-au combinat si s-au anihilat generand energia care a condus la expansiunea Universului. Dar din unele motive, exista mai multa materie decat antimaterie.

Curiozitati despre plante
1.Cel mai inalt copac din lume - Cel mai inalt copac din lume este arborele Sequoia, soiul Redwood. Creste de-a lungul coastei Pacificului, in special in California. Un astfel de arbore poate atinge inaltimi colosale, de 115 metri.
2.Planta cu cea mai rapida crestere - Planta cu cea mai rapida crestere din lume este bambusul (n.r. a nu se confunda cu lucky bamboo). Bambusul poate creste chiar si 89 de centimetri pe zi, motiv pentru care este considerat o planta invaziva.
3.Cea mai valoroasa planta - In secolul al XVII-lea, lalelele erau atat de apreciate in Olanda, incat bulbii lor valorau chiar mai mult decat aurul. Tulipomania (goana dupa lalele) a contribuit la caderea economiei olandeze de la acea vreme.
4.Cea mai mare floare din lume - Amorphophallus titanium produce cea mai mare floare din lume. Aceasta poate atinge pana la 5 metri inaltime, are forma unui falus si miroase a cadavru. Tocmai aceste caracteristici inedite fac ca planta sa fie atat de cautata de turistii din intreaga lume.
5.Flori sensibile, dar otravitoare - Lacramioarele, florile de primavara pe care le indragim atat de mult, florile care ne imbie cu mirosul lor dulce si proaspat sunt otravitoare. Cercetatorii au descoperit 38 de substante toxice in lacramioare, atat in flori si fructe, cat si in tulpini, radacini si frunze.
6.Flori ce seamna cu dragoni - Gura-leului este o floare ce seamana cu un dragon. Daca tragi planta in stanga si in dreapta, o gura de dragon se va deschide si se se va inchide.
7.De ce plangi cand tai ceapa - Ceapa este foarte buna in mancare, insa pana acolo trebuie sa treci de testul tocarii ei. Stiai ca lacrimarea din timpul tocatului este cauzata de compusii sulfurici continuti de leguma? Daca vrei sa eviti aceasta situatie neplacuta, te sfatuim sa tai ceapa in doua si sa o tii in apa rece pret de cateva minute, pentru a elimina compusii.
8.Nu-s alune, sunt legume - Delicioasele alune de pamant nu sunt alune si nici fructe oleaginoase. Alunele de padure sunt legume, din aceeasi familie din care fac parte fasolea si mazarea.
9.Au apa din belsug - Un mar crud contine apa in proportie de 84%. Ceva mai bine la acest capitol sta castravetele, care are in componenta apa in proportie de 96%.
10.Fructul cu cel mai mare aport caloric - Avocado este fructul cu cel mai mare aport caloric - 167 de calorii la fiecare 100 de grame. Cu toate acestea, cei mai multi nutritionisti recomanda avocado in curele de slabire, deoarece contine grasimi esentiale omega 3 si omega 6.
11.Ce se poate face cu un copac - Dintr-un copac de dimensiuni normale se pot face in jur de 170.000 de creioane. Un singur copac poate produce 118 kilograme de oxigen intr-un an, cantitate suficienta pentru o familie de 4 persoane. Un singur copac poate absorbi intr-un an tot carbonul pe care o masina il emana pe o distanta de 8500 de mile.
12.Cine planteaza nucii - Veveritele joaca un rol important in plantarea nucilor, pentru ca au obiceiul de a ingropa nucile, dar uita unde le-au ascuns.

GEOGRAFIE
Indonezia este cel mai mare arhipelag, are peste 13 700 de insule.
Situat la o altitudine de aproape 3 600 m, pe intinsele podisuri ale Boliviei, desertul Salar din Uyuni este cel mai mare desert de sare, intinzandu-se pe 10 000 km patrati.
La Paz, Bolivia, este orasul cel mai sigur din punct de vedere al prevenirii incendiilor. Data fiind altitudinea ridicata la care se afla (peste 3.000 de metri), cantitatea de oxigen din aer de abia poate sustine un foc.
Hawaii se apropie de Japonia cu aproximativ 10 centimetri in fiecare an.
Cel mai lung fluviu de pe Pamant este Nilul, ce atinge o lungime de 6.695 Km.
Cel mai rece loc permanent locuit este localitatea Oimeacov (Rusia), pe valea fluviului Indighirka, unde s-a inregistrat, in februarie 1964, temperatura minima absoluta de -71.10.
Cea mai ridicata temperatura medie plurianuala a fost de 34,40C, la Dallol (Etiopia), intre anii 1690-1966.
Desertul unde s-a inregistrat cea mai lunga perioada secetoasa este Atacama, unde ploaia a revenit dupa 400 ani.
Pestera Krubera Voronia din Georgia este cea mai adanca pestera din lume. Ea are o adancime de circa 2100 m.
Cel mai sudic vulcan activ de pe Terra este Erebus din Antarctica.
Orasul situat la cea mai mica altitudine din Romania este Sulina, din Delta Dunarii (4 m).
Elvetia este o tara aflata integral in muntii Alpi. Localizarea ei geografica i-a dat denumirea si de tara alpina.
Cel mai mare parc national din Asia este Issyk Kul din muntii Tian Shan. El are o suprafata de 750000 de ha.
Cea mai adanca pestera din Africa este Anou Ifflis din Algeria. Ea are o adancime de 1170 de m.
Raul Iordan, Nahr Al-urdun in araba, Ha-yarden in ebraica , este raul care curge la cea mai joasa altitudine din lume. Are un curs sudic, dinspre Siria prin Israel, despartindapoi Israelul si malul vestic ocupat de israelien, din vest, de lordania aflata la est.
Fluviul Yangtze este cel mai lung fluviu din Asia, cu un curs lung de 6 300 km.
50 la suta dintre rezervele de minereu de aur cunoscute pe plan modial se gasesc in Africa de Sud.
Impreuna cu afluentii sai, Mississippi strabate total sau partial 31 de state ale SUA si doua provincii canadiene.
Studiind fosilele, oamenii de stiinta au dovedit ca Muntii Stancosi, Alpii si masivul Himalaya se aflau candva sub nivelul marii.
Guineea detine intre o treime si jumatate din rezervele mondiale de bauxita.
Chile este tara cu cea mai mare productie de cupru din lume.
Numele caputalei statului Mali, Bamako inseamna in limba populatiei locale bambara “rau cu crocodili”.
Cel mai inalt varf din Algeria este varful Tahat cu o inaltime 2918m.
Capitala Emiratelor Arabe Unite, Abu Dhabi, a fost fondata in 1761 ca port pentru pescuitul de perle.
Varful Putna din Alpii Cordilieri este cel mai inalt munte din Puerto Rico avand o inaltime de 1338m.
Cea mai mica republica din lume, Republica Nauru, este situata pe o insula ovala de coral cu o suprafata de 21,2 km2.
Cea mai mare productie de vanilie este obtinuta in Madagascar.
Cea mai mare productie de piper se obtine in India.
Cea mai mare producatoare de ceai de pe glob este India.
Cea mai mare producatoare de cafea este Brazilia.
Cea mai mare productie de curmale se obtine in Irak.
Cea mai mare productie de bumbac se obtine in China.
Cel mai mare bazin petrolier de pe glob  este localizat in Arabia Saudita.
Cel mai populat oras din Europa este Moscova.
Cel mai lung rau din Europa este Volga.
Cel mai mare desert de pe planeta este Sahara.
Cel mai inalt vulcan de pe glob este Ojos del Salado.
Temperatura maxima absoluta a Romaniei a fost de 45,5 grade C.
Temperatura maxima absoluta a planetei Pamant a fost 58 grade C.
Grecia are aproximativ 3000 de insule, doar vreo doua sute dintre acestea fiind locuite.
Marea Caspica este de fapt cel mai mare lac din lume.
Desertul Atacama din N Republicii Chile(America de Sud) este cea mai arida zona de pe glob.
Cei mai scunzi munti din Romania sunt Muntii Macin din Podisul Dobrogei, atingand o altitudine de 467 metri.
Lacul Baikal este cel mai mare rezervor de apă dulce din lume, avand o adancime de 1,637 metri, fiind cel mai adanc lac de pe Terra.
Cel mai inalt punct de pe teritoriul Republicii Moldova se gaseste pe Dealul Balanesti (Piscul lui Miron). Acesta are o altitudine maxima de doar 430 de metri (429.5 metri). Dealul Balanesti este parte a Dealurilor Cornesti.
Se estimeaza ca, daca toate oceanele lumii ar seca complet, acestea ar lasa in urma cel putin 18 milioane metri cubi de sare solida, de aprox. 14,5 ori mai mult decat volumul intregului uscat al continentului European.
Marea Moarta, care acopera o suprafata de 1020 kmp, contine aprox. 12650000000 tone de sare.
Vulcanul Vezuviu a fost inactiv secole intregi inaintea marii eruptii din 79 i.Hr, eruptie care a ingropat orasele Pompei si Stabiae sub cenusa, iar orasul Herculaneum sub un val de noroi.
Cea mai drastica schimbare de temperatura in decurs de 24 ore a avut loc in Browning, Montana, pe 23 ianuarie 1916, de la + 44 C la – 56 C.
Cel mai inalt punct din Muntii Maya este Varful Victoria, care ajunge la 1122 m.
Fluviul Dunarea isi are originea in doua mici izvoare, Breg si Brigach, de pe povarnisurile estice ale muntilor Padurea Neagra.
Titicaca, aflat la granita dintre Peru si Bolivia, este lacul cu apa dulce situat la cea mai mare altitudine din lume 3810m.
Numele capitalei ghaneze Accra vine de la cuvantul nkran (“furnici”) din limba populatiei akan din regiune, deoarece aici se intalnesc numeroase musuroaie de furnici negre.
Se crede ca numele “Sicilia” vine de la siceli, o populatie care ocupa in trecut partea de est a insulei.
Etna este cel mai inalt vulcan activ din Europa, ajungand la peste 3200m inaltime.
Dunarea este al doilea fluviu ca lungime din Europa (dupa Volga, Rusia, 3.690 km) si al 29-lea din lume, avand o lungime totala de aproximativ 2.850 de kilometri.Cel mai mare cutremur din Romania, care a putut fi inregistrat, a avut loc in 1940, pe 10 noiembrie? Magnitudinea acestuia a fost de 7.3 grade, cu 0.1 grade mai mult decat mai cunoscutul seism din 4 martie 1977, insa cu 500 de victime mai putin decat acesta din urma.Localitatea din Romania care are cea mai lunga denumire este un sat din judetul Brasov: Statiunea Climaterica Sambata (27 de litere).Singura data din istorie cand a nins in Desertul Sahara a fost in 18 febr 1979.

Cateva curiozitati despre om
1)In 24 de ore, plamanii sunt traversati de 10000 de litri de aer si de 800 de litri de sange.
2)Un om respira cam 174 milioane de litri de aer de-a lungul vietii.
3)De-a lungul vietii, omul se hraneste circa 4 ani.
4)Pe parcursul unei vieti de 70 de ani, inima unui om bate de 3 miliarde de ori.
5)Inima pompeaza in organism cam 5 litri de sange pe minut. In 70 de ani de viata, inima pompeaza cam 180000 tone de sange.
6)Unghiile cresc in medie cu 0,5 mm pe saptamana.
7)Firul de par creste cu circa 1,3 centimetri pe luna si are o durata de viata de aproximativ 3 ani.
8)Nou-nascutul, dupa cateva zile de la nastere, isi va recunoaste mama dupa miros.
9)De la 30 de ani oamenii incep sa scada in inaltime. Dimineata corpul este mai lung cu circa 1-2 centimetri.
10)Omul clipeste o data sau de doua ori la 10 secunde, deci de circa 93000 de ori in 24 de ore.
11)Omul primeste 83% din informatiile externe prin vaz, 11% prin auz, 3% prin miros, 1,5% prin tact si 1,5% prin gust.
12)Omul doarme aproximativ 1/3 din viata. Durata normala de somn la adolescenti este de 8-10 ore, in timp ce un nou-nascut are nevoie de 16 ore de somn pe zi.
13)Creierul uman contine aproximativ 100 de milioane de neuroni. Fiecare neuron poate realiza circa 10000 de sinapse.
14)Greutatea medie a creierului unui barbat este de 1350 grame, iar la femei de 1200 grame.
15)Fibrele nervoase din organism masoara 770000 de kilometri, adica distanta de la Pamant la Luna si inapoi.
16)Intamplarile cele mai des intalnite in vise sunt: caderile, esecurile repetate in desfasurarea unor actiuni, activitati legate de locul de munca, experientele sexuale, atacurile sau urmaririle.
17)12% dintre copiii nascuti in Europa si SUA sunt gemeni.

Terra(Planeta Vie sau Planeta Albastra)
"Planeta Vie" , "Planeta Albastra" este a treia planeta dupa distanta fata de Soare si a cincea ca marime in Sistemul solar.
1)Cercetatorii au incercat sa stabileasca vechimea Pamantului, datand atat cele mai vechi roci de pe suprafata sa, cat si meteoritii care au fost descoperiti (meteoritii si Pamantul s-au format cam in acelasi timp, atunci cand se forma Sistemul Solar). Astfel, oamenii de stiinta au ajuns la concluzia ca Pamantul are in jur de 4,54 de bilioane de ani!
2)Pamantul nu se invarte doar in jurul axei sale, se invarte si in jurul Soarelui, cu o viteza de 67,000 mile (107,826 km) pe ora.
3)Cel mai mare cutremur inregistrat vereodata a fost de 9,5 grade pe scara Richter, in data de 22 mai 1960, in Chile. Acel cutremur incredibil a omorit 1.655 de oameni, intimp ce 3000 de oameni au fost raniti. 2 milioane de oameni au ramas fara adapost.
4) Pamantul este inconjurat de un camp magnetic datorita magmei - un lichid metalic care inconjoara nucleul sau de fier (cel putin asa explica geofizicienii existenta campului magnetic). Miscarea lichidului metalic creeaza curenti electrici, care genereaza un camp magnetic. De la inceputul secolului 19, in mod surprinzator, polul magnetic de la nord s-a deplasat cu 1, 100 de kilometri, conform oamenilor de stiinta de la NASA, iar aceasta deplasare se intampla acum mult mai repde decat in secolul 20, adica polul magneitc se deplaseaza spre nord, cu 64 de km pe an, in comparatie cu 16 km pe an cat se deplasa inainte.
5) De altfel, schimbarea polilor magnetici nu este o noutate. Cercetatorii afirma ca la fiecare 200.000 - 300.000 de ani, Pamantul isi schimba polii magnetici. Totusi, astazi, in anul 2012 d.Hr., au trecut mai bine de 400.000 de ani de la ultima inversare a polilor. Potrivit astronomilor de la Cornell University, polii magnetici incep sa se deplaseze din punctele de rotire ale pamantului, schimband pozitiile.

Corpul uman
Creierul uman este capabil sa produca un numar de idei echivalent cu totalul atomilor din univers.
Femeile au in plus circa 500 de gene fata de barbati, ceea ce le fac sa prezinte un risc mai scazut de anumite afectiuni (cum sunt daltonismul sau hemofilia).
Sforaitul uman produce un zgomot ce poate atinge 69 de decibeli, aproape la fel de puternic ca cel produs de un perforator cu aer comprimat.
Rasul si tusea creaza o presiune mai mare asupra coloanei vertebrale decat mersul pe jos sau statul in picioare.
Cel mai mare organ al corpului este pielea, urmat de ficat - al doilea ca marime.
Din cele 78 de organe ale corpului uman, doar sase sunt vitale - creierul, inima, ficatul, plamanii si pancreasul.
Pana la varsta de 6 ani, copiii rad, in medie, de 300 de ori pe zi.Dintre bolile existente, circa 70% se transmit prin secretiile nasului si gatului.
Esofagul, tubul prin care mancarea ajunge in stomac, are aproximativ 25 cm lungime.
Impulsurile nervoase circula inspre/dinspre creier cu o viteza ce poate ajunge la 274 km/h.
60% dintre terminatiile nervoase ale corpului uman se gasesc pe frunte si in maini.
Dintre celulele cerebrale, doar 4% sunt active, restul fiind tinute ca rezerva.
Craniul uman este alcatuit din 29 de oase diferite.         
Majoritatea oamenilor isi vor fi pierdut 50% din papilele gustative pana la varsta de 60 de ani.
Pentru a clipi o singura data nu ne trebuie decat o zecime de secunda.
Pe talpa, temelia organismului, se intalneste cea mai groasa piele de pe toata suprafata corpului.
In corpul fiecaruia dintre noi traiesc bacterii a caror greutate insumata ar atinge cifra de 2 kilograme.
Orice persoana pierde, in medie, 100 de fire de par pe zi si peste 10 miliarde de particule de piele moarta.
Aorta este cel mai mare vas sanguin din corpul uman. In cazul unui om adult, ea are diametrul unui furtun de gradina. La polul opus se afla capilarele. Acestea sunt atat de subtiri incat este nevoie de 10 astfel de vase, puse unul langa altul, pentru a egala grosimea unui fir de par.
Ochiul uman percepe doar 90% dintre informatiile pe care le primeste.
O picatura de sange are nevoie de numai 30 de secunde pentru a face un circuit complet al corpului uman.
Chiar daca nu este la fel de sensibil precum cel al unui caine, nasul uman poate percepe pana la 50.000 de mirosuri diferite.
Cantitatea de saliva produsa in timpul unei vieti ar putea umple doua piscine.
In procesul de vorbire sunt implicati 72 de muschi.
Plamanii contin mai mult de 300.000 milioane de capilare care, asezate unele langa altele, ar totaliza 2.400 de kilometri.
Cel mai mare consumator de glucoza din corpul uman este creierul. Acesta, pentru o functionare normala, are nevoie de aproximativ 120g de glucoza pe zi.
Inima nu este in stanga! Desi cu totii indicam ca inima ar fi situata in partea stanga, de fapt nu e chiar asa. Inima este situata in spatele sternului, fiind doar indreptata usor spre stanga.
Plamanul drept este mai mic decat plamanul stang, deoarece plamanul stang trebuie sa faca loc si inimii in cavitatea toracica.
Ce rol au degetele de la picioare? Cu ele nu putem scrie sau ridica obiecte, insa ne ajuta in sustinerea echilibrului corpului, atunci cand stam in picioare.
Unghiile de la maini cresc mai repede decat cele de la picioare. Iar unghiile de la mana dreapta, la dreptaci, au o rata mai mare de crestere decat la mana stanga.
Fara mucoase ne-am autodigera! Enzimele digestive secretate de organism sunt atat de corozive, incat ar putea dizolva otelul. Din fericire, suntem protejati de mucoase. Secretat  de celule specializate, mucusul se reinnoieste la cateva zile.
Greutatea medie a creierului unui barbat este de 1350 g, iar la femeie de 1200 g.
Plamanul drept primeste mai mult aer decat cel stang.
Ochii si creierul construiesc culori din valuri de energie.
Media inaltimii la femei este cu aproximativ 10 cm mai mica decat media inaltimii la barbati.
Majoritatea barbatilor petrec 3.300 ore din viata pentru a se barbieri. Daca nu ar fi barbierita, barba ar putea ajunge la 9 metri intr-o viata de om.
In anul 3.000 I.Hr., egiptencele credeau ca venele dilatate erau dragute, drept pentru care le scoteau in evidenta colorandu-le cu vopsea albastra.
Homosexualitatea a fost considerata boala psihica pana in anul 1973.
De-a lungul unei vieti, o persoana isi petrece 6 ani visand.
Culoarea parului depinde de melanina (pigment). Pe masura ce imbatranim se secreta tot mai putina melanina si se formeaza mici bule de aer aparand astfel aspectul carunt al parului.
Corpul utilizeaza 300 muschi pentru a tine corpul in pozitie stabila, dreapta.
Zambetul este cea mai folosita expresie faciala. Un zambet poate folosi de la o pereche de 5 muschi faciali, pana la 53.
Deshidratarea afecteaza puternic performantele creierului. Atunci cand o persoana este deshidratata, atentia si concentrarea sa pot descreste cu 13%, iar memoria de scurta durata cu 7%.
Creierul uman este alcatuit din doua emisfere: emisfera dreapta controleaza partea stanga a corpului, iar cea stanga controleaza partea dreapta a corpului.
Insulina este un hormon secretat de pancreas, ce micsoreaza nivelul glucozei din sange si a carei insuficienta provoaca diabetul.
Glandele sudoripare ecrine se gasesc pe intreaga suprafata a pielii, cu o densitate mai mare pe palme, talpi si la axile.
Cresterea creierului se opreste in jurul varstei de 15 ani.
Durerea are si ea o unitate de masura. Aceasta se numeste \"dol\" iar instrumentul menit sa masoare durerea se numeste dolorimetru.
Absolut toti copiii se nasc fara rotule. Ele se formeaza complet in intervalul de varsta de 2-6 ani.
In anul 2004, un studiu arata ca una din sase fetite intra in perioada de pubertate la varsta de 8 ani. In urma cu un secol, doar o fetita din 100 atingea pubertatea la aceeasi varsta.
Dupa mesele bogate se spune ca auzul nostru scade. Nu mai percepem sunetele din jurul nostru la fel de bine, chiar si atentia scade.
Creierul continua sa transmita semnale sub forma de impulsuri electrice timp de aproximativ 37 de ore dupa moarte.
Femeia secolului 17 dadea nastere in medie la 13 copii.
Mancarea ajunge in aproximativ 7 secunde din gura in stomac.
Nu se poate stranuta cu ochii deschisi.
Pentru a desfasura “procesul gandirii” creierul are nevoie de mari cantitati de energie. De aceea este posibil ca dupa un intens proces de gandire sa resimtiti aceeasi oboseala ca si in cazul muncii fizice.
Un simplu sarut pune in miscare doi muschi, un sarut pasional solicita toti cei 34 de muschi ai fetei.
70% din caldura corpului se pierde prin cutia craniana.
Cand o persoana moare auzul este ultimul simt perceput. Vazul este primul care dispare.
Atunci cand privesti o persoana pe care o placi, involuntar pupilele ti se dilata. La fel se intampla si cand te uiti la cineva pe care urasti.
Atunci cand ne lovim intr-un anume loc din zona cotului resimtim o durere acuta. Aceasta se datoreaza faptului ca pe aici trece nervul cubital, pozitionat de-a lungul osului humerus. Se considera ca aceasta ar fi o scurta forma de paralizie.
Stomacul trebuie sa produca un nou strat de mucoasa o data la doua saptamani, altfel s-ar digera singur.
Conform anumitor cercetari, organismul unei femei are nevoie o ora in plus de somn fata de cel al unui barbat.
Cea mai mare celula a corpului este ovulul, iar cea mai mica spermatozoidul.
Acidul gastric pe care stomacul omului il elimina pentru a descompune mancarea este atat de puternic incat poate dizolva o lama de ras.
Creierul uman poate inmagazina o cantitate de informatii care ar umple 20 de milioane de volume.
Atunci cand te indragostesti cu adevarat, se petrec niste schimbari profunde in corpul tau: un efect calmant general se instaureaza asupra mintii si a intregului organism. In acelasi timp se accelereaza nivelul de crestere a nervilor si a conexiunilor nervoase, pentru aproximativ un an de la momentul la care te-ai indragostit. Acest lucru este in favoarea sistemului tau nervos si contribuie la sanatatea ta generala si la imbunatatirea memoriei.
Daca bei prea multa apa prea repede, poti ajunge sa suferi de intoxicatie cu apa. Apa in exces scade nivelul de sodiu din sange si cauzeaza un dezechilibru in creier.
Sangele devine de culoare albastra la om atunci cand organele si tesuturile corpului uman sunt private de oxigen.
Persoanele care folosesc mana dreapta pot trai in medie, cu aproximativ 9 ani mai mult decat persoanele care folosesc mana stanga.
Nu exista doua persoane care sa aiba aceleasi amprente digitale sau acelasi iris, nici macar atunci cand este vorba de gemeni identici.
Cele mai mari dimensiuni ale unui nerv din organism sunt ale nervului sciatic. El are grosimea degetului mijlociu al unui copil si se intinde incepand de la maduva spinarii pana in talpa, inclusiv.Ochii nostri au intotdeauna aceeasi marime de la nastere, dar nasul si urechile noastre nu se opresc niciodata din crestere.Omul primeste 83% din informatiile externe prin vaz, 11% prin auz, 3% prin miros, 1,5% prin tact si 1,5% prin gust.Nou-nascutul, dupa cateva zile de la nastere, isi va recunoaste mama dupa miros.In medie un om clipeste de cinci milioane de ori intr-un anToti oamenii sunt 99.9% indentici din punct de vedere genetic. Oamenii sunt identici din punct de vedere genetic cu cimpanzeii in proportie de 98.4%.Cea mai importanta substanta din care este alcatuit corpul uman este apa, ea fiind prezenta in acesta in proportie de circa doua treimi (in jur de 60% - 70%).Dreptacii au tendinta sa mestece mancarea pe partea dreapta a danturii, iar stangacii au tendinta sa o mestece pe partea stanga.Stomacul poate influenta psihicul unei persoane. Din cauza retelei neuronale extrem de bogate, stomacul, sau sistemul nervos enteric, nu actioneaza doar pentru a gestiona digestia, ci actioneaza ca un al doilea creier, putand influenta starea unei persoane, sau emotiile, facandu-si simtita cel mai bine prezenta in conditii de stres.

Marea Neagra

1.De ce a fost numită marea „Neagră“ - Circulă mai multe legende cu privire la originea numelui pe care marea cea izolată l-a primit în secolul al XV-lea. Unele fac referire la faptul că marea este foarte periculoasă, că în largul ei furtunile se iscă foarte uşor şi sunt foarte violente. O explicaţie logică este legată strict de poziţionarea sa geografică. Marea a fost curtată de greci, apoi de romanii care au numit-o „Pontus Euxinus“ şi mai apoi de turci, care i-au spus simplu „Karadeniz“, ceea ce înseamnă „marea întunecată, de miazănoapte“, pentru că era situată la nord de Imperiul Otoman. În antiteză, Mării Mediterane i-au spus „Akdeniz“, adică „marea albă, luminoasă“, pentru că era situată la sud.
2.Potopul a crescut salinitatea mării - Apa are o salinitate relativ scăzută, mai ales în straturile superioare, de 17 la mie. Dar la origini, Marea Neagră avea un nivel de salinitate mult mai scăzut decât în prezent. Atunci când furia apelor a rupt limba de pământ ce despărţea marea de oceanul planetar şi s-au format strâmtorile Bosfor şi Dardanele, apa foarte sărată din vechea mare Tetis au pătruns în apele Mării Negre, odată cu multe specii noi.
3.Sunt două mări suprapuse: una vie şi una moartă - După ce salinitatea mării a crescut, cele mai rezistente specii autohtone s-au menţinut lângă gurile de vărsare ale fluviilor, acolo unde apa era mai dulce. Altele nu s-au putut adapta şi au murit.
„Toată această masă de vieţuitoare, nefiind curenţi verticali, s-a aşezat pe fundul mării şi a început să se descompună, ceea ce a presupus un consum de oxigen. Aşa se face că astăzi, în adâncuri, nu există oxigen, ci doar hidrogen sulfurat şi, neexistând curenţi verticali, acele ape rămân aproape moarte“, explică cercetătorul Răzvan Popescu- Mirceni.
Acolo trăiesc doar bacteriile anaerobe. Tocmai de aceea consideră că există de fapt două mări: una vie oxigenată şi alta moartă. În lipsa curenţilor verticali, cele două lumi nu interacţionează. „Tocmai de aceea Grigore Antipa considera că Marea Neagră este unică“, spune Popescu-Mirceni.
4.Muzeul din adâncuri - Fundul Mării Negre este considerat un loc de fosilizare extrem de interesant, tocmai pentru că, neexistând oxigen la adâncimi mai mari de 200 de metri, toate epavele care au ajuns acolo de-a lungul timpului au fost perfect conservate.
5.Invadată continuu de specii - Marea Neagră este supusă încontinuu procesului invaziv. Navele ce tranzitează apele aduc cu ele şi specii din alte colţuri ale lumii, ce se adaptează imediat. Aşa s-a întâmplat cu melcul Rapana Venosa. Unele  specii, care seamănă foarte bine cu meduzele, cu invadat apele şi au dezechilibrat ecosistemul, hrana lor fiind constituită din icre de peşte. Până şi scoicile pe care le găsim pe plajele litoralului românesc sunt „importate“ din alte mări. „Scoicile albe au ajuns în apele Mării Negre în urmă cu 40-50 de ani“, spune Răzvan Popescu – Mirceni.
6.Are rechini! - Răpitorul ce se găseşte în apele Mării Negre este cunoscut sub denumirea populară de „câine de mare“ şi măsoară aproximativ un metru. „Este foarte rar şi foarte sperios. Din aceeaşi familie ar mai fi pisica de mare şi vulpea de mare, întâlnite mai frecvent“, a adăugat Răzvan Popescu-Mirceni.
7.Fertilă pentru alge - De ce pe litoralul românesc sunt mai multe alge decât la ţărmul vecinilor bulgari? În zona ţării noastre, algele anuale se dezvoltă foarte bine, fiindcă găsesc hrana de care au nevoie. Litoralul nostru este mult mai apropiat de locul de vărsare a Dunării în mare, iar fluviul aduce nutrienţii cu care algele se hrănesc.
„În plus, Capul Kaliakra, din Bulgaria, funcţionează ca o barieră în calea apelor Dunării, iar maricultura din zonă favorizează dezvoltarea algelor perene“, spune biologul. În plus, scoicile filtrează apa, care în Bulgaria este mult mai curată.
8.Ascunde specii pe cale de dispariţie - Cercetătorii din toate zonele costiere - Bulgaria, Georgia, România, Rusia, Turcia şi Ucraina - au ajuns la concluzia că 160 de specii de plante şi animale marine şi costiere sunt din ce în ce mai rare sau ameninţate cu dispariţia. În Cartea Roşie a Mării Negre găsim specii precum nisetrul, păstruga, zarganul, steaua de mare, foca de Kaliakra, crabul de piatră, marsuinul, tonul, rândunica de mare.
9.Bomba de hidrogen din adâncuri - Gheorghe Mărmureanu, directorul onorific al Institutului de Fizică a Pământului, spune că riscul ca aceste depozite de hidrogen sulfurat ce se află în adâncuri să producă vreodată catastrofe naturale este extrem de mic. „Doar în cazul în care ar urma ceva neprevăzut, un dezastru la care nimeni nu se gândeşte. În rest, nu trebuie să ne facem probleme“, spune profesorul Mărmureanu.
10.Există ameninţarea unui tsunami! - Există pericolul formării de valuri uriaşe şi în Marea Neagră. Un astfel de fenomen s-a produs în 1901, în zona Mangalia. „Cutremurul a fost în martie 1901 în zona Şabla, a avut magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter şi a produs valuri tsunami în zona Mangalia. Un astfel de cutremur mai poate avea loc peste 400-500 de ani“, a declarat prof. Gheorghe Mărmureanu, director onorific al Institutului Naţional de Fizică a Pământului.
De altfel, poveştile vechii cetăţi elene Callatis sunt scufundate sub apele învolburate ale Mării Negre.

Mamifere

Ursul de mare
- Ursul de mare este ruda apropiata cu leul de mare.
- Este si in ziua de asta vanata pentru blana ei.
-  Dimensiunile mascului difera foarte tare ce a femelei astfel incat se crede ca sunt specii diferite.
- Ursul de mare se hraneste cu 63 de specii de pesti diferite.
- Se scufunda pana la 68m, iar unele specii pana la 190m si in continutul gastric al acestora s-au gasit pesti ce traiesc la o adancime mare.
- Femelele de urs de mare parcurg anual mii de km pentru a ajunge la locul de fatare.
- Masculii au in zona cefei un strat foarte gros de blana.
- Tesutul adipos subcutanat este un bun termoizolant.
- Puii de urs de mare sunt fregvent victime ale incaierarilor dintre masculi, acestia fiind striviti.
- Masculul poate ajunge pana la 2m si 185-275 kg.
- Femela poate ajunge la 1,5m si 30-50 kg.
- Femelele ajung la maturitatea sexuala la 3 ani, masculii la 5 ani.
- Femela aduce pe lume un singur pui pe an, deoarece durata gestatiei este de 1 an.
Veverita cenusie
- Un salt a veveritei cenusii poate ajunge pana la 7m.
- Atunci cand femela este in calduri masculul o simte de la 1km.
- Pe tot parcursul vietii, veveritei cenusii ii cresc incisivii, astfel incat nu se tocesc nici daca roade conuri continuu.
- Cand doarme veverita isi inconjoara coada in jurul corpului, aceasta folosindu-i ca patura in zilele friguroase.
- Coada ii mai foloseste si la salturile dintr-un copac in altul mentinandu-i echilibrul.
- Membrele posterioare sunt mai lungi decat cele anterioare care se termina cu 5 degete terminate cu ghiare.
- Membrele  anterioare au 4 degete subtiri care se termina cu ghiare ascutite, cu ajutorul lor veverita se agata de scoarta copacilor.
- Are intre 23-30 cm, iar lungimea cozii intre 19,5-25 cm si are o greutate de 350-800g.
- Ajunge la maturitate sexuala la 11 luni.
- La o nastere femela face intre 3 si 9 pui, perioada de gestatie fiind de 44 zile.
- Femela poate fata si de 2 ori pe an.
Mustangul
- Pentru indienii Cheyenne mustangul avea un rol simbolic.
- Acestia respectau caii cu capul baltat si pieptul si toracele patat, credeau ca acestia ii vor ajuta sa obtina victoria in lupta.
- Pentru a scapa e atacurile lupilor se adunau in cerc tinand in mijloc manjii pentru a-i proteja, cand lupii atacau mustangii loveau cu copitele, acesta fiind singurul lor mod de a se apara de atacatori.
- Mustang vine din spaniola si inseamna fara stapan si vine de la expresia "la mesta" ceea ce inseamna apartine tuturor si nimanui.
- Mustangul este urmasul  pur-sangelui arab de Iberia si a unei specii de cal andalez.
- Deoarece s-au imperechiat cu mai multe specii de cai nu mai au caracteristicile specifice rasei.
-  Are o talie de 1,4 m la nivelul greabanului
- La 3 ani un armasar are propriul harem.
- O femela de mustang aduce pe lume 1 pui, rar 2 dar este posibil, dupa o gestatie de 11 luni.
- Comunica intre ei prin nechezat, iar in caz de pericol "sforaie puternic".
Maimuta paianjen neagra
- Este una din cele mai indemanatice maimute, folosindu-si coada pentru a se catara si sprijini.
- Cand sta la panda si se apropie vreun atacator maimuta care asigura garda latra ca un caine pentru a avertiza grupul de maimute.
- Daca  atacatorul se apropie prea mult de grup acestea rup crengi din copaci si arunca in el.
- Ajuta la polenizarea florilor din coroanele copacilor ducand polenul  dintr-un copac in altul pe obraji.
- Mainile au 4 degete fara par si unul mai scurt care o ajuta la catarat
- Coda o foloseste ca pe o a 3-a mana  cu aceasta se catara sau aduna hrana pe care o si transporta tot cu coada.
- Masculul ajunge la 38-58 cm, iar femela la 40-62 cm, de aici ne dam seama ca femela este mai mare.
- Coada masculului ajunge la 63-83 cm, iar a femelei  64-92 cm.
- La maturitate sexuala ajunge femela la 4 ani, masculul la 5 ani.
- Se imperechiaza tot anul, aduc pe lume 1 singur pui dupa 210-225 zile.
Castorul canadian
- Castorul este numit si cel mai mare arhitect din lumea animalelor.
- Construieste diguri sicanale de 100m
- O familie de castori este capabila sa srtice 300 de arbori intr-o singura iarna.
- In numai 15 min un castor adult poate roade o creanga cu diametrul de 10 cm.
- Se spune ca acum 10 000 de ani au trait castori uriasi de pana la 320 kg.
- Este al doi-lea mare rozator din lume.
- Labele sunt prevazute cu 5 degete la fel ca si mana omului, lipite intre ele cu o pielita si terminandu-se cu niste ghiare care seamana perfect cu unghiile degetelor oamenilor.
- Pentru a ajunge la camera unde locuiesc  sapa galerii subacvatice.
- In apropierea casei se afla o movila de crengi care constituie hrana de iarna.
- Are o lungime intre 60-90 cm, iar coada are 25-40 cm.
- Poate ajunge pana la 11-30 kg.
- Femela ajunge la maturitatea sexuala la 3 ani si poate aduce pe lume la o nastere 8 pui dupa 105 zile cat dureaza gestatia.
Cangurul rosu
- Este cel mai mare marsupial care traieste numai in Australia.
- Este ierbivor mananca numai frunzele lastarilor tineri si iarba proaspata.
- Se deplaseaza in timpul salturilor sale cu o viteza de 65 km/h.
- Lungimea saloturilor sale masurand 12m.
- Are o forta incredibila in membrele posterioare care sunt terminate cu chiare foarte ascutite.
- Dintr-o singura lovitura cangurul poate sfarteca abdomenul unui om.
- Abdomenul cangurului este protejat de un strat foarte gros de piele.
- Cangurii masculi sunt numiti "boomer (saritori)" iar femelele " zburatoare albastre".
- Masculul este de 2 ori mai mare decat femela.
- Dupa nastere puiul se catara spre marsupiul mamei sale singur deoarece inca de la nastere au o forta incredibila in membrele anterioare.
- Femela poate avea pui permanent un pui in marsupiu si unul mai mare care deja a parasit marsupiul.
- Odata ajuns in marsupiu puiul cauta un mamelon caruia nu-i mai da drumul 70 de zile.
- La varsta de cinci luni puiul scoate capul pentru prima daca afara din marsupiu.
- Cand paraseste marsupiul puiul are 3kg jumatate si mai este hranit de mama pana la 1 an.
Orangutanul
- Orangutanul are cele mai puternice brate din regnul maimutelor.
- Cuvintele "Orang = om" si "utan = jungla" astfel numele maimutei se traduce " omul junglei".
- Pe teritoriul Chinei au trait in urma cu 500 000 de ani, orangutani uriasi.
- Masculul de orangutan prezinta la nivelul gatului un diverticul, pe care ii umple cu aer si la eliberarea acestuia din gusa emite sunete caracteristice.
- Corpul este destul de greu ceea ce-l ajuta la arcuirea crengilor astfel incat sa le aduca mai aproape una de cealalta.
- Pe sol merge folosindu-si toate membrele, picioarele le are orientate spre interior, in timp ce degetele membrelor anterioare sunt stranse ca pumnul.
Afelinul
- Delfinii produc sunete a caror fregventa este de 0,25kHz pana in gama ultrasunetelor, la 80-220kHz.
- Femelele dorm la suprafata apei cu narile la exterior, in timp ce masculii dorm sub suprafata apei si ies la suprafata doar pentru a respira.
- Afelinul este mancat uneori de rechini si balene ucigase.
- Delfinul poate sta sub apa 15 min dupa care iese la suprafata sa respire si se poate hrani la 200 m adancime.
- Delfinii se orienteaza cu ajutorul undelor sonore.
- Sunetele emise formeaza un asa zis "zid sonic" daca acestea se lovesc de obiecte dure se intorc inapoi sub forma de ecou.
- Creierul afelinului este format in asa fel incat poate decodifica ecourile primite din apa prin acestea isi formeaza "imaginea sonica" astfel stiind ce se afla in imediata apropiere.
Lupul de tundra
- Lupul poate rezista mai multe zile fara sa manance dar in momentul in care vaneaza dupa o perioada lunga poate manca si 10kg de carne odata.
- La Polul Nord hrana este limitata asa ca lupii mananca vanatul cu tot cu par, piele si os.
- Din haita 2 lupi tineri are grija de pui cat mama lor este in cautare de hrana.
- Urletul lupilor este o prevenire. Asa se anunta haitele intre ele de apropierea lor astfel incat sa previna o intalnire si o eventuala lupta.
- Ierarhia in cadrul unei haite este determinata de latraturi, maraieturi si miscari diverse. Lupii batrani isi pastreaza astfel pozitia in haita.
- Ii determina astfel pe lupii tineri sa plece capul in fata lor sau sa se aseze pe spate.
- Daca lupii se supun acestei ierarhii conflictele dintre ei sunt destul de rare.

Inima se îmbolnăveşte atunci când arterele \"se înfundă\" (ateroscleroză), când nu mai poate pompa suficient sânge (cardiomiopatie ischemică) sau când bate neregulat (aritmie).
 Sursa: SHUTTERSTOCK
Bolile de inimă sunt cauza numărul unu de deces în lume. Cele mai întâlnite sunt hipertensiunea, cardiomiopatia ischemică, tulburările de ritm şi deficienţele valvelor. Asociate, toate aceste afecţiuni conduc la infarct sau insuficienţă cardiacă.

Bărbaţii au un risc cardiac mai mare decât femeile. La fel şi persoanele cu istoric familial. Factorii de risc ce pot fi controlaţi sunt colesterolul crescut, obezitatea, diabetul şi fumatul.

 

Cum apare infarctul

Ateroscleroza înseamnă îngroşarea şi înfundarea arterelor inimii. Printre cauze se numără fumatul, obezitatea, stresul.

"Placa de aterom formată poate creşte în dimensiuni, formând cheaguri de sânge ce blochează complet arterele şi sistează alimentarea cu sânge a inimii pe o anumită porţiune. Aşa apare infarctul", explică prof. dr. Maria Dorobanţu, şefa clinicii de cardiologie din cadrul Spitalului de Urgenţă Floreasca din Bucureşti.

Durerile repetate în piept sunt un simptom al aterosclerozei, însă majoritatea pacienţilor află că au arterele blocate după ce fac un atac.

Infarctul miocardic survine atunci când inima nu mai e alimentată cu sânge, din cauza blocajelor de pe arterele coronariene. Acordarea primului-ajutor în caz de infarct a redus numărul deceselor din ultimii ani.

"Primele semne includ durerile sau presiunea în piept, o apăsare în dreptul zonei lombare, gâtului, braţului sau maxilarului, stări de greaţă, indigestie, arsuri la stomac, oboseală şi anxietate, dificultăţi de respiraţie, bătăi neregulate sau rapide ale inimii", explică medicul cardiolog Florin Mitu.

Femeile nu resimt întotdeauna durere în piept, în caz de infarct, ci, mai degrabă, stări de greaţă, pierderea poftei de mâncare, stări de slăbiciune şi tuse.

Ce se întâmplă când inima o ia la goană

Aritmii. În mod normal, bătăile inimii sunt ritmice. Uneori, devin neregulate: când accelerează, când încetinesc. "De regulă, aritmiile cardiace sunt inofensive şi trec repede, însă anumite tipuri pot duce chiar la pierderea cunoştinţei (atunci când pulsul este sub 20 de bătăi pe minut sau peste 200 de bătăi pe minut). Există şi riscul de oprire a inimii (intră în fibrilaţie), fiind necesare măsuri de reanimare (masaj cardiac, respiraţie artificială, defibrilare)", adaugă medicul Doro banţu.

Şi lipsa de magneziu poate perturba ritmul bătăilor inimii.

Cardiomiopatia ischemică descrie modificări ale miocardului. "Inima slăbită nu mai are putere să pompeze sângele în întreg organismul, astfel că el se acumulează în camerele inferioare ale inimii (ventriculi), care se dilată. Muşchiul cardiac îşi pierde forma şi devine tot mai slab", subliniază medicul.

Insuficienţa cardiacă apare atunci când muşchiul inimii nu mai pompează cantitatea de sânge necesară organismului. Inima nu se opreşte, dar nu mai lucrează la capacitate maximă şi începe să crească în dimensiuni. Poate conduce la accident vascular, infarct şi embolism pulmonar.

10 curiozitati medicale bizare

De la incapacitate de a recunoaste vocile familiale la transplantul fetei descopera 10 povesti din lumea medicala ce cu siguranta te vor uimi.
1. Phonagnosia

Phonagnosia este o tulburare foarte rara caracterizata prin incapacitatea de a recunoaste oamenii dupa vocile lor. Persoanele ce sufera de aceasta tulburare se pot angaja in conversatiile fata in fata, dar au dificultati in comunicarea la telefon, deoarece nu pot identifica persoana cu care vorbesc. Cele mai multe dintre cazurile documentate de phonagnosia au fost inregistrate in cazul persoanelor cu leziuni cerebrale cauzate de lovituri la cap sau accidente vasculare cerebrale. Din ianuarie 2009, revista Neuropsychologia, a publicat un studiu de caz al unei femei ce s-a constatat ca s-a nascut cu aceasta tulburare. Potrivit studiului, o femeie de 60 de ani, cunoscuta sub numele de KH, are dificultati in a recunoaste vocile atat ale persoanelor familiare cat si ale celebritatilor, si, de asemenea, se lupta sa invete sa recunoasca vocile straine.
Dr. Brad Duchaine de la Colegiul Universitar din Londra, co-autor al studiului, spune: ” Recunoasterea vocii poate sa nu para a fi la fel de importanta ca si recunoasterea fetei, cu toate acestea, ne bazam pe recunoasterea vocii in vietile noastre de zi cu zi, pentru a identifica oamenii de la telefon sau cei de la radio.”
KH, a fost constienta de problema ei de la o varsta frageda si se pare ca a fost ca un handicap pentru ea dar s-a ferit cat mai mult de conversatiile telefonice, raspunzand numai “programat” sau solicitat, astfel stiind intotdeauna cu cine vorbeste sau cu cine va trebui sa vorbeasca.
Ca si informatii suplimentare, in timpul studiului , Duchaine si Lucia Garrido, membri ai Institutului UCL of Cognitive Neuroscience, au folosit o serie de teste pentru a evelua capacitatea lui KH de a recunoaste chipuri, voci, emotii vocale, perceptia vorbirii si muzicii. KH a picat testele de recunoastere a vocii, dar s-a comportat bine la toate celelalte teste. Ea poate identifica emotiile vocale, poate recunoaste de asemenea o melodie celebra (dar nu poate identifica interpretul) si discerne diferite instrumente muzicale.
2. Pomul din plaman

Cand tanarul Artyom Sidorkin in varsta de 28 de ani a suferit o interventie chirurgicala pentru a elimina o tumoare canceroasa ce ii creea dureri toracice acute, personalul medical din Izhevsk , Urali, Rusia, a fost uimit sa vada un copac mic ce crestea in interiorul plamanilor pacientului lor. Cei cinci centimetrii ai ramurilor de brad au fost descoperiti atunci cand chirurgul Vladimir Kamashev, a luat proba din plamanul omului pentru o biopsie. Dr. Kamashev isi aminteste : “Am crezut ca am o halucinatie, am rugat asistentul meu sa imi confirme ceea ce vad, i-am spus : “Vino si vezi asta – am luat un brad de aici” El a dat din cap in stare de soc, am clipit de trei ori sa ma asigur ca ceea ce vad este real ” . Medicii cred ca Sidorkin a inhalat o samanta ce s-a depus in tesutul lui pulmonar. Samanta a incoltit acolo si a crescut pana a inceput atingerea capilarelor in tesut, provocandu-i lui Sidorkin dureri extreme. Ramura a fost in cele din urma eliminata. “A fost foarte dureros, dar sa fiu sincer nu am simtit nici un obiect strain in mine” a declarat Sidorkin in urma bizarei experiente, “Sunt atat de usurat ca nu este cancer”.
Un incident asemanator s-a raportat si in 2007 de catre medicii chinezi care, dupa ce au operat o fetita in varsta de zece luni cu probleme de respiratie au gasit un fir de iarba ce crestea in plamanul ei drept.
3. Situs Inversus

Cand Ashok Shivnani din Mumbai, India, in varsta de 64 de ani, a fost pe cale de a suferi o intervetie chirurgicala pentru a elimina o tumoare de sapte centimetrii de-a lungul rinichiului sau drept, medici au descoperit ca are o afectiune congenitala rara numita situs inversus. Organele lui Shivnani sunt pozitionate invers ( de exemplu dispunerea organelor sale este o imagine in oglinda cu cele ale unui om normal). Ecografiile au aratat ca aorta si vena cava inferioara au fsot inversate, la fel ca si celelalte organe ale sale si vasele de sange. “Cand am vazut primele rapoarte si radiografii am crezut, de fapt, ca unul dintre colegii mei au gresit cand le-a scos.” a declarat Dr. Anoop Ramani, chirurgul care a supravegheat intreaga operatiune de indepartare a tumorii lui Shivnani.
Desi medicii care l-au examinat pe Shivnani au crezut ca este singura persoana in viata ce sufera de aceasta afectiune rara, s-a aflat mai tarziu ca mai exista cel putin doua astfel persoane in lume care sufera de aceasta afectiune. Randy Foye, un jucator de baschet american,ce s-a constatat ca avand situs inversus, si actrita canadiana Catherine O’Hara care a declarat in mai multe interviuri ca pozitia organelor ei este inversata. Persoanele cu situs inversus sunt de obicei asimptomatice si nu isi pot da seama de conditia lor medicala pana cand nu sunt examinati de catre medici.
4. Alergia la copii

Joanne Mackie, o mama de 28 de ani din Erdington, West Midlands, a descoperit, dupa ce a nascut primul ei copil, ca are o boala rara de piele numita Pemphigoid Gestationis, ceea ce o face sa fie alergica la propriul ei copil. Mackie a dezvoltat eruptii cutanate grave si basici dureroase la scurt timp dupa nasterea fiului ei, James. Ranile din piele ii erau atat de chinuitoare incat nu a putut resista si a fost nevoita sa isi acopere bratele cu prosoape umede pentru a le proteja in timp ce isi hranea copilul. Aceasta boala, ce pare sa afecteze o mama din 50000, apare atunci cand anticorpii ce in mod normal protejeaza placenta devin “confuzi” si ataca pielea.
“La inceput, cand mi s-a spus ca sunt alergica la propriul meu copil am crezut ca este un fel de gluma”, a spus Mackie, “Dar atunci cand mi s-a explicat mai detaliat am fost complet devastata. Am simtit ca s-a terminat lumea, era sfasietor sentimentul “. Dupa o luna de la nastere si dupa un tratament cu o serie de steroizi puternici, Mackie a fost in masura sa tina copilul in brate fara nici o durere. “Am descoperit ca o imbratisare a propriului copil este cel mai pretios lucru din lume.” a mai delcarat aceasta.
Informaţii suplimentare: Pemphigoid Gestationis apare frecvent in timpul sarcinii in trimestrul al doilea sau al treilea si / sau imediat dupa nastere. Aceasta alergie dispare de obicei in urma tratamentului cu corticosteroizi cum ar fi prednison.
5. “Mintea artistica”

Sandy Allen a fost diagnosticata cu tumoare maligna pe creier in lobul temporal stang, medicii salvandu-i viata prin eliminarea tumorii si a partii de creier afectata. In timp ce Sandy era la recuperare, avand sesiuni de terapie prin arta a inceput sa aiba o pasiune intensa pentru aceasta. Deoarece partea stanga a creierului , care este centrul analitic si al logicii a fost sever afectat din cauza intervenţiei chirurgicale, partea dreapta, parte ce este declarata a fi centrul emotional si creativ, a început sa se “dezvolte” mai mult. Expertii cred ca acesta este motivul pentru schimbare brusca de comportament a lui Sandy Allen. Impulsurile ei artistice au dus la transformarea casei sale intr-un studio de arta cu zidurile acoperite de colaje colorate pe care ea insasi le-a facut.
Exista unii oameni, printre care si Sandy Allen, care au inceput sa aiba aptitudini artistice uimitoare din cauza unor boli ce le-au afectat creierul. De exemplu, pictorul Alison Silva care a constatat o imbunatatire semnificativa a abilitatilor de a picta dupa ce a descoperit ca are o tumoare (una ce nu ii punea in pericol viata) ce incepuse sa ii creasca pe creier. In ciuda migrenelor, a insomniei ,a halucinatiilor si a riscului ridicat al unei hemoragii, Silva a decis sa isi continue cariera si a optat pentru a nu indeparta tumoarea, in ciuda tuturor indoielilor medicilor.
6. Sirenomalia

In data de 27 aprilie 2004, in Huancayo, Peru, Milagros Cerron s-a nascut cu un defect congenital rar cunoscut sub numele de “sirenomalie”, ceea ce inseamna ca picioarele ei erau lipite, oferindu-i aspectul de sirena. Odata cu acest defect, Milagros are si un rinichi deformat, tractul digestiv, urinar si genital impartasesc acelasi tub. Aceasta malformatie, este declarata a fi mortala pentru nou-nascuti, si mor in termen de doua zile dupa nastere din cauza organelor ce nu functioneaza normal.
7. Auto-cezariana

Ines Ramirez Perez, o taranca ce traieste in Rio Talea, Mexic, este considerata a fi singura femeie din lume care si-a facut singura operatia de cezariana si a supravietuit. In martie 2000, Ines era singura in casa, insarcinata in luna a opta, cand a intrat in travaliu. Dupa 12 ore de durere chinuitoare, copilul inca nu se nascuse iar cea mai apropiata moasa era la 80 km distanta, cand a decis sa isi faca singura operatia de cezariana, cu toate ca nu avea nici un fel de pregatire medicala. Dupa ce a baut o sticla de alcool pentru a nu mai simti durerea. Cu ajutorul unu cutit de bucatarie de 15 cm, Ines si-a facut o incizie de 17 cm in abdomen pe unde a scos copilul, dupa care i-a taiat cordonul ombilical cu o foarfeca. La o ora dupa sinistra operatie, a lesinat. Cand s-a trezit din lesin, si-a acoperit abdomenul sangerand cu hainele si si-a trimis fiul de 6 ani dupa ajutoare. Saisprezece ore mai tarziu, Ines a fost internata in spital unde a suferit o serie de interventii chirurgicale pentru a trata complicatiile aparute in urma “auto-cezarienei”. Uimitor, la zece zile dupa operatie, a fost externata. Baietelul pe care l-a nascut a fost numit Orlando Ruiz Ramirez, a supravietuit calvarului si este complet sanatos.
Un urma experientei avute, Ramirez a declarat : “Nu am mai putut suporta durerea. In cazul in care copilul meu murea aveam de gand sa mor si eu dar totusi m-am gandit ca Dumnezeu ne va salva vietile amandurora.”
8. Barbatul insarcinat

Thomas Beatie, un barbat transexual din Oregon, Statele Unite ale Americii, a atras atentia mass-mediei din intreaga lume cand a decis sa faca al doilea copil al sau, in pantelcele inca functionale ale femeii ce a fost, atunci cand sotia sa, Nancy, a devenit infertila, din cauza unei histerectomii. Beatie, care fusese inainte femeia cu numele de Tracy Lagondino, a suferit o interventie chirurgicala de schimbare a sexului si a devenit din punct de vedere fizic barbat, dar organele feminine si le-a pastrat in caz ca vroia vreodata sa mai faca un copil. Beatie a scris un articol despre sarcina in publicatia “The Advocate” in care spunea: “Sterilizarea nu este o cerinta pentru schimbarea de sex, asa ca am decis doar la reconstructia pieptului cu ajutorul unei terapii de testosteron, dar am pastrat drepturile mele de reproducere. Dorinta de a avea un copil biologic nu este o dorinta a sexului barbatesc sau femeiesc, ci este o dorinta umana. ” Sarcina a fost un succes, si Beatie a nascut o fetita pe 29 iunie 2008. Dupa aceasta au mai urmat alte doua sarcini la fel de reusite in urma carora s-au nascut doi baieti.
9. Omul copac

Dede Koswara, un barbat indonezian in varsta de peste treizeci de ani, a obtinut foarte multa expunere media, cand a fost descoperit a avea o afectiune ereditara rara a pielii, cunoscuta sub numele de displazie Lewandowsky-Lutz. Aceasta afectiune consta in cresterea incontrolabila a negilor pe piele, devenind nodurosi, solzosi si acoperind o mare parte a corpului, mai ales in jurul mainilor si picioarelor, prin urmare, a capatat porecla de “omul copac”. Pentru Koswara tot calvarul a inceput atunci cand s-a taiat la genunchi la varsta de cincisprezece ani. Atunci a fost infectat cu tulpina virusului uman papilomavirus (HPV).
Din cauza bolii sale, a fost nevoit sa renunte la slujbele sale de constructor si pescar si a inceput sa lucreze cu o trupa de “ciudati” calatorind prin tara. In cele din urma, sotia sa de zece ani l-a parasit, invocand probleme financiare. Din fericire pentru el, cazul sau a atras atentia publica, iar donatiile si banii ce au venit de la guvern l-au ajutat sa primeasca tratamentul necesar. Dupa numai putin de noua operatii si mai mult de opt kilogramde de condiloame ce au fost eliminate de pe corpul lui, Koswara, a putut sa iti vada iarasi conturul mainilor si picioarelor pentru prima data dupa aproximativ douazeci de ani.
Displazia Lewandowsky-Lutz (de asemenea cunoscuta si ca Epidermodysplasia Verruciformis ) este o tulburare ereditara strans legata de riscul ridicat de cancer de piele. Desi, de obicei, se manifesta la bolnavii cu varsta cuprinsa intre 12 luni si 20 de ani, ca si in cazul lui Dede Koswara, dar poatea aparea uneori si in afara acestui interval .
10. Transplantul de fata

Isabelle Dinoire din Valenciennes, Franta, a fost prima persoana din lume ce a suferit o operatie plastica de transplant partial de fata. Chirurgii i-au reparat fata femeii in varsta de 38 de ani, dupa ce a fost desfigurata in urma atacului unui caine. O echipa de medici, condusa de Dr. Bernard Devauchelle, a efectuat operatia pe data de 27 noiembrie 2005, la Centrul Universitar din Amiens, Franta. Operatia a implicat prelevarea unei bucati triunghiulare ce urma sa ii fie transplantata in zona nasului si a gurii de la o donatoare aflata in moarte cerebrala si reconstruirea fetei deteriorate a pacientei Dinoire. Cativa ani mai tarziu, pe langa faptul ca aspectul fetei s-a imbunatatit considerabil, Dinoire a reusit sa iti recastige complet controlul asupra muschilor faciali.
Isabelle Dinoire, in conformitate cu majoritatea rapoartelor, se pare ca a fost mutilata de labradorul ei, dupa ce a luat o supradoza de somnifere, iar cainele, incercand sa o trezeasca si sa o readuca in simturi a inceput sa zgarie si sa sfasie cu unghiile fata acesteia. Mai tarziu cainele a fost eutanasiat din ordinul familiei lui Dinoire.

Curiozități din istorie

 
Apeduct    Știați că, pentru alimentarea cu apă a polulaţiei Romei Antice, s-au construit apeducte a căror lungime atingea 428 km? În vechea cetate Histria s-a descoperit o apeductă construită de romani în lungime de 25 km. Aceasta, împreună cu altele două, duceau în oraş un volum de apă egal cu 2.500.000 litri pe zi.

   Știați că tunelul cel mai vechi din lume a fost construit de babilonieni pe sub fluviul Eufrat? El lega cele două palate ale reginei Semiramida, avea o lungime de 1 km şi o lăţime de 4 metri. Pereţii lui depăşeau o grosime de 3 metri.

Heron din Alexandria    Știați că primele maşini automate au fost construite în secolul II î.Hr. de către mecanicul Heron din Alexandria? Cercetând efectele mişcării aerului, el a inventat un dispozitiv cu ajutorul căruia se deschideau singure uşile templelor. În esenţă, aparatul construit de el se baza pe fenomenul dilatării aerului la căldură. Tot el a mai construit un alt aparat automat pentru distribuirea apei, care curgea numai dacă în el se introducea o monedă.

Conciliul de la Niceea - frescă,
biserica Stavropoleos, Bucureşti    Știați că data Paştelui a fost stabilită la conciliul de la Niceea în anul 325?

    Știați că dintre ruinele Pompeiului a fost dezgropat un stup original, în formă de vas cu două mânere şi cu mai multe compartimente? Este cunoscut faptul că scriitorul antic Pliniu cel Batrân avea credinţa că mierea cade din cer pe plante de unde o culeg albinele. El spunea că mierea este o adevarată mană cerească, care cădea în timpul căldurilor şi mai ales când apărea curcubeul, fiind ,,sudoarea cerului, un fel de salivă a astrelor sau un suc al aerului care se curăţă astfel”!

Manuscris în Limba Sanscrită    Știați că 50.000 de manuscrise în limba Sanscrită, scrise cu 2.000 de ani înainte de era noastră s-au păstrat până în zilele noastre, deşi sunt scrise pe frunze de palmieri? Aproape întreaga învăţătură indiană se păstrează pe aceste manuscrise.

Ecaterina a II-a a Rusiei    Știați că una din cele mai lungi rochii de gală a fost confecţionată cu ocazia încoronării Ecaterinei a II-a a Rusiei, trena ei fiind lungă de 70 de metri, lată de 7 metri şi purtată de către 50 de paji? La ea au lucrat 112 croitori, 10 bijutieri iar pregătirile au durat 45 de zile.

București la începutul secolului 
al XVIII-lea    Știați că în secolele al XVII-lea şi XVIII-lea, când uliţele Capitalei nu aveau încă nici un fel de sistem de iluminare publică, călăuzirea caleştilor şi a pietonilor în timpul nopţii o făceau aşa numiţii ,,masalagii”, ţigani robi care erau folosiţi anume în acest scop de către boieri şi negustori bogaţi? Masalagii purtau în spinare nişte grătare, în vârfurile cărora înfigeau cârpe înmuiate în păcură, numite ,,masalale”. În timpul zilei, masalagii adunau zdrenţele azvârlite prin oraş şi le îmbibau în păcură, iar seara se prezentau la casele boierilor pentru a-i însoţi la petreceri. Numeroase incendii pustiitoare din trecutul Bucureştiului s-au datorat acestei masalale.

Papa Grigore al XIII-lea    Știați că stilul nou de împărțire a timpului a fost introdus pentru prima dată în lume în anul 1582 de către Papa Grigore al XIII-lea, de unde şi denumirea de calendar gregorian

   Știați că, în religia Egiptului antic, exista credința conform căreia corpul uman era compus din 36 de părți? Fiecare dintre aceste părți ar fi fost protejată de către un anume zeu sau de către o zeiță anume.

Muzeul Brukenthal    Știați că vechea denumire a Sibiului a fost Cibinium, loc unde se găsea, în secolul al XIV-lea, o mare bibliotecă, lucru pomenit în documentele vremii? În ceea ce priveşte marele Muzeu Brukenthal, fondatorul acestuia a strâns numeroasele sale colecţii de tablouri, cărţi şi antichităţi în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, pe vremea când era guvernator al Transilvaniei.

Alexandru cel Mare    Știați că, în timpul atacului trupelor persane ale lui Darius al III-lea asupra lui Alexandru cel Mare, Peritas, câinele marelui Alexandru a sărit și a mușcat de buză un elefant care tocmai voia să-i atace stăpânul? Alexandru a supraviețuit, ducându-și mai departe visul de a cuceri lumea, mulțumită credinciosului său slujitor.

Lev Nicolaevici Tolstoi    Știați că la Moscova, pe strada Lev Tolstoi la nr. 21 se află casa în care marele scriitor a locuit între anii 1882-1901? Aici, printre alte obiecte personale ale lui Tolstoi, se păstrează circa 50.000 de scrisori primite din toate colţurile lumii. Dar cea mai interesantă piesă a acestui muzeu memorial este o faţă de masă pe care oameni de seamă precum Ilya Repin, Alexander Scriabin, Arthur Rubinstein, Serghei Rahmaninov, Feodor Şaliapin, precum şi scriitori celebri, care îl vizitau pe Tolstoi, se iscăleau cu cretă, una din fiicele romancierului brodând apoi cu mătase numele lor.

Vila Medici din Roma    Știați că într-un perete de la Vila Medici din Roma se află un basorelief din marmură albă care reprezintă un soldat dac trecând cu calul înot un râu înspumat? În depărtare se vede o construcţie voluminoasă, despre care s-a crezut că reprezintă podul construit de Apolodor din Damasc peste Dunăre, la Turnu Severin.

Lacul Fucino - vedere din satelit    Știați că, pentru secarea lacului Fucino, romanii au construit un tunel uriaş necesar irigării unui întins teren agricol? Lung de 5.400 metri, la acest tunel au lucrat 30.000 de oameni, timp de 11 ani, jumătate dintre ei pierzându-şi viaţa din cauza condiţiilor inumane de lucru. Toţi au fost zidiţi în pereţii tunelului.

Sigmund Freud Știați că Sigmund Freud îl lua deseori pe Jofi, câinele său, în cabinet, în timpul ședințelor de terapie, apoi lua notițe, convins fiind că Jofi îi ajuta pe pacienți să se relaxeze? Însemnările lui Freud au pus bazele terapiei moderne asistate de animale.

    Știați că la romani orele nu erau considerate identice cu cele din zilele noastre, deşi sistemul de măsurare al timpului se asemăna cu cel de azi? Astfel, ei împărţeau ziua în 24 de ore, dar considerau că perioada de la răsăritul soarelui la apusul acestuia are 12 ore, indiferent de anotimp, iar noaptea are tot 12 ore. Aşa se făcea că vara, orele erau mai mari ziua şi mai mici noaptea. Astfel, iarna, prima oră de dimineaţă începea la 7 şi jumătate și dura doar 45 de minute. Vara, prima oră începea la 4 şi jumătate şi dura cam o oră şi un sfert.

    Știați că hârtia, una dintre cele mai mari invenţii ale Chinei Antice, a fost produsă pentru prima oară cu circa un secol mai devreme decât se credea până acum? – este o concluzie a specialiştilor din această ţară! În urma unor săpături arheologice din nord-vestul Chinei, la Gansu, s-au descoperit resturi de hârtie datând din anul 71 î.Hr. Până nu demult se credea că vechii chinezi au început să producă hârtie pentru prima oară în anul 105 d.Hr. Descoperirea este extrem de valoroasă nu numai pentru istoria fabricării hârtiei, ci pentru istoria şi evoluţia ştiinţelor, în general.

Babilon    Știați că babilonienii foloseau coloranţii naturali la vopsirea ţesăturilor şi a fibrelor textile din care confecţionau museline, voaluri, broderii şi covoare ornamentale în toate culorile? De asemenea, foarte multe reţete folosite acum 5.000 de ani, precum şi procedeele chimice ale babilonienilor mai sunt valabile şi azi. Într-o singură sală a palatului lui Assurbanipal din Ninive au fost descoperite peste 10.000 de astfel de reţete, încrustae pe cărămizi de argilă.

Cetatea Histria    Știați că mama regelui sciţilor, Sycles, s-a născut în cetatea Histria acum 2.300 de ani, loc în care s-au bătut monezi pe care era reprezentat un vulture având un delfin în gheare?

   Știați că în unele manuscrise rămase din secolele XVI şi XVII se pomeneşte despre rachete ca mijloc de amuzament al oamenilor servind ca şi joc de artificii, spre deosebire de timpul când purtau denumirea de ,,săgeţi de foc” şi erau folosite la asedierea cetăţilor inamice? Între anii 1928-1930, numeroase ţări au experimentat vehicule acţionate de rachete, precum: bicicleta-rachetă,  sania-rachetă, barca-rachetă, planorul și automobilul-rachetă. Aceste noi vehicule n-au putut fi perfecţionate, drept pentru care inventatorii lor au rămas necunoscuţi.
         
    Știați că, în anii 1980, în timpul războiului contra Uniunii Sovietice, trupele afgane au folosit „cămile kamikaze"? Ei încărcau dinamită pe spatele cămilelor, iar apoi le trimiteau înspre armatele inamice. Atunci când animalele ajungeau aproape de ţintă, soldaţii afgani declanşau explozia de la distanță.

    Știați că, în urma cercetărilor efectuate de un grup de egiptologi britanici, s-a descoperit că cele 30 de mumii achiziţionate din Egipt de prinţul Walles în anul 1869 şi donate unor muzee britanice sunt false? Ziarul ,,Sunday Telegraph”, care relatează acest fapt, precizează că, deschizându-se un sarcofag ce purta numele unui bărbat, s-a descoperit că acesta conţinea osemintele unei femei.

    Știați că, în Egiptul antic, dacă un pacient murea în timpul operaţiei, chirurgilor li se tăiau mâinile?! După o asemenea pedeapsă radicală, pentru următorul pacient operaţia risca însă să fie şi mai anevoioasă!...

  Știați că primele timbre din lume au fost tipărite în 1840, în Marea Britanie? Acestea sunt singurele timbre pe care nu este menţionată ţara de origine.

 - Știați că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, piloţii britanici aveau întotdeauna asupra lor un pachet de cărţi de joc? Cărţile puteau fi muiate în apă şi apoi depliate. În acest fel, ele deveneau hărţi geografice, care îi puteau ajuta să evadeze dacă erau capturaţi de trupele germane.

- Știați că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, hrana piloţilor britanici cuprindea şi o anumită cantitate de dulceaţă de afine? Piloţii susţineau că vederea pe timp de noapte era mult îmbunătăţită dacă mîncau astfel de dulceaţă înainte de zbor. Faptul a fost demonstrat însă şi ştiinţific: într-adevăr, afinele conţin o substanţă cu influenţe benefice asupra ochilor.

- Știați că înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, în anuarul telefonic al New York-ului figurau 22 de persoane cu numele Hitler? După război, în acelaşi anuar, nu mai apărea nici una!

- Știați că prima bombă lansată de avioanele Aliaţilor asupra Berlinului, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, s-a prăbuşit asupra grădinii zoologice a oraşului și a ucis singurul elefant din incintă?

- Știați că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, armata americană a găsit un excelent cod pentru transmiterea mesa jelor: în acest scop, era folosită limba tribului amerindian Navajo?

- Știați că la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, oraşul Ottawa, capitala Canadei, a primit din partea prinţesei Juliana a Olandei 100.000 de bulbi de lalele? Prinţesa voia să le mulţumească astfel canadienilor pentru protecţia acordată familiei regale olandeze în timpul războiului și să aducă totodată un omagiu soldaţilor canadieni care contribuiseră la eliberarea ţării sale.

 - Știați că, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, din cauza penuriei de metal, câştigătorii premiilor Oscar au primit statuete din... lemn?!

    Știați că În secolul al XlV-lea, ciuma a ucis foarte mulţi oameni? În Anglia, s-a crezut multă vreme că această boală este transmisă de pisici. Prin urmare, mii de pisici au fost ucise. Ulterior, s-a dovedit însă că boala era, de fapt, transmisă de şobolani. Aşa că sărmanele pisici au pierit degeaba...

Balonul fraților Montgolfier - 1783     În 1783, fraţii Montgolfier au efectuat primul zbor într-un balon cu aer cald. La aterizare, balonul a fost distrus de locuitorii oraşului Lyon, care îl luaseră drept un monstru extraterestru!

    Știați că în 1918, calendarul Uniunii Sovietice a fost suspendat vreme de 13 zile, astfel încât să se alinieze celui utilizat în restul ţărilor europene? Iată de ce, în prezent, Revoluţia din Octombrie este sărbătorită în luna noiembrie!
   
Zeul Pan    Știați că ”panică” este un cuvânt despre care se crede că provine de la un fenomen natural întâmplat în anul 479 î.Hr., când, în cursul unei bătălii între atenieni şi perşi, s-a auzit deodată un ţipăt care i-a îngrozit pe soldaţi, atenienii fiind convinşi că acel sunet a fost scos de zeul Pan?  În realitate, zgomotul ar fi fost provocat de căderea unui meteorit.

   Știați că a existat un război care a durat doar 38 de minute? Acesta a fost declarat cel mai scurt război din istorie şi a avut loc în 1896 între soldaţii britanici şi băştinaşii din insula africană Zanzibar.

    -Știați că, pentru a îmbălsăma şi a mumifica un trup neînsufleţit, egiptenii lucrau câteodată chiar şi 70 de zile la rând? Ei nu ştiau la ce anume servise creierul, aşa că îl scoteau din cutia craniană pe nas, cu un cârlig. Cât despre fâşiile de pânză folosite la înfăşurarea trupului unui defunct, acestea puteau atinge o lungime totală de aproximativ 2,5 km!

  -Știați că unei femei nobile din Egiptul antic nu i s-au organizat funeralii decât la mai multe zile după deces, timp în care chipul i s-a ridat? Astfel, cei care trebuiau să o îmbălsămeze n-au mai deplâns moartea unei femei frumoase.

  -Știați că la sfîrşitul secolului al XlX-lea, Egiptul ducea lipsă de cărbune și de lemn, produse indispensabile pentru funcţionarea locomotivelor? Dar pentru că mumiile antice se găseau din abundenţă, acestea au fost utilizate drept combustil.

    Știați că toaleta cea mai veche din lume datează de acum 2.000 de ani şi a fost descoperită de arheologi în mormântul unui împărat chinez? Este vorba de un fel de tron de mari dimensiuni, dotat cu mânere, cu un scaun de WC şi un sistem de evacuare a apei. În prezent, există chiar şi o zi mondială a toaletelor, sărbătorită în fiecare an pe 19 noiembrie! Dat fiind că toaletele sunt frecventate, în medie, de 6 ori pe zi, adică de peste 2.000 de ori pe an, s-a considerat că sunt îndeajuns de importante pentru a li se consacra o zi mondială!
   
Caius Iulius Caesar    - Știați că Iulius Caesar avea deseori crize de epilepsie, care se manifestau prin spasme violente? Crezând însă că, în astfel de momente, Caesar intra în legătură cu zeii, romanii l-au ales conducător al imperiului.

  - Știați că, pentru a-l seduce pe Iulius Caesar, Cleopatra regina Egiptului, i-a trimis într-o zi un cadou cu totul neobişnuit: un covor în care era înfăşurat un alt cadou - ea însăşi!? Caesar a fost impresionat de acest... cadou şi s-a îndrăgostit de Cleopatra. Uneori, atunci când îşi exercita atribuţiile de şef al statului, regina avea şi straniul obicei de a purta... o barbă falsă!

  - Știați că în secolul al XVIII-Iea, femeile bogate din Anglia purtau peruci care măsurau uneori chiar şi 1 m înălțime? Acestea erau pudrate cu făină și ornate cu păsări, cosuleţe cu fructe, decoraţii de grădină sau machete de corăbii. Pentru a Ie face impermeabile, perucile erau impregnate cu un strat de grăsime. Aceste imense accesorii reprezentau însă adevărate cuiburi de insecte și chiar de... şoareci!
   
    Știați că la sfîrşitul secolului al XlX-Iea, în Anolia exista o lege potrivit căreia un automobil cu aburi nu trebuia să depăşească viteza maximă 6 Km/h ? În pIus, cineva trebuia să meargă în faţa autovehiculului cu un steag roşu în mână, ca să avertizeze pietonii.
   
    Știați că până în anul 1917, familia regală britanică a purtat numele german de Saxa-Coburg-Gotha? În timpul Primului Război Mondial însă, membrii familiei nu au dorit să mai fie asociaţii germanilor și au renunţat la numele şi la titlurile nobiliare germane. Astfel, noul nume al familiei regale a devenit acela de Windsor.
   
Atropa belladonna    Știați că în Evul Mediu, femeile utilizau extracte dintr-o anumită plantă („Atropa belladonna") pentru a-şi dilata pupilele? În acea vreme, femeile care aveau pupilele mari erau considerate de bărbaţi mai frumoase şi mai atrăgătoare. Totuşi, un dozaj greşit putea avea grave consecinţe asupra sănătăţii, provocând, de pildă, probleme oculare. Câteva studii psihologice recente au arătat însă că şi în zilele noastre bărbaţii preferă femeile cu pupilele mari.
   
Cristofor Columb    Știați că adevărul istoric nu este întotdeauna respectat cu rigurozitate? De exemplu, o insulă din Caraibe a emis la un moment dat un timbru pe care Cristofor Columb, descoperitorul Americii, era reprezentat privind printr-un ochean. Desenatorul a uitat însă că ocheanul a fost inventat abia la o sută de ani după descoperirea Americii!
 
    Știați că în 1937, în cursul aterizării Ia New York, dirijabilul german „Hindenburg" a luat foc? Americanii nu au umplut balonul cu heliu, ci cu hidrogen, un gaz inflamabil. În plus, se pare că la bordul navei exista chiar şi „fumoare"! Incendiul a pus capăt acestui tip de aviaţie. Germanii au fost însă mulţumiţi de faptul că dirijabilul se numea „Hindenburg" şi nu „Adolf Hitler", cum se dorise iniţial!
   
Mormântul Reginei Ines    Știați că în anul 1357, o defunctă a fost încoronată regină a Portugaliei? Cu doi ani înainte, fostul rege portughez ordonase uciderea ei şi a copiilor săi, întrucît fiul lui se îndrăgostise de aceasta, iar biata femeie nu făcea parte dintr-o familie de nobili. Atunci când fiul său a urcat pe tron, el a ordonat exhumarea iubitei decedate, obligându-i pe nobilii portughezi să o recunoască drept regină!
   
    Știați că în Evul Mediu, oamenii inventaseră deja un fel de război biologic: asupra duşmanilor erau aruncate, cu catapulta, stârvuri de animale? Carnea intrată în descompunere era purtătoare a tot felul de boli, care se propagau apoi în tabăra inamică.
   
Robert I al Scoției    Știați că, în 1306, când Edward I al Angliei a hotărât să-l doboare pe Robert I al Scoției, s-a gândit să se folosească chiar de câinele acestuia? Donnchadh, câinele lui Robert, l-a condus pe rege la țintă, apoi s-a întors și și-a apărat stăpânul, păcălindu-l pe Edward. Robert a devenit apoi regele Scoției iar mai tarziu, acțiunile nesăbitului George al III-lea, descendent direct al lui Robert, i-au determinat pe coloniștii americani să se revolte.

O parte din ruinele Spartei    Știați că în anul 400 î.Hr., în oraşul grecesc Sparta trăiau mai mulţi sclavi decât oameni liberi? În perioada apogeului său, această cetate antică număra 25.000 de locuitori și peste 1.300.000 de sclavi!


   Știați că în anul 700 î.Hr., etruscii, un popor din Peninsula Italică, mergeau deja la dentist? Dinţii anumitor mamifere erau piliţi şi apoi fixaţi în gura persoanelor care îşi pierduseră parţial dantura. Graţie noilor dinţi, oamenii puteau mânca din nou cu uşurinţă.

 
Amiralul Nelson    Știați că Amiralul Nelson a intrat în marina militară britanică la vârsta de numai 12 ani? La 20 de ani, era deja căpitan. El a murit în 1805, într-o bătălie navală. Totuşi, pentru că trupul său neînsufleţit trebuia conservat până la întoarcerea în Anglia, acesta a fost depus într-un butoi cu alcool!
   
Parlamentul englez pe râul Tamisa    Știați că în 1854, parlamentul englez, situat la Londra, pe malul Tamisei, a trebuit evacuat din cauza mirosului foarte neplăcut al apei? La acea vreme, toate deşeurile erau deversate în fluviu. Ulterior însă a fost instalat un sistem de canalizare și de epurare a apelor uzate.
 
    -Știați că în timpul Primului Război Mondial tânărul Walt Disney găsise un mod ingenios de a câştiga ceva bani? Împreună cu un prieten, el deforma și vopsea căşti militare, astfel încât ele să pară folosite. Cei doi le vindeau apoi ca „amintiri din război" americanilor creduli.

  -Știați că în timpul Primului Război Mondial, înainte de bătălia de pe râul Marna, soldaţii francezi au fost transportaţi pe front într-un mod mai puţin obişnuit: ei nu au fost aduşi cu trenul, în camioane sau cu alte vehicule ale armatei, ci... cu taxiurile!? Cu acel prilej, toate taxiurile din Paris au fost rechiziţionate de armată pentru transportul trupelor.

   Știați că în secolele XII-XIV, incaşii, un popor din America de Sud, au creat un mare imperiu? Deşi nu cunoşteau scrisul, ei au inventat o metodă prin care să-şi amintească de evenimentele importante și să țină evidenţa cantităţilor de aur sau a numărului de locuitori. Toate aceste date erau consemnate cu precizie cu ajutorul unor noduri făcute pe nişte funii.

 
Henri al VIII-lea
Știați că Urian este numele câinelui care a determinat ruptura dintre Anglia și papalitate în secolul al XIV-lea? Vrând să se despartă de Caterina de Aragon, regele Henri al VIII-lea l-a trimis pe Cardinalul Wolsey să discute cu Papa Clement al VII-lea despre anularea mariajului. Când și-a întins degetul cel mare de la picior pentru a fi sărutat, Papa Clement a fost mușcat de Urian, ceea ce l-a înfuriat îngrozitor. Pentru că Biserica Catolică a refuzat să-i anuleze mariajul, Henric a înființat mai târziu Biserica Anglicană.
   - Știați că regina Egiptului, Cleopatra, făcea parte dintr-o familie „blestemată"? Două dintre surorile sale au fost asasinate fiindcă voiau să-şi detroneze tatăl iar cei doi fraţi ai săi, cu care fusese căsătorită, au fost ucişi din ordinul său. În fine, Cleopatra s-a sinucis, lăsîndu-se muşcată de un şarpe.

  - Știați că, pentru a-l seduce pe Iulius Caesar, Cleopatra regina Egiptului, i-a trimis într-o zi un cadou cu totul neobişnuit: un covor în care era înfăşurat un alt cadou - ea însăşi!? Caesar a fost plăcut surprins de acest cadou şi s-a îndrăgostit de Cleopatra.

 - Știați că, uneori, atunci când îşi exercita atribuţiile de şef al statului, regina Cleopatra avea straniul obicei de a purta... o barbă falsă!?

    Știați că în Roma antică, în alegerile şi judecăţile publice erau folosite seminţele de fasole? Fasolea neagră însemna că alegătorul se opune sau că persoana judecată este considerată vinovată. Cea albă însemna că alegătorul este de acord sau că persoana judecată este considerată nevinovată.
 
Johannes Gutenberg    Tiparniţa a fost inventată în secolul al XV-lea, în Europa Occidentală, de către germanul Gutenberg. Pentru tipărirea unei Biblii în două volume, reprezentând un total de 1.248 de pagini, el a trebuit să lucreze timp de trei ani la rând. Gutenberg a reuşit să imprime 200 de astfel de volume, dintre care astăzi se mai păstrează doar 47. Din fericire, tipărirea cărţilor a devenit, în zilele noastre, mult mai rapidă!

Primul bec a fost construit în anul 1802 de către omul de ştiinţă englez Humphry Davy?

Humphry Davy a inventat în urma unor experimente în domeniul electricităţii o baterie şi a conectat la ea două fire şi o bucată de carbon. Carbonul s-a aprins producând lumină. Această tehnica de obţinere a luminii a rămas în fizică sub denumirea de arc electric. Se consideră însă că lumina electrica a fost inventată concomitent de doi oameni: Thomas Edison în SUA şi de Sir Joseph Wilson Swan în Anglia.
Ca să se creeze lumină este nevoie de un filament într-un balon în care nu există oxigen, deoarece oxigenul face ca filamentul să ardă cu flacără. Primul care a inventat becul a fost Swan şi a descoperit că un filament făcut din carbon funcţionează. El a avut probleme însă cu vidarea bulbului de sticlă – scoaterea completă a oxigenului din bulb.
Edison a experimentat alte sute de filamente confecţionate din diverse materiale. În anul 1879 el a construit un mic bec pentru a fi utilizat în locuinţe. La început, filamentul însă nu a rezistat decât câteva ore şi s-a ars. La sfârşitul anilor 1880 a produs un bulb care a luminat 1500 de ore.

Insulele Maldive, pe cale de dispariţie

Insulele Maldive, paradis tropical pe cale de dispariţie. Majoritatea celor 12.000 de insule se înalţă la 0,8-1,8 metri deasupra apei. Plajele – tot mai erodate, atolurile – inundate, apa dulce – aproape de epuizare. Una dintre dintre cele mai populare destinaţii exotice pentru locuitorii întregii planete, Insulele Maldive, ar putea deschide, în numai câteva decenii, o serie neagră a statelor dispărute odată cu creşterea nivelului Oceanului planetar.

Dacă media temperaturii atmosferei va creşte cu numai două grade Celsius până la sfârşitul secolului, „ne temem că nivelul apelor ameninţă chiar existenţa naţiunii noastre”, deoarece „toate semnele tulburătoare din jurul nostru ne arată că, încet, dar sigur, mările ne înconjoară şi ne invadează micul arhipelag”.

Acest avertisment a fost lansat de preşedintele Republicii Maldivelor, Maumoon Abdul Gayoom cu ocazia „Zilelor Dezvoltării Europene” ţinute luna aceasta la Lisabona. Ţinta mesajului îl constituie statele bogate ale lumii, responsabile de cea mai mare cantitate de gaze cu efect de seră.

Acestora, Gayoom nu le-a cerut pur şi simplu bani pentru a apăra insulele de asaltul apelor, ci măsuri concrete care ar putea duce la menţinerea temperaturii planetei în limite cât mai apropiate de cele care au făcut posibilă existenţa umană pe mica lor suprafaţă în ultimii 3.000 de ani.

Arhipelagul are „aproximativ 12.000 de insule”, pentru că numărul lor variază de la o maree la alta, în funcţie de mărimea valurilor care izbesc insulele, majoritatea situate la numai 0,8-1,8 metri deasupra apei. De fapt, la 26 decembrie 2004, devastatorul tsunami care avea să lase 250.000 de morţi în Asia de Sud-Est, a acoperit complet Maldivele pentru câteva minute.

Numărul morţilor (108) a fost infim faţă de cel înregistrat în alte ţări, dar spaima a rămas în inima locuitorilor pentru totdeauna, ea reizbucnind în cursul acestui an, când mareea a cotropit simultan 80 de insule. Din cele 193 de insule locuite, 119 suferă eroziuni permanente ale plajelor, încât locuitorii pot vedea de la o zi la alta cum Oceanul Indian „muşcă” din habitatul lor.

În ultimii ani, creşterea temperaturilor a început să sufoce coralii (principala bogăţie naturală), inundarea frecventă a atolilor creează mari dificultăţi pescarilor, iar furtunile tot mai dese ameninţă infrastructura turistică, principala ramură economică a micului stat. În plus, fiecare maree peste limitele obişnuite aduce apă sărată peste rarele şi preţioasele ochiuri de apă dulce din arhipelag.

15 cele mai uimitoare si ciudate coincidente

Viata este plina de coincidente, unele minore – insa, ocazional, extraordinare. Exista o lista a 15 dintre cele mai incredibile si extraordinare coincidente.
15. Cartea copilariei

In timp ce romanciera americana Anne Parrish cutreiera librarii in Paris, in anii 1920, a gasit o carte care a fost una dintre preferatele copilariei sale – Jack Frost si Alte Povestiri. A ridicat cartea cea veche si i-a aratat-o sotului ei, spunandu-i despre cartea de care isi amintea cu afectiune, de pe vremea cand era copil. Sotul sau a luat cartea, a deschis-o si, pe prima pagina, a gasit inscriptia : “Anne Parrish, 209 N. Weber Street, Colorado Springs.” Era chiar cartea Annei.
14. Noroc la Poker

In 1858, Robert Fallon a fost impuscat mortal – un act de razbunare al celor cu care juca poker. Fallon, sustineau ei, a castigat potul de $600, trisand. Cum scaunul lui Fallon era gol si niciunul dintre ceilalti jucatori nu era dornic sa ia acum cei $600 cu ghinion, au gasit un nou jucator pentru a lua locul lui Fallon si au mizat cu cei $600 ai mortului. Pana la momentul in care politia a aparut, pentru a investiga omorul, noul jucator a transformat cei $600 in $2,200. Politia a cerut ca cei $600 originali sa fie dati rudei celei mai apropiate a lui Fallon – doar pentru a descoperi ca noul jucator s-a dovedit a fi fiul lui Fallon, care nu isi vazuse tatal de 7 ani!
13. Morti Gemene

In 2002, frati gemeni de saptezeci de ani au murit la interval de cateva ore unul de celalalt, in urma unor accidente separate pe acelasi drum in Finlanda de nord. Primul dintre gemeni a murit atunci cand a fost lovit de un camion, in timp ce isi conducea bicicleta in Raahe, 600 kilometri nord de capitala, Helsinki. El a murit la doar 1.5km distanta de locul in care fratele sau a fost ucis. “Aceasta este pur si simplu o coincidenta istorica. Desi drumul este unul aglomerat, accidente nu se intampla in fiecare zi,” a declarat ofiterul de politie Marja-Leena Huhtala, catre Reuters. “Mi s-a facut parul maciuca, atunci cand am auzit ca cei doi erau frati, si chiar gemeni identici. Mi-a trecut prin cap ca poate cineva de sus a avut ceva de spus in asta,” a spus ea.
12. Coincidenta lui Poe

In secolul al 19-lea, faimosul scriitor de povestiri horror, Egdar Allan Poe, a scris o carte intitulata „Povestirea lui of Arthur Gordon Pym’. Cartea era despre patru supravietuitori ai unui naufragiu, care s-au aflat timp de mai multe zile intr-o barca, inainte de a se decide sa-l omoare si sa-l manance pe asistentul al carui nume era Richard Parker. Cativa ani mai tarziu, in 1884, iola cu rame, Mignonette, a naufragiat, cu numai patru supravietuitori, care s-au aflat intr-o barca timp de mai multe zile. Intr-un final, cei trei membri seniori ai echipajului l-au omorat si l-au mancat pe asistent. Numele asistentului-camerist era Richard Parker.
11. Coincidenta Regala

In Monza, Italia, Regele Umberto I, a mers la un mic restaurant pentru a lua cina, acompaniat de aghiotantul sau, Generalul Emilio Ponzia-Vaglia. Cand proprietarul restaurantului a luat comanda Regelui Umberto, Regele a observat ca el si proprietarul restaurantului erau practic identici, la fata si la constitutie. Ambii barbati au inceput sa discute asemanarea izbitoare dintre ei si au descoperit mult mai multe similaritati.
· 1. Ambii au fost nascuti in aceeasi zi, a aceluiasi an, (14 martie, 1844).
· 2. Ambii au fost nascuti in acelasi oras.
· 3. Ambii s-au casatorit cu o femeie cu acelasi nume, Margherita.
· 4. Patronul de restaurant si-a deschis restaurantul in aceeasi zi cand Regele Umberto a fost incoronat Rege al Italiei.
· 5. Pe 29 iulie 1900, Regele Umberto a fost informat ca patronul de restaurant a murit in acea zi intr-un accident misterios de vanatoare, iar in timp ce acesta isi exprima regretul, un anarhist din multime l-a asasinat.
10. Copilul care cade

In Detroit-ul anilor 1930, un om numit Joseph Figlock a fost menit sa devina o persoana uimitoare in viata unei tinere mame (si, aparent, incredibil de neglijenta). In timp ce Figlock mergea pe strada, copilul mamei a cazut de la o fereastra inalta, in capul lui Figlock. Caderea copilului a fost amortizata si Figlock si copilul au scapat nevatamati. Un an mai tarziu, tot acelasi copil a cazut de la aceeasi fereastra, aterizand din nou pe Dl. Figlock, in timp ce acesta trecea pe dedesubt. Din nou, ambii au supravietuit evenimentului.
9. Calugarul Misterios

In Austria secolului al 19-lea, un pictor aproape faimos numit Joseph Aigner a incercat in mai multe randuri sa se sinucida. In timpul primei incercari de a se spanzura, la varsta de 18 ani, un calugar capucin misterios l-a interupt pe Aigner. Si din nou, la varsta de 22 de ani, acelasi calugar l-a impiedicat sa se spanzure. Opt ani mai tarziu, a fost condamnat la galere pentru activitatile sale politice. Insa din nou viata sa a fost salvata prin interventia aceluiasi calugar. La varsta de 68 de ani, Joseph Aigner a reusit intr-un final sa se sinucida, folosind un pistol pentru a se impusca. In mod total nesurprinzator, acelasi calugar capucin – un barbat al carui nume Aigner nu l-a stiut niciodata, a condus ceremonia de inmormantare.
8. Coincidenta fotografica

O mama de nationalitate germana care si-a fotografiat bebelusul baiat in 1914, a lasat filmul pentru a fi developat la un magazin din Strasbourg. In acele timpuri, unele dintre placutele de film se vindeau individual. Primul Razboi Mondial a izbucnit si, neputand sa se intoarca la Strasbourg, femeia a renuntat la fotografie, considerand-o pierduta. Doi ani mai tarziu, a cumparat o placuta de film in Frankfurt, la peste 100 mile departare, pentru a o fotografia pe fiica ei nou-nascuta. Cand a fost developat filmul s-a dovedit a fi o expunere dubla, cu fotografia fiicei sale supra-expusa peste fotografia de mai inainte a fiului sau. Printr-o intorsatura incredibila a destinului, filmul ei original, niciodata developat, a fost gresit etichetat ca nefolosit si apoi revandut tot ei.
7. Gasirea Cartii

In 1973, actorul Anthony Hopkins a fost de acord sa apara in “Fata din Petrovka”, bazat pe un roman al lui George Feifer. Neputand sa gaseasca un exemplar al cartii, niciunde in Londra, Hopkins a ramas surprins sa descopere unul zacand pe o banca intr-o statie de tren. S-a dovedit a fi exemplarul personal, adnotat, a lui George Feifer, pe care Feifer il imprumutase unui prieten si care fusese furat din masina prietenului.
6. Gemeni

Fratii gemeni, Jim Lewis si Jim Springer, au fost separati la nastere si adoptati de familii diferite. Intrucat nu se cunosteau, ambele familii si-au numit copiii James. Ambii James au crescut nestiind unul de celalalt, si amandoi au cautat instruire in domeniul protectiei legii , amandoi au avut talent la desen tehnic si tamplarie si fiecare s-a casatorit cu o femeie pe nume Linda. Amandoi au avut fii, dintre care unul a fost numit James Alan si celalalt James Allan. Fratii gemeni au divortat de sotiile lor si s-au casatorit cu alte femei – amandoua numite Betty. Si amandoi au avut caini pe care i-au numit Toy.
5. Ucidere din Razbunare

In 1883, Henry Ziegland a incheiat relatia cu prietena lui care, din disperare, s-a sinucis. Fratele furios al fetei l-a urmarit pe Ziegland si l-a impuscat. Crezand ca l-a omorat pe Ziegland, fratele si-a luat apoi propria viata. De fapt, Ziegland nu a fost omorat. Glontele i-a atins doar fata, oprindu-se intr-un copac. A scapat la limita. Ani mai tarziu, Ziegland a decis sa taie acelasi copac, care inca mai avea glontele in el. Uriasul copac parea atat de urias, incat a decis sa il arunce in aer cu dinamita. Explozia a propulsat glontele in capul lui Ziegland, omorandu-l.
4. Scarabeul de Aur

Din Structura si Dinamica psihicului: “O tanara femeie pe care o tratam, a avut, intr-un moment critic, un vis in care primea un scarabeu de aur. In timp ce imi povestea acest vis, stateam cu spatele la fereastra inchisa. Dintr-o data, am auzit un zgomot in spatele meu, ca un ciocanit usor. M-am intors si am vazut o insecta zburatoare, care batea in fereastra, pe dinafara. Am deschis fereastra si am prins creatura, in timp ce zbura inauntru. Era cea mai apropiata analogie a scarabeului de aur pe care il gasim la latitudinea noastra, un gandac scarabaeid, un carabus-rose comun (Cetonia aurata) care, contrar deprinderilor obisnuite, a simtit in mod evident nevoia de a intra intr-o camera intunecata, in acel moment aparte. Trebuie sa admit ca nu mi s-a intamplat niciodata ceva asemanator inainte sau de atunci incoace, si ca visul pacientei a ramas unic in experienta mea” – Carl Jung
3. Taxi

In 1975, in timp ce conducea o motoreta in Bermuda, un om a fost accidental lovit si ucis de un taxi. Un an mai tarziu, fratele barbatului a fost omorat in exact acelasi mod. De fapt, conducea aceeasi motoreta. Si pentru a continua sirul ciudateniilor si mai mult, l-a lovit acelasi taxi, condus de acelasi sofer – si care ducea pana si acelasi pasager!
2. Descoperire la Hotel

In 1953, reporterul de televiziune Irv Kupcinet era in Londra, pentru a transmite incoronarea Ellizabeth-ei a II-a. Intr-unul dintre sertarele din camera sa de la Savoy, a gasit cateva obiecte pe care, identificandu-le, a constatat ca apartineau unui barbat numit Harry Hannin. Intamplator, Harry Hannin – o vedeta a baschet-ului din faimoasa echipa Harlem Globetrotters – era un prieten bun al lui Kupcinet. Insa povestea mai are inca o intorsatura. Doar doua zile mai tarziu, si inainte de a-i putea spune lui Hannin despre descoperirea norocoasa, Kupcinet a primit o scrisoare de la Hannin. In scrisoare, Hannin ii spunea lui Kucinet ca in timp ce era cazat la Hotel Meurice in Paris, a gasit intr-un sertar o cravata – cu numele lui Kupcinet pe ea.


 
1. Coincidenta Istorica

Vietile lui Thomas Jefferson si John Adams, doi dintre fondatorii Americii: Jefferson a creat Declaratia de Independenta , aratandu-i ciorne ale ei lui Adams, care (impreuna cu Benjamin Franklin) a ajutat la editarea si cizelarea ei. Congresul Continental a aprobat documentul pe 4 iulie, 1776. In mod surprinzator, si Jefferson si Adams au murit in aceeasi zi, 4 iulie, 1826 – la exact 50 de ani de la semnarea Declaratiei de Independenta.

Cutremurele formează depozite de aur

Aurul solid poate fi depozitat în scoarţa Pământului „aproape instantaneu” în timpul cutremurelor, a concluzionat un studiu publicat recent.


Aurul se formează atunci când un seism deschide o cavitate plină cu fluid în scoarţa pământului, cauzând o scădere bruscă de tensiune, susţin cercetătorii australieni care au realizat acest studiu.
În schimb, fenomenul determină fluidul să îşi mărească volumul rapid şi să se evapore, iar asta face ca orice particulă de aur care era dizolvată în fluidul respectiv să se „precipită aproape imediat”.
„Prin urmare, cutremurele repetate pot duce la construirea depozitelor de aur”, au explicat autorii lucrării.
Cercetătorii au declarat că mare parte din aurul din lume a fost derivat din filoane de cuarţ care s-au format acum trei miliarde de ani, în timpul perioadelor geologice de consolidare a munţilor.  Filoanele s-au format în timpul în timpul cutremurelor, dar magnitudinea fluctuaţiilor de presiune sau modurile în care acestea au determinat mineralizarea aurului nu au fost cunoscute.
În studiu, oamenii de ştiinţă au folosit un model numeric pentru a simula scăderea de presiune experimentată în timpul unui cutremur, într-o cavitate umplută cu fluid dintr-o falie.
Astfel, ei au găsit răspunsul unei întrebări adresate cu mult timp în urmă cu privire la resursele de aur: cum este posibil ca dintr-o stare dizolvată, aurul să ajungă în una solidă care să permită mineritul?
Cercetătorii susţin că trepidaţiile singulare nu generează depozite de aur viabile.
Pentru a forma un filon cu un depozit 100 de tone de aur ar dura mai puţin de 100.000 de ani, au considerat oamenii de ştiinţă.

Recorduri bizare ale Antichitatii – despre razboi

Performantele extreme si curiozitatile au fascinat umanitatea inca din zorii ei, lumea antica se dadea in vant dupa statistici, recorduri si informatii mai putin obisnuite, iar cei care sa le aduca in atentia publicului nu erau nici ei putini.
De la cel mai de succes gladiator la cea mai stupida infrangere, de la cel mai inalt turn de asalt la cea mai slaba cavalerie, de la cea mai neconventionala arma la cea mai ciudata armura cerceteaza recordurile bizare ale Antichitatii…
Despre razboi
Cel mai de succes gladiator - Istoricul Herodianus din Siria (170-240 d.Hr.) sustine ca doar imparatul Commodus putea detine un astfel de record. Obsedat de ideea de a se confunda cu Hercule si renumit pentru faptul ca nu pregeta sa coboare in arena alaturi de gladiatori, Commodus a iesit invingator de 735 de ori din tot atatea infruntari. In medie, un gladiator isi gasea sfarsitul dupa aproximativ 10 confruntari. Cu toate acestea, pe piatra funerara a unui gladiator pe nume Flamma se indica faptul ca razboinicul a participat la 33 de lupte, a invins in 21 dintre ele, a pierdut 8 si a fost gratiat de 4 ori.

Cel mai de succes gladiator
Cel mai inalt turn de asalt – In timpul asediul asupra cetatii Rhodos din anii 306-307 i.Hr., regele Demetrios I al Macedoniei (337-283 d.Hr.) a dat ordin soldatilor si inginerilor sai sa ridice cel mai mare turn de asalt construit vreodata. Uriasa masinarie de razboi avea, in momentul finalizarii constructiei, o inaltime de 40-43 de metri, conform spuselor istoricului Diodor din Sicilia (80 – 21 i.Hr.). Acelasi istoric sustine ca platforma ultimului dintre cele noua nivele avea o suprafata de 82 de metri patrati, iar fiecare nivel era dotat cu catapulte capabile sa arunce bolovani grei de peste 80 de kilograme. Faptele sunt confirmate si de scriitorul, inginerul si arhitectul roman Vitruviu (80-15 i.Hr.), cel care afirma ca turnul nu a ajuns niciodata sa isi indeplineasca scopul, si asta pentru ca, datorita greutatii sale enorme, el s-ar fi scufundat in dejectiile aruncate de locuitorii cetatii Rhodos in calea sa. Intr-un final, el a fost abandonat iar din lemnul sau a fost ridicata o ofranda in cinstea zeului Helios.
Cea mai ciudata armura – Istoricul grec Pausanias (sec II d.Hr) era convins ca sarmatii de la nordul Dunarii aveau cele mai ciudate armuri create vreodata. Daca este sa ii dam crezare invatatului elen, sarmatii isi confectionau armurile din copite de cai. Acesteau erau spalate, despicate si modelate, astfel incat sa semene cu solzii unui sarpe. Apoi erau legate cu tendoane de vite sau cai. Armurile aveau un aspect frumos si erau la fel de eficiente ca si cele grecesti din bronz sau fier, putand opri o sabie, o sulita sau o sageata.

Cea mai ciudata armura
Cea mai neconventionala arma – Pe cand asediau cetatea greceasca Ambrakia, in anul 189 i.Hr., romanii s-au vazut pusi in fata primului gaz de lupta, o arma cel putin neconventionala pentru acele timpuri. Incapabili sa se apropie de ziduri prin intermediul masinariilor lor de razboi, romanii au sapat tuneluri prin care sa iasa in spatele zidurilor inamice. Planul lor a fost, insa, dejucat iar grecii au plasat in tunelul roman un cazan ciuruit plin cu carbuni aprinsi si pene. Fumul gros si inecacios a fost suficient ca sa ii determine pe romani sa renunte la planul lor. Marturia apartine istoricului grec Polibiu (203-120 i.Hr).
Cea mai slaba cavalerie – Renumiti pentru modul lor de viata desfranat, lasciv si luxos, locuitorii orasului Sybaris au dat chiar nastere termenului de sibarit (persoana care traieste in lux si desfrau). Astfel, una dintre placerile acestor oameni era aceea de a-si vedea caii dansand la banchete, o placere care se transformase intr-un veritabil obicei. Traditia s-a dovedit, insa, fatala in momentul unei batalii cu armata cetatii rivale, Croton. Intamplarea cu iz de anecdota este sustinuta atat de istoricul latin Aelian, cat si de retorul Athenaios (sec. II d.Hr.). Cunoscand obiceiul sibaritilor de a-si invataa caii sa danseze, sute de soldati din Croton au venit pe campul de lupta inarmati… cu instrumente muzicale. Atunci cand harmalaia muzicantilor improvizati a ajuns la urechile patrupedelor, acestea au inceput sa isi execute tumbele si piruetele binecunoscute, fiind incapabile sa execute un atac. Victoria in acea zi a revenit, evident, soldatilor din Croton.

Cea mai slaba cavalerie
Cea mai stupida infrangere – In timpul invaziei celtilor in Grecia anului 279 i.Hr., istoria a fost decisa de o intamplare cel putin neobisnuita. Istoricul Pausanias (sec II d.Hr), la unison cu Diodorus Siculus (80 -21 I.Hr.), afirma ca intr-o noapte fatidica, in apropiere de Delfi, celtii au fost cuprinsi de nebunia lui Pan (de aici si termenul de panica), crezand ca sunt atacati de eleni. Nici vorba de asa ceva, dar celtii s-au retras in graba lasand in urma 10.000 de morti. Se pare ca in retragerea lor pripita, atacatorii si-au ucis inclusiv tovarasii mai lenti de picior, totul pentru a grabi marsul supravietuitorilor.

10 copii “salbatici” crescuti de animale

Un copil salbatic este un copil care a trait izolat de contactul uman de la o varsta foarte frageda si nu are cunostinta despre ingrijirea umana, iubitoare sau de comportament social si, poate cel mai important, nu stie limbajul uman. Unii dintre acesti copii au devenit salbatici datorita oamenilor, in special din cauza propriilor parinti, alteori acestia au fost pur si simplu abandonati datorita unor deficiente fizice sau mentale, sau au fost abuzati inainte sa fuga de acasa.
Se crede ca unii dintre ei au fost crescuti de catre animale, altii ca au supravietuit pe cont propriu. Cu toate ca peste 100 de astfel de incidente au fost raportate, vom enumera doar 10 dintre ele , 10 povesti care au devenit faimoase in timp.
Dina Sanichar, “baiatul lup”, India

Anul gasirii : 1867
Varsta : 6 ani
Locatia : Sekandra, India
Ani traiti in salbaticie : 6 ani
Animale : Lupii
Dina Sanichar,este unul dintre baietii care au trait la un orfelinatul din Sekandra si se presupune ca era sub-dezvoltat mintal. A fost scos dintr-o pestera de lupi in anul 1867 la varsta de aproximativ 6 ani. Dina Sanichar a fost descoperit cand in jungla Bulandshahr-ului de catre vanatori, care au fost uimiti sa vada un baiat ce urma un lup in vizuina sa, mergand in patru labe. Acestia au impuscat lupul si astfel a fost luat din salbaticie .
Imediat dupa ce a fost readus in civilizatie, acesta avea un comportament tipic de animal salbatic, rupea hainele si consuma alimentele de pe sol. A fost in cele din urma invatat sa manance carnea fiarta si nu cruda cum obisnuia, dar niciodata nu a invatat sa vorbeasca. A devenit dependent de tutun.
Dina Sanichar a murit in anul 1895 .
Kamala si Amala, “fetele lup” ,India

Anul gasirii : 1920
Varsta : 8 ani (Kamala), 1.5 ani (Amala)
Locatia : Midnapore, India
Ani traiti in salbaticie : 8 ani, 1 an
Animale : Lupii
Poate una dintre cele mai cunoscute si mai controversate povesti cu copii salbatici este aceea a lui Amala si Kamala. Atunci cand au fost gasite, fetele erau impreuna cu lupii de aproximativ 18 luni (Amala) si 8 ani (Kamala) si se aflau impreuna intr-o viziuna de lupi. Chiar daca au fost gasite impreuna, se banuieste ca acestea nu erau surori, dar au fost abandonate sau luate de lupi din aceleasi locuri dar la distanta de cativa ani.
In acel an in care au fost gasite, reverendul Joseph Singh, un misionar responsabil de un orfelinat din nordul Indiei, a aflat de doua spirite,fantome, care insotesc un grup de lupi in apropiede de Midnapore in jungla bengaleza. Localnicii au fost inspaimantati de aceste aparitii ale spiritelor, dar obiceiurile si traditia locala le interzicea sa puna in pericol sau sa raneasca lupii. Intrigat, Singh si-a construit o ascunzatoare intr-un copac inalt, cu vedere buna asupra vizuinii lupilor si a astepta. La lumina lunii, Singh a vazut lupii iesind unul cate unul din barlog. Asa cum Singh descria “fantomele” in propriul jurnal :”Aratau ciudat, aveau trasaturi umane ,picioare,maini,corp, capul mare si parul mare ce acoperea umerii, iar ochii…ochii de un stralucitor salbatic. Ambele au fugit in patru labe.”
Fetele nu pareau sa aiba nici o urma de umanitate dupa modul in care se comportau si gandeau. Gandeau ca lupii in adevaratul sens al cuvantului. Au rupt toate hainele cu care au fost imbracate si mancau doar carne cruda. Dormeau ghemuite impreuna, precum si mormaiau si sforaiau in timpul somnului. Acestea se trezeau doar dupa ce luna era pe cer si urlau sa fie lasate in libertate. Au petrecut atata timp in patru labe ca tendoanele si articulatiile acestora s-au scurtat pana la punctul in care a fost imposibil sa li se mai indrepte picioarele si sa mearga in pozitie verticala. Niciodata nu au zambit si nu au prezentat interes pentru compania umana. Singurele emotii ce s-au vazut pe fata lor au fost cele de frica. Sigh a mai afirmat ca ochii lor erau incredibili de bine adaptati intunericului si straluceau in noapte ca ochii de pisica. Simturile lor s-au dezvotat asa de mult incat puteau mirosi o bucata de carne aflata la mare distanta. Auzul de asemenea li s-a ascutit. In schimb se pare ca nu puteau auzi vocea oamenilor.
Sarac, dar relativ bine educat, Singh a facut tot ce era mai bine pentru reabilitarea celor doua fete. A teoretizat ca obiceiurile de lup deprinse de Kamala si Amala au blocat intr-un fel caracteristicile lor de oameni si libera exprimare. Singh a incercat sa le deprinda pe fete incet si treptat cu oamenii, cu modul de viata, sa le scape de obiceiurile acestora “lupesti”. Din nefericire, inainte sa progreseze prea mult, fata mai tanara, Amala, s-a imbolnavit si a murit, lucru care s-a dovetid un mare “set-back” pentru Kamala, care abia incepusa sa-si piarda teama de alti oameni . Kamala a “cazut” intr-un doliu indelungat, iar Singh deja se temea pentru viata ei. In cele din urma Kamala Singh ca si-a mai revenit si a reluat programul de reabilitare.
Daniel, “baiatul capra”, Peru

Anul gasirii : 1990
Varsta : 12 ani
Locatia : Muntii Anzi, Peru
Ani traiti in salbaticie : 8 ani
Animale : Caprele
Baiatul “capra” a fost gasit in Muntii Anzi, Peru, in 1990 si se crede ca luat de capre la varsta de 8 ani. Se bauieste ca a supravietuit consumand laptele acestora, precum si mancand radacini si fructe de padure. Traind in salbaticie, el a dezvoltat caracteristicile salbatice. Avea tendinta de a merge in patru labe, mainile si picioarele i s-au intarit din cauza cicatricilor transformandu-se astfel in copite , se presupune ca ar fi putut comunica cu caprele si nu a putut invata limbajul uman.
Dupa ce a fost gasit, “Baiatul Capra” a fost investigat de catre o echipa de la Universitatea din Kansas si numit Daniel.
“Baiatul Gazelelor”, Desertul sirian

Anul gasirii : 1946
Varsta : aproximativ 10
Locatia : Desertul Sirian
Ani traiti in salbaticie : 9 ani
Animale : Gazelele
Un baiat in varsta de aproximativ 10 ani a fost gasit in mijlocul unei turme de gazele in desertul sirian si prins cu ajutorul unui jeep al armetei irakiene, pentru ca el putea fugi cu o viteza de pana la 50 km/h. Desi foarte slab, s-a constatat ca era extrem de in forma si puternic, cu muschi de otel. A fost capturat si legat de maini si picioare.
Oficialitatile au declarat ca “Baiatul gazela” era inca in viata in 1955, cand acesta tot incerca sa scape de orice institutie de plasament in care era bagat. Cel mai probabil datorita tratamentului ce i se acorda nu a mai suportat, dar acest lucru putem doar sa il ghicim.
Bello, “baiatul cimpanzeu”, Nigeria

Anul gasirii : 1996
Varsta : 2 ani
Locatia : Nigeria
Ani traiti in salbaticie : 1 an
Animale : Cimpanzeii
Bello, “baiatul cimpanzeu” a fost gasit in 1996, la varsta de aproximativ 2 ani. Atat mental cat si cu handicap fizic, el a fost cel mai probabil abandonat de parintii sai, pe la varsta de 6 luni, o practica des intalnita in randul copiilor cu handicap din Fulani (trib nomad ce strabate o mare parte din Africa de vest)
Bello a fost gasit cu o familie de cimpanzei din padurea Falgore, la 150 km sud de Kano din nordul Nigeriei, si se crede ca a fost adoptat si crescut de acestia.
Atunci cand a fost gasit, Bello se plimba ca un cimpanzeu, mers vertical dar cu glisarea bratelor pe sol. Sarea noaptea prin dormitor deranjand ceilalti copii din centrul unde a fost plasat imediat dupa gasire, spargea si arunca diverse obiecte. Sase ani mai tarziu situatia acestuia s-a mai imbunatatit, dar inca sarea intr-o maniera asemanatoare cimpanzeilor, scotea zgomote asemanatoare si batea din palme in mod repetat.
Bello a murit in anul 2005.
John Ssebunya, “baiatul maimuta”, Uganda

Anul gasirii : 1991
Varsta : 6 ani
Locatia : Uganda
Ani traiti in salbaticie : 3 ani
Animale : Maimute
John Ssebunya s-a nascut la mijlocul anilor 1980 si a fugit de acasa (in jurul varstei de trei ani), dupa ce si-a vazut mama ucisa de propriul sau tata. Se stie ca John Ssebunya a fost ingrijit de maimute cat timp a trait in jungla. Acesta a fost gasit de o “femeie din trib” sau o fata mai bine zis, pe nume Millie, in 1991, ascuns intr-un copac. Cand John a fost preluat de barbatii tribului si dus in sat, cum era de asteptat, familia adoptiva a acestuia nu numai ca s-a opus capturarii dar au sarit chiar si in apararea lui aruncand cu bete in sateni.
Rapoartele initiale sugereaza ca intregul corp al acestuia era acoperit cu par si suferind de hipertricoza (cresterea in exces a parului). De asemenea in excrementele lui s-au gasit viermi lungi de peste o jumatate de metru. Odata capturat, ingrijit si curatat – s-a observat ca intreg corpul ii era acoperit de rani si cicatrici ,iar genunghii juliti de la catarari – a fost identificat ca fiind John Ssebunya. A fost incredintat de catre Millie lui Paul si Molly Wasswa, care conduceau o fundatie caritabila pentru orfani. La inceput nu putea sa vorbeasca sau sa planga, dar treptat a invatat sa vorbeasca. Acest lucru sugereaza ca invatase si stia sa vorbeasca inainte sa fuga in salbaticie .
Acum John nu doar stie sa vorbeasca dar si canta. John Ssebunya a fost subiect al unui documentar BBC “Living Proof” difuzat in data de 13 octombrie 1999.
Traian Caldarar, “baiatul caine”, Romania

Anul gasirii : 2002
Varsta : 7 ani
Locatia : Brasov, Romania
Ani traiti in salbaticie : 3 ani
Animale : Cainii
Traian Caldarar, un baiat roman, care a trait aparent in salbaticie, separat de familia sa timp de trei ani. Se crede ca a parasit casa familiei din cauza violentei domestice.
Mama sa, Lina Caldarar, a declarat ca ea si-a iubit fiul, dar partenerul ei era violent si o batea mereu. S-a despartit de el si a tot sperat ca Traian va fi adoptat de alta familie. Aceasta a declarat : “Cand am fugit, am pierdut contactul cu Traian, desi am incercat sa il iau inapoi. El nu mi-a permis sa imi iau copilul chiar daca am incercat , spunand ca baiatul ii apartine”
Cand a fost gasit Traian Caldarar, desi in varsta de sapte ani, avea marimea unui copil de trei ani, nu putea vorbi si era dezbracat, traia intr-o cutie de carton acoperit cu o folie de polietilena. A suferit de rahitism sever, leziuni infectate si circulatia foarte slaba, probabil din cauza degeraturilor. Medicii cred ca ar fi fost imposibil sa supravietuiasca pe cont propriu si s-a alaturat unui grup de caini vagabonzi. El a fost gasit langa un cadavru de caine ce fusese aparent mancat.
Deşi în vârstă de şapte, când a fost găsit, Traian Caldarar a fost doar de mărimea unui trei ani, nu a putut vorbi, şi a fost gol şi de viaţă într-o cutie de carton acoperit cu o folie de polietilena. El a suferit de rahitism sever, au avut leziuni infectate şi de circulaţie sa a fost slabă, probabil din cauza degeraturilor. Medicii cred că ar fi fost imposibil pentru Traian pentru a supravieţui pe cont propriu si a speculat că ar fi primit asistenţă din partea mulţi câini vagabonzi în mediul rural din Transilvania. El a fost găsit lângă cadavru de un câine care el fusese aparent mananca.
Traian Caldarar a fost gasit de un cioban, Ioan Manolescu, dupa ce masina acestuia s-a stricat.
Traian mergea cracanat ca un cimpanzeu si incerca mai degraba sa doarma sub pat decat in patul ce ii fusese oferit. Dr. Mircea Florea, a declarat : ” A fost gasit intr-o pozitie de animale, miscarile lui sunt specifice animalelor. Faptele arata ca el nu a fost adus intr-un mediu social. Devine agitat atunci cand nu are mancare. Este tot timpul in cautare de hrana. Doarme dupa ce mananca.”
Rochom P’ngieng, “fata junglei”, Jungla Cambodgiana

Anul gasirii : 2007
Varsta : 29 ani
Locatia : Jungla Cambodgiana
Ani traiti in salbaticie : 19 ani
Animale : Diferite animale
Asa numita “Fata a junglei cambodgiene”, este o femeie ce a aparut din jungla in provincia Ratanakiri, Cambodgia pe data de 13 ianuarie, 2007. O familie din vecinatatea satului predinde ca acea femeie este fata lor Rochom Pn’gieng (nascuta in 1979) care disparuse cu 18-19 anu in urma . Aceasta poveste a aparut peste tot in mass media.
Tanara descoperita in 2007, nu putea sa vorbeasca , comunicand in schimb prin maraieturi. Mergea in patru labe, era complet goala si incerca sa fure mancare din gospodaria unui fermier.
Rochom a fost recunoscuta de tatal ei, fostul politist Ksor Lu Iung, dupa cicatricea de pe spatele ei. El a declarat ca Rochom P’ngieng s-a piredut in jungla cambodgiana la varsta de 8 ani cand, impreuna cu sora ei care si ea a disparut, ducea la pascut turma de bivolite.
La o saptamana dupa ce a fost gasita, Rochom s-a confruntat cu dificultati de adaptare la viata civilizata. Politia locala a raportat ca ea a fost in stare sa spuna doar trei cuvinte : “tata” , “mama” si “durere de stomac”. Cand ii era sete sau foame, doar arata la gura. Prefera sa se tarasca in loc sa mearga in pozitie verticala. Cu toate ca mama ei tot incerca sa puna haine pe ea, aceasta a refuzat.
In mai 2010, Rochom P’ngiengm, a fugit inapoi in jungla. In ciuda cautarilor si tuturor eforturilor aceasta nu a putut fi gasita.
Oxana Malaya, “fata caine”, Ucraina

Anul gasirii : 1991
Varsta : 8 ani
Locatia : Blagoveshchenka, Ucraina
Ani traiti in salbaticie : 5 ani
Animale : Cainii
Nu chiar salbatic sau limitat, ci mai degraba neglijat, acest copil Oxana Malaya a petrecut o mare parte a copilariei ei, intre varsta de 3 si 8 ani a stat intr-o cusca din spatele casei familiei din localitatea Novaia Blagoveschenka, Ucraina, dar mai petrece ceva timp si in casa cu parintii ei alcoolici si neglijenti.
Cu niste parinti alcoolici si neavand posibilitatea sa aiba grija de ea, la varsta de 3 ani a fost gonita din casa ei. Familia acesteia locuia intr-o zona saraca, plina de caini vagabonzi care ii intalnesti in haite mari pe strazi. Oxana s-a refugiat intr-un sopron lucuit de acesti caini, in spatele casei sale. Ea a fost ingrijita de caini si a invatat comportamentul lor. “Legatura” dintre ea si haita a fost atat de puternica incat autoritatile care au venit pentru prima oara sa o salveze au fost alungate de caini . Actiunuile sale si sunetele imitau fidel pe cele ale ingrijitorilor ei. Ea mormaia, latra, mergea in patru labe, dormea chircit, intocmai ca un caine, mirosea alimentele inainte de a le manca si chiar s-a constatat ca a simturile ca auzul,mirosul si vederea i s-au imbunatatit. Tot ceea ce stia sa spuna atunci cand a fost salvata a fost “da” si “nu”
Dupa ce a fost desoperita acesteia i-a fost foarte greu sa dobandeasca abilitatile sociale normale si emotionale. Fiind lipsita de stimularea intelectuala si sociala, singurul ei sprijin emotional venise pana atunci doar din partea cainilor cu care locuia si nestiind sa vorbeasca, i-a fost greu cand a fost reintrodusa intr-un context social.
Incepand din 2010, la varsta de 26 de ani, Oxana locuieste intr-o casa pentru persoanele cu handicap mental.

Vasili Arhipov, omul care a salvat omenirea de la un război nuclear

ZOOMVasili Arhipov, omul care a salvat omenirea de la un război nuclear

Criza rachetelor cubaneze a marcat un moment decisiv al secolului al XX-lea, acela în care Războiul Rece dintre SUA şi URSS a fost foarte aproape de a se transforma într-o conflagraţie nucleară cu consecinţe devastatoare asupra întregii planete.
Puţini ştiu, însă, cât de aproape s-a aflat omenirea de acest punct critic, conflagraţia nucleară fiind evitată ca urmare a eforturilor depuse de un singur om: Vasili Arhipov.
Rolul jucat de acest ofiţer naval sovietic în timpul crizei rachetelor cubaneze a ieşit la iveală abia la 40 de ani după eveniment, în 2002, în cadrul unei conferinţe a National Security Archive (Departamentul Arhivelor privind Securitatea Naţională din cadrul Universităţii George Washington) dedicate acestui eveniment. După ce povestea incredibilă a lui Arhipov a fost dezvăluită, Thomas Blanton, şeful National Security Archive a declarat că "Arhipov a salvat lumea".
În luna octombrie a anului 1962, un avion de spionaj american a descoperit că URSS asambla în Cuba rachete ce ar fi putut lovi orice oraş american.
Pe 22 octombrie, preşedintele John F. Kennedy a făcut publică descoperirea într-un discurs televizat şi a cerut sovieticilor să-şi retragă armele, sugerând că era gata să declanşeze un război nuclear în cazul unui refuz.
Navele SUA au instituit o blocadă în jurul Cubei, iar bombardierele americane B-52 dotate cu arme nucleare zburau în apropiere de spaţiul aerian sovietic, gata de atac în orice moment.
Criza s-a stins atunci când Hruşciov, liderul URSS, a acceptat să-şi retragă rachetele, iar Kennedy a promis că nu va invada Cuba. După ce vasele sovietice au pornit înapoi spre URSS încărcate cu armele care ameninţau SUA, americanii şi-au retras la rândul lor rachetele cu rază medie de acţiune din Turcia.
Cele două superputeri au fost la un pas de a declanşa un război nuclear. Nici Kennedy, nici Hruşciov nu au ştiut la acea vreme cât de aproape au fost de o astfel de conflagraţie, omenirea urmând să afle mult mai târziu de incidentele de pe B-59, submersibilul sovietic ce putea aduce apocalipsa nucleară.
Submarinul sovietic B-59 - cu el putea începe războiul nuclear
Incidentul a avut loc la scurt timp după ce preşedintele american John F. Kennedy instituise o blocadă în jurul Cubei. În cadrul efortului de a menţine această "carantină", forţele navale ale SUA căutau sistematic submarinele sovietice din jurul insulei. Deşi le considerau un pericol la adresa blocadei navale, la acea vreme ofiţerii navali ai SUA nu ştiau că submarinele sovietice Foxtrot erau dotate cu arme nucleare.
Procedura standard de acţiune stabilită de Secretarul Apărării Robert McNamara era următoarea: după ce submarinele sovietice erau identificate, trebuiau să fie forţate să iasă la suprafaţă şi să se identifice. Deoarece nu ştiau dacă sistemul de comunicare subacvatic era compatibil cu cel sovietic, americanii au decis să folosească grenade antisubmarine de antrenament - aşa-numitele practice depth charges (PDC) - care ar fi trebuit detonate în apropierea submarinelor pentru a le semnaliza să se ridice la suprafaţă.
Pe 23 octombrie, SUA au făcut publică această procedură, comunicând-o Moscovei şi celorlalte guverne implicate. Ziua următoare, preşedintele Kennedy a adus în discuţie în cadrul şedinţei ExCom (Comitetul Executiv dedicat crizei) ameninţarea reprezentată de submarinele sovietice, expunând riscul unui incident în timpul interacţiunilor cu acestea. Conform relatărilor ulterioare, atunci când Secretarul Apărării, Robert McNamara, a explicat cum urmau să fie folosite grenadele antisubmarine pentru comunicarea cu submersibilele sovietice, Kennedy s-a arătat foarte îngrijorat.
Pe 27 octombrie 1962, criza rachetelor cubaneze atinsese un punct critic: un avion de spionaj U-2 al armatei americane fusese doborât deasupra Cubei, iar preşedintele Kennedy ameninţa tot mai des cu invadarea Cubei, sub presiunea consilierilor militari.
La câteva ore după doborârea avionului american, navele marinei americane au identificat submarine sovietice apropiindu-se de Cuba şi au folosit aparatura din dotare pentru a le urmări mişcările. Când au considerat că submersibilele sovietice riscă să încalce blocada, navele americane au început să lanseze grenade antisubmarine pentru a le obliga să iasă la suprafaţă.
Americanii presupuneau că toţi comandanţii submarinelor sovietice fuseseră informaţi despre metoda neconvenţională prin care li se cerea să iasă la suprafaţă. Presupunerea era greşită. Guvernul sovietic nu a recunoscut niciodată că a recepţionat mesajul americanilor, iar cei 4 comandanţi ai submarinelor sovietice nu fuseseră informaţi.
Situaţia la bordul submarinului B-59, unul dintre submersibilele sovietice urmărite de americani, era critică. Sistemul de ventilaţie se stricase, instalaţiile de răcire erau blocate de sare, mai multe compresoare electrice se defectaseră, iar bateriile erau aproape goale. Temperatura la bord varia între 45 şi 50 de grade Celsius, atingând chiar 60 de grade în camera motoarelor. Căldura infernală, alături de nivelul ridicat de dioxid de carbon din aer, a făcut ca numeroşi membri ai echipajului să leşine.
Comandantul Valentin Savitsky nu reuşise să comunice cu Moscova de mai bine de 24 de ore. La ora stabilită pentru comunicarea radio, Savitsky fusese nevoit să scufunde vasul în regim de urgenţă după apariţia câtorva avioane americane.
Conform regulilor stabilite de Moscova, torpilele nucleare cu care erau dotate submarinele sovietice nu puteau fi lansate decât în urma unui ordin codificat de la Kremlin. În cazul torpilelor convenţionale, ordinul de lansare putea fi dat chiar de comandatul flotilei. Cu toate acestea, torpilele nucleare nu erau dotate cu niciun fel de încuietoare specială care să prevină utilizarea neautorizată - dacă ofiţerul însărcinat cu controlul focosului nuclear şi căpitanul submarinului ar fi decis lansarea armei nucleare, acest lucru ar fi fost posibil.
Pe lângă echipaj, ce număra 78 de persoane, submarinul lui Savitsky găzduia în acea după-amiază câţiva pasageri: o echipă de experţi ce avea rolul de a intercepta şi analiza mesajele navale americane şi adjunctul comandantului flotilei de submarine. Deşi Arhipov şi Savitsky erau egali în grad, cel de-al doilea era responsabil de soarta submarinului, fiind căpitanul său.
În acea după-amiază, la bordul submarinului vizibilitatea era minimă. Comandantul decisese ca doar luminile de avarie să fie aprinse, pentru a conserva bateria. Din senin, în jurul vasului au început să se audă explozii puternice şi din ce în ce mai aproape. Ulterior, membrii echipajului au relatat că se simţeau "ca într-un butoi de metal lovit cu barosul".
Comandantul vasului, Valentin Savitsky, se găsea în camera de control a submarinului, alături de Arhipov şi de şeful echipei de informaţii, Vadim Orlov. Ceea ce s-a întâmplat mai târziu a ieşit la iveală abia în 2002, în urma dezvăluirilor făcute de Orlov.

La un pas de catastrofa nucleară
Epuizaţi, cu tot mai puţin oxigen, fără posibilitatea de a comunica cu celelalte submarine sau cu Moscova şi neştiind de ce erau atacaţi de americani, membrii echipajului de pe B-59 aveau nervii întinşi la maxim. Vadim Orlov a relatat în 2002 cum au decurs clipele acelea:
Americanii ne-au atacat cu ceva mai puternic decât o grenadă. Ne gândeam doar că ne găsiserăm sfârşitul. După atacul americanilor, comandatul Savitsky, complet epuizat după două zile petrecute pe oceane, era furios. Savitsky l-a chemat pe ofiţerul responsabil de torpila nucleară şi i-a cerut să o pregătească pentru lansare. «Poate că războiul deja a început la suprafaţă, în timp ce noi pierdem timpul aici, jos», a ţipat comandantul. «Îi vom ataca! Vom pieri, dar îi vom distruge! Nu vom face de râs marina URSS!», şi-a justificat Savitsky ordinul.
Vasili Arhipov a intervenit în situaţia tensionată, opunându-se vehement acestei decizii. În cele din urmă, Arhipov a reuşit să-l convingă pe Savitsky să nu ia o decizie pripită, într-un moment de tensiune şi oboseală. Căpitanul a fost convins de argumentele lui Arhipov şi acceptat sugestia acestuia, ridicând submarinul la suprafaţă.
Ofiţerii sovietici au descoperit că nava era înconjurată de nu mai puţin de patru distrugătoare americane, iar cerul era survolat de numeroase elicoptere ce luminau submersibilul sovietic cu reflectoare. Epuizaţi, murdari şi cu spiritul la pământ, marinarii sovietici savurau aerul proaspăt şi răcoros precum nişte oameni salvaţi de la înec.
Conform datelor marinei SUA, submarinul sovietic a ieşit la suprafaţă la ora 21:52. Savitsky a cerut marinarilor să arboreze steagul roşu al URSS (deşi în mod normal ar fi fost arborat drapelul militar folosit de marină), pentru a sugera americanilor că submarinul său este protejat de o superputere.
La o oră după ce submarinul B-59 a ieşit la suprafaţă, Savitsky a primit un mesaj de la Moscova în care i se cerea să scape de urmăritori şi să se retragă într-o poziţie de rezervă, în apropiere de Insulele Bermuda. În dimineaţa celei de-a doua zi, după ce bateriile submarinului s-au încărcat, Savitsky s-a scufundat la 150 de metri adâncime şi a plecat din punctul ce ar fi putut deveni locul în care a început cel de-al treilea război mondial.

La conferinţa în care Orlov a dezvăluit detaliile incredibile de la bordul B-59 a fost prezent şi Robert McNamara, Secretarul Apărării în timpul crizei rachetelor. Acesta a afirmat că un atac nuclear asupra unui vas american s-ar fi putut transforma cu uşurinţă într-un război nuclear pe scară largă.

Un alt participant la conferinţă, Dino Brugioni, unul din analiştii CIA ce au interpretat primele imagini surprinse de avioanele-spion U-2, ce demonstrau prezenţa rachetelor sovietice în Cuba, a afirmat că "27 octombrie 1962 este o zi pe care nu o voi uita niciodată. Planeta ar fi putut fi distrusă".

Criza rachetelor cubaneze avea să se încheie pe 20 noiembrie 1962, după ce Hruşciov a decis demontarea armelor sovietice ofensive din Cuba. Americanii au ridicat blocada navală, iar la sfârşitul anului au retras la rândul lor rachetele amplasate în Turcia.

În urma acestei crize ce putea avea un final nefericit pentru întreaga planetă, cei doi lideri au agreat instalarea unei linii directe de comunicare între Casa Albă şi Kremlin, aşa-numitul "telefon roşu".

Vasili Arhipov nu a fost singurul erou sovietic care a împiedicat declanşarea unui război total între SUA şi URSS

Stanislav Petrov - omul care a salvat Terra


V-aţi gândit vreodată că noi toţi, indiferent de rasă, vârstă, sex, ideologie, religie, trebuie să-i fim profund recunoscători unui simplu locotenent-colonel din Aviaţia Militară a Uniunii Sovietice de pe atunci?

Este vorba de Stanislav Yevgrafovici Petrov, astăzi un respectabil ofiţer în rezervă în cadrul Armatei Rusiei.

Omul care ne-a salvat pe toţi, de la bacterii la miliardele de oameni, se afla la datorie pe data de 26 septembrie 1983, în buncărul secret Serpukov-15, una din bazele Forţelor Strategice de Rachete, situate în apropierea Moscovei.

Situaţia relaţiilor americano-sovietice se deteriorase îngrijorător. Cu doar trei saptămîni înainte, aviaţia militară sovietică distrusese aeronava sud-coreeană 007, la bordul căreia se afla şi un important oficial american, congressman-ul Larry McDonald.

Buncărul Serpukov-15 făcea parte din sistemul de averizare timpurie prin sateliţi, pentru detectarea rachetelor balistice intercontinentale via SUA - aşa-numitul sistem de avertizare Oko, de care liderii de la Kremlin erau foarte mândri.

Responsabilităţile lui Petrov constau în observarea reţelei de avertisment prin satelit şi anunţarea de urgenţă a superiorilor săi despre iminenţa oricărui atac nuclear asupra Uniunii Sovietice. Dacă avertismentele erau interceptate de sistemul de apărare, strategia sovieticilor consta în declanşarea imediată a unui contraatac nuclear cu toate rachetele disponibile. Scenariul - nebunesc, dar real - fusese de fapt aprobat în prealabil de ambele tabere şi specificat în Doctrina Comună de Distrugere Reciprocă, adoptată atât de sovietici, cât şi de americani, în speranţa intimidării reciproce.

Cu alte cuvinte, "Abţineţi-vă şi voi, că ne abţinem şi noi. Altfel murim cu toţii ca proştii într-un conflict în care nu vor exista nici supravieţuitori, darmite învingători sau învinşi"...

Imediat după lăsarea serii, computerele din buncăr au detectat un atac cu rachete intercontinentale lansat asupra Uniunii Sovietice dinspre Statele Unite.

Sistemul informa despre 5 asemenea rachete, care se îndreptau în mare viteză spre URSS. Îndoctrinat în sute de ore de propagandă comunistă împotriva duşmanului american şi planurilor imperialiste de dominare a lumii, locotenent-colonelul Petrov ar fi trebuit să reacţioneze mecanic şi conform regulamentului foarte strict.

Dar nu a fost aşa.

Factorul uman şi dorinţa de pace inerentă unei fiinţe umane normale s-au dovedit (din fericire pentru toată lumea) mai puternice decât idelogiile politice şi militare cu care Kremlinul spăla creierele agenţilor săi secreţi.

Eroul întregii omeniri nu a crezut computerul şi bine a făcut.

A ignorat voit alarma sistemului Oko, fiind convins, în sinea sa, că "iminentul atac american" nu putea consta într-o salvă de doar 5 rachete, în condiţiile în care cele două super-puteri deţineau mii de rachete cu focoase nucleare. Petrov şi-a adus aminte şi de conversaţiile în care câţiva savanţi sovietici puneau la îndoială acurateţea sistemului de alarmă prin satelit. Imediat după semnalul cu privire la cele 5 rachete, computerele au mai identificat alte 4 rachete recent lansate. Petrov era acum sigur că sistemul era defect, în ciuda faptului că nu avea nicio metodă cu care să-şi verifice suspiciunea. Sistemul de radare terestre al Uniunii Sovietice nu detectase nicio rachetă.

Emoţiile şi încordarea trăite de acest om, disperat să găsească o urmă de sânge rece în propriile vene, erau la apogeu. Următoarele 10 minute au fost cele mai grele din viaţa sa. Petrov asuda litri de transpiraţie, urmărind dacă traiectoria rachetelor se va abate spre Moscova.

Din fericire, ecranele nu au arătat nicio lumină; nicio explozie de 150 de ori mai puternică decât cea de la Hiroshima nu a zguduit împrejurimile. În schimb, sirenele şi semnalele de agresiune nucleară au încetat, iar luminile de alarmă s-au stins de la sine.

Alerta fusese falsă, sistemul avea o defecţiune majoră. Ceea ce păreau a fi 9 rachete care aduceau Apocalipsa pe aripile lor era, de fapt, reflexia neobişnuită a luminii solare pe norii de mare altitudine - fenomen optic interpretat de satelitul Molnia drept rachete în plin zbor.


Pentru Stanislav Yevgrafovici Petrov au urmat luni îndelungate de anchete, chestionări, cercetări.

Iniţial a fost lăudat de superiori pentru gestul său salvator. Dar nu a primit niciun premiu sau apreciere publică (ca şi cum o astfel de recompensă s-ar fi putut ridica vreodată la valoarea gestului său şi a sângelui rece de care a dat dovadă). Din contră, a fost tras rapid pe linie moartă, trimis în rezervă şi pensionat în linişte.

Evenimenul era unul extrem de ruşinos pentru liderii de la Kremlin. Sistemul lor de avertizare viciat arăta vulnerabilitatea sovieticilor şi-i făcea şi mai nervoşi.

Nici americanii nu s-au dovedit mai breji, în ciuda auto-reclamei şi războiului de imagine dus de Washington cu fonduri nelimitate. Deloc mai inteligenţi sau mai precauţi, americanii şi aliaţii lor din NATO au declanşat, în acelaşi an 1983, un mare exerciţiu comun sub numele de cod Able Archer, exerciţiu care simula un conflict minor degenerat într-o confruntare nucleară. Aceasta fără să aibă habar că sovieticii le interceptaseră toate planurile şi comunicaţiile.

Prostia liderilor NATO era şi ea la cote maxime. Pe data de 8 noiembrie, comandamentul NATO simula atacul nuclear apăsând pe temutul buton roşu, semnal pentru încheierea simulării Able Archer. Nu aveau nici cea mai mică idee că Flota de Război sovietică din Marea Baltică şi submarinele nucleare se pregăteau de ripostă. Din fericire, incidentul Petrov adusese mai multă înţelepciune la Kremlin. Nervii au rezistat iarăşi.

KGB-ul a transmis celor din CIA că omenirea fusese din nou aproape de Marele Sfârşit, iar raportul Agenţiei Americane de Informaţii a fost citit în aceeaşi seară de Ronald Reagan.

Preşedintele american a fost atât de şocat şi speriat, încât a demarat imediat negocierile care au dus, într-un final, la sfârşitul Războiului Rece.

Cât despre Petrov, astăzi este un pensionar care îşi duce liniştit existenţa în oraşul Friazino din Rusia.

Nici americanii nu au fost mai darnici cu omul care a salvat lumea. O asociaţie cetăţenească din San Francisco i-a înmânat, în anul 2004, un premiu onorific, precum şi suma de... 1.000 $.

Fără să fim ironici, oare acesta este preţul planetei noastre?

Era să uit: trimiteţi din când în când şi un gând bun către acest om, despre a cărui existenţă şi importanţă puţini ştiu. Măcar atât.

La urma urmei, îi suntem cu toţii, cumva, datori...

1. Llanfairpwllgwyngyllgogerychwyrndrobwyll llantysiliogogogoch este satul cu cel mai lung nume din lume. Acest sat se afla in Tara Galilor si contine patru litere „L” consecutive!

 2. Localitatea cu cel mai scurt nume este „A” si se afla atat in Norvegia, cat si in Suedia. In limba scandinava, „A” inseamna „rau”.

 3. Vaticanul este cea mai mica tara din lume, ocupand o suprafata de doar 0,44 km! Cea mai mare tara din lume este, in schimb, Rusia.

 4. Cel mai mare oras din lume, ca suprafata, este Hulunbuir din Mongolia, cu 265.953 km patrati.

 5. Cea mai ridicata temperatura la nivel mondial a fost inregistrata in El Aziza, Libia – 54,4 grade Celsius, in timp ce cea mai scazuta temperatura a fost inregistrata in Antarctica, in anul 1983: - 89,2 grade Celsius.Cea mai ridicate temperatura medie anuala se inregistreaza in vestul Australiei: 35 grade Celsius.

 6. San Marino este cea mai veche republica constitutionala din lume. Statul a fost fondat in anul 301 de catre un pietrar crestin persecutat de imparatul Diocletian. Constitutia sa din 1600 este cea mai veche constitutie scrisa din lume.

 7. Lantul muntos din Oceanul Atlantic este cel mai lung din lume, intinzandu-se pe o distanta de circa 40.000 km. Islanda este singura regiune din acest lant muntos care se afla la suprafata apei.

 8. Ghetarii stocheaza intre 70% si 80% din apa potabila de pe planeta. 99% dintre acestia se afla in regiunea artica si antarctica.

 9. In 1811 si 1812, trei cutremure de aproximativ 8 grade pe scara Richter au facut ca raul Mississippi sa curga invers!

 10. Cea mai adanca groapa sapata vreodata este gaura de foraj de la Kola, in Rusia. Aceasta a atins o adancime de 12.261 m si a fost sapata in scop stiintific. In urma realizari acesteia, s-au facut cateva descoperiri surprinzatoare, printre care cea a unei mase de hidrogen care facea ca noroiul sa „clocoteasca”. Cea mai lunga groapa sapata este putul petrolier Maersk BD-04A din Al-Shaeheen, Quatar, cu o lungime de 12.290 m. ( cred ca  au muncit ceva sa sape groapa )

10 meserii bizare din istorie

Rari sunt privilegiatii sortii care pot declara oricand, la orice ora si cu mana solemn asezata pe inima, ca sunt pe deplin multumiti si impliniti de serviciul sau cariera lor.
Marea majoritate a furnicilor truditoare la program zinic, din Romania sau orice alt loc din lume, sunt departe de a fi fericite cu serviciul lor. Si au motive cu adevarat intemeiate.
Cu toate acestea, ambele categorii de “oameni ai muncii” sunt invitati sa-si arunce privirele pe urmatorul clasament.
Dupa parcurgerea acestuia, sunt sigur ca vor urma clipe lungi de reflectie asupra prezentului, viitorului si chiar al rostului omului pe pamant…
10. Miner in minele de argint
In secolele trecute, argintul era mult mai pretuit si mai cautat decat este in prezent. Fascinatia pentru metalul alb din care erau faurite, candva, monede, ornamente pentru arme si mobilier sau cupe,
potire si vase, era una deosebita. Meseria de miner in minele de argint de odinioara, nu pare la prima vedere o ocupatie scabroasa, umilitoare, murdara sau periculoasa.
Cu toate acestea, lipsa uneltelor mecanizate transforma cautarea argintului intr-o indeletnicire de care ar fugi orice individ din secolul nostru.

Minerii sapau direct cu tarnacoapele si scoteau minereul amestecat cu pamant in saci. Afara, copii, care erau selectati in prealabil dupa criteriul mainilor mici si abile,
erau pusi sa scormoneasca mormanele de steril cu mainile goale pana gaseau fragmentele infime de argint.
In Antichitate, durata medie de viata pentru copiii pusi sa muncesca in mine, era de doar 3 luni de zile de la inceperea acestei activitati.
Fapt care nu-i deranja deloc pe romani, de exemplu, deoarece atat adultii, cat si copii respectivi erau sclavi.
Baieteii cu varste cuprinse intre 4 si 7 ani erau coborati cu franghii in cele mai inguste si inaccesibile crevase, unde trebuiau sa culeaga sterilul cu degetele.
Caldura si aerul irespirabil duceau la decese zilnice. Mortalitatea era amplificata de gazele otravitoare care sunt asociate locurilor unde se gasesc depozitele de minereu de argint.
9. Stercorariul – colector de excremente
Roma Antica era celebra pentru sistemele sale complicate de canalizare; cu toate acestea, in ciuda metodelor avansate (pentru acea vreme) prin care se evacuau excrementele locuitorilor Cetatii Eterne,
multi romani nu aveau acces la ele deoarece fie locuiau pe colinele unde nu se putea face canalizare, fie erau prea saraci pentru a plati serviciul sanitar.
Chiar si cei care isi permiteau canalizare personala, nu o alegeau intotdeauna cu bucurie, deoarece experienta demonstrase ca labirintul de galerii adapostea cohorte de sobolani, iar mirosul fecalelor care balteau sub casa cetateanului Romei era deopotriva insuportabil si persistent.

Intr-o astfel de situatie, solutia venea sub forma lui stercorarius, primul “cacanar” patentat in istorie. Slujba acestuia era aceea de a bate de doua ori pe zi la usa cetatenilor,
cu scopul de a colecta intr-o galeata mare, fecalele produse de acestia in ziua respectiva. Dupa efectuarea scarbosului troc, stercorariul isi conducea linistit caruta ticsita cu butoaie doldora de excremente spre periferia Romei.
Acolo, la portile orasului, stercorariul era asteptat de taranii din imprejurimi care cumparau excrementele la pret bun pentru a le folosi apoi drept ingrasaminte pe deplin organice pentru culturile lor de legume si cereale.
In ciuda indeletnicirii deloc onorabile pentru standardele noastre, istoria ne relateaza ca multi erau aceia care se inghesuiau pentru o slujba de stercorarius, oferindu-se deseori mite substantiale pentru ocuparea “pestilentialului” post.
8. Urinatores – scufundator cu vezica… slaba
Tot istoria ne aduce marturii despre o tagma demult disparuta, aceea a urinatorilor. Acestia erau, la origine, scufundatori la adancime mare, in apele care scaldau orasul Ostia.
Scufundatorii se echipau cu un vas umplut cu aer si atasat la centura pentru a se alimenta in timpul plonjarii in adancuri; de asemeni, intotdeauna aveau legate greutati de plumb, pentru a ajunge cat mai repede la adancimea dorita.

Sarcina lor principala era aceea de a cauta materiale rare de constructii. Datorita faptului ca scufundatul fara echipament modern provoaca o presiune imensa in zona abdomenului,
acesti temerari muncitori urinau in mod excesiv, mult mai mult decat ceilalti oameni, de unde li s-a tras si numele. Meseria era foarte riscanta, dar castigurile financiare se prezentau atat de mari incat multi dintre urinatores deveneau cetateni influenti ai Romei, dupa momentul in care se retrageau.
7. Caraus de lectica
Carausul de lectica era, dupa cum ii spune si numele, un sclav obligat sa ridice si sa transporte femei de neam nobil sau, mai tarziu, chiar barbati, in lectica.
Era o slujba dificila, extrem de solicitanta din punct de vedere fiziv si periculoasa, care implica, deseori, urcatul si coboratul pe scari cu lectica pe umeri.
Carausii erau obligati sa se imbracace cu haine pretioase, impodobite cu numeroase ornamente (total neconcordante unei asemenea activitati), pentru a evidentia si cu aceasta ocazie luxul si bogatia stapanilor.

Mai tarziu, lecticile au inceput, de asemenea, sa fie impodobite cu ornamente si echipate cu ferestre, ceea ce le sporea considerabil greutatea.
Documentele vremii relateaza ca transportul cu lectica, in ciude emfazei sale, era unul destul de incomod, multi patricieni si senatori plangandu-se de stari asemanatoare raului de mare,
datorate cel mai probabil leganatului continuu din timpul deplasarii.
Indeletnicirea a supravietuit pana de curand sub forma unui grup de oameni care carau pe umeri Papal Sedia Gestatoria (tronul pentru deplasarea papei).
Sedia a fost folosita pentru ultima data in anul 1980, dar tot mai multe voci de la Vatican sustin reintroducerea sa.
6. Gymnasiarch – ingrijitor personal pentru atleti
In perioada Greciei Antice, gymnastiarch-ul avea un program de lucru incarcat in fiecare zi. Era, evident, perioada marilor intreceri olimpice, cu mii de atleti si razboinici care asudau din greu.
Gymnasiarch-ul trebuia sa unga cu ulei, sa stearga de transpiratie si murdarie, sa maseze si sa scarpine atletii dupa epuizantele lupte si sesiuni de ridicat greutati din gymnasium.

Cu toate ca gymnasiarchia se incadra ca o meserie murdara prin definitie, pozitia era una foarte cautata, fiind accesibila, in special, cetatenilor greci bogati.
In plus, ocupatia de gymnasiarch era considerata drept cea mai respectabila indeletnicire filantropica din orasele-state grecesti.
Pentru a te califica, trebuia sa ai intre 30-60 ani si o posibila clientela bogata. Unul dintre beneficiile ocupatiei era acela ca purtai tot timpul cu tine un bat
cu care aveai voie sa-i bati serios pe toti adolescentii care se comportau necuviincios si sfidau regulile din gymnasium.
5. Cititor si sculptor de blesteme
Pe vremuri, cand nu exista hartia, blestemele lungi, intortocheate si teribile, erau scrise pe bucati mari de… plumb.
Apoi, placile de plumb erau fixate, prin intemediul cuielor, in altarele sau pe peretii templelor.
Individul care se ocupa de bizara misiune trebuia sa stea in fiecare zi in fata templului si sa retina cu sfintenie toate plangerile si blestemele clientilor sai,
care plateau suma necesara transcrierii grozaviilor in plumbul moale.

Multe astfel de placi s-au pastrat pana in ziele noastre, prin urmare avem o imagine a nadufului care rabufnea, deseori, in activitatea cotidiana a Romei Antice.
Iata cateva exemple: “Sa fie legate toate membrele si tendoanele lui Victorius, vizitiul ticalosilor de la Echipa Albastra!
Caii cu care va concura – orbeste-i sa nu poata vedea si rasuceste-le sufeltele si inimile sa nu poata respira”.
Sau “Vreau ca ticalosul de Titus, care imi datoreaza bani de 20 de ani, sa moara in chinuri groaznice. O, voi Zei ascultati-ma! Tu, Jupiter, fa ca intr-o buna zi acest gunoi sa se inece la masa sau sa ajunga sclav in arena, iar eu sa vad cum il sfasie leii in Colosseum!”
4. Organizator de… orgii
Ei bine, daca astazi avem organizatori de nunti, de evenimente si nimicuri mondene sau de lansari de mai stiu eu ce, pe vremuri,oamenii priveau orgia ca pe o sarbatoare indelung asteptata, a carei organizare trebuia sa fie ireprosabila. Poate va imaginati ca individul desemnat pentru tentanta misune avea o slujba foarte incitanta si “interesanta”.
Maestrul de ceremonii al destrabalarilor trebuia sa se ocupe cu livrarea mancarurilor, femeilor, muzicii si trupelor de saltimbanci. Credeti ca era usor? Documente stravechi ne asigura ca nu…

Planificatorul de orgii trebuia sa depuna eforturi considerabile pentru gasirea si angajarea unor curtezane care, pe langa faptul ca era musai sa arate cat mai bine conform standardelor vremii, trebuiau, in plus, sa nu aiba nici urma de boli venerice. Ultima conditie fiind obligatorie si relativ greu de indeplinit.
De asemenea, mancarea si bauturile trebuiau sa exprime luxul si opulenta gazdei, care nu se uita la bani in cazul unei asemenea ocazii.
Saltimbancii si circarii trebuiau sa fie in plina forma fizica, fara intinderi musculare sau accidentari mai vechi, care sa le puna in pericol reprezentatiile.
Pe langa aceste aspecte, organizatorul de orgii nu era bine vazut de o parte a membrilor societatii, fiind urat de cei de conditii mai modeste si chiar vanat de gelosii aristocrati din tabere rivale nobilului care platea orgia.
Cel mai faimos organizator de orgii din Roma Antica a fost Gaius Petronius, cel care a descris ca nimeni altul depravarea romanilor in lucrarea Satyricon.
3. Clovn la inmormantari
Ei bine, a existat si asa ceva! Principala obligatie de serviciu a clovnului funerar era aceea de a se imbraca la inmormantari cu hainele decedatului, a-i mima gesturile,
mersul si expresiile favorite si a se maimutari in jurul sicriului pentru a starni rasul rudelor indurate.
Vechii romanii credeau ca un astfel de obicei va impaca spiritul mortului si va readuce mult dorita veselie in lumea celor vii.

Cand incepea procesiunea funerara spre cimitir, clovnul staroste alerga in urma mortului, acompaniat de clovnii ucenici, toti strambandu-se si ironizandu-l pe cel plecat dintre cei vii.
Cei mai buni clovni funerari erau foarte respectati si pretuiti, unii dintre ei avand voie chiar sa-i ironizeze pe imparati la inmormantari.
Clovnii macabri erau foarte bine platiti, sursele istorice afirmand ca aveau castiguri mai mari chiar decat ale gladiatorilor.
2. Prastier
Dupa cum ne spune si denumirea, prastierul era un soldat din Antichitate specializat in folosirea prastiilor de razboi.
Atat de important era rolul sau incat, spre exemplu, in armata romana, prastierii reprezentau un aspect essential al tacticii militare, deoarece prastia era mult mai eficienta (atat ca distanta, cat si ca pagube provocate inamicilor) decat sagetile.

Antrenamentul unui prastier de elita incepea inca din copilarie, intr-un mod extrem de pragmatic. Copilul trebuia sa-si asigure hrana zilnica cu ajutorul prastiei, altfel fiind condamnat sa moara de foame.
Era o modalitate de antrenament si perfectionare foarte eficienta, prin care tanarul ajungea un tintas de temut. Un prastier bun putea arunca cu precizie pietre de pana la 450 grame greutate, la o distanta de 200 de metri.
Din acest motiv, viata unui prastier era foarte riscanta, la inceputul oricarei batalii, fortele oponente incercand, in primul rand, sa-si anihileze concomitent tocmai diviziile de prastieri.
1. Stergator de funduri regale
Vrand parca sa ilustreze perfect trista butata “Ce nu face omul pentru o bucata de paine”, englezii au inventat in trecutscarbavnica “meserie” a stersului de funduri incoronate.
Denumit ofical si pompos The Groom of Stool, individul respectiv era la origine un fost servitor exceptional, “ridicat in rang”.
Noua sa datorie la locul de munca era aceea de “a curata anusul regal dupa defecare”.
In primii ani de domnie ai regelui Henric al VIII-lea, titlul a fost acordat piticului curtii, care facea parte din suita regala si isi petrecea timpul in Private Chamber.
Regii britanici au apelat deseori la pitici care sa-i stearga la fund, dintr-un ciudat motiv de Lejmajestate: in fata unui om de talie normala, regele ar fi trebuit sa se aplece pentru a fi sters al fund.
Iar un rege care sa apleaca in fata unui supus de al sau, chiar si pentru a fi sters al fund, asa ceva nu se putea imagina.
Prin urmare, bietii pitici ajungeau cu manuta direct la fundul incoronat fara ca regele sa faca umilitorul gest de a se inclina.

Piticii au avut totusi concurenti seriosi, deoarece postul de stergator era considerat foarte valoros. O multime de fii de ministri, lorzi si generali se imbulzeau pentru “nobila” cinste.
Odraslele aristocratilor din Londra au priceput repede ca daca stateau in genunchi pentru destestabila operatiune, regele nu se inclina, iar uzantele curtii nu erau incalcate.
Spre sfarsitul Evului Mediu, urata atributiune a intrat in indatoririle secretarilor personali ai regilor. Prin natura gestului intim, acesti secretari ajungeau, in timp, sa discute cele mai intime probleme cu regele si beneficiau de toate protectia si sprijinul monarhiei. Groom of the Stool ajunsese, asadar, un inalt rang societate

Ce nu stiai despre Saptamana Mare: Semnificatii, traditii si superstitii

Saptamana Mare sau Saptamana Patimilor este ultima saptamana a Postului Pastilor, de la Sambata lui Lazar pana in Ziua de Pasti. In aceasta saptamana se fac slujbe bisericesti pentru pomenirea ultimelor zile ale lui Hristos pe pamant inainte de rastignire si invierea Lui. Slujbele Utreniei din Saptamana Mare se savarsesc seara, sub forma de Denie, conform obiceiului stravechi potrivit caruia ziua incepe la apusul soarelui si se termina la apusul zilei urmatoare.

Prima zi din Saptamana Mare incepe cu Vecernia de sambata seara in memoria Intrarii Domnului in Ierusalim (Duminica Floriilor).
Lunea cea Mare
Din aceasta zi incep Sfintele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos. Iosif cel prefrumos – fiul cel mai mic al patriarhului Iacov, nascut din Rahila – este icoana a lui Hristos, pentru ca, asemenea lui, si Domnul nostru a fost invidiat de iudei, a fost vandut de ucenicul sau cu treizeci de arginti, a fost inchis in groapa intunecoasa a mormantului. Sculandu-Se de acolo prin El insusi, imparateste peste Egipt, adica peste tot pacatul, il invinge cu putere si, ca un iubitor de oameni, ne rascumpara prin darea hranei celei de taina, dandu-Se pe El insusi pentru noi si ne hraneste cu paine cereasca.
Tot in aceeasi zi facem pomenire de smochinul cel neroditor care s-a uscat prin blestemul Domnului (Matei 21, 17-19). Ca sa convinga poporul nerecunoscator ca are putere indestulatoare si spre a pedepsi, ca un Bun nu vrea sa-si arate puterea Sa de a pedepsi fata de om, ci fata de ceva care are o fire neinsufletita si nesimtitoare.
Istoria smochinului a fost asezata aici spre a indemna la umilinta, dupa cum istoria lui Iosif a fost asezata spre a ne infatisa pe Hristos. Fiecare suflet lipsit de orice roada duhovniceasca este un smochin. Daca Domnul nu gaseste in el odihna, a doua zi, adica dupa viata aceasta de acum, il usuca prin blestem si-l trimite in focul vesnic.
Martea cea Mare
Aceasta zi ne pregateste pentru intrarea in camara Mantuitorului, cu doua parabole strict eshatologice – parabola celor zece fecioare (Matei 25, 1-13) si parabola talantilor (Matei 25, 14-30; Luca 19, 12-27).
Cand Domnul se suia la Ierusalim si se ducea la Patima, a spus ucenicilor Sai si aceste doua parabole, pentru ca nu cumva cineva traind in feciorie sa nu se ingrijeasca si de celelalte virtuti si mai ales de milostenie, prin care se vadeste stralucirea fecioriei.
Pe cinci dintre fecioare le numeste intelepte caci impreuna cu fecioria au avut si minunatul si imbelsugatul undelemn al milostivirii. Pe celelalte cinci le numeste nebune pentru ca, desi si ele aveau virtutea fecioriei, nu aveau in aceeasi masura milostenie. Pe cand se scurgea noaptea acestei vieti au adormit toate fecioarele, adica au murit. Cu adevarat moartea se numeste somn. Pe cand dormeau ele, strigat mare s-a facut la miezul noptii; cele care au avut undelemn din belsug au intrat cu mirele la deschiderea usilor, iar cele nebune, pentru ca nu aveau undelemn din destul il cautau dupa ce s-au sculat din somn.
Pentru aceasta deci, au randuit dumnezeiestii Parinti pilda celor zece fecioare, impreuna cu cea a talantilor, ca sa ne indemne sa veghem necontenit si sa fim gata sa iesim in intampinarea adevaratului Mire prin fapte bune, dar mai cu seama prin milostenie, pentru ca nestiuta este ziua si ceasul sfarsitului vietii.
Daca vom savarsi o singura virtute, cea mai mare chiar, si nu ne vom ingriji de celelalte, si mai cu seama de milostenie, nu vom intra cu Hristos in odihna vesnica, ci vom fi intorsi rusinati. Si intr-adevar nu-i lucru mai rusinos ca fecioria sa fie biruita de bani.
Miercurea cea Mare
In aceasta zi, se face pomenire de femeia cea pacatoasa (Matei 25, 17-13; Luca 7, 37-50), care a uns cu mir pe Domnul pentru ca lucrul acesta s-a intamplat putin inainte de mantuitoarea patima.
Cand Iisus s-a suit in Ierusalim si era in casa lui Simon cel lepros, o femeie pacatoasa s-a apropiat de El si a turnat pe capul Lui acel mir de mare pret. Pomenirea ei s-a pus in acea zi pentru ca, dupa cuvantul Mantuitorului, sa se predice pretutindeni si tuturor fapta ei cea cu multa caldura. Ce-a indemnat-o oare la asta? Dragostea pe care ea a vazut ca o are Hristos pentru toti, dar mai cu seama faptul de acum, cand L-a vazut ca intra in casa unui lepros. Se gandea deci femeia ca ii va vindeca boala dupa cum l-a vindecat si pe acela. Si intr-adevar Hristos a tamaduit-o dandu-i iertare de pacate.
Joia Cinei celei de Taina
Patru lucruri mai praznuim in aceasta zi: spalarea picioarelor, Cina cea de taina, Rugaciunea din gradina Ghetsimani si vanzarea si prinderea Domnului.
Inainte de a incepe Cina, Hristos S-a sculat, Si-a dezbracat hainele si El singur a spalat picioarele tuturor. Prin aceasta a vrut sa il faca pe Iuda sa se rusineze, iar celorlalti sa le aduca aminte sa nu umble dupa intaietati: “Cel care vrea sa fie intaiul sa fie slujitorul tuturor” (Marcu 9, 35), dandu-Se El insusi pilda. La sfarsitul mesei aduce vorba si despre vanzarea Lui. Dupa putin timp, luand painea a zis: “Luati, mancati”; la fel si paharul, zicand: “Beti dintru acesta toti, acesta este Sangele Meu, al Legii celei Noi. Aceasta sa o faceti intru pomenirea Mea” (Matei 26, 26-28).
Dupa aceea, aratandu-Se om, spune ucenicilor: “Intristat este sufletul meu pana la moarte” (Matei 26, 38) si S-a rugat in Gradina Ghetsimani cu sudoare de sange (Luca 22, 44). Iuda cunostea locul si, luand cativa soldati, a venit sa-L prinda. A fost prins si dus la Ana, la Caiafa, si in cele din urma la Pilat. Acum Petru se va lepada de trei ori de Hristos, tagaduind ca-L cunoaste.
Pentru a ne reaminti de toate acestea, seara se scoate in mijlocul bisericii Sfanta Cruce.
Vinerea Patimilor
In aceasta zi, se pomenesc sfintele si mantuitoarele si infricosatoarele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos pe care le-a primit de bunavoie pentru noi. Se mai face inca pomenire de marturisirea mantuitoare facuta de talharul recunoscator care a fost impreuna cu El.
Biserica numeste Patimile Domnului: sfinte – pentru ca Cel ce le-a rabdat este Sfantul Sfintilor, sfintenia insasi; mantuitoare – pentru ca ele sunt pretul cu care Domnul a rascumparat neamul omenesc din robia pacatului; infricosatoare pentru ca nu poate fi ceva mai infricosator decat ocara pe care Facatorul a rabdat-o de la faptura Sa.
In aceasta zi nu se savarseste Liturghia pentru ca insusi Mielul lui Dumnezeu este jertfit acum; este vreme de post total, pentru ca Mirele s-a luat de la noi. (Matei 9, 15). Se fac numai ceasurile imparatesti care ne pun inainte nemarginita smerenie a Domnului, Crucea cea datatoare de viata si credinta talharului.
Seara savarsim denia prohodului Domnului, care este ultima treapta a tanguirii pentru Hristos, inainte de Invierea Sa. Se inconjoara de trei ori biserica cu Sfantul Epitaf – semn al celor trei zile petrecute in mormant.

Sambata Mare
In aceasta sfanta zi, praznuim ingroparea dumnezeiasca a Mantuitorului nostru Iisus Hristos si pogorarea in iad, prin care neamul nostru, fiind chemat din stricaciune, a fost mutat spre viata vesnica.
Cuvantul lui Dumnezeu a stat cu trupul in mormant iar cu sufletul lui curat si dumnezeiesc Se pogoara in iad. Sufletul a fost despartit prin moarte de trup si l-a dat in mainile Tatalui. Si-a dat si propriul Sau sange, pret de rascumparare pentru noi. Trupul Domnului a suferit si despartirea sufletului de trup, dar nicidecum stricaciunea in intelesul unei putreziri a trupului.
Dupa-amiaza savarsim Liturghia Sfantului Vasile unita cu vecernia. (Sursa: Pr. Sabin Voda).
Invierea Domnului
Ajunsi in ziua Sfintei Invieri, Biserica ne cere: “In Ziua Invierii sa ne luminam cu praznuirea si unii pe altii sa ne imbratisam, si sa le zicem frati si celor ce ne urasc pe noi si asa sa strigam: Hristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le”. Sa luam aminte la cum petrecem aceste zile, ca la finalul lor sa avem putere sa raspundem chemarilor Sfantului Ioan Gura de Aur: “Toti sa va ospatati din ospatul credintei, toti sa luati bogatia bunatatii. Nimeni sa nu planga pentru saracie, ca s-a aratat imparatia cea de obste, nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacate ca iertare din mormant a rasarit. Nimeni sa nu se teama de moarte ca ne-a izbavit pe noi moartea Mantuitorului. A stins-o pe ea Cel ce a fost tinut de aceea, pradat-a iadul Cel ce s-a pogorat la iad. Si aceasta mai inainte apucand Isaia a strigat: Iadul, zice, s-a amarat intampinandu-Te pe Tine jos, s-a amarat ca s-a stricat, s-a amarat ca s-a batjocorit, s-a amarat ca s-a omorat, s-a amarat ca s-a legat. A luat trup si de Dumnezeu s-a lovit, a luat pamant si s-a intampinat cu cerul, a luat ce a vazut si a cazut intru ce n-a vazut. Unde-ti este moarte boldul? Unde-ti este iadule biruinta? Inviat-a Hristos si tu te-ai surpat. Inviat-a Hristos si au cazut dracii. Inviat-a Hristos si se bucura ingerii. Inviat-a Hristos si viata vietuieste. Inviat-a Hristos si nici un mort nu este in mormant. Ca Hristos inviind din morti incepatura celor adormiti S-a facut. A aceluia este slava si staptnirea in vecii vecilor. Amin”. (Sursa: www.crestinortodox.ro)

Obiceiuri si superstitii din Saptamana Mare
- se face curatenie in gospodarii, se matura curtile, se curata gunoaiele, se repara gardurile, se adancesc santurile si se curata de namol.
- in Lunea Mare se scoate totul la aerisit, se varuiesc casele, se repara mobilierul si se spala
- pana in miercurea mare este permisa munca la camp. Apoi barbatii trebuie sa-si ajute nevestele la treburile gospodaresti.
- in Joia Mare se duc la biserica colabi, prescuri, vin, miere de albine pentru a fi sfintite si impartite apoi pentru sufletul mortilor. In noaptea ce premerge Joia Mare se deschid mormintele si sufletele celor morti se intorc la casele lor. Se aprind focuri prin curti, in fata casei sau in cimitire pentru incalzirea sufletelor. Spre deosebire de focurile de Mucenici sau Sanziene, aceste focuri se fac din plante “magice” – alun, tei, bozi -, focurile in inconjoara cu agheasma si tamaie si se puneau scaune pentru mortii care aveau sa vina. In Joia Mare se fac pasca, cozonacii, se vopsesc ouale. Cojile de oua folosite la cozonaci si pasca nu se arunca, se pastrau si se arunca in Sambata Mare pe apa curgatoare, pentru a pazi gainile si puii de ulii. In Joia Mare nu trebuie sa dormi dupa-amiaza pentru ca vei fi lenes tot anul. In Joia Mare se impartasesc toti aceia care au tinut post.
- in Vinerea Mare se tine post negru in amintirea Rastignirii lui Iisus. In Vinerea Mare nu se fac copturi. In dimineata de Vineri Mare, inainte de rasarit, oamenii alergau desculti prin roua sau se scaldau in apa curgatoare pentru a fi sanatosi tot anul. In Vinerea Mare nu se mananca urzici, nu se foloseste otet pentru ca pe Cruce, Iisus a fost batut cu urzici, iar buzele au fost udate cu otet. In Vinerea Mare se opreste lucrul, nu se spala, nu se coase, nu se sacrifica pasari sau animale. In unele zone se da cu tamaie in jurul copacilor si caselor pentru a le feri de daunatori, boli, traznet si animale salbatice. Daca ploua in Vinerea Mare se spune ca va fi an manos. In Vinerea Mare fetele nemaritate fac vraji de dragoste pentru a fi cerute de nevasta. In Vinerea Mare nu se savarseste Liturghie, iar mortii nu se ingroapa decat cu batai de toaca.
- in Sambata Mare femeile pregatesc majoritatea mancarurilor si fac ultimele retusuri pentru hainele cele noi ce vor fi purtate in zilele de Pasti. Se sacrifica mieii.
- de Pasti se spune ca femeile trebuie sa aiba macar o camasa noua, iar barbatii macar o palarie.
- incepand de luni si pana sambata se imbraca haine de doliu. In ziua de Invinere se schimba hainele cu altele noi, albe.
- ouale de Pasti apara de ghinioane, iar coaja lor, ingropata in pamant, apara vitele de deochi. Fetele nemaritate daca pastreaza cojile grabesc casatoria.
 

23 de lucruri mai putin cunoscute despre una dintre cele mai populare bauturi din lume: berea

Berea este una dintre cele mai populare bauturi alcoolice in lume. Este adesea considerata de catre unii un aliment si este consumata la cele mai diverse ocazii.

Se spune ca barbatii sunt adevarati campioni la „numaratul” sticlelor goale de bere, in timp ce femeile sunt mai degraba consumatoare de bauturi fine, cum ar fi vinul rosu. Surprinzator, lucrurile nu stau chiar asa.
Huffington Post a pregatit o lista cu 24 de lucruri mai putin conoscute despre bere:
1. „Berea este dovada ca Dumnezeu ne iubeste” – Benjamin Franklin.
2. Cea mai veche reteta descoperita vreodata este cea pentru fabricarea berii. A fost scrisa pe placi din piatra, acum 5000 de ani sub forma de cantece.
3. Cea mai veche reclama la bere a fost scrisa pe o placa din lut, in anul 4000 i. Hr. In reclama aparea o femeie care tinea aproape de sanii sai doua halbe de bere. Sloganul publicitar era – „Beti berea Elba – berea cu inima de leu”.
4. Primii berari profesionisti erau femei.
5. Hameiul face parte din aceeasi familie a plantelor infloritoare, printre care si marijuana.
6. In anul 2000 i. Hr s-a inregistrat primul accident rutier provocat de consumul de bere. Incidentul s-a intamplat in Egiptul Antic si a fost provocat de un vizitiu.
7. Berea stricata – un accident fericit. Cand englezii au inceput sa exporte bere in India, din cauza drumului lung, berea se stricase. Pentru a ajuta la conservarea mai indelungata a bauturii, acestia au venit cu ideea de a adauga mai mult alcool. Astfel a aparut accidental o noua varietate de bere, mai amara si cu mai mult alcool.
8. Exista 400 de varietati de bere. In Belgia gasesti cele mai multe.
9. „Cenosillicaphobia” este fobia paharului de bere gol.
10. Cea mai scumpa sticla de bere costa 1000 de dolari. Se poate servi intr-un singur bar din Londra.
11. Revolutia agricola a inceput pentru ca producatorii trebuiau sa gaseasca o cale de a face mai multa bere.
12. Berea cu scuipat. Se stie ca fetele de 8-10 ani, din Imperiul Inca, mestecau grane pana formau din ele o pulpa consistenta, dupa care le scuipau in cazi urise cu apa calda. Dupa cateva saptamani mixtura fermenta.
13. Cea mai veche fabrica de bere a existat langa Munchen, din anul 1040.
14. Berea contine toate mineralele de care avem nevoie sa supravietuim.
15. Berea te face mai inteligent. Un studiu realizat in Anglia a demonstrat ca femeiile care au consumat cu moderatie bere au avut raspunsuri cognitive mai bune decat neconsumatorele.
16. Berea previne aparitia pietrelor la rinichi. Potrivit unui studiu, fiecare bere consumata pe zi reduce riscul aparitiei pietrelor la rinichi cu pana la 40%.
17. Berea intareste oasele. Un alt studiu arata ca berea protejeaza structura oaselor deoarece contine un nivel ridicat de silicon.
18. Femeiile si berea. In istorie, bautul berii de catre femei era o dovada de noblete.
19. In Egiptul Antic a existat la un moment dat o lege care interzicea fabricarea si vanzarea berii.
20. In secolul 19, mamele din Munich consumau pana la 7 pahare de bere pe zi, pentru ca se cunostea faptul ca era necesar pentru alaptatul copiilor.
21. Un dintre cele mai vechi legi aprobate se referea la consumul de bere. Regele Hummurabi din Babylon a impus ca fiecare persoana sa consume zilnic ratia de bere, in functie de statutul social.
22. Cehia este tara in care se bea cea mai multa bere pe cap de locuitor din lume.
23. Prima bere imbuteliata in doze a fost produsa in 1935. Bautorii nu mai mergeau atat de des la taverne, preferand sa bea berea acasa

1. Furnicile nu dorm niciodata. Cu toate acestea, in zorii zilei, furnicile se intind asemenea oamenilor pentru a se dezmorti.
2. Aproximativ 90% din populatia intregii planete locuieste in emisfera nordica.
3. Cimpanzeii si cotofenele sunt singurele animale care isi pot recunoaste imaginea intr-o oglinda.
4. Barajul Hoover din SUA a fost proiectat ca sa reziste pentru cel putin 2.000 de ani. Cimentul folosit la ridicarea impresionantei constructii nu se va intari complet decat peste 500 de ani.
5. In ciuda aparentelor, doua treimi din suprafata intregului continent african se afla in emisfera nordica.
6. Daca tii un caras auriu intr-o incapere lipsita de lumina, acesta va deveni, in cele din urma, alb.
7. Irlanda este singura tara europeana in care nu exista serpi.
8. In provincia Alberta din Canada au fost ucisi absolut toti soarecii. In prezent, este singura provincie din lume in care nu exista asemenea rozatoare.
9. Ochiul unui strut este mai mare decat creierul acestei pasari.
10. Pentru fiecare om de pe Terra exista circa 200 de milioane de insecte. Numai termitele ne depasesc intr-un raport de 10 la 1.

1.De ce nu s-a prăbuşit până acum Turnul din Pisa, din Italia, deşi vârful său s-a înclinat cu aproximativ 4 metri faţă de axa verticală?
Deşi s-a tot înclinat, încă de la începutul construcţiei - datorită solului de proastă calitate, centrul de greutate al turnului cade în continuare tot în interiorul suprafeţei de sprijin de pe pământ.
Începând cu 2001, specialiştii constructori au inclus turnul într-un program prin care au reuşit să încetinească înclinarea accelerată a turnului, problema nefiind însă definitiv rezolvată.

2.Cum a devenit iepuraşul simbol de Paşte şi parte a sărbătorii religioase a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos?
Iepuraşul, simbol păgân la popoarele germanice
Iepuraşul de Paşte este un simbol pagân care apare mai ales la popoarele germanice şi care a precedat cea mai mare sărbătoare creştină, Învierea Mântuitorului Iisus Hristos. În timpul primăverii, anotimpul renaşterii naturii - când plantele revin la viaţă într-o feerie de flori multicolore, când campurile înverzesc din nou, când animalele şi insectele procreează - popoarele păgâne ţineau diverse festivaluri, care lăudau fertilitatea şi care sărbătoreau această reîntoarcere rituală la viaţă. Saxonii aveau o zeitate feminină, numită Eastre sau Eostre, care patrona aceste festivaluri ale fertilităţii. Iepurii erau consideraţi sacri în cultul acestei zeiţe, aceste animale fiind notorii pentru rapiditatea cu care se înmulţeau.
Creştinii timpurii au adoptat simbolul iepuraşului pentru a-i convinge pe păgâni să se convertească la creştinism
Atunci când misionarii creştini au încercat să convertească aceste popoare păgâne la creştinism, nu au reuşit să le facă şi să renunţe la festivalurile fertilităţii şi pentru că acestea aveau loc cam în aceeaşi perioadă, le-au încorporat în sărbătoarea creştină a Paştelui. Astfel, Eastre (mai târziu, Easter) a devenit în timp una cu sărbătoarea Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, iar iepuraşul, în loc să simbolizeze fertilitatea, s-a transformat în creatura inocentă şi pură care poate fi sacrificată, asemenea mielului. Pentru creştinii germanici convertiţi, atât iepuraşul cât şi mielul au devenit simboluri inocente ale Paştelui.
De unde vine obiceiul ca iepuraşul să aducă ouă colorate?
Iepuraşul, aşa cum îl ştim astăzi, este influenţat de tradiţiile germane ale anilor 1500 după Hristos, când copii credeau că un iepure magic, Oschter Haws, venea de Paşte şi lăsa un cuib cu ouă colorate copiilor cuminţi. Olandezii au dus mai departe acest obicei in America, de unde a fost în ultima sută de ani intens mediatizat.
Ce semnifică ouăle vopsite de Paşte?
Pe de altă parte, ouăle au fost întotdeauna privite ca un simbol al renaşteri şi au fost asociate în consecinţă cu festivalurile de primăvară (atunci când păsările îşi făceau cuiburi şi scoteau pui). Prin anul 600, autorităţile creştine au interzis consumul de ouă în perioada de 40 de zile care precede Paştele, transformându-le astfel cu atât mai mult într-o adevărată delicatesă care să fie consumată de Paşte, sub formă de ouă frumos colorate.
Obiceiul de a decora ouă se găseşte la foarte multe popoare şi datează cam din acea perioadă, ouăle vopsite de Paşti, mai ales cele vopsite în roşu simbolizând jertfa lui Iisus Hristos pe cruce şi sângele vărsat pentru noi. Atunci când creştinii spun "Hristos A Înviat", li se răspunde cu "Adevărat A Înviat" şi se ciocneşte oul roşu, care se sparge, simbolizând astfel deschiderea mormântului lui Iisus şi Învierea din morţi, biruinţa asupra morţii.

3.Cazacii (qazaq - aventurier, în tătară). Încă din secolul XV, iobagii fugari din Rusia şi Ucraina s-au refugiat în stepele din nordul Mării Negre şi până la Munţii Urali, unde, împreună cu tătarii împrăştiaţi după cuceririle ruseşti (cucerirea hanatelor Astrahan şi Kazan) şi chiar împreună cu boieri ruteni fugari de sub dominaţia polonezo-lituaniană, înfiinţează comunităţi libere, ţărăneşti, creştin ortodoxe, înarmate şi foarte războinice, care îşi desemnau conducătorii prin alegeri.
Cazacii au rămas în istorie ca ostaşi pricepuţi şi foarte curajoşi, fiind angajaţi în repetate rânduri ca mercenari de statele mai puternice cu care intrau în contact, Polonia, Lituania, Rusia şi chiar Imperiul Otoman, însă de multe ori îşi duceau propriile expediţii, cel mai adesea de jaf, în special când teritoriul vizat avea probleme.

1) Ultimii presedinti americani au fost predominant stangaci (foloseau mana stanga, nu dreapta).

Desi proportia stangacilor in populatie e intre 7% - 10%, din ultimii 14 presedinti americani, 6 au fost stangaci (~ 43%), unul putea sa-si foloseasca ambele maini (ambidextru), iar 7 erau dreptaci.

Daca ne uitam la ultimii 7 presedinti, 4 sunt stangaci, unul ambidextru si doar 2 dreptaci!

Gerald Ford (1974 – 1977) stangaci
Jimmy Carter (1977 – 1981) dreptaci
Ronald Reagan (1981 – 1989) amidextru
George H. W. Bush (1989 – 1993) stangaci
Bill Clinton (1993 – 2001) stangaci
George W. Bush (2001 – 2009) dreptaci
Barack Obama (2009 – prezent) stangaci



2)  Cele mai vorbite 10 limbi pe glob, dupa numarul de nativi:
a) limba mandarina (chineza), 1.4 miliarde de vorbitori, este folosita in China, Taiwan, Singapore, Indonezia, Macau, Flipine, SUA, Australia, Peru, Canada, etc. Este cea mai complicata limba de pe glob. Salutul in mandarina: Ni hao!
b) Limba hindi-urdu, vorbita de peste 500 de milioane de oameni, este una din cele 22 de limbi oficiale ale Indiei si limba oficiala in Pakistan (varianta urdu). Urdu este vorbita de populatia musulmana, pe cand hindi de catre populatia indiana de alte religii. Salutul in limba hindi-urdu: Namaste!
c) limba spaniola, vorbita in intreaga lume, de aproape 500 de milioane de vorbitori, este limba oficiala a 20 de tari, cea mai mare comunitate inregistrandu-se in Mexic, unde traiesc peste 112 milioane de vorbitori. Salutul in spaniola: Hola!
d) limba engleza, vorbita de nativi dar si ca a doua limba de catre vorbitorii nativi de limba spaniola, numara sub 500 de milioane de vorbitori. Este limba oficiala in 53 de state din lume. Este cu adevarat limba cea mai vorbita pe glob. Salutul in limba engleza: Hello!
e) Limba araba, vorbita de peste 300 de milioane de vorbitori, mai ales in Peninsula Arabica, Orientul Mijlociu si Africa de Nord, este limba in care a fost scris Coranul, cartea sfanta a musulmanilor. Limba araba este limba oficiala in 26 de state, cea mai mare fiind Egiptul, cu 80 de milioane de vorbitori. Salutul in limba araba: Al salaam a'alaykum!
f) Limba franceza, vorbita de aproximativ 300 de milioane de vorbitori nativi, limba oficiala in 29 de tari, vorbita in Franta, Maroc, Canada, Algeria, Belgia, Elvetia, Congo, Coasta de Fildes, etc. Salutul in limba franceza: Bonjour!
g) Limba rusa, cu aproximativ 270 de milioane de vorbitori, cea mai vorbita limba slava, limba oficiala in Rusia, Belarus, Kazahastan, Kirghistan, Moldova, etc. Salutul in limba rusa: Zdravstvuite!
h) Limba malaeziano-indoneziana, cu circa 260 de milioane vorbitori, folosita in Indonezia, Malaezia, Brunei, Singapore, sudul Thailandei si al Filipinelor, etc. Indoneziana este un dialect (numit si Riau) al malaezienei. Salutul in limba malaeziano-indoneziana: Selamat pagi!
j) Limba portugheza, vorbita de circa 240 de milioane de vorbitori, limba oficiala in 9 tari. 80% din vorbitorii de portugheza se gasesc in Brazilia. Salutul in limba portugheza: Bom dia!
k) Limba bengaleza, cu circa 230 de milioane de vorbitori nativi. Vorbita mai ales in Bangladesh si India, a evoluat acum 3000 de ani direct din sanscrita, limba vorbita de insusi Budha. Salutul in limba bengaleza: Ei Je!

Peştii sabie au cea mai mare viteză de inot...
Aceştia pot înota cu viteze de până la 109 km/h şi au înotătoarea caudală în formă de seceră.
Peştii spadă sunt răspândiţi pe glob numai în mările calde tropicale şi trăiesc la la adâncimi diferite. Cercetările genetice a speciei au determinat că această specie de peşti provin din Marea Mediterană şi au migrat în Atlantic.
Ei sunt peşti răpitori, hrana lor fiind constituită în special din sardele, scrumbii şi cefalopode, iar rolul spadei n-a fost până în prezent clarificat. În lunile reci ale anului ei migrează din emisfera boreală spre sud în zonele calde din emisfera australă.

Fiinţa cu cele mai multe oase este crapul...
Un crap are 4386 de oase cu o lungime a corpului de maxim 1 m şi greutatea de până la 40 kg.
Acesta este acoperit cu solzi mari, iar spatele este negricios, cu nuanțe albăstrui sau verzui, flancurile arămii sau arămii-gălbui, iar abdomenul albicios.
Crapul posedă patru mustăţi, două nări, doi ochi şi botul, iar pe trunchi şi pe coadă se găsesc înotătoare perechi, două ventrale plus două pectorale şi neperechi dorsală, anală şi codală.
Este răspândit aproape pe tot globul, populând atât apele dulci cât şi cele salmastre.

Orezul este singura plantă dintre cereale care poate creşte în apă...
Orezul este o plantă din familia gramineelor, cu tulpina dreaptă, cu frunze liniare alungite și cu spice mici. Originar din China si India, se estimează ca orezul este de departe cea mai consumată cereală.
Acesta este sarac în grăsimi şi conţine o cantitate mai mica de proteine decât alte cereale.
Pentru asiatici, simbolistica orezului este una foarte importantă,el fiind asociat cu fertilitatea şi cu tinereţea. Denumirea ştiinţifică a orezului este Oryza sativa şi este o plantă anuală care se cultivă în parcele. Tulpina orezului are un aspect cilindric, iar înălţimea ei poate atinge până la un metru şi jumătate. Frunzele de orez lung sunt lungi şi au o mulţime de peri, iar florile sunt lungi de până-n 30 de centimetri. Acestea sunt galbene, negre sau roz. Planta înfloreşte vara, iar fructele sunt uscate.


Ricinul este cea mai otrăvitoare plantă de pe Pământ...
Ricinul sau “Arborele minune” este o plantă subtropicală şi tropicală care în India şi in Africa se prezintă sub forma unui arbore înalt până la 15 m. La noi în ţară este cultivată mai ales în părţile de sud ale ţării, ca plantă oleaginoasă şi pe alocuri ca ornamentală. Tulpina este înaltă iar la bază are o grosime de 3-5 cm, de culoare verde sau roşiatică. Frunzele sunt mari, cu un diametru de 30-40 cm, lung peţiolate cu suprafaţă lucioasă. Are flori femele roşcate, situate în partea superioară şi flori mascule, gălbui, situate în partea inferioară a inflorescenţei. Fructul este o capsulă spinoasă, lungă de 15-20 mm, cu 2-3 seminţe.
În cantitatea de câteva miligrame ricina produce intoxicaţii foarte grave; doza de 30 mg poate fi letală. Astfel consumarea unei singure seminţe poate să provoace moartea unui om.

Arborele Prinţesei este copacul cu cea mai rapidă creştere din lume...
Acesta are o capacitate uimitoare de creştere, atingând în doar 3 ani maturitatea şi măsoară aproximativ 20 de metri. Arborele are o calitate a lemnului superioară fiind considerat Copacul Viitorului.
Cunoscut şi sub denumirea de Paulownia acest copac de esenţă tare este orginar din China şi are o capacitate unică de refacere a tulpinilor după iarnă dar şi după tăiere. Astfel arborele Paulownia nu trebuie replantat după tăiere, noul copac refăcându-se din tulpina tâiatâ. Cultivarea arborelui s-a răspândit mult în toată Asia de Est, mai ales în Japonia şi Coreea unde se întalnesc plantaţii intinse. Paulownia se foloseşte pentru reîmpăduriri în mai multe ţări printre care Australia, Germania, Bulgaria, Romania şi bineinteles ţara de origine China.

Dece ne pierdem auzul

Odata cu trecerea timpului si imbatranirea organismului, oamenii ajung sa isi piarda din abilitatile fizice ce ii caracterizau in tinerete. Astfel constatam ca pe langa uzura sistemului osos si cel muscular, acuitatea vizuala si cea auditiva incep sa fie si ele afectate de aceasta trecerea ireversibila a timpului.

Trăim într-o lume unde viteza, graba şi zgomotele puternice fac legea. Lumea s-a schimbat foarte mult pe parcursul ultimilor ani, au apărut din ce în ce mai multe maşini şi surse de zgomot puternic în marile oraşe, toate acestea afectandu-ne în mod direct sistemul auditiv. Toţi aceşti factori care cauzează zgomote puternice nu ţin cont de categoria de vârstă în care ne încadrăm, ei fiind vinovaţi de pierderea auzului chiar şi în cazul persoanelor mai tinere.
Pierderea sensibilităţii auditive cauzată de poluarea fonică din oraşe este din ce în ce mai frecventă, avertizează medicii. Totuşi există şi un număr de simptome, care la momentul apariţiei lor pot semnala o posibilă afecţiune a urechilor. Este foarte important să luăm măsuri imediate în cazul în care semnalăm probleme cu urechile, pentru a evita agravarea situaţiei şi riscul de a pierde capacitatea de auz la urechea afectată.
Iată care sunt simptomele şi factorii la care trebuie să avem grijă: infecţiile urechilor nu trebuie lăsate netratate niciodată deoarece pot duce la otospongioză ( distrofia membranei otice), cauzată în principal de sechelele date de otitele medii; blocarea canalului auditiv fie cu un obiect străin, fie cu un dop de ceară; şocurile emoţionale pot cauza în mod surprinzător surdităţi psihogene.
De asemenea, ţiuitul, şuieratul, durerile persistente ale urechilor şi o dificultate generală de a înţelege ce se vorbeşte în jur, precum şi ascultarea radioului sau privitul la televizor cu volum mare pot fi semne că ceva este în neregulă cu auzul nostru. Conform medicilor, surditatea poate fi de 2 feluri: de transmisie ( atunci când este implicată urechea externă şi cea medie) şi de percepţie ( atunci când există o problemă la nivelul urechii interne).
În cazul copiilor, este extrem de important ca depistarea oricărei probleme auditive să se facă din timp, deoarece afectează dezvoltarea intelectuală a copilului. Surditatea la copii poate apărea ori la naştere, ori în timpul primei copilării, aceştia putând dezvolta tulburări de limbaj şi tulburări psihoafective, copilul izolându-se de restul persoanelor din jur.
Ce e de făcut? În primul rând, contează evaluarea situaţiei, făcută de un medic orelist, iar în funcţie de gravitatea situaţiei, se recomandă fie un tratament medicamentos, fie un tratament chirurgical, în cazul situaţiilor mai grave. Pe lângă acestea, se poate opta pentru un tratament local, tratament cu vitamine, terapie sau administarea sedativelor. Tratamentul chirurgical aduce o soluţie la problemele auditive prin refacerea anatomică a lanţului timpano-osicular, iar pentru cei aflaţi la o vârstă mai înaintată, cel mai adesea se recurge la protezarea auditivă

S-a construit un submarin special care să-l ajute pe miliardarul Richard Branson să facă o călătorie către cele mai adânci părţi ale oceanului. Cabina de pilotaj este creată sub forma unui acoperiş-balon, fiind conceput din cuarţ care poate rezista la o presiune de 6 milioane de kilograme. Submarinul are aspectul unui avion, cântăreşte 3.700 kg şi a fost conceput din fibră de carbon şi titan. Este proiectat să reziste la presiunea aflată la 11 km adâncime. Deşi nu este un submarin rapid, viteza maximă fiind de 3 noduri, acesta se poate scufunda 110 metri pe minut. Sistemele de susţinere a vieţii la bordul submarinul sunt menite să dureze pâna la 24 de ore.

Soarele este alimentat cu energie care produce cantităţi masive de neutrini solari, particule mici, fără sarcină electrică, care ajung la Pământ şi trec practic nedetectate prin  materia obişnuită. Fiecare centimetru pătrat al corpului nostru este lovit, în fiecare secundă, de 60 miliarde de neutrini proveniţi de la Soare.

S-a identificat în sistemul nostru solar trei alte tipuri de atomi, incluzând hidrogen, oxigen şi neon (materia brută din care se formează noile stele şi planete), particule provenite din afara sistemului solar, din spaţiul interstelar. Aceşti atomi sunt produşi secundari proveniţi de la fostele stele şi transportaţi de vânturile interstelare. Cercetătorii au descoperit 74 de atomi de oxigen la fiecare 20 atomi de neon, în vânturile interstelare.

Noul telescop al NASA, Telescopul spaţial James Webb, va fi gata de lansare în anul 2018, de 100 de ori mai puternic decât Hubble şi va costa 8,8 miliarde de dolari.

Cel mai bine prezervat oraş medieval din Scandinavia, Visby, a fost centrul principal al Ligii Hanseatice din Marea Baltică, între secolele XII şi XIV. Liga Hanseatică a fost o alianţă a breslelor comerciale care au stabilit şi menţinut un monopol comercial extins asupra întregii Mări Baltice şi a unei buni părţi a Europei nordice.

Recorduri bizare ale Antichitatii – despre razboi

Performantele extreme si curiozitatile au fascinat umanitatea inca din zorii ei, lumea antica se dadea in vant dupa statistici, recorduri si informatii mai putin obisnuite, iar cei care sa le aduca in atentia publicului nu erau nici ei putini.
De la cel mai de succes gladiator la cea mai stupida infrangere, de la cel mai inalt turn de asalt la cea mai slaba cavalerie, de la cea mai neconventionala arma la cea mai ciudata armura cerceteaza recordurile bizare ale Antichitatii…
Despre razboi
Cel mai de succes gladiator - Istoricul Herodianus din Siria (170-240 d.Hr.) sustine ca doar imparatul Commodus putea detine un astfel de record. Obsedat de ideea de a se confunda cu Hercule si renumit pentru faptul ca nu pregeta sa coboare in arena alaturi de gladiatori, Commodus a iesit invingator de 735 de ori din tot atatea infruntari. In medie, un gladiator isi gasea sfarsitul dupa aproximativ 10 confruntari. Cu toate acestea, pe piatra funerara a unui gladiator pe nume Flamma se indica faptul ca razboinicul a participat la 33 de lupte, a invins in 21 dintre ele, a pierdut 8 si a fost gratiat de 4 ori.

Cel mai de succes gladiator
Cel mai inalt turn de asalt – In timpul asediul asupra cetatii Rhodos din anii 306-307 i.Hr., regele Demetrios I al Macedoniei (337-283 d.Hr.) a dat ordin soldatilor si inginerilor sai sa ridice cel mai mare turn de asalt construit vreodata. Uriasa masinarie de razboi avea, in momentul finalizarii constructiei, o inaltime de 40-43 de metri, conform spuselor istoricului Diodor din Sicilia (80 – 21 i.Hr.). Acelasi istoric sustine ca platforma ultimului dintre cele noua nivele avea o suprafata de 82 de metri patrati, iar fiecare nivel era dotat cu catapulte capabile sa arunce bolovani grei de peste 80 de kilograme. Faptele sunt confirmate si de scriitorul, inginerul si arhitectul roman Vitruviu (80-15 i.Hr.), cel care afirma ca turnul nu a ajuns niciodata sa isi indeplineasca scopul, si asta pentru ca, datorita greutatii sale enorme, el s-ar fi scufundat in dejectiile aruncate de locuitorii cetatii Rhodos in calea sa. Intr-un final, el a fost abandonat iar din lemnul sau a fost ridicata o ofranda in cinstea zeului Helios.
Cea mai ciudata armura – Istoricul grec Pausanias (sec II d.Hr) era convins ca sarmatii de la nordul Dunarii aveau cele mai ciudate armuri create vreodata. Daca este sa ii dam crezare invatatului elen, sarmatii isi confectionau armurile din copite de cai. Acesteau erau spalate, despicate si modelate, astfel incat sa semene cu solzii unui sarpe. Apoi erau legate cu tendoane de vite sau cai. Armurile aveau un aspect frumos si erau la fel de eficiente ca si cele grecesti din bronz sau fier, putand opri o sabie, o sulita sau o sageata.

Cea mai ciudata armura
Cea mai neconventionala arma – Pe cand asediau cetatea greceasca Ambrakia, in anul 189 i.Hr., romanii s-au vazut pusi in fata primului gaz de lupta, o arma cel putin neconventionala pentru acele timpuri. Incapabili sa se apropie de ziduri prin intermediul masinariilor lor de razboi, romanii au sapat tuneluri prin care sa iasa in spatele zidurilor inamice. Planul lor a fost, insa, dejucat iar grecii au plasat in tunelul roman un cazan ciuruit plin cu carbuni aprinsi si pene. Fumul gros si inecacios a fost suficient ca sa ii determine pe romani sa renunte la planul lor. Marturia apartine istoricului grec Polibiu (203-120 i.Hr).
Cea mai slaba cavalerie – Renumiti pentru modul lor de viata desfranat, lasciv si luxos, locuitorii orasului Sybaris au dat chiar nastere termenului de sibarit (persoana care traieste in lux si desfrau). Astfel, una dintre placerile acestor oameni era aceea de a-si vedea caii dansand la banchete, o placere care se transformase intr-un veritabil obicei. Traditia s-a dovedit, insa, fatala in momentul unei batalii cu armata cetatii rivale, Croton. Intamplarea cu iz de anecdota este sustinuta atat de istoricul latin Aelian, cat si de retorul Athenaios (sec. II d.Hr.). Cunoscand obiceiul sibaritilor de a-si invataa caii sa danseze, sute de soldati din Croton au venit pe campul de lupta inarmati… cu instrumente muzicale. Atunci cand harmalaia muzicantilor improvizati a ajuns la urechile patrupedelor, acestea au inceput sa isi execute tumbele si piruetele binecunoscute, fiind incapabile sa execute un atac. Victoria in acea zi a revenit, evident, soldatilor din Croton.

Cea mai slaba cavalerie
Cea mai stupida infrangere – In timpul invaziei celtilor in Grecia anului 279 i.Hr., istoria a fost decisa de o intamplare cel putin neobisnuita. Istoricul Pausanias (sec II d.Hr), la unison cu Diodorus Siculus (80 -21 I.Hr.), afirma ca intr-o noapte fatidica, in apropiere de Delfi, celtii au fost cuprinsi de nebunia lui Pan (de aici si termenul de panica), crezand ca sunt atacati de eleni. Nici vorba de asa ceva, dar celtii s-au retras in graba lasand in urma 10.000 de morti. Se pare ca in retragerea lor pripita, atacatorii si-au ucis inclusiv tovarasii mai lenti de picior, totul pentru a grabi marsul supravietuitorilor.

De ce „răcim” când e frig?

Multă lume crede că frigul, în sine, ne îmbolnăveşte, dar de fapt lucrurile nu stau aşa. Mecanismul este unul indirect, iar acum cercetătorii au reuşit să-l descifreze.

Oamenii de ştiinţă au aflat de ce temperaturile scăzute favorizează apariţia guturaiului, o infecţie virală foarte comună, numită popular şi „răceală” şi manifestată prin simptome foarte cunoscute: strănuturi, nas care curge, dificultate de a respira pe nas.
Un grup de cercetători de la Universitatea Yale a constatat că temperaturile scăzute reduc apărarea imunitară naturală a organismului faţă de rinovirus (un agent patogen care provoacă o mare parte din cazurile de guturai). Cercetările au fost realizate pe şoareci şi pe culturi de celule umane provenite din tractul respirator, iar rezultatele au fost publicate în revista Nature.
„Am arătat că există o interacţiune dependentă de temperatură între virus şi gazdă”, spune conducătorul studiului, Ellen Foxman.
Deşi se ştie bine că răcelile sunt mai frecvente toamna şi iarna, când temperaturile sunt mai scăzute, nu se ştia de ce se întâmplă asta, deoarece nu fusese lămurită relaţia dintre rinovirusuri şi variaţiile de temperatură.
Există peste 200 de specii de virusuri care pot provoca simptome de răceala. Rinovirusul este responsabil de 30-50% din cazuri. Dar şi rinovirusul poate fi de mai multe tipuri – oamenii de ştiinţă au descoperit peste 100, conform datelor provenite de la National Institute of Allergy and Infectious Diseases, SUA.
Studiul de la Yale explică, pentru prima dată, legătura dintre temperaturile joase şi activitatea virusului. Cercetătorii au descoperit că, la temperaturi mai ridicate, şoarecii infectaţi cu rinovirus produc un val de semnale imune antiivirale, care activează mecanismele naturale de apărare ale organismului, mecanisme care luptă împotriva virusului.
În schimb, la temperaturi mai joase, şoarecii produc mai puţine semnale antivirale, astfel încât infecţia poate persista.
Specialiştii au întreprins cercetări şi asupra celulelor provenite din căile respiratorii umane, celule pe care le-au cultivat în laborator, în condiţii de temperatură diferite, şi le-au infectat cu rinovirus.
Au constatat că celulele infectate, menţinute la cald, erau mai predispuse să sufere moartea celulară programată – un fenomen normal, determinat de răspunsul imunitar şi care are ca scop limitarea răspândirii infecţiei în organism. În schimb, în cazul celulelor păstrate la rece, era mai puţin probabil să se întâmple acest fenomen.
Deci, explicaţia faptului că răcim mai des iarna ţine de faptul că respirăm aer mai rece, care răceşte căile respiratorii superioare şi favorizează activitatea rinovirusurilor.
Un virolog de la Universitatea Columbia, Vincent Racaniello, consideră însă că acesta este doar unul dintre mai mulţi factori care explică răspândirea infecţiei cu rinovirus, iar mecanismul complet este desigur mai complicat.
„Răspunsurile simple ca acesta nu reprezintă niciodată întreaga poveste”, a spus el.

Dictatori diabolici inainte de a fi celebrii

Adolf Hitler: Creator de carti postale

Cel mai renumit sovinist a fost odata un profesionist, mediocru ce e drept, un artist care nu a reusit sa picteze mai mult decat carti postale. Academia de Arte Frumoase din Viena l-a respins de doua ori, motivul fiind “incapacitatea de a picta” si i s-a recomandat ca ar fi mai bine sa se apuce de arhitectura. A visat intotdeauna sa proiecteze mari edificii, insa nu avea pregatirea academica necesara. Totusi, a devenit un “arhitect” de razboi.
Benito Mussolini: Autor

Mussolini a avut o cariera variata si plina de culoare inainte de a deveni, al 40-lea Prim Ministru al Ialiei si fondatorul fascismului. A obtinut diploma de invatator la scoala primara in 1901, dar a practicat si meserii ca zidar sau editor la unele publicatii socialiste. A scris de asemenea, eseuri literare, povestiri scurte si un roman. “Amanta Cardinalului” numele romanului sau, este o poveste de dragoste intre un cleric fictiv si amanta acestuia.
Pol Pot: Invatator

Printre victime ale Khmerilor Roşii au fost profesionistii si intelectuali, sau orice persoana suspecta de a avea o educatie. Cu toate acestea, liderul regimului, Pol Pot, a fost un om cu studii superioare. Desi a fost un student sarac, a invatat si a vorbit fluent limba franceza, si chiar a predat un timp literatura si istoria franceza la un colegiu privat .
François ‘Papa Doc’ Duvalier: Medic

Francois “Papa Doc” Duvalier a fost un medic ce lupta pentru a salva vieti inainte de a deveni lider in Haiti si sa se auto-declare “presedinte pe viata”. Timp de zece ani a practicat medicina in Port-au-Prince, oferind tratament pacientilor devastati de bolile tropicale perioada in care a dobandit si porecla de “Papa Doc”. Totusi, in 1957, dupa ce a fost votat in calitate de presedinte, salvarea de vieti a incetat sa il mai preocupe, optand in schimb pentru a inchide gura opozitiei prin orice mijloace posibile.
Fidel Castro: Avocat

Exista un zvon cum ca Fidel Castro a incercat sa intre, dar a fost respins, la o echipa de baseball din Major League. Cu toate acestea, acest lucru este aparent doar o inventie a unui jurnalist american. In fapt, gradul de implicare a lui Castro in sport a fost ca a jucat pentru Facultatea de Drept la Universitatea din Havana. Avand studiile de drept si diploma, Castro a continuat sa profeseze in Havana intre 1950 si 1952, inainte de a incerca prima sa lovitura de stat din 1953.

Top 10 “Cei mai rai oameni”


10. Delphine LaLaurie

LaLaurie a fost o persoana foarte sadica, dar care facea parte din inalta societate a New Orleans-ului. Casa acesteia era un loc al groazei. Pe 10 Aprilie 1834, un incendiu a izbucnit in bucataria vilei acesteia, iar pompierii au gasit doi sclavi legati cu lanturi de plita. Se pare ca acestia provocasera incendiul pentru a atrage atentia.
Pompierii au fost condusi catre pod, unde era adevarata surpriza. Peste o duzina de sclavi desfigurati si mutilati erau incatusati de zidurile si podeaua incaperii. O mare parte a acestora fusesera supusi unor experimente medicale macabre.
Un barbat parea a fi subiectul unei bizare operatii de schimbare de sex, o femeie era inchisa intr-o cusca iar membrele ii fusesera rupte si rearanjate astfel incat sa semene cu un crab, o alta femeie cu mainile si picioarele amputate iar pielea taiata circular pentru a semana cu o omida.
Gurile catorva erau cusute si astfel murisera de foame in timp ce mainile altora erau cusute de diferite parti ale corpului. Majoritatea erau morti insa mai erau si cativa care implorau sa fie ucisi pentru a le fi curmata suferinta.
LaLaurie a reusit sa fuga si nu a mai fost prinsa niciodata.
9. Ilse Koch

Poreclita “Cateaua de la Buchenwald” din cauza cruzimii sadice cu care trata prizonierii, Ilse Koch a fost casatorita cu un alt nazist malefic, membru SS, Karl Otto Koch , dar l-a depasit pe acesta cu felul ei depravat si inuman si lipsa totala de respect pentru viata umana. Se folosea de sexualitatea sa umbland dezbracata prin lagar iar daca vreun barbat indraznea sa-i arunce o privire era impuscat pe loc.
Cea mai infama acuzatie la adresa ei a fost aceea ca alegea prizonieri cu tatuaje interesante pentru a fi ucisi. Din pielea acestora ar fi confectionat mai apoi lampadare pentru propria casa. Din nefericire nu s-au gasit dovezi pentru a putea proba aceasta acuzatie.
Dupa razboi a fost arestata si a stat in inchisoare sub diferite acuzatii , spanzurandu-se in celula in 1967, din cauza sentimentului de vinovatie.
8. Shirō Ishii

Ishii a fost un microbiolog si general-locotenent al Unitatii 731, o unitate pentru razboiul biologic a armatei Imperiale Japoneze ,din timpul celui de-al doilea razboi Chinezo-Japonez.
Acesta s-a nascut in fostul sat Shibayama si a studiat medicina la Universitatea Imperiala Kyoto. In 1932 si-a inceput experimentele preliminare legate de razboiul biologic intr-un proiect secret al armatei Japoneze. In 1936 a fost infiintata Unitatea 731. Ishii a construit un complex urias – peste 150 de cladiri si peste 6 kilometrii patrati – langa orasul Harbin din China.
Numeroasele atrocitati comise de catre Ishii, impreuna cu sobordonatii sai din unitatea 731, includ: vivisectia oamenilor ,inclusiv a femeilor insarcinate (dupa ce, in prealabil, fusesera insarcinate de catre doctori) , amputarea membrelor prizonierilor si reatasarea acestora in alte parti ale corpului. Unora dintre prizonieri le erau congelate membrele pentru a studia cangrena rezultata in urma decongelarii.
Tot oameni erau folositi si pentru a testa efectele grenadelor sau ale aruncatoarelor de flacari. De asemenea, prizonierii erau inoculati cu diferite boli ,sub pretextul vaccinarii, pentru a putea fi studiate efectele respectivelor boli. Pentru a putea studia efectele bolilor venerice, prizonierii erau infectati in mod deliberat cu sifilis si gonoree prin viol. Deoarece i-a fost oferita imunitate de catre Fortele Americane de Ocupatie la sfarsitul razboiului, Ishii nu a facut nici macar o zi de inchisoare pentru faptele sale si a murit la 67 de ani in urma cancerului la gat.
7. Ivan al IV-lea al Rusiei

Cunoscut si ca Ivan cel Groaznic a fost Cneaz al Moscovei intre 1533 si 1547 si a fost primul conducator al Rusiei care a luat titulatura de Tar. In 1570, Ivan a crezut ca elitele orasului Novgorod planuiau sa fuga in Polonia si a plecat in fruntea unei armate pentru a le opri fuga. Soldatii condusi de Ivan au construit ziduri in jurul orasului pentru a preveni populatia sa iasa. Intre 500 si 1000 de persoane erau adunate zilnic de catre trupe pentru a fi torturate si ucise in fata lui Ivan si a fiului acestuia.
In anul 1581 Ivan si-a batut nora insarcinata pentru ca nu purta haine modeste, lucru care a dus la avort. Fiul acestuia, numit tot Ivan, a iscat o cearta cu tatal sau la aflarea vestii, cearta care l-a facut pe Ivan tatal sa-si loveasca fiul in cap cu sceptrul. Lovitura a dus la moartea “accidentala” a fiului sau.
6. Oliver Cromwell

“Cucerirea Cromwelliana a Irlandei” (1649-1653) se refera la recucerirea Irlandei de catre fortele Parlamentului Englez ,( forte conduse de catre Oliver Cromwell) in timpul Razboiului celor Trei Regate. Consecintele acestei cuceriri (pentru a alunga autoritatea catolica) au fost moartea a 200000 de oameni ca urmare a foametei sau a bolilor si luarea a 50000 de Irlandezi in sclavie. Cromwell considera Catolicii ca fii eretici asa ca, a considerat cucerirea ca fiind propria sa “Cruciada” moderna. Amaraciunea cauzata de catre cotropirea Cromwelliana a fost o sursa puternica pentru nationalismul Irlandez incepand cu secolul al 17-lea.
A murit in 1658, si era urat atat de tare, incat in 1651 a fost exhumat si executat postmortem – corpul i-a fost atarnat in lanturi la Tyburn si a fost dezmembrat mai tarziu , resturile fiind aruncate intr-o groapa, iar capul ,infipt intr-o prajina, a fost expus in fata Westminster Wall timp de 24 de ani.
5. Jiang Qing

Se crede ca a fost principala forta care a condus Revolutia Culturala. In timpul Revolutiei Culturale, majoritatea activitatilor economice au fost oprite si nenumarate cladiri antice, artifacte, carti antice si picturi au fost distruse de catre Garzile Rosii . Cei 10 ani de Revolutie Culturala au dus practic la prabusirea sistemului de invatamant si multi intelectuali au fost trimisi in lagare. Drepturile umane au fost anulate pentru milioane de chinezi in timpul Revolutiei Culturale. Alte cateva milioane au fost stramutate cu forta. Estimarile legate de numarul mortilor (civili cat si Garzi Rosii) sunt in jurul a 500000, in perioada 1966-1969, insa alte estimari vorbesc de 3 000 000 de morti si 36 de milioane persecutati.
4. Pol Pot

A fost conducatorul Khmerilor Rosii si Primul Ministru al Cambodgiei intre 1976 si 1979 , fiind insa liderul de facto din 1975. In timpul conducerii sale Pol Pot a impus o versiune axtrema a comunismului agrar cand toti locuitorii oraselor au fost mutati la tara pentru a lucra in ferme colective. Efectele sclaviei, malnutritiei, proastei ingrijiri medicale si a executiilor militare au dus la uciderea a 2000000 de Cambodgieni (aproximativ o treime a populatiei). Regimul sau a castigat notorietate pentru acuzarea intelectualilor si a altor “inamici burghezi” de crima. Khmerii Rosii au facut executii in masa in locuri cunoscute sub numele de “Campurile pentru Ucis” . Cei care erau executati erau ingropati in gropi comune. Pentru a econoisi munitie, executiile erau facute de multe ori folosind ciocane, toporisti, sabii sau bete de babmbus ascutite.
3. Heinrich Himmler

A fost arhitectul Holocaustului si al Solutiei finale si este considerat de unii cel mai mare ucigas in masa (desi in realitate este Josef Stalin) . Daca nu ar fi existat acest om, Holocaustul nu ar mai fi avut loc.
Himmler a incercat sa creeze o rasa dominanta cu aspect Nordic, rasa Ariana. Planurile sale pentru puritatea etnica au fost zadarnicite de orgoliul lui Hitler de a lua personal decizii militare in loc sa-si lase generalii sa le ia, ducand astfel la terminarea prematura a razboiului. A incercat fara succes sa negocieze cu Vestul si a fost socat pentru ca a fost tratat ca un criminal in momentul capturarii. S-a sinucis muscand o capsula cu cianura.
2. Adolf Hitler

A fost numit Cancelarul Germaniei in 1933, a fost “Fuhrer” din 1934 pana in momentul sinuciderii sale in 1945. Pana la sfarsitul celui de-al doilea Razboi Mondial, politicile de expansiune teritoriara si subjugare rasiala, ale lui Hitler au dus la moartea si distrugerea a zeci de milioane de oameni si genocidul a sase milioane de evrei in Holocaust. Pe 30 Aprilie 1945, dupa lupte de strada intense, cand trupele sovietice au fost observate in apropierea Cancelariei Raichului , Hitler s-a sinucis impuscandu-se si muscand simultan dintr-o pastila de cianura . Himler este clasat peste Himmler doar pentru ca ar fi putut opri implementarea politicilor lui Himmler insa nu a facut-o.
1. Josef Stalin

Secretar General al Partidului Comunist al Comitetului Central al Uniunii Sovietice din 1922 pana in momentul mortii in 1953. Sub conducerea lui Stalin , Ucraina a suferit o foamete (Holodomor )atat de mare incat este considerata de multi a fi un act de genocid din partea guvernului lui Stalin. Estimarile legate de numarul mortilor variaza de la 2,5 milioane la 10 milioane. Foametea a ost cauzata de decizii politice si administrative directe. Pe langa foamete, Stalin a ordonat epurari in interiorul Uniunii Sovietice, represiunea fiind indreptata catre toti cei considerati ca fiind inamici ai statului. In total, se estimeaza canumarul celor ucisi in timpul conducerii lui Stalin este intre 10 milioane si 60 de milioane.

15 lucruri bizare despre oameni

Te-ai gandit vreodata ca visele pot fi influentate si de temperatura camerei in care dormi sau ca oamenii sunt cu 1 centimetru mai inalti dimineata decat seara? Iata cateva dintre cele mai bizare lucruri despre oameni.
1. In zilele de luni, riscul unui atac de cord este mai ridicat spre deosebire de celelalte zile ale saptamanii.
2. Persoanele cu multe alunite traiesc mai mult decat cele care au putine sau deloc.
3. Femeile care folosesc parfum cu extract de grapefruit par cu 6 ani mai tinere pentru barbatii din jurul lor.
4. Dupa ce mananca prea mult, oamenii aud mai putin clar.
5. Femeile au mirosul mai dezvoltat al barbatilor.
6. Nasul uman este capabil sa detecteze aproximativ 50.000 de mirosuri distincte.
7. Productia de cerumen, desi poate parea dezgustatoare, este necesara pentru a mentine o buna sanatate a urechilor. In plus, cerumentul lubrifiaza canalul auditiv.
8. Jumatate din papilele gustative sunt distruse pana la varsta de 60 de ani.
9. Stresul este o cauza a complicatiilor in peste 90% dintre boli.
10. Ochii bebelusilor sunt intotdeauna albastri la nastere. Culoarea definitiva se va regla dupa ce nivelul melaninei de la nivelul ochilor ia contact cu lumina de mai multe ori.
11. Stranutul are o viteza de aproximativ 100 de metri pe ora.
12. Acidul gastric este suficient de puternic pentru a dizolva o lama.
13. Desi creierul este centrul de la care porneste durerea atunci cand ai un accident sau te ranesti, acest organ nu are receptori pentru durere.
14. Activitatea creierul este mult mai intensa noaptea decat ziua.
15. In general, copiii rad de aproximativ 300 de ori pe zi, in timp ce adultii reusesc sa faca acest lucru doar de maxim 100 de ori.

Cred ca te doare capul de la citit .
Nu iti cer tie parerea cand deschid un topic !
Cred ca nu prea esti la obiect ( OFF TOPIC)
Nu iti mai spun inca odata sa iti vezi de treaba.

Sincer acum ce ai vrut sa scri? ca nu inteleg poate ca te incadrezi in topic ( curiozitati)

 Cuvântul «obstenatiile» nu a fost găsit, dar am găsit următoarele 3 cuvinte apropiate: 
obstinație | obstinațiune | Luminățiile

M-ai incuiat si pe mine si nu doar .................

Tot ce nu ştiai despre ţânţari

Odată cu venirea verii se deschide sezonul ţânţarilor, acea perioadă din an când oamenii devin o importantă sură de hrană pentru micii „vampiri”.

Există multe lucruri care se aud prin popor despre ţânţari, dar care dintre ele sunt adevărate. Acum, entomologul Janet McAllister vine să clarifice câteva lucruri importante despre ţânţari.
1. Toţi ţânţarii sunt la fel?
Dacă oamenii observă vreo diferenţă între ţânţari, majoritatea cred că este vorba de deosebiri minime precum cele dintre rasele de cai, de exemplu. În realitatea, însă, lucrurile sunt mai complicate.
„Acei ţânţari individuali sunt, de fapt, specii diferite iar deosebirea dintre ei este la fel de evidentă precum cea dintre un leu şi o pisică de casă. Comportamentul lor este şi el diferit, alegând surse de hrană şi spaţii de locuit deosebite”, a explicat McAllister.
Speciile urbane de ţânţari nu se descurcă bine în zonele rurale, iar unele specii trăiesc doar în anumite regiuni. Ca urmare a acestui lucru, în funcţie de speciile de ţânţari care trăiesc în mediul unde te afli, eşti expus la o anumită boală. De reţinut este şi faptul că doar femelele de ţânţari se hrănesc cu sânge uman.
2. Toţi ţânţarii sunt purtători de boli?
„La nivel mondial, există peste 3.000 de specii de ţânţari, însă doar câteva sute sunt importante din punct de vedere medical”, explică McAllister, adăugând că majoritatea speciilor de ţânţari nici măcar nu muşcă oameni. Unii dintre ei preferă animalele precum amfibienii sau reptilele.
Ţânţarii purtători de boli fac parte din anumite specii. De exemplu, virusul West-Nile şi virusul encefalitei Saint Louis (două dintre cele mai mari ameninţări la adresa sănătăţii publice), provin de la ţânţarii din genul Culex. Totuşi, asta nu înseamnă că doar ţânţarii din genul Culex sunt capabili să transmită virusuri. Până acum s-a constat doar că aceste specii sunt responsabile pentru epidemii, însă nu s-a identificat şi motivul.
3. Iarna săracă în precipitaţii va duce la scăderea numărului de ţânţari din vara ce urmează?
„Este adevărat că ţânţarii se înmulţesc în apă, dar de fapt, secetele promovează cel mai mult bolile”, spune McAllister. Motivul? Apa concentrată, care este mai murdară şi mai „bogată organic” este şi mai atrăgătoare pentru unii ţânţari purtători de boli. În plus, lipsa surselor de apă face ca păsările şi ţânţarii să împărtăşească aceleaşi resurse de apă, lucru care duce la răspândirea bolilor în mediu.
4. Ţânţarii preferă oamenii cu sânge „dulce”?
Deşi este adevărat că ţânţarii preferă anumiţi oameni ca surse de hrană, acest lucru nu are nicio legătură cu nivelul de zahăr din sânge sau mirosul.
„În funcţie de specie, ţânţarii sunt atraşi de lucruri diferite”, însă toţi au în comun faptul că iubesc dioxidul de carbon, acidul lactic şi anumite tulpini de bacterii pe care unii oameni le deţin în concentraţii mai mari decât alţii.
„Fiecare individ este diferit: unii elimină mai mult Co2, alţii transpiră mai mult”, explică McAllister. Mai mult, orice om va deveni o ţintă mai atrăgătoare pentru ţânţari după realizarea exerciţiilor fizice, mulţumită unei combinaţii dintre transpiraţie, dioxid de carbon şi acidul lactic.
5. Usturoiul alungă ţânţarii?
Până acum nu a fost realizat niciun studiu care să confirme că administrarea pastilelor cu usturoi sau consumul acestui aliment ar putea ţine ţânţarii la distanţă.
6. Ţânţarii sunt animalele care omoară cei mai mulţi oameni?
Ei bine, de data aceasta, răspunsul este „Da!”. Potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, anual mor 1 milion de oameni din cauza ţânţarilor. Estimările indică faptul că între 300 şi 500 de milioane de cazuri de malaria apar anual şi că la fiecare 30 de secunde un copil se stinge din viaţă ca urmare a contractării acestei boli.
Totuşi, nu ţânţarii în sine sunt ucigaşii, ci un parazit pe care îl poartă femelele de Anopheles. Ţânţarii transmit malaria după ce muşcă o persoană infestată şi apoi transmit parazitul unei alte surse de hrană.

Curiozitati despre petrol

1)Petrolul, sau titeiul, impreuna cu carbunii si gazele naturale fac parte din zacamintele de origine biogena care se gasesc in scoarta pamantului
2)Titeiul in stare bruta (nerafinat) contine peste 17 000 de substante organice complexe, motiv pentru care este materia prima cea mai importanta pentru industria chimica (vopsele, medicamente, materiale plastice, etc.) si producerea carburantilor
3)Ca o curiozitate, se poate mentiona ca unele varietati de titei devin fosforescente in prezenta luminii ultraviole
4)Petrolul a fost descoperit deja cu cativa mii de ani in urma, prin faptul ca are densitate mai redusa ca apa sarata, fiind gasita in caverne si zone cu straturi sedimentare calcaroase, argiloase, sau nisipoase, la suprafata ca de exemplu in jurul Hanovrei si Braunschweig din Germania
5)Straturile de petrol situate la suprafata prin oxidare se transforma in asfalt acesta fiind deja descoperit in orient in urma cu ca. 12 000 de ani in Mesopotamia antica. Oamenii au invatat sa floseasca asfaltul, prin amestecare cu nisip si alte materiale ce etanseaza peretii corabiilor.
6)Din timpul Babilonului provine denumirea de naptu (nabatu = lumineaza) care ne indica faptul ca petrolul era utilizat la iluminat, acesta fiind amintit si in legile lui Hammurabi 1875 i.e.n. fiind prima dovada istorica scrisa pentru reglementarea folosirii petrolului.
7)Petroleum este un cuvant de origine romana care provine din „oleum petrae“ = ulei de piatra denumire pe care romanii au preluat-o de la egipteni care descopera petrol la suprafata in regiunea muntilor Golfului Suez se presupune ca in antichtate romanii foloseau petrolul ca lubrifiant la osiile carelor romane, sau in timpul Bizantului acesta era parte componenta a focului grecesc o arma temuta in luptele navale de odinioara.
8)Petrolul era folosit si in medicina veche fiind vandut ca leac miraculos universal.
9)Focurile nestinse intretinute de gazele ce izbucneau din pamant in regiunea petrolifera din peninsula Apseron - unde se afla acum exploatarile de la Baku - au dat nastere, in vremuri stravechi, cultul lui Zoroastru, cultului focului.
10)Exploatarea masiva a petrolului incepe in secolul XIX pe motivul raspandirii folosirii petrolului in iluminat, care dadea o lumina mai buna producand fum mai putin in comparatie cu lampile cu ulei de balena, sau lumanarile de ceara.
11)Asia este pe primul loc pe glob la rezerve si productia de petrol.
12)Arabia Saudita este cel mai mare producator de petrol de pe glob.
13)„The Science of Petroleum” atesta in 1938 faptul ca Romania a fost prima tara din lume cu o productie de petrol oficial inregistrata in statisticile internationale de 275 tone. Au urmat Statele Unite ale Americii in 1859, Italia 1860, Canada in 1862, Rusia in 1863.
Prima rafinarie din lume s-a infiintat la Ploiesti, construita de fratii Mehedinteanu la marginea orasului, in apropierea garii de Sud
14)Bucurestiul a fost primul oras din lume iluminat public cu petrol lampant
15).. prima Scoala de Maistri Sondori din Romania si din lume a fost infiintata in 1904, la Campina.
16)....in 1907, la Ploiesti s-au pus bazele Uzinei Concordia pentru repararea si confectionarea de utilaj petrolier.
17)... in Primul Razboi Mondial, in Romania au fost distruse 1677 sonde, din care 1047 productive, rafinarii de petrol, rezervoarele din schele si rafinarii cu toate instalatiile lor anexe si o cantitate de derivate de petrol de 827.000 tone.
18)... incepand din 1929 si pana in 1938, toate produsele petroliere obtinute in marile rafinarii romanesti Concordia (Vega), Steaua Romana, Unirea (Orion si Speranta), Columbia, Creditul Minier (Brazi, Doicesti), Prahova (Petrolul Bucuresti), Xenia, Dacia Romana si Petrol Block (Standard) erau solicitate la export.
19)... un tabel privind rezervele mondiale probabile (inclusiv sigure) aseza Romania in anul 1937, pe locul 7 in lume dupa: URSS, USA, Irak, Iran, Venezuela, Indiile Olandeze.
20)Savantul roman, LAZAR EDELEANU, a reusit pentru prima data in lume, rafinarea produselor petroliere cu bioxid de sulf, adica separarea din petrol a unor grupuri de hidrocarburi componente, fara modificarea lor chimica.
21)Ing. Virgiliu Tacit si ing. Valeriu Puscariu au construit un ventil, ramas in istoria de petrol sub numele de „Ventilul Tacit”, care adaptat la sondele in eruptie, le putea inchide hidraulic de la orice distanta, chiar daca sonda eruptiva lua foc. Se aplica la eruptii libere cu o presiune de maximum 100 atm. Ventilul s-a patentat in Romania la 15 mai 1912, apoi in Germania, Austro-Ungaria si Mexic, cerandu-se patentarea lui si in alte tari in care se exploata petrolul.

10 curiozitati despre pantofi

Exista oameni care au un fetish pentru pantofi, femei care colectioneaza zeci sau sute de pantofi, dar exista si oameni care privesc pantofii ca pe o superstitie si au anumite ritualuri legate de incaltaminte. Iata 10 curiozitati amuzante sau ciudate legate de pantofi.

1. In mod normal aruncam pantofii vechi. Totusi, exista oameni superstitiosi care isi pastreaza pantofii vechi, pentru a le purta noroc si ai proteja in zilele ghinioniste de vineri 13.
2. In anumite parti din Asia, oamenii lasa o pereche de pantofi in fata usii, inainte de fiecare calatorie pe care urmeaza sa o faca. Se spune ca daca fac acest lucru, se vor intoarce acasa fericiti si revitalizati.
3. Traditia spune ca este bine sa porti haine si accesorii vechi atunci cand mergi la o inmormantare. Acesta regula apare si in cazul pantofilor, pana si in ziua de azi, se considera gresit sa porti pantofi noi la un asemenea eveniment trist.
4. Unii oameni cred ca daca isi pun unul din pantofi sub pat, nu vor mai avea cosmaruri.
5. Se spuna ca atunci cand sireturile adidasilor tai se desfac fara niciun motiv, inseamna ca persoana pe care o placi se gandeste la tine in acel moment.
6. Trebuie sa ai grija cum iti tii pantofii. Pantofii care stau intorsi, cu talpa in sus, poarta ghinion pentru ca prevestesc un pericol.
7. Nu trebuie sa porti pantofi noi de Craciun, pentru ca se spune ca acest lcuru aduce ghinion.
8. Daca esti domnisoara de onoare, poti lega unul dintre pantofi la capatul masinii mirilor, alaturi de conserve, iar acest obicei iti poate aduce un sot.
9. Cei din Marea Britanie considera ca daca pui un ban in pantoful miresei, mirii vor avea noroc in casnicie.
10. Maria Antoaneta avea atat de multe perechi de pantofi, aproape 500, incat avea un slujitor care se ocupa numai de pantofi, pe care ii ordona in functie de data, stil si culoare.

De ce avem o latură a creierului mai mare decât cealaltă?

Cele două jumătăţi ale creierului uman nu sunt simetrice. Acest dezechilibru, ce apare în cursul dezvoltării creierului, ar putea fi o consecinţă a capacităţii extraordinare de adaptare a creierului uman, arată un nou studiu.

Cercetătorii au comparat diferenţele geometrice între creierul uman şi cel al cimpanzeilor folosind scanări cerebrale. Oamenii de ştiinţă au observat asimetrii atât în structura creierului uman, cât şi în cea a creierului de cimpanzeu, însă creierul nostru era mult mai asimetric. Rezultatele studiului publicat în jurnalul ştiinţific Proceedings of the Royal Society B sugerează că atât cimpanzeii, cât şi oamenii beneficiază de creieri care au evoluat un grad mare de flexibilitate în cursul dezvoltării.
Creierul uman este recunoscut pentru asimetria sa – latura stângă a creierului joacă un rol în procesarea limbajului, pe când cea dreaptă este însărcinată cu procesarea gândirii în spaţiu. „Observăm foarte des că anumite zone din emisfera stângă sunt mai mari decât în emisfera dreaptă”, a explicat Aida Gómez-Robles, antropolog la Universitatea George Washington şi totodată autorul principal al acestui studiu.
Iniţial, oamenii de ştiinţă credeau că asimetria şi specializare emisferelor cerebrale sunt trăsături exclusiv umane, însă acestea sunt întâlnite şi la primate şi la alte animale. Asimetriile au mai multe forme: o populaţie poate avea un creier în care o jumătate este în mod constant mai mare decât cealaltă, fenomen cunoscut sub numele de asimetrie direcţională. De asemenea, într-o populaţie unii indivizi pot avea o jumătate de creier mai mare, iar alţi indivizi cealaltă jumătate, fenomen cunoscut sub numele de anti-simetrie. De asemenea, mai există posibilitatea ca într-o populaţie indivizii să manifeste deosebiri în ambele emisfere ce diferă de forma medie, fenomen cunoscut sub numele de asimetrie fluctuantă.
Cercetătorii cred că genele joacă un rol în cazul primelor două tipuri de asimetrie. În schimb, oamenii de ştiinţă cred că asimetria fluctuantă, în care indivizii dintr-o populaţie posedă o varietate de diferenţe ale formei creierului, poate rezulta atunci când factorii de mediu afectează dezvoltarea creierului.
În studiul efectuat de Gómez-Robles şi colegii săi, cercetătorii au comparat diferenţele dintre creierul uman şi cel de cimpanzeu, aşa cum reieşeau în urma unor scanări RMN. Cercetătorii au procesat rezultatele scanării pentru a obţine o reconstituire 3D a emisferelor drepte. Ulterior, cercetătorii au folosit tehnici statistice pentru a cartografia şi compara structurile cerebrale între oameni şi cimpanzei atât ca indivizi, cât şi ca specii.
Atât oameni cât şi cimpanzeii prezentau asimetrii cerebrale ce variau în cadrul populaţiilor. Comparativ cu creierul de cimpanzeu, creierul uman prezenta mai multe variaţii în dimensiunile structurii între indivizii din populaţie.
Per total, creierul oamenilor prezenta lobi parietali şi frontali mai mari decât lobii din creierul de cimpanzeu, aşa cum era de aşteptat. Cimpanzei prezentau proporţii relativ scurte şi late, pe când oamenii prezentau proporţii lungi şi înguste.
Tiparul variaţiilor cerebrale observate atât la oameni, cât şi la cimpanzei, sugera că această variaţie structurală a evoluat într-un strămoş comun, permiţându-le să se adapteze la presiunile selective din mediul lor.
Absenţa simetriei în creierii ambelor animale, dar mai ales ale oamenilor, ar putea fi un semn al flexibilităţii (sau plasticităţii) creierului. „Ştim că plasticitatea este o trăsătură importantă în funcţionarea creierului”, jucând un rol critic în evoluţia cognitivă, a explicat Gómez-Robles. Această flexibilitate permite creierului să se adapteze la condiţiile de mediu, iar această adaptare duce la creieri mai puţin simetrici.
Gómez-Robles afirmă că ar fi interesat de comparat rezultatele cu creierii altor primate în afară de oameni şi cimpanzei, însă acest lucru nu este momentan posibil, deoarece nu există scanări RMN ale creierului acestor animale.

Cât de repede poate alerga un om?

Limita superioară a vitezei pe care o poate atinge un om este de 9,48 de secunde într-o cursă de 100 de metri, cu 0,10 secunde mai puţin decât actualul record mondial al lui Usain Bolt, susţine biologul Mark Denny, de la Stanford.

Într-un studiu publicat în 2008, M. Denny a folosit informaţiile privind rezultatele de la mai multe curse de 100 de metri pentru bărbaţi ce au avut loc din anii 1900, până la începutul anilor 2000, pentru a crea un model computerizat pe baza căruia să stabilească cea mai mare viteză atinsă de om. Rezultatele au arătat că un om poate parcurge cei 100 de metri în 9,48 de secunde.
M. Denny, care în acelaşi studiu a creat modelări computerizate legate de limita superioară a vitezei pe care o pot atinge caii pur sânge şi ogarii, a constatat că şi în cazul acestor curse există o limită. „Dacă ne uităm la alte specii, pe care noi încercăm să le facem să alerge din ce în ce mai repede, observăm că ele au o limită. Nu există niciun motiv pentru care ar trebui să credem că oamenii sunt diferiţi de alte specii şi nu au limite”, a explicat M. Denny.
Cu toate acestea, modelele statistice nu explică mecanismele din spatele alergatului, motiv pentru care Peter Weyand, un profesor de biomecanică de la Southern Methodist University, a găsit o altă cale prin care să abordeze problema. Mai exact, P. Weyand susţine că factorul principal care influenţează viteza este forţa exercitată de alteţi atunci când ating pământul cu picioarele.
Atunci când atleţii aleargă cu o viteză constantă, ei îşi folosesc picioarele ca pe nişte beţe pogo (un dispozitiv utilizat pentru sărit de pe sol). Odată ce alergătorul loveşte pământul, membrul său se comprimă şi în pregăteşte pentru regul. Când el este în aer, picioarele i se pregătesc iar pentru a atinge solul.În momentul în care atletul atinge pământul, 90% din forţa sa acţionează vertical pentru a-l împinge pe el înapoi în aer, în timp ce doar 5% din forţă este folosită pentru a-l propulsa orizontal. În acest caz, atleţii acţionează ca nişte bile de cauciuc care sar.
În mod natural corpul nostru ajustează viteza de deplasare schimbând modul în care lovim pământul. Cu cât lovim solul mai tare, cu atât alergăm mai repede.
Şi atunci, cât de tare poate un om să lovească pământul atunci când aleargă?
Într-un studiu din 2010, P. Weyand şi alţi patru oameni de ştiinţă au rugat mai mulţi atleţi să alerge în diferite moduri (cu faţa, cu spatele, cu pas săltat) pe benzi de alergare, cu viteză constantă. Rezultatele au demonstrat că atunci când facem salturi, din cauza faptului că picioarele stau mai mult timp în aer, membrele noastre ating pământul cu 30% mai multă forţă decât atunci când alergăm normal.
Pe baza acestei informaţii, P. Weyand şi echipa sa au calculat că teoretic, atunci când oamenii ating pământul cu forţa maximă posibilă din punct de vedere fiziologic, ei pot alerga 19,3m/s. Dacă un atlet ar atinge această performanţă, atunci el ar parcure o cursă de 100 de metri în doar 5,18 secunde.
Totuşi, într-un nou studiu publicat anul acesta, P. Weyand a constatat că maximizarea vitezei de alergare necesită un compromis între modul în care atingem solul şi menţinerea frecvenţei paşilor. Atunci când atletul loveşte solul cu forţa maximă, picioarele lui stau mai mult în aer, ceea ce înseamnă că numărul paşilor pe care îi poate face pe secundă este redus. Combinaţia optimă între frecvenţa paşilor şi forţa cu care este atins pământul variază în funcţie de dimensiunile atletului, lungimea piciorului şi viteza de deplasare, explică P. Weyand.
Care este viteza maximă de deplasare a unui om (fără dopare), potrivit acestei noi cercetări? P. Weyand ezită să dea un număr exact dar susţine că un om poate parcurge 100 de metri „în aproximativ 9 secunde şi un pic”.

O formă de viaţă cu 7 sexe îşi dezvăluie secretele

Oamenii de ştiinţă cunosc de peste 50 de ani faptul că un organism microscopic, numit Tetrahymena thermophila, are 7 sexe – 7 tipuri de celule -, dar nu nimeni nu ştia cum sunt determinate aceste sexe. O echipă internaţoonală de cercetători a reuşit însă, recent, să dezvăluie misterele structurii complexe a populaţiilor acestui organism.


Studiul a fost realizat de cercetători de la Universitatea California – Santa Barbara, Institutul de Hidrobiologie al Academiei Chineze de Ştiinţe şi Institutul J. Craig Venter din SUA, rezultatele fiind publicate în jurnalul PLOS Biology.
Oamenii de ştiinţă au reuşit să identifice genele care determină împărţirea pe sexe a protozoarului Tetrahymena thermophila, dezvăluind totodată procesul neobişnuit de rearanjare a fragmentelor de ADN, necesar pentru determinarea diferenţelor între sexe.
Descoperirea are implicaţii importante şi pentru sănătatea umană, în diverse aspecte, de la transplantul de ţesuturi la cancer, inclusiv aşa-numita alorecunoaştere – capacitatea organismului de a distinge propriile sale ţesuturi de cele străine, proces care reprezintă prima linie de apărare imunitară împotriva infecţiilor.
Prin acest studiu, cercetătorii au arătat că la acest organism unicelular şi multisexuat, sexul descendenţilor este determinat la întâmplare, printr-o serie de recombinări genomice, prin asamblarea unor fragmente de ADN pentru a genera, la o anumită pereche de gene (implicată în determinarea sexului celulei), o structură ce variază de la un sex la altul.
Tetrahymena thermophila aparţine unui grup de prozoare numite ciliate, care prezintă particularitatea de a avea două nuclee: un micronucleu sau „nucleu germinal” şi un macronucleu sau „nucleul somatic”. Informaţia genetică necesară pentru formarea celulelor-fiice este stocată în nucleul germinal (echivalent cu ovarele sau testiculele la om), în timp ce transcrierea genelor (copierea lor din ADN în ARN, în vederea decodificării ulterioare a informaţiei genetice, pentru sinteza proteinelor) are loc în nucleul somatic.
Ciliataele se pot reproduce atât asexuat, cât şi sexuat, iar la Tetrahymena thermophila reproducerea sexuaită este un proces complex şi interesant, ca urmare a existenţei atâtor sexe. Sexul descendenţilor este determinat în cursul împerecherii, când fecundarea duce la formarea a noi nuclee germinale şi somatice, „fabricate” cu ajutorul materialului genetic provenit de la nucleele germinale ale ambilor părinţi.
Autorii studiului au utilizat un tip special de protozoare Tetrahymena thermophila, mutante, care au doar 6 sexe în loc de 7. Ei au constatat că nucleul germinal conţine un set de perechi de gene (legate de determinarea sexului) incomplete, dar cu organizare similară – câte una pentru fiecare sex. În nucleul somatic nou format, este asamblată o singură pereche de gene, prin completarea uneia dintre perechile incomplete şi degradarea celorlalte cinci.
În felul acesta, fiecare celulă rămâne cu o singură pereche de gene pentru detreminarea sexului.
Interesant este că sexele părinţilor nu au nicio influenţă asupra sexului descendenţilor. Mecanismul determinării sexelor la urmaşi se bazează numai pe hazard, ca la jocurile de noroc.
Înţelegând acest proces la Tetrahymena thermophila, oamenii de ştiinţă ar putea afla informaţii aplicabile în medicină. Genomul de la Tetrahymena thermophila are aproximativ acelaşi număr de gene ca şi genomul uman, iar la multe dintre aceste gene se poate recunoaşte o structură similară cu cea a genelor de la om. De aceea, Tetrahymena thermophila este utilizată în cercetările de biologie drept un aşa-numit organism model, pe care pot fi studiate probleme de biologie (importante şi pentru biologia umană) fără constrângerile implicate de cercetările pe oameni.

Eşti tot timpul stresat? Fii atent, stresul prelungit poate predispune la apariţia demenţei

Faptul de a fi stresat constant măreşte riscul instalării bolii Alzheimer, sugerează un studiu recent. Studiul a fost realizat pe animale de laborator, dar procesele cerebrale implicate sunt similare şi la oameni: cercetătorii consideră că hormonii de stres inhibă activitatea creierului.



Hormonii de stres sunt secretaţi în cantităţi mari în situaţii tensionate şi afectează negativ funcţiile cerebrale, iar dacă nivelurile acestor hormoni sunt mereu ridicate – cum se întâmplă în situaţiile de stres cronic – acest fapt poate predispune la apariţia bolii Alzheimer.
Teoria a fost testată în cadrul unor studii pe şoareci, realizate de cercetătoarea Sara Bengtsson la Universitatea Umea din Suedia.
Ea a constatat că şoarecii care aveau niveluri ridicate de hormoni de stres în creier aveau probleme cu învăţarea şi memoria. De asemenea, prezentau niveluri crescute de proteine beta-amiloide – acele proteine care se depozitează şi în creierul persoanelor ce suferă de maladia Alzheimer.
Studiul a arătat că nivelurile ridicate ale acestor proteine sunt asociate cu funcţionarea defectuoasă a sinapselor cerebrale (conexiunile dintre neuroni). Se crede că distrugerea acestor sinapse duce la pierderile de memorie şi problemele de comunicare asociate cu boala Alzheimer.
Sara Bengtsson consideră că nivelul hormonilor de stres şi acţiunea lor la nivelul creierului pot face diferenţa, în cazul oamenilor, între persoanele vârstnice capabile să se descurce singure şi cele care ajung să fie internate permanent pentru Alzheimer.
Dr. Simon Ridley, care conduce departamentul de cercetare în cadrul  organizaţiei britanice Alzheimer’s Research UK, afirmă că este important să se ţină seama de faptul că studiul nu a fost realizat pe oameni şi că sunt necesare mai multe cercetări, pe subiecţi umani, pentru a înţelege posibilele legături dintre stresul cronic, declinul cognitiv şi boala Alzheimer. Studii anterioare au sugerat că ar exista o legătură între aceste elemente, dar ea trebuie clarificată prin studii viitoare.
„Dacă am putea înţelege mai bine factorii de risc pentru boala Alzheimer, am putea să convingem oamenii să facă, în stilul lor de viaţă, schimbări care să reducă acest risc. Deşi după aceste cercetări [pe animale] nu putem spune cu certitudine că stresul cronic provoacă maladia Alzheimer, există şi alte motive legate de sănătate, care ne îndeamnă să întreprindem acţiuni pentru reducerea nivelului de stres”, a adăugat el.
„Cercetările pentru înţelegerea cauzelor bolii ar putea duce la identificarea unor noi căi de tratament şi trebuie să investim în cercetare pentru a îmbunătăţi cu adevărat vieţile oamenilor.”

De ce nu pot pinguinii să zboare? Misterul a fost descifrat

Multă vreme biologii s-au întrebat de ce aceste păsări nu zboară, în ciuda faptului că au aripi puternice. Răspunsul pare a fi „pinguinii nu zboară pentru că înoată”: oamenii de ştiinţă cred că nicio pasăre nu poate face la fel de bine amândouă aceste lucruri.
 
Performanţele pinguinilor în ceea ce priveşte deplasarea prin apă, i-au „costat” – evolutiv vorbind – abilitatea de a zbura.
Studiind mai multe specii de păsări marine înrudite cu pinguinii, cercetătorii au confirmat că nicio pasăre nu poate fi la fel de performantă în aer ca şi în apă: o aripă care este potrivită pentru zbor nu poate fi la fel de eficientă pentru scufundare şi înot.
Rezultatele studiului au fost publicate în Proceedings of the National Academy of Sciences.
Există mai multe ipoteze care încearcă să explice de ce anumite păsări nu zboară.
Una dintre ipoteze sugerează că anumite specii de păsări au devenit nezburătoare datorită lipsei prădătorilor tereştri în mediul lor de trai; cu alte cuvinte, nu au avut de ce „să înveţe” să zboare, de vreme ce nu aveau duşmani naturali pe sol.
O altă concepţie este denumită „ipoteza biomecanică”. O pasăre care zboară îşi foloseşte aripile altfel decât atunci când se scufundă, iar ipoteza biomecanică spune că nu se poate construi o aripă care să exceleze în ambele sarcini.
Pentru a verifica ipoteza, cercetătorii au studiat nişte păsări înrudite cu pinguinii, numite alce .
 
 
Acestea înoată aproape la fel de bine ca pinguinii, dar, spre deosebire de aceştia, pot şi să zboare.
Specialiştii au analizat consumul de energie de către aceste păsări, pentru diferite tipuri de locomoţie, constatând că ele se scufundă cu uşurinţă, dar că zborul este mult mai obositor.
Aripile lor sunt foarte scurte şi trebuie să bată din aripi cu frecvenţă foarte mare pentru a se menţine în aer.
Oamenii de ştiinţă cred că aceste păsări ilustrează modul în care se face trecerea, în evoluţie, de la păsările marine capabile atât să se scufunde, cât şi să zboare, la cele care sunt nezburătoare.
În trecut, cred ei, pinguinii au fost puşi în faţa unei „alegeri evolutive”: fie să păstreze capacitatea de a zbura şi să fie ceva mai puţin performanţi în apă, fie să devină excelenţi înotători şi scufundători, renunţând la zbor.

 
Ipoteza cercetătorilor este că, pe măsură ce aripile au devenit tot mai eficiente în apă, ele au devenit din ce în ce mai puţin eficiente în zbor. La un moment dat, a devenit atât de „costisitor” pentru pinguini să zboare – din punct de vedere energetic, încât ei „au renunţat” la zbor, transformându-şi aripile în excepţionale mijloace de deplasare prin apă.

Un mister letal ce s-a ascuns în sânge a fost descifrat! Rezultatul: cea de-a 33-a grupă de sânge descoperită de cercetători!

O grupă de sânge care poate face ca transfuziile de sânge să fie letale s-a dovedit a fi un mister timp de 60 de ani. Acum, cercetătorii au reuşit să identifice secretul din spatele grupei de sânge cunoscute sub numele de „Vel”, descoperire care ar putea să facă sângele mai sigur pentru sute de mii de persoane din întreaga lume.



Misterul a debutat în 1952, când o femeie în vârstă de 66 de ani din New York, bolnavă de cancer de colon, a primit o transfuzie de sânge şi a suferit o reacţie neaşteptată, foarte gravă şi potenţial letală, în care corpul ei a respins sângele. Medicii care au investigat acest caz se refereau la femeie, folosindu-i numele de familie, drept „Pacienta Vel”.
Cercetările aprofundate au relevat că doamna Vel a dezvoltat o reacţie imună foarte puternică la un compus necunoscut ce se găsea în sângele ce-i fusese transfuzat. Cu toate acestea, oamenii de ştiinţă nu au putut să identifice respectivul compus, deschizând acest mister al unui nou tip de sânge, „Vel-negativ”.
„Baza moleculară a sângelui de tip Vel-negativ a rămas nedescoperită pentru mai bine de 60 de ani, în ciuda eforturilor intense depuse la nivel mondial”, a explicat cercetătorul Bryan Balliff, biochimist şi specialist în spectrometrie la Universitatea Vermont.
Majoritatea oamenilor de pe Terra sunt Vel-pozitivi, dar studiile efectuate după identificarea cazului doamnei Vel au arătat că nu este singură. Peste 200.000 de oameni din Europa şi mai bine de 100.000 de persoane din America de Nord au sângele de tip Vel-negativ. În Europa, incidenţa acestui tip rar de sânge este de 1 la 2.500 de persoane, iar dacă aceşti oameni primesc o transfuzie cu sânge Vel-pozitiv riscă să sufere de insuficienţă renală şi chiar să moară.
Hematiile fiecărei persoane sunt acoperite cu molecule ce servesc drept antigene, compuşi ce instruiesc sistemul imunitar să reacţioneze. Acesta reacţionează prin pomparea de proteine cunoscute sub numele de anticorpi ce se ataşează de antigene şi le neutralizează. Cu toate acestea, de regulă oamenii nu produc anticorpi la propriile antigene, ci doar la antigenele străine – cum ar fi cele obţinute de la sângele altei persoane care are o grupă de sânge diferită (şi, astfel, antigene pe care ei nu le au).
Cele mai cunoscute antigene sunt cele ce formează principalele grupe de sânge: A, B, AB şi O. Pe lângă aceastea mai există numeroase alte grupe de sânge mai puţin cunoscute, precum Vel, care au potenţialul de a face transfuziile periculoase pentru pacienţi.
Sângele Vel-negativ este unul dintre tipurile de sânge ce pot fi obţinute extrem de greu în numeroase ţări. Acest lucru se datorează parţial rarităţii sale, dar totodată şi faptului că nu există o metodă sistematică de identificare a sângelui Vel-negativ la donatori. Până acum, pentru a identifica dacă o persoană este Vel-negativă sau Vel-pozitivă, doctorii foloseau anticorpi obţinuţi de la puţinele persoane identificate drept Vel-negative, după ce corpurile lor au respins sângele transfuzat. Multe spitale şi bănci de sânge nu au acces la aceşti anticorpi, astfel că nu au nicio metodă prin care să testeze pentru Vel.
Acum cercetătorul Bryan Baliff, alături de Lionel Arnaud, un specialist în biologie moleculară de la Institutul Naţional de Transfuzie a Sângelui din Franţa au descifrat misterul tipului de sânge Vel.
„Reuşita noastră promite să ofere cadrelor medicale asistenţă imediată în cazul în care se confruntă cu această grupă rară de sânge”, a comentat Baliff.
Pentru a identifica elementul-lipsă din acest puzzle, echipa internaţională de cercetători a folosit anticorpii extraşi de la pacienţii Vel-negativ pentru a purifica proteina Vel din membranele hematiilor umane. Balliff şi colegii săi au identificat „vinovatul”, o moleculă minusculă neobservată până acum pe care au intitulat SMIM1 (small integral membrane protein 1). Analiza genetică efectuată pe 70 de persoane Vel-negativ a dezvăluit că toţi pacienţii aveua o genă lipsă, genă ce permite celulelor să producă SMIM1.
Anul trecut, aceiaşi cercetători au identificat proteinele responsabile pentru alte două grupe rare de sânge, Junior şi Langeris. Cu Vel, numărul grupelor de sânge înţelese de cercetători se ridică astăzi la 33.
„Deşi încă mai există câteva tipuri rare de sânge cărora nu le-am elucidat baza moleculară, sângele Vel-negativ reprezenta, cu siguranţă, misterul cel mai supărător”, a comentat Arnaud.
Cercetătorii au conceput teste pe baza ADN-ului ce permit identificarea pacienţilor cu Vel-negativ. Aceste teste pot fi integrate uşor în procedurile de testare de sânge existente, iar cadrele medicale le pot realiza în mai puţin de două ore.
„Pentru acei câţiva oameni cu sânge Vel-negativ ce au nevoie de o transfuzie de sânge, această perioadă de timp scurtă ar putea permite să le fie salvată viaţa. Chiar dacă eşti acea rară persoană din 2.500 care este Vel-negativ, acum ştim cum să îţi aflăm repede grupa de sânge şi cum să-ţi obţinem sângele de care ai nevoie”, a explicat Baliff.
Studiul a fost publicat în jurnalul ştiinţific EMBO Molecular Medicine.

10 curiozitati despre..avioane

Daca ti-ai pus vreodata problema sigurantei zborului, atunci in mod cert te-ar ajuta sa afli ca, odata ce te-ai urcat in avion, esti mai sigur decat pe sosele sau in tren. Iata, mai jos, cateva detalii despre cat de sigur este sa zbori si de ce teama de zbor este complet irationala!


1. Pilotii: Probabil ai auzit, de multe ori, ca in cazul marilor accidente aviatice a fost vorba de o eroare umana. Tine cont, totusi, ca pilotii sunt oameni care conduc avionul altfel decat conduce un sofer TIR-ul! Ei invata sa zboare inainte de a pune piciorul intr-o nava de zbor, iar testele la care sunt supusi inca de cand decid sa urmeze o astfel de profesie au scopul de a-i selecta pe cei cu adevarat daruiti pentru o astfel de meserie (atenti la detalii, rigurosi, conservatori, carora nu le place riscul etc).
2. Un motor oprit nu inseamna nimic: chiar daca un motor a cedat, avionul poate ajunge la destinatie si asa. Mai mult, chiar daca toate motoarele cedeaza, acest lucru nu implica prin sine ca avionul se va prabusi. Timp de 30 de minute, avionul poate “aluneca” prin aer pana la sol pentru o aterizare de urgenta.
3. Pasarile nu opresc un avion! Asta se intampla doar in filmele americane pentru ca, atunci cand un avion este testat pentru a fi bagat in uz, pui intregi sunt aruncati spre motor pentru a vedea daca motorul rezista unui astfel de “atac”.
4. Avioanele sunt o investitie inteligenta. Atunci cand un avion este proiectat, se tine cont atat de siguranta pasagerului, cat si de faptul ca un aparat de zbor costa peste 10 milioane de dolari. Biletul de avion pe care il platesti este scump atat pentru ca este rapid, cat si pentru ca urci intr-o masinarie de zbor proiectata cu grija, de oameni foarte inteligenti si capabili sa ofere siguranta deplina si viata lunga atat tie, cat si aparatului.
5. Sisteme de siguranta! Fiecare avion are, pe langa sistemul primar, unul auxiliar, de back-up si inca unul de urgenta (deci 4). Daca unul dintre aceste sisteme de de pilotaj cedeaza, mai raman 3. Chiar ai de ce sa te ingrijorezi?
6. Avioanele pot zbura prin furtuni. Totusi, acest lucru nu se intampla niciodata pentru ca este ilegal pentru piloti sa se apropie la mai mult de 20 de mile de o furtuna, asa ca le ocolesc.
7. Suficient combustibil: Un avion nu va ramane in pana de combustibil daca nu are probleme majore. De obicei, companiile sunt obligate sa asigura combustibil pana la destinatie. In plus, exista o rezerva pentru situatiile in care avionul rateaza aterizarea, trebuie sa zboare pana la cea mai indepartate pista sau sa stea in aer cu 30 de minute mai mult. Dupa toate aceste rezerve, inca 10% combustibil se adauga in fiecare rezervor.
8. Vizibilitate zero: Majoritatea avioanelor pot ateriza in conditii de vizibilitate zero. Acest lucru este posibil deoarece sunt dotate cu echipament de aterizare pe vizibilitate redusa si pilotii au experienta aterizarii in conditii de acest gen inca de dinainte de a intra in circuitul comercial.
9. Bagajele nu sunt o problema: Dupa atacurile din America, regulile de zbor s-au inasprit, iar bagajele si persoanele care urca in avion sunt atent verificate. Chiar daca alegeti varianta zborurilor low-cost sau preferati zborurile exclusiviste, veti fi supusi razelor X atat dumneavoastra, cat si bagajele.
10. Fara tamponari: Doua avioane nu se pot tampona prin eroare de pilotaj pentru ca, in afara faptului ca sunt orientate de la sol de controlori de trafic, aparatele de zbor detin siteme de evitare a coliziunii care monitorizeaza si evita avioanele din vecinatatea navei.

50 de curiozităţi şi superlative geografice


Cu fiecare zi ce trece aflăm tot mai multe despre planeta noastră, dar aceasta nu înseamnă că vom ajunge vreodată să o cunoaştem în întregime. Însă întotdeauna vom ştii că am avut, în lunga călătorie de descoperire a acestei lumi, o curiozitate nesfârşită şi mare entuziasm…
● în 1848, timp de 30 de ore, apa Cascadei Niagara a dispărut de pe stâncile abrupte: la 50 de km în amonte, o barieră de gheaţă a blocat complet râul.
● înconjurat de munţi, Hong Kong-ul nu a găsit prea mult spaţiu liber pe malul mării, astfel că s-a dezvoltat pe verticală şi a reuşit să aibă cei mai mulţi zgârie-nori (clădiri având peste 100 m înălţime) din lume (2354), de trei ori mai mulţi decât în New York şi de patru ori mai mulţi decât în Tokio.

● atenţie la Australia: are cele mai multe specii de reptile din lume, 755.
● cu cei 1.000 de km lungime şi cu o suprafaţă totală de 371.000 km², Marea Caspică e cel mai mare lac din lume (cu apă sărată), ţărmurile sale fiind împărţite între Rusia, Azerbaidjan, Iran, Turkmenistan şi Kazahstan.
● în 1943, într-un lan de porumb din Mexic s-a ivit o fisură, apoi au ieşit gaze şi praf; a doua zi de dimineaţă, era deja format un con de 9 metri, din care erau azvârlite pietre şi cenuşă. După un an, conul vulcanului se înălţa la 300 de metri şi deja îngropase sub lavă un întreg sat. Paricutin a fost primul vulcan atent studiat de specialişti chiar din momentul formării sale.
● Marea Sargaselor din sudul Insulelor Bermude, cunoscută pentru “pădurile” sale de alge, se roteşte permanent în sensul acelor de ceasornic, împinsă de curenţii Atlanticului.

● în Lacul Malawi din S-E Africii trăiesc cele mai multe specii de peşti dintr-o sursă de apă dulce continentală, peste 1.000, 90% din ele fiind endemice.

● numele Mării Caraibilor vine de la cuvântul indian carib, ce însemna persoană, însă el a ajuns să fie preluat sub forma de canibal: canibalismul la această populaţie amerindiană era practicat rar şi doar în legătură cu ritualurile războinice, fapt pe care primii europeni ajunşi în zonă nu l-au înţeles; ei au crezut că toţii indienii erau mâncători de oameni.
● în localitatea Brignoles din Franţa a plouat în 1973 cu…broscuţe; o coloană de aer cu circulaţie rapidă a ridicat sute de amfibieni dintr-o zonă mlăştinoasă şi i-a aruncat peste oraşul din Provence.
● Muntele Roraima, cel care l-a inspirat pe Sir Conan Doyle să scrie O lume dispărută, e cel mai înalt tepuy (sălaş al zeilor) din cei 100 ai întregii lumi, adică un bloc de gresie colosal, ridicat la 2.000 de metri deasupra junglei de la graniţa Venezuelei cu Brazilia şi Guyana.

● în apropierea coastelor Trinidadului (Marea Caraibilor) există vulcani noroioşi subacvatici, a căror pastă fluidă iese de sub valuri şi formează insule, unele dispărând repede, altele devenind casă pentru păsările din zonă.
● cel mai vechi parc naţional din lume este Yellowstone (S.U.A.), creat în 1872.
● 3000 de recife individuale, 1500 de specii de peşti, 400 de specii de moluşte şi 400 de specii de peşti se leagă de cea mai mare structură de pe Pământ construită de organisme vii: Marea Barieră de Corali din apropierea coastelor Australiei.

● aproape 90% din populaţia lumii trăieşte în emisfera nordică; şi tot aici se mai poate vorbi despre superlative demografice - numărul total al locuitorilor Chinei şi ai Indiei este egalat de cel al tuturor locuitorilor din următoarele 22 de ţări din topul celor mai populate.

● nu Muntele Everest (8.848 m) deţine cea mai mare înălţime din lume, ci Muntele Mauna Kea din Hawaii (10.206 m); primul e cel mai înalt de pe uscat, însă măsurat de la baza sa de pe fundul oceanului, muntele hawaian trece primul în top.

● Oceanul Pacific conţine peste jumătate din întreaga apă sărată din lume.
● o suprafaţă totală mai mare decât cea a Austriei şi o populaţie de aproape 32 de milioane de locuitori au determinat ca municipalitatea Chongqing din China să fie cea mai mare din lume.
● Oceanul planetar ascunde cel mai lung lanţ muntos din lume: Dorsala Medie Oceanică (65.000 km).

● deşi fluviul Orinoco al Americii de Sud este aproape în totalitate navigabil şi accesibil iubitorilor de natură, încă există dubii în ceea ce priveşte adevăratul său izvor şi încă mulţi dintre afluenţii săi au rămas neexploraţi, din pricina bazinului fluvial uriaş. În privinţa biodiversităţii, Orinoco e un concurent serios al Amazonului.

● Munţii Pirinei au foarte puţine lacuri de munte, dar excelează la capitolul cascade, torente (gaves) şi izvoare termale. Cea mai mare cascadă din Franţa se află aici şi se numeşte Gavarnie (422 metri).

● la 360 de kilometri de ţărmul nord-estic al Braziliei se află Arhipeleagul Fernando do Noronha, un soi de frate geamăn al Insulelor Galapagos, considerat astfel datorită ecosistemului unic şi bogat al celor 21 de insule vulcanice.

● peretele de granit al Muntelui Stone din S.U.A.(Georgia) expune cel mai mare basorelief din lume, un memorial înfăţişând trei lideri ai Confederaţiei Statelor Americane din timpul Războiul Civil American; o potecă în trepte, lungă de 2 kilometri, sau telecabinele urcă până pe vârful rotund al acestui munte.
● deşi clima Islandei se încadrează în categoria „subpolară”, totuşi temperaturile medii înregistrate în capitala Reykjavik în decursul iernii sunt în jur de zero grade; surprinzător, pentru „Ţara de gheaţă”. Verile însă sunt reci (14ºC) şi, de regulă, ploioase.
● cea mai înaltă cascadă a lumii, Angel (Venezuela), are aproape un kilometru înălţime şi cade direct în valea adâncă de la baza muntelui, fără a mai trece vreo treaptă de stâncă. Numele ei vine de la pilotul american Jimmie Angel, care a survolat pentru prima dată zona în 1921, cu un avion comercial.

● 44% din jungla ce acoperă o mare parte din statul caraibian Belize reprezintă parc naţional, ceea ce, raportat la suprafaţa ţării, înseamnă cel mai bun procent de arie protejată din America Latină.
● cea mai importantă sursă de aisberguri uriaşe: banchizele Antarcticii.
● Canionul Colca (4160 m) din Peru, de două ori mai adânc decât Marele Canion al S.U.A., e casa milenară a uneia dintre cele mai mari păsări, condorul. Tot aici însă trăieşte şi colibri gigant, cel mai mare dintre toate speciile.

● în cea mai lungă călătorie făcută de păsări, rândunicile de mare arctice zboară peste 40.000 de kilometri în fiecare an, din ţinuturile arctice până în Antarctica şi înapoi.
● cei mai bătrâni munţi ai Europei se întind în Scoţia, în aşa-numitele Ţinuturi Muntoase nordice; vârsta lor aproximativă e de 3000 de milioane de ani. Pe lângă peisajele extraordinare, în care culmile înalte întâlnesc fâşii lungi de coaste oceanice, un drum inedit străbate aceste zone sălbatice: cel din povestea whisky-ului.
● în părţile nordice ale Suediei, fenomenul „nopţilor albe” (când Soarele nu coboară sub orizont, deoarece partea nordică a axei Pământului e înclinată spre astru) se observă în lunile mai-iulie: e o perioadă foarte bună pentru vizitat ultimele mari ţinuturi sălbatice ale Europei.

● după Grecia, Croaţia se laudă cu al doilea grup de insule, ca număr, din Marea Mediterană: 700 de insule propriu-zise şi încă 450 de insuliţe, stânci şi stânci submarine. Din primele, aproape 50 sunt locuite (numărul variază în funcţie de sezoane), însă mai mult de 12 insule au mai puţin de 100 de locuitori permanenţi.
● în pădurile din Madagascar trăieşte o treime din speciile de cameleoni. Tot pe această insulă cu un ecosistem extraordinar, în 1993 a fost redescoperită cea mai mică primată a lumii, lemurul-şoarece, considerată a fi fost dispărută.
● dacă vreţi să vedeţi cea mai mică focă a lumii, trebuie să ajungeţi la Baikal (Rusia), cel mai adânc lac de pe glob (1.642 m) şi, totodată, cea mai mare rezervă de apă dulce.

● numele Geysir l-au dat islandezii unei coloane înalte de apă fierbinte, ţâşnită de sub pământul vulcanic în 1294; de atunci, denumirea de gheizer s-a răspândit în întreaga lume.
● pe Coasta Scheletelor de la întâlnirea Deşertului Namib cu Oceanul Atlantic, multe epave stau mărturie pentru necruţătoarele ceţuri albe şi dese, formate din combinarea curenţilor de aer calzi şi reci. Periodic, pâclele cuprind apele, ţărmurile şi câmpiile de pietriş, precum o capcană periculoasă.
● cel mai îndepărtat punct de centrul Pământului e vârful Muntelui Chimborazo (6.267 m), din Ecuador.

● în lumina soarelui care apune, Muntele Uluru din Australia – cel mai mare monolit de gresie al lumii - devine portocaliu, roşu, maro şi cenuşiu. Cocoaşa lui venerabilă poate fi zărită şi de la zeci de kilometri depărtare.

● când barajul de la Asuan a fost construit pe fluviul Nil, două temple de la Abu Simbel au fost ridicate cu peste 60 de metri faţă de locul lor originar, pentru a nu se pierde în apele lacului de acumulare.
● în 1947, câteva din vârfurile Alpilor Elveţieni s-au colorat într-un roz pal: zăpada munţilor s-a amestecat cu praful roşu saharian, adus de o violentă furtună de nisip din deşertul Algeriei.
● fiindcă activitatea vulcanică de sub plăcile continentale încălzeşte apa Mării Roşii, aici s-au dezvoltat în ultimii 7000 de ani unele dintre cele mai tinere şi mai bogate recife de corali din lume. Câteodată, pe o arie de câţiva metri pătraţi se pot găsi până la 20 de specii de coral, din cele 180 deja identificate în întreaga mare. (Peste 350 de specii de corali trăiesc pe Marea Barieră.)
● destinaţia perfectă a Sărbătorilor de iarnă: Casa lui Moş Crăciun, oraş Rovaniemi, provincia Laponia, Finlanda. Dacă nu ajungeţi, puteţi să îi scrieţi pe această adresă, cel mai cunoscut locuitor al Laponiei are aici oficiu poştal.
● frumoasele piscuri ale Munţilor Dolomiţi din Italia s-au născut din recifele coraligene din adâncurile mării de acum 65 milioane de ani.
● mii de buşteni fosilizaţi şi intens coloraţi formează în Deşertul Pictat al Californiei aşa-numita Pădure Împietrită. În urmă cu milioane de ani, o pădure de pini a fost luată de ape puternice, dusă la depărtare şi îngropată rapid sub aluviuni grele. Trunchiurile sparte s-au pietrificat, fiindcă nu au avut timp să putrezească.
● 300 de zile pe an, Munţii Rwenzori (Munţii Lunei) ai Africii îşi ascund crestele în nori. Când ceaţa se risipeşte, se ivesc vârfurile de peste 4800 de metri şi versanţii cu păduri luxuriante, în care plantele ating dimensiuni uriaşe, ca şi cum nu ar fi ieşit din erele geologice timpurii ale Pământului.

● deşertul alb dintre Munţii Sacramento şi San Andreas (din statul american New Mexico) străluceşte în lumina soarelui precum o pătură de zăpadă. Granulele de cuarţ şi gipsul moale alcătuiesc nisipurile fine ale dunelor încă de acum zeci de milioane de ani.

● atunci când se unesc cu Amazonul, apele negre ale fluviului Rio Negro curg alături de apele bej-maronii, fără să se amestece cale de câţiva kilometri; combinarea lor e împiedicată de diferenţa de temperatură şi de viteza de scurgere.

● 180 de kilometri pătrunde marele Fiord Sognefjord în ţărmul vestic al Norvegiei, printre munţii înalţi de 2100 metri.

● în paradisul tropical din Insulele Borneo şi Sumatra, din Filipine şi din Malaezia creşte cea mai mare floare din lume: Rafflesia, cu un diametru şi de 100 centimetri. Din pricina mirosului urât pe care îl degajă (de putrefacţie), se poate spune că planta nu se înscrie decât în preferinţele unor insecte.

● în Australia există câteva lacuri cu apă de un roz intens: în conţinutul ei sărat trăieşte alga Dunaliella Salina, care produce un pigment roşu.

● pe Insula Madeira din Oceanul Atlantic, prin cea mai mare pădure de lauri a lumii trec levadas-uri, adică apeductele înguste construite pentru a transporta apa de ploaie căzută în munţi, pe terenurile joase din vale, acolo unde se întind culturile îngrijite de localnici.

50 curiozitati absolut incredibile despre corpul uman



Corpul uman, o masinarie perfecta care nu a incetat nici pana in prezent sa ii uimeasca pe oamenii de stiinta.

1. Daca toti cei 600 de muchi din care este format corpul uman s-ar incorda in acelasi timp si in aceeasi directie, o persoana ar putea ridica o greutate de 25 de tone.

2. Creierul uman este compus din 100 de miliarde de celule nervoase.

3. Acidul gastric pe care stomacul uman il elimina este atat de puternic incat ar putea dizolva pana si otelul. Nu ne autodigeram pentru ca suntem protejati de mucoase.

4. Cu toate acestea, stomacul trebuie sa-si refaca membrana mucoasa de protectie la fiecare 3 zile pentru a evita autodigerarea.

5. De-a lungul vietii, un om secreta pana la 25,000 de litri de saliva.

6. Stiti ce rol au degetele de la picioare? Chiar daca nu putem scrie sau ridica obiecte cu ele, joaca un rol important in sustinerea echilibrului atunci cand stam in picioare.

7. Creierul uman genereaza mai multe impulsuri electrice intr-o zi decat toate telefoanele din lume.

8. Corpul uman elibereaza in 30 de minute suficienta energie cat sa incalzesti un litru de apa.

9. Stranutul iese din gura cu o viteza de peste 160 km/h.

10. Celulele care alcatuiesc corpul uman pot stoca de pana la 5 ori mai multa informatie decat cea cuprinsa in Enciclopedia Britanica.

11. Un singur barbat poate produce 10 milioane de spermatozoizi in fiecare zi, suficient sa repopuleze intreaga planeta in sase luni.

12. Cand o persoana moare, vazul este primul simt care dispare, iar auzul ultimul.

13. Corpul uman contine:
Suficient potasiu pentru a provoca explozia unui tun de jucarie
Destul zahar pentru a umple un borcan
Destula grasime pentru a face sapte bucati de sapun
Suficient fier pentru a face un cui
Destul sulf pentru a deparazita un caine

14. Cea mai mare celula din corpul uman este ovulul, iar cea mai mica spermatozoidul

15. In cazul in care, cantitatea de apa din corpul unui om va fi redusa cu 1%, acestuia ii se va face sete. Daca va fi redusa cu 10%, acesta va muri.

16. Potrivit Enciclopediei Britanice, femurul este mai tare decat betonul.

17. Rasul micsoreaza nivelul hormonilor stresului si intareste sistemul imunitar

18. Pentru ca nu are receptori ai durerii, creierul uman nu resimte durere.

19. Unghia care creste cel mai repede este cea de la degetul mijlociu.

20. Dupa o masa copioasa, auzul tau scade

21. Corpul uman utilizeaza 300 de muschi pentru a mentine corpul in pozitie dreapta.

22. Daca mesajul non-verbal il contrazice pe cel verbal, oamenii vor da crezare celui non-verbal, avand mai multa incredere in gesturi decat in cuvinte.

23. Doua kilograme din greutatea noastra este reprezentata de bacterii.

24. In corpul uman exista sufcient fosfor pentru a crea 250 de chibrituri

25. Inima bate de aproximativ 2.700.000.000 ori in timpul vietii

26. Inima va continua sa bata si dupa ce este scoasa din corp. Daca este taiata in bucati, muschii inimii vor continua sa se contracte pentru o perioada.

27. Un om poate trai 40 de zile fara mancare, 6 zile fara apa si 6 minute fara oxigen.

28. Pentru a te incrunta folosesti 43 de muschi, dar pentru a zambi numai 17.

29. Sunt necesare aproximativ 200.000 de incruntari pentru aparitia unui rid permanent deasupra sprancenelor.

30. Suntem programati genetic sa traim 100 de ani. Alegerile nesanatoase si stilul de viata ne scurteaza insa foarte mult viata

31. Din punct de vedere fizic, o femeie poate naste 35 de copii de-a lungul vietii

32. Femeile care citesc romane erotice, sunt mai active sexual decat cele care nu accepta acest tip de literatura.

33. Majoritatea barbatilor petrec aproximativ 3.300 ore din viata pentru a se barbieri. Daca nu ar fi barbierita, barba ar ajunge la 9 metri intr-o viata.

34. In ureche exista pana la 4.000 de glande generatoare de ceara.

35. In primul an de viata, un nau nascut rapeste intre 400 si 750 de ore de somn din perioada de somn a parintilor

36. Pentru a simti gustul unui aliment, saliva trebuie sa il dizolve mai intai. Incercati numai.

37. Nu poti stranuta cu ochii deschisi

38. Media duratei unui vis profund la om este de 2-3 secunde.

39. Peste 70% din bolile existente se transmit prin secretiile din nasul sau gatul omului.

40. Personale inteligente au mai mult zinc si cupru in compozitia firului de par

41. La fel ca amprentele, buzele nu lasa urme identice.

42. Firul de par poate suporta o greutate de 3 kilograme

43. Zilnic aveam in jur de 70.000 de ganduri.

44. Vasele de sange din creierul uman masoara aproximativ 161.000 de km, suficient cat sa inconjoare Pamantul de patru ori.

45. Nu poti sforai si visa in acelasi timp.

46. O celula are nevoie de 60 de secunde pentru a realiza un circuit complet al corpului uman.

47. O persoana isi petrece 6 ani din viata visand.

48. Urechile pot distinge pana la 300.000 de tonalitati.

49. O persoana foloseste 200 din muschi atunci cand face un pas.

50. Inaltimea omului variaza in timpul zilei. Dimineata suntem cu un cm mai inalti decat seara. Acest lucru se intampla deoarece discurile intervertebrale se “taseaza” atunci cand stam in picioare, datorita greutatii propriului corp.

CURIOZITĂŢI care te vor SURPRINDE

Lumea e plină de lucruri bizare, de legi absurde sau de obiceiuri ciudate. De la corpul uman până la fenomenele meteo stranii, mii de ciudăţenii ne pun pe gânduri sau ne fac să zâmbim.

 
Curiozităţile corpului uman
Omul e o maşinărie plină de taine şi ciudăţenii, pe care ştiinţa nu le poate explica întru totul.
1 Ştiai că poţi supravieţui, chiar dacă îţi lipsesc anumite organe precum unul dintre rinichi sau unul dintre plămâni? De asemenea, poţi să trăieşti fără splină, fără 80% din intestine sau fără 75% din ficat.
2 N-ai spune, dar cel mai puternic muşchi cu care eşti înzestrat e limba. Ca şi degetele, limba are o amprentă unică, după care poţi fi identificat.
3 Acidul din stomac este atât de puternic încât poate descompune lamele de ras făcute din oţel. Astfel că celulele care protejează stomacul de acid trebuie să se înnoiască o dată la trei, patru zile.
4 Ai încercat vreodată să îţi atingi cotul cu nasul? Ei bine, se pare că este imposibil. Şi tot imposibil este să strănuţi cu ochii deschişi.
LEGI ABSURDE, VECHI SAU ACTUALE
► Parlamentul Marii Britanii a interzis Crăciunul în anul 1647. Puritanii considerau că fiecare zi este sfântă şi nu li se părea normal să sărbătorească una singură. Tot ei au interzis şi colindele de Crăciun, pentru că nu se potriveau cu atmosfera de sărbătoare.
► În anul 1935, Guvernul României a introdus o lege prin care personajul de desene animate Mickey Mouse a fost interzis pe motiv că era atât de urât încât speria copiii.
► În Elveţia este ilegal să trânteşti portiera maşinii, ca să nu îi deranjezi pe cei din jur.
►  În Myanmar este ilegal să accesezi internetul. Oricine o face ajunge să stea ani buni după gratii.
► Statul Carolina de Nord interzice înjurăturile în prezenţa... morţilor.
► Este ilegal să mori în Casa Parlamentului din Londra. Teoretic, cine moare în Parlament ar trebui îngropat sub însemnele regale.
FENOMENE STRANII
► Mingile de foc din Thailanda
Mii de oameni se adună, spre sfârşitul lunii octombrie, pe malurile râului Mekong, în Thailanda şi Laos. Noaptea, se văd sfere de foc care se ridică din apă şi se pierd în văzduh. Spectacolul e o minune a naturii pe care ştiinţa nu o poate explica. Cercetătorii cred că se ridică bule de gaz metan de pe fundul râului şi se aprind în contact cu aerul, dar teoria lor este greu de crezut.
►  Miracolul lui Moise
Un fenomen uluitor se petrece de două ori pe an în Coreea de Sud. Pentru o perioadă scurtă de timp, de numai câteva ore, o limbă de pământ lungă de aproape trei kilometri se ridică deasupra mării între insulele Jindo şi Modo. Mii de oameni se înghesuie să păşească pe podul de pământ, precum evreii lui Moise din Biblie.
► Ploaia roşie
Locuitorii din Kerala, o regiune din sudul Indiei, au fost de-a dreptul îngroziţi de ploaia roşie care a căzut din cer timp de aproape două luni, în 2001. Savanţii au analizat apa la microscop şi au găsit globule roşii, asemenea celulelor sangvine, dar lipsite de ADN. Globulele par să fie de origine extraterestră.
► Vibraţii paranormale în Bucegi
Masivul Bucegilor s-a cutremurat timp de aproape o lună în anul 1993. Localnicii auzeau tunete înfundate din adâncuri şi apoi simţeau cutremurele, de intensitate mică sau medie, dar deosebit de frecvente, uneori şi câte zece pe zi. În Vrancea sunt cutremure mici zi de zi, dar munţii Bucegi au o structură deosebită, sunt mai stabili şi se cutremură foarte rar. Oamenii de ştiinţă nu au putut explica activitatea seismică stranie din 1993, dar au descoperit că apar radiaţii puternice pe crestele Bucegilor, în unele zone.
► "Plouă cu broaşte!"
Nu e doar o expresie. Fenomenul e real şi s-a înregistrat în mai multe regiuni de pe glob, din California până în India. Se crede că tornadele puternice pot ridica în văzduh tone de apă, cu tot cu vieţuitoarele din oceane sau din lacuri. Astfel că, uneori, plouă cu broaşte sau cu peşti. Dar explicaţia ştiinţifică are o hibă: tornada ar trebui să ridice în aer tot ce găseşte în cale la suprafaţa apei, inclusiv păsări, reptile, vegetaţie, nu doar peşti sau numai broaşte.
MISTERE DIN LUMEA ANIMALELOR
► Albinele produc singura hrană din lume care nu se strică: mierea!
► Un şobolan poate rezista fără apă mai mult timp decât o cămilă.
► Pisicile au peste 100 de corzi vocale, pe când câinii au numai zece.
► Un melc are aproape 25.000 de dinţi.
► Girafa îşi poate curăţa urechile cu limba.
► Furnicile nu dorm niciodată, nici noaptea, dar dimineaţa le place să se întindă ca să se dezmorţească.

 Cultură

Top 10 - Cele mai distrugatoare arme medievale     arme medievale, fortificatie, buzdugan, foc grecesc, ciuma, bombarda, arbaleta, catapulta, hunga munga, ulei incins

Dovezile ca niciodata, noi oamenii nu am fost niciodata o specie pasnica, abunda si in prezent prin muzee publice sau colectii particulare, unde sunt expuse multitudinea de arme cu care pe vremuri obisnuiam sa ne atacam intre noi. Astazi ne dau fiori insa. acum cateva sute de ani, aceste arme erau ultimul argument in mainile stramosilor nostri. Cu ele s-au ridicat si s-au mentinut imperii, si tot cu ajutorul acestor arme, multe natiuni si-au castigat libertatea.

10. Bombarda

Acesta este de fapt prima arma de foc folosita de oameni cu sute de ani inainte de aparitia muschetei. Bombarda consta dintr-un simplu tub metalic care se incarca cu un proiectil, cel mai adesea ghiulele din bronz, piatra sau plumb. Era deseori atasata pe un afet primitiv caruia i se montau doua sau patru roti, in functie de dimensiunile bombardei. Precursoare atat a tunurilor de camp cat si a mortierelor si tunurilor marine, bombarda a jucat un rol deosebit de important pe campul de batalie. Totusi, acesta arma si-a castigat faima sangerosa in timpul asediilor cetatilor medievale. Unele modele au fost adaptate pentru corabiile de lupta fiind folosite pana la aparitia tunului cu proiectil capsulat. Se incarcau intotdeauna pe gura tevii cu o anumita doza de praf de pusca, dupa care prin acelasi orificiu era introdusa ghiuleaua, Actul tragerii se realiza prin aprinderea unui fitil scurt atasat capatului opus al tevii.

9. Carele de lupta

Aceste mijloace de locomotie destinate strict campaniilor militare au aparut acum cateva mii de ani, cand akkadienii, sumerienii, hititii, egiptenii si scitii le-au folosit aproape concomitent. Totusi perioada lor de aur a fost aceea in care grecii, si mai apoi romanii le-au folosit intens atat pe campul de lupta, cat si in urmarirea dusmanilor. Carele de lupta aveau intotdeuna doua roti, erau usoare si manevrabile, fiind trase de cei mai iuti cai disponibili. Efectul lor ucigator era asigurat de o serie de lame metalice in lungime de circa un metru, foarte bine ascutite pe ambele laturi, care erau atasate in pozitie orizontala de axul rotilor. Astfel echipate, carele erau folosite in sarje destinate atat pentru retezarea picioarelor soldatilor inamici, cat si pentru instalarea groazei in randurile armatelor dusmane.

8.Bilele cu tepi

 Sunt printre cele mai vechi arme inventate de catre oameni. Se folosesc inca inainte de Antichitate si au fost semnalate cazuri cand bilele cu tepi au facut victime si in zilele noastre. Practic, acestea sunt alcatuite dintr-o bila mica de metal stabatuta de 3-4 tepi lungi astfel ca atunci cand este aruncata pe sol unul dintre tepi sa fie orientat intotdeuna in sus. Bilele se aruncau in numar mare pe sol atunci cand soldatii trebuiau sa se retraga in viteza din fata trupelor inamice, efectul psihologic fiind unul teribil. Daca un soldat calca pe o astfel de bila, tepii lungi si ascutiti puteau sa-i strapunga piciorul pana ieseau pe partea cealalta.Primele astfel de bile cu tepi au fost folosite in timpul bataliei de la Gaugamela din anul 331 i.e.n. Romani le-au folosit si ei denumindu-le Murex ferreus. Bilele cu tepi au fost una dintre armele preferate ale faimosilor luptatori Ninja din Japonia medievala . Acestia in momentul in care erau surprinsi dispareau in graba, nu inainte de a arunca pe podea cateva astfel de bile tepoase pentru a-i intarzia pe samuraii urmaritori.

7.Hunga Munga

Teribilul cutit-secera african a fost folosit intensiv de catre triburile africane din jurul lacului Ciad. Hunga Munga este o arma alba cu o forma fantezist-interesanta, dar care prezinta o eficienta deosebita in confruntarile armate. De manerul sau sunt atasate doua lame drepte pentru strapuns, si una curba pentru retezat. Hunga Munga poate fi folosita in egala masura in lupta, cat si ca arma de aruncat la distanta in genul bumerangului. Datorita eficacitatii sale, Hunga Munga a fost adoptata rapid de catre populatiile africane, in prezent find des folosita in reglarea conflictelor interetnice din Gabon, Republica Centrafricana, Ciad, Niger, Nigeria si Camerun.

6.Buzduganul

Vechii saxoni il denumeau ironic “Botezatorul”, ispirati probabil de faptul ca nu era nevoie decat de o lovitura bine tintita pentru ca victima sa fie ucisa pe loc. Buzduganul a fost precedat de ghioaga din lemn prevazuta cu tepi de metal. Spre deosebire de aceasta, buzduganul era fie alcatuit complet din metal, fie cu un maner din lemn de esenta tare prevazut la capat cu o bila grea de fier intesata cu tepi. Initial a aparut ca o arma a taranilor saraci chemati la lupta, prea saraci sa-si permita o sabie. Buzduganul si-a castigat notorietatea in momentul aparitiei armurilor complete, cand acestl a devenit un adevarat distrugator de armuri pe campul de batalie. Buzduganele erau de diverse forme si marimi, cele mai grele cantarind pana la 9 kilograme. Buzduganul a fost arma favorita a regelui Johan al Boemiei. Orb din nastere, acesta inainta calare, invartind si lovind haotic cu buzduganul sau cu maner din aur, pana cand, in mod inevitabil, cineva era lovit.


5. Catapulta

In Evul Mediu cea mai intalnita forma de catapulta era trebuchet-ul cu contragreutate, folosit deopotriva de musulmani si crestini inca din jurul anului 1000 e.n. Catapultele mari puteau arunca proiectile din piatra grele de pana la 140 kg in interiorul fortificatiilor inamice. Catapultele au aparut pentru prima data in China antica in jurul secolului 4 i.e.n. Alaturi de bombarde, catapultele au fost principalele arme de asalt impotriva stabilimentelor adverse. Deseori se catapultau cadavre de oameni si animale in interiorul cetatilor.

4.Arbaleta

 Spre deosebire de clasicul arc cu sageti, arbaleta era o arma cu efect mult mai distructiv decat acesta. Arbaleta a fost de la inceput o arma proiectata pentru a putea trage sageti destinate  sa strapunga cele mai groase armuri. In acest scop, patul de lemn avea atasat un arc masiv din otel. Armarea acestuia era imposibila pentru forta bratelor unui om obisnuit, problema fiind rezolvata prin actionarea unui mecanism cu scripeti si roti dintate care facea posibila incordarea arcului metalic. Primele arbalete personale au fost folosite in scop experimental de romani, pentru ca in Evul Mediu arbaleta sa isi dovedeasca rolul hotarator in batalia de la Hastings. Arbaleta a fost in uzul armatelor occidentale pana in jurul anului 1500 cand a fost detronata de archebuza. Sageata folosita in tirul cu arbaleta, era considerabil mai scurta si mai grea decat cea pentru arc, in plus avea un varf scurt si masiv din metal, proiectat pentu a penetra mai usor armurile. Arma a avut o faima atat de rea incat a fost anatemizata de Papa Inocentiu al II-lea in cadrul Consiliului din 1139. Arbaletele aveau o faima proasta si printre cavalerii medievali , acestia considerand ca este o arma infama, deoarece orice iobag neexperimentat putea sa ucida intr-o secunda, cu ajutorul sau, un cavaler care-si petrecuse tot timpul vietii perfectionandu-si tehnicile de lupta.

3.Uleiul fierbinte

Inapoi in vremurile in care asedierea si escaladarea zidurilor unei cetati era una dintre cele mai periculoase indeletnici ale razboiului, asediatorii erau nevoiti sa infrunte o arma pe cat de redutabila, pe atat de banala, - uleiul incins! Fortificatiile medievale erau deseori prevazute cu orificii speciale in dreptul crenelurilor, prin care asediatii turnau suvoaie incandescente de ulei incins, direct deasupra asediatorilor. Aceste orificii speciale si-au dobandit o faima atat de sumbra incat au ramas in istorie sub denumirea de “Gaurile mortii”. Uleiul respectiv era usor de procurat, fiind obtinut prin presiune mecanica din diverse seminte. Ranile provocate de contactul cu uleiul incins sunt mai grave decat cele produse de apa clocotita, acesta fiind principalul motiv pentru care uleiul era folosit mai des.

2. Cadavrele

Desi la prima vedere este greu de imaginat ca un cadavru poate fi folosit ca o amenintare, asediile fortificatiilor din Evul Mediu au dus la “inaugurarea” unei astfel de arme. Cand asediatorii se aflau in fata unei cetati care opunea o rezistenta peste asteptari, iar durata asediului devenea prea mare pentru planurile de razboi ale acestora, atunci era momentul pentru intrarea in scena a cadavrelor intrate in putrefactie, care urmau sa fie catapultate in interiorul cetatilor. In cazul in care dintr-un motiv sa altul nefericitii asediati nu se imbolnaveau, asediatorii recurgeau la cadavrele celor decedati de ciuma. In urma unui astfel de bombardament cu cadavre infestate cu teribilul virus al ciumei bubonice, nicio cetate nu putea rezista.

1.Focul grecesc

 Aceasta arma a fost cea care i-a asigurat Imperiului Bizantin suprematia atat in bataliile terestere cat mai ales in cele navale, de-a lungul zbuciumatei sale istorii. Conform mai multor surse istorice, focul grecesc a fost inventat de un filosof din Atena pe nume Proclus. Atat de eficient era incat multe batalii importante au fost castigate de Bizant datorita focului grecesc. Practic, era un lichid cu o compozitie necunoscuta decat de bizantini, compozitie care a ramas un mister si in zilele noastre. Datorita caracteristicilor sale, focul grecesc putea rivaliza cu napalmul modern. Era un lichid atat de inflamabil inct putea arde intens chiar si in apa. A ramas in istorie datorita faptului ca nu putea fi stins prin nicio metoda. Nefericitul soldat inamic care era improscat cu foc grecesc, ardea pana se transforma in cenusa, nemaiputand fi salvat nici macar de medici. Bizantinii umpleau cu foc grecesc recipiente circulare din lut carora li se atasa un fitil. Recipientele respective erau propulsate atat contra dusmanilor pedestri cat mai ales asupra corabiilor inamice. Recipientele aveau greutati de 6 sau 9 kg si puteau fi propulasate pana la distanta de 450 m. Realizate din lut se spargeau la impact si incendiau iremediabil orice tinta.

Devenim mai proşti?

O teorie provocatoare: oamenii devin tot mai puţin inteligenţi   

O teorie îndrăzneaţă, emisă de cercetătorii de la Universitatea Stanford, SUA, susţine că ni se reduc treptat capacităţile intelectuale şi emoţionale, deoarece nu mai avem atât de multă nevoie de inteligenţă pentru a supravieţui.


Inteligenţa şi comportamentul nostru adaptativ necesită funcţionarea optimă a unui mare număr de gene, iar acest optim este atins şi menţinut doar sub presiunea selecţiei naturale.

Cercetătorii de la Stanford susţin că mozaicul complex de gene care ne conferă capacităţile intelectuale este deosebit de vulnerabil la mutaţii, iar aceste mutaţii nu mai sunt eliminate acum prin selecţie naturală, deoarece, în societatea modernă, nu mai avem atâta nevoie de inteligenţă pentru a ne asigura supravieţuirea.

Reducerea inteligenţei va fi suplinită de dezvoltarea  tehnologiei, cred specialiştii.

„Dezvoltarea abilităţilor noastre intelectuale şi optimizarea a mii de gene asociate cu inteligenţa au avut loc, probabil, în grupuri disparate de oameni, cu comunicare mai curând non-verbală, înainte ca strămoşii noştri să fi migrat din Africa”, susţine dr. Gerald Crabtree, conducătorul studiului publicat în jurnalul Trends in Genetics.

Într-un astfel de mediu, inteligenţa era esenţială pentru supravieţuire şi asupra genelor necesare dezvoltării intelectuale acţiona o enormă presiune a selecţiei naturale, fenomen care a dus inteligenţa umană spre maximul ei.

Dar, apoi, acestă presiune a scăzut treptat şi a început un declin lent al inteligenţei, spun autorii studiului.

Odată cu dezvoltarea agriculturii, a survenit urbanizarea, care a micşorat puterea selecţiei naturale de a îndepărta din genofond mutaţiile ce slăbeau capacităţile intelectuale.

Cercetătorii au calculat frecvenţa cu care apar mutaţiile dezavantajoase în genomul uman şi au pornit de la premisa că pentru asigurarea capacităţilor intelectuale este necesar un număr de 2000-5000 de gene. Pe baza acestor date, au estimat că, într-un interval de 3000 de ani - echivalentul a aproximativ 120 de generaţii - am suferit cu toţii cel puţin două mutaţii dezavantajoase pentru stabilitatea noastră intelectuală şi emoţională.

Cercetări recente în domeniul neuroştiinţelor arată că genele implicate în funcţionarea creierului sunt în mod special susceptibile de a suferi mutaţii.

După părerea cercetătorilor, combinaţia între presiunea selectivă mai slabă şi numărul mare de gene vulnerabile la mutaţii ne diminuează capacităţile intelectuale şi emoţionale.

Însă scăderea este foarte lentă şi, dacă ţinem seama de ritmul rapid în care au loc descoperirile şi progresul în societatea actuală, viitoarele tehnologii vor oferi soluţii la această problemă, cred autorii studiului. Ei consideră că, în viitor, vom cunoaşte fiecare mutaţie care ne-ar putea afecta  funcţiile intelectuale, vom cunoaşte modul în care fiecare dintre aceste gene mutante interacţionează cu altele şi cu influenţele din partea mediului şi vom putea corecta orice mutaţie, care apare în oricare celulă din organism, în orice stadiu al dezvoltării acestuia.

Astfel, procesul dur al selecţiei naturale nu va mai fi necesar.

Ultimul ospat al tribului Kewa  

Dr. Heinrich Dosedla (Germania) a intreprins numeroase cercetari in domeniul etnologiei si al antropologiei culturale si a petrecut cinci ani in Papua Noua Guinee, studiind viata unor triburi indigene.

Londra de la 99€› Rezervă bilete de avion prin De-a lungul timpului, canibalismul In Papua a imbracat aspecte foarte diferite intre ele. Unul dintre acestea a fost cel al consumului de carne umana in cadrul unor rituri funerare. Printre ipotezele emise pentru a explica raspandirea bolii Kuru, o maladie foarte severa, caracteristica acestei regiuni, s-a numarat canibalismul. Membrii unor triburi consumau cadavre umane, in special creier, care continea germenii patogeni ai bolii. Incidenta acesteia a scazut dupa ce guvernul a interzis practicile antropofage. Oamenii s-au lasat convinsi si s-au supus, pentru ca intelesesera ca maladia Kuru le era fatala.

Dar au existat si situatii de cu totul alta natura. De pilda, in unele cazuri, oamenii ucideau alti oameni in batalii. Lupte intre triburi au existat dintotdeauna, dar nu pe scara larga. Conflictele semanau mai degraba cu niste meciuri de fotbal, desi se mai intampla ca unii dintre combatanti sa fie omorati. Cand se petrecea asa ceva, aveau loc discutii menite sa duca la stingerea diferendelor. De obicei, tribului din randul caruia fusesera ucisi oameni i se cerea, de catre celalalt trib, sa dea la schimb un numar de porci. In cazul in care cererea era refuzata, tribul rival pastra cadavrele si le manca. Era, printre altele, o modalitate de valorificare a unei resurse de hrana, dar era si un mod de a insulta, de a umili tribul advers, de a-l intimida.

Ultimul caz de canibalism – ma aflam chiar acolo la vremea aceea – a fost inregistrat cu prilejul unei mari incaierari intre membri ai unor populatii diferite. Odinioara, cand mare parte din teritoriu era nelocuit, triburile din Papua Noua Guinee traiau mult mai izolate unele de altele. Existau putine contacte si, deci, si putine conflicte. Dar, in ultimele decenii, pe masura ce tara s-a dezvoltat, anumite grupuri au fost stramutate din arealele lor de bastina sau membrii lor au inceput sa calatoreasca in cautare de lucru, astfel ca s-au gasit, reuniti pe o suprafata relativ mica, reprezentanti ai mai multor populatii diferite.

Au ajuns sa se afle, foarte aproape unii de altii, exponenti ai unor triburi care pana atunci traisera la mare distanta unul de altul si nu avusesera nici un contact. Necunoscandu-se intre ei, percepandu-se reciproc drept straini, relatiile au devenit incordate, pana cand s-a ajuns la un diferend interetnic, in sensul modern al termenului. Acest fenomen a dus la izbucnirea unor conflicte mult mai grave decat cele „traditionale“.

Cu un asemenea prilej, au fost ucisi aproximativ o duzina de oameni. In timpul noptii, membri ai tribului Kewa au furat cadavrele din camera frigorifica a politiei locale si au inceput sa le manance. Au fost prinsi si incarcerati. Asta s-a intamplat in 1971.

Chiar si astazi, desi nu mai practica antropofagia, populatia din Papua Noua Guinee foloseste, ca insulte, amenintari de genul „O sa-ti mancam ficatul!” sau „O sa-ti mananc inima!“. Este o dovada ca traditiile nu se pierd cu usurinta si, chiar daca anumite manifestari pot fi interzise pe cale legala, reminiscente ale modului arhaic, traditional, de a percepe lumea si de a reactiona la provocarile ei se pastreaza sub forme mai subtile, dar graitoare.

Recordurile lumii vii

Cel mai mare fluture
Fluturele cap de sarpe (Attacus atlas)
Unde traieste: sud-estul Asiei
Dimensiuni: anvergura 25-28 cm
Ce mai stim despre el: E considerat insecta cu cea mai mare suprafata a aripilor: cca 400 cmp. Recordul de anvergura - distanta dintre varfurile aripilor - apartine speciei Thysania agrippina, din America de Sud.



*

Cel mai mare gandac
Gandacul-elefant (Megasoma sp.)
Unde traieste: America de Sud
Dimensiuni: cca 13 cm lungime, 30 g greutate
Ce mai stim despre el: Cinci specii isi disputa titlul de "cel mai mare". Gandacii-elefant par a fi cei mai voluminosi si mai grei. Cifra de 30 g se refera la un exemplar dintr-o colectie; exemplarele vii sunt, desigur, mai grele.



*

Cel mai mare peste
Rechinul-balena (Rhincodon typus)
Unde traieste: vestul Oceanului Atlantic
Dimensiuni: 12 m lungime, 13 t greutate
Ce mai stim despre el: Se hraneste cu pesti, moluste si crustacee; in ciuda dimensiunilor coplesitoare, nu este periculos pentru om. Este o specie destul de rara si de putin cunoscuta.



*

Cel mai mare sarpe
Anaconda verde (Eunectes murinus)
Unde traieste: America de Sud
Dimensiuni: 10 m lungime, peste 100 kg greutate
Ce mai stim despre el: Chiar daca, oficial, recordul de lungime ii apartine pitonului reticulat din Asia (Python reticulatus), anaconda este considerat de catre specialisti drept sarpele cel mai solid, ca volum si masa corporala.



*

Cea mai masiva reptila
Crocodilul de mare (Crocodylus porosus)
Unde traieste: Australia
Dimensiuni: pana la 8 m lungime, 1,5 t greutate
Ce mai stim despre el: Poate trai atat in apele dulci, cat si in cele salmastre (salcii) de la gurile fluviilor. Se hraneste cu pesti, serpi, pasari acvatice, mamifere, chiar si cu alti crocodili.



*

Cea mai mare soparla
Varanul din Komodo (Varanus komodoensis)
Unde traieste: insula Komodo si alte cateva insulite din Indonezia
Dimensiuni: 3 m lungime, 80 kg greutate
Ce mai stim despre el: Carnivor, ataca mistreti, cerbi si capre; daca nu are succes la vanatoare, se multumeste cu cadavre. Distrugerea padurilor indoneziene afecteaza grav aceasta specie.



*

Cea mai lunga migratie
Chira arctica (Sterna paradisaea)
Unde traieste: tundra arctica
Dimensiuni: 35 cm lungime, 300 g greutate
Ce mai stim despre ea: Recordul ei consta in lungimea incredibila a calatoriei pe care o face in fiecare an: 30.000 km. Chira arctica migreaza, in fiecare an, de la Cercul Polar de Nord pana in Antarctica si inapoi.



*

Singurele pasari care pot zbura inapoi
Colibri (Trochilidae)
Unde traiesc: America de Nord, Centrala si de Sud
Dimensiuni: Exista cca 300 specii de colibri, cea mai mica - Mellisuga helenae - are doar 5 cm lungime, cea mai mare - Patagona gigas - ajunge la 21 cm.
Ce mai stim despre ele: Se hranesc cu nectar si contribuie la polenizarea unor plante.



*

Cea mai mare pasare
Strutul african (Struthio camelus)
Unde traieste: Africa
Dimensiuni: 2,5 m inaltime, 130 kg greutate
Ce mai stim despre el: Povestea cu ascunderea capului in nisip nu e adevarata, iar poza de aici e doar pentru amuzament. Strutul african este si pasarea care depune cele mai mari oua, in marime absoluta: 1,5 kg.



*

Pasarile care depun cele mai mari oua
Kiwi (Apteryx sp.)
Unde traiesc: Australia
Dimensiuni: de marimea unei gaini, cantaresc cca 1,8 kg
Ce mai stim despre ele: Oul depus de kiwi cantareste cam 25% din greutatea pasarii. Pentru comparatie, e ca si cum o femeie de 60 kg ar naste un bebelus de 15 kg.



*

Cel mai mic mamifer
Chitcanul etrusc (Suncus etruscus)
Unde traieste: Africa, Asia, sudul Europei
Dimensiuni: 3,5-5 cm lungime, 2 g greutate
Ce mai stim despre el: Imparte titlul cu o specie de liliac din Thailanda: liliacul-bondar (Craseonycteris thonglongyai).



*

Cel mai mare mamifer
Balena albastra (Balaenoptera musculus)
Unde traieste: in toate oceanele
Dimensiuni: 30 m lungime, 170 t greutate
Ce mai stim despre ea: Balenele nu au dinti, ci fanoane (lame de consistenta cornoasa, foarte dese), prin care filtreaza apa, retinand crustaceele marunte; acestea constituie hrana lor, din care consuma cateva tone pe zi.



*

Cel mai rapid mamifer
Ghepardul (Acinonyx jubatus)
Unde traieste: Africa
Dimensiuni: 1,3 m (corpul), plus o coada de 80 cm; 60 kg
Ce mai stim despre el: Poate atinge viteza de 110 km/h, chiar daca doar pentru cateva secunde (suficient pentru a prinde erbivorele iuti ale savanei). Si are nevoie doar de doua secunde pentru a ajunge de la 0 la 75 km/h.

Top 10 Crocodilieni fiorosi


Crocodilii, monstri ancestrali si zeitati ale apelor, fiare cumplite care cutreiera deopotriva fluviile si lacurile tropicale, scufundandu-se si in subconstientul nostru precum o ancora atavica care ne aminteste de vremurile de demult, cand tremuram la orice clipocit de apa. Crocodilienii au stapanit planeta inca de acum 220 milioane ani, vanand de la stramosii dinozaurilor pana la oamenii din zilele noastre. Secretul lor rezida in propriul design si in infatisare, ramase neschimbate de-a lungul timpului. Sa-i cunoastem, asadar, pe cei mai teribili crocodilieni de ieri si de azi!


10. Rhamphosuchus crassidens

Acum cateva milioane de ani, mai precis in perioadele Miocenului si Pliocenului, in locul unde astazi este peninsula Indiana, haladuia prin ape cel mai mare membru al familiei gavialilor care a trait vreodata. Se inrudea cu gavialii actuali de care il deosebeau doar talia sa impresionanta si forma botului asemanatoare unui cioc. De altfel, numele sau stiintific de Rhamphosuchus se traduce prin “crocodilul cu cioc”. Giganticul gavial arhaic atingea o lungime record de 15-18 metri, dupa cum certifica paleontologii care i-au analizat fosilele.



Forma ciocului sau, foarte asemanatoare cu a gavialilor actuali, sugereaza ca Rhamphosuchus era o reptila acvatica specializata in prinderea diverselor specii de pesti stravechi care alcatuiau peste 90% din dieta acestui pradator superspecializat. Analizele ADN au relevant ca giganticul mancator de peste era indeaproape inrudit cu gavialul (Gavialus gangeticus) care mai supravietuieste azi doar in cateva rauri si lacuri din India si Nepal.

 

9. Ceratosuchus burdoshi

Paleontologii il considera “Crocodilul cu coarne”, singurul de acest fel dintre  crocodilienii fosili. Ceratosuchus a fost un aligatorid primitiv care traia in lacurile si raurile din centrul Americii de Nord de astazi, in perioada  Paleocenului si Eocenului. Paleontologul William Bartels a descoperit in anul 1984  resturi fosile care contineau cranii, mandibule si placi osteoderme din regiunea cervicala care apartinusera unui aligator fosil cu infatisare stranie. Craniul sau prezenta deasupra orbitelor doua protuberante in forma de coarne, formate din expansiunile osoase crescute in partea occipitala a craniului si orientate in sus.



Paleontologii considera ca straniile excrescente aveau un rol de identificare si recunoastere sociala, Ceratosuchus fiind o specie de reptila care traia in grupuri mari, de-a lungul surselor de apa. Ceratosuchus mai prezenta o adapatare unica printre toti crocodilienii, fie ei fosili sau actuali. Dintii sai din partea posterioara a maxilarelor, turtiti si rotunjiti, avand forma unor masele primitive, erau folositi pentru sfaramarea scoicilor si melcilor acvatici, care constituiau principala sursa de hrana a acestei specii astazi disparuta.

 

8. Mekosuchus

Crocodilienii din genul Mekosuchus prezinta o serie de insusiri unice printre rudele lor. Astfel, erau singurii crocodilieni complet terestri, adaptati la o viata care excludea totalmente mediul acvatic. Faceau parte intr-o subfamilie proprie, Mekosuchinae si traiau in Australia si insulele Pacificului de Sud in perioadele Miocenului si Ecocenului.



Au existat 4 specii: Mekosuchus inexspectatus, kolpokasi, sanderi si whitehunterensis. Toate prezentau o dentitie adaptata hranirii cu moluste. Specia Mekosuchus kolokasi a supravietuit pana acum 3.000 de ani pe insulele Efate si Vanuatu. In momentul in care primii oameni au colonizat aceste insule din Pacificul de Sud, stranii crocodilieni de pamant, adaptati mersului in viteza si alergarii, au fost vanati pana la extinctia totala, intrucat aveau o talie de maximum 2 metri lungime si nu prezentau periculozitate pentru primele echipe de vanatori samoani care i-au intalnit.

 

7. Aligatorul american (Alligator mississippiensis)

Cel mai mare membru al familiei aligatorilor traieste si astazi in numar mare in zonele subtropicale mlastinoase din sud-estul Statelor Unite ale Americii, indeosebi in Florida, Louisiana, South Carolina, Georgia, Alabama, Mississippi, Arkansas, Texas si Oklahoma. Aligatorii se hranesc in special cu pesti, pasari de apa, broaste, serpi, testoase si mamifere. Aligatorii de talie mare sunt capabili sa ucida si pume sau ursi negri americani, dupa cum certifica unele cazuri. Cu toate ca un exemplar adult este perfect capabil sa omoare un om, aligatorii se tem de oameni si cauta sa-i evite, neconsiderandu-i printre prazile lor obisnuite. In acest sens, apare o statistica de anul trecut conform careia din 275 de atacuri ale aligatorilor, doar un numar de 17 s-au dovedit a fi fatale pentru oameni.



Aligatorii au in spate una din rarele povesti de succes ale unei specii care se afla candva in pericol de disparitie si care, datorita masurilor de protectie adecvate, a reusit sa isi revina in mod spectaculos. Pe langa alte diferente de ordin fiziologic care-i separa de crocodili, aligatorii au un temperament mult mai bland si tolerant decat al crocodililor. Cu toate ca cel mai mare aligator avea o lungime de 5,8 metri, adulti din acesta specie masoara astazi, in general, intre 2,7- 3,4 metri.

 

6. Crocodilul Cubanez (Crocodylus rhombifer)

Crocodilii din arhipelagul Cubei alcatuiesc, probabil, cea mai interesanta specie dintre toti crocodilienii actuali. Din nefericire, ei fac parte dintr-o specie periclitata, ocupand cel mai mic habitat dintre toate speciile de crocodili. Astazi, se intalnesc doar in mlastina Zapata din nordul Cubei si in mlastina Lanier din Insula Juventud. Arealul lor istoric se intindea, insa, pana in Bahamas si Insulele Cayman.



Spre deosebire de rudele lor, crocodilii cubanezi au cea mai intensa coloratie a epidermei, solzii cei mai aspri si mai proeminenti, precum si picioare neobisnuit de lungi si puternice pentru un crocodil. Rhombifer este cel mai inteligent crocodil, detinand si recordul celei mai agresive si violente specii de crocodil din intreaga lume. Mai mult decat atat, o colonie de crocodili cubanezi dintr-o gradina zoologica din Gatorland, Florida, a demonstrat tipare de comportament de vanatoare in haita, fapt de asemenea unic printre rudele sale. Asta in conditiile in care este un crocodilian de talie mica, care in general nu depasesc 3,5 metri in lugime. Se estimeaza ca, astazi, mai supravietuieste un efectiv de circa 3.000 – 6.000 de exemplare.

 

5. Crocodilul de apa sarata (Crocodylus porosus)

Gigantul lumii reptiliene din prezent este si pradatorul suprem de-a lungul intinsului sau areal care ocupa Australia, Indonezia, Malaezia, Peninsula Indochina si coasta de est a Indiei. Este capabil sa vaneze prazi variate de la pesti mici si pasari de apa, pana la marele bivol salbatic indian. Crocodilul de apa sarata ramane unul dintre cei mai periculosi dusmani naturali ai omului. In mediul acvatic, Porosus este capabil sa inoate la fel de bine ca un delfin.



Trebuie amintit ca acesta specie este singura dintre toti crocodilienii actuali care e capabila sa traiasca deopotriva in apele sarate ale oceanelor si in cele dulci ale raurilor si mlastinilor. Un mascul adult poate depasi lejer lungimea de 6 metri, impartind titlul de cel mai mare crocodil cu crocodilul de Nil. Exista un caz documentat in care un crocodil de apa sarata a ucis un armasar de tractiune in greutate de o tona, in mai putin de un minut. Datorita faptului ca traieste in zone dens populate, acest crocodil este responsabil de cele mai multe atacuri asupra omului dintre toate speciile actuale de crocodili.

 

4. Crocodilul de Nil (Crocodylus niloticus)

Denumirea sa ne face sa credem ca aceasta specie traieste indeosebi in fluviul Nil. Nimic mai fals. Crocodilul de Nil se intalneste in majoritatea lacurilor, mlastinilor si raurilor din Africa, cu exceptia deserturilor Sahara, Namib si Kalahari. Exemplarele care traiesc in rauri si fluvii au un colorit mai deschis, cu nuante mai contrastante decat cele care-si duc viata in lacuri si mlastini. Este un pradator redutabil si periculos, care manaca orice, de la pesti si scoici, la zebre, bivoli si chiar lei si leoparzi. Conform datelor semnalate de celebrul expert in viata crocodililor, Dr. Brady Barr, un crocodil adult musca cu o forta uluitoare de 22 kN, ceea ce il face vietuitoarea cu cea mai puternica muscatura dintre toate animalele din prezent.



Crocodilul de Nil atinge o lungime medie 3,5-5 metri si o greutate de circa 500 kilograme, pentru un mascul. Cel mai mare crocodil de Nil vanat vreodata, a fost un mascul impuscat in Tanzania, care avea o lungime de 6,45 metri si o greutate de 1090 kilograme. Cel mai mare crocodil de Nil in viata este (celebrul) Gustave, un monstru de 6,7 metri lungime, care traiesste in malstinile din Burundi. Responsabil de moartea a zeci de localnici si creditat ca a ucis chiar un hipopotam, Gustave a fost vedeta a numeroase documentare... precum si a unor incercari nereusite de a fi capturat viu. Gustave a fost vazut ultima oara cand se bronza nestingherit la soare pe plajele raului Ruzizi, in luna ianuarie a anului curent.

 

3. Sarcosuchus imperator

Este un crocodilian disparut care trait in perioada Cretaciului timpuriu, in raurile si lacurile Africii de pe atunci. A fost unul dintre cei mai mari crocodilieni care a vietuit vreodata, impartind tronul in egala masura cu teribilii Deinosuchus si Purussaurus. Intre anii 1997-2000, o echipa de paleontologi condusa de expertul Paul Sereno a descoperit in desertul Sahara cel mai mare si mai complet schelet de Sarcosuchus. Avea o talie dubla comparativ cu cei mai mari crocodilieni de astazi. Un exemplar adult de Sarcosuchus dezvolta o lungime de circa 12 metri si o greutate de pana la 8 tone! Asta in conditiile in care Sarcosuchus crestea pe toata durata vietii sale, asemenea crocodilienilor din zilele noastre.



Daca pana de curand se credea ca Sarcosuchus era un adevarat calau de dinozauri, noile analize ale fosilelor sale indica cu totul altceva. Astfel, in ciuda taliei respectabile, Sarcosuchus era - de fapt - un mare pescar, botul sau prezenta aceleasi caracteristici cu ale gavialului, ruda sa de astazi, un alt crocodil specializat in prinderea pestilor. In sprijinul acestor presupuneri vine si craniul sau care prezinta niste falci impresionante, dar subtiri si lungi, care nu ar fi putut rezista zbaterilor unui dinozaur. Sarcosuchus ramane totusi cel mai mare crocodil pescivor care a trait vreodata, precum si singurul crocodilian disparut caruia i-a fost descoperit scheletul complet.

 

2. Purussaurus brasiliensis

In timpul unor sapaturi fosilifere in santierul Solimones din jungla amazonina, o echipa de paleontologi a dat peste resturile unui crocodilian absolut enorm. Era anul 1982, ramas in istoria paleontologiei drept anul in care s-a descoperit, probabil, cel mai infiorator dintre toti crocodilii. Studiile anterioare au relevat, totusi, ca magnificul Pursussaurus nu era chiar un crocodil, ci mai degraba un stramos indepartat al caimanilor din zilele noastre. Craniul acestui monstru absolut din perioada Miocenului avea o lungime de 1,5 metri, de unde rezulta ca mandrul posesor al acestuia avea o lungime de 12 metri.



Se cunosc putine lucruri despre viata si obiceiurile sale, cercetatorii estimand ca era un ucigas de temut, putine animale reusind sa scape din falcile sale de cosmar. Mamifere mari, broaste testoase, chiar si alti crocodili cadeau des prada atacului fulgerator al lui Purussaurus. Cercetatorii care i-au studiat cu atentie craniul si dintii, avanseaza ideea ca monstrul a fost probabil creatura cu cea mai puternica muscatura care a trait vreeaodata pe Terra. Pana la descoperirea de noi fosile, Purussaurus ramane cel mai mare rival al regelui Deinosuchus.

 

1. Deinosuchus rugosus

Ocupantul locului intai este tot un crocodilian fosil, un adevarat abator cu falci si un mare dusman al dinozaurilor. Deinosuchus rugosus a trait acum circa 70 milioane ani in perioada Cretacicului, cand ingrozea dinozaurii care se aventurau in preajma raurilor si lacurilor din America de Nord. Atingea o lungime de 12-15 metri si o greutate de 8-9 tone. Infatisarea sa era asemanatoare cu a crocodililor de astazi, Deinosuchus parand cumva o copie gigantica a acestora. Avea o durata de viata de 60-70 ani, similara cu a crocodilienilor moderni. Dintii sai, adevarate pumnale zdrobitoare, impodobeau o pereche de falci capabile sa atinga forta uluitoare de 18.000 newtoni, atunci cand crocodilul suprem musca cu toata puterea dintr-un dinozaur imprudent, prada sa favorita.



Nici macar Tyrannosaurus rex nu avea o arma atat de puternica. De fapt, toti cercetatorii cad de acord asupra faptului ca regele dinozaurilor carnivori s-ar fi aflat in pericol de moarte, daca indraznea sa se apropie de un lac in care pandea Deinosuchus. Nici talia sa impresionanta, nici caracterul sau agresiv nu l-ar fi scapat pe regele tiran din gura de cosmar a celui mai teribil crocodil. Distributia fosilelor sale sugereaza ca Deinosuchus prefera habitatul estuarelor, comportament similar cu al crocodilului de apa sarata din zilele noastre. Probabil ca imensul crocodil se aventura si in oceane in cautare de prada, atunci cand dinozaurii erau constienti de prezenta sa si evitau raurile. Datele obtinute sugereaza ca Deinosuchus era pradator alfa in regatul sau, un exemplar adult fiind la adapost de atacurile oricarui dinozaur carnivor. Crocodilul suprem a disparut cu mult timp inainte de aparitia omului, schimbarile climatice, coroborate cu lipsa prazii, ducand probabil la extinctia unuia dintre cele mai impresionante animale de prada care au trait vreodata.

 

De ce au încetat egiptenii să mai construiască piramide?

După o perioadă în care au construit piramide pentru a-şi îngropa morţii iluştri, egiptenii antici au renunţat la aceste construcţii şi au trecut la îngroparea în mormintele din Valea Regilor. De ce au încetat să mai înalţe spectaculoasele monumente piramidale? O nouă teorie propune o explicaţie neaşteptată: tocmai din cauză că ajunseseră să le construiască prea bine.

Ideea îi aparţine lui Peter James, inginer constructor, care a fost chemat în Egipt pentru a ajuta la conservarea a ceea ce a mai rămas din învelişul exterior al „Piramidei Înclinate” (sau Piramida Romboidală) – una dintre piramidele din necropola regală de la Dahshur, la 40 km sud de Cairo.
Iniţial, piramidele erau îmbrăcate la exterior cu plăci netede de piatră calcaroasă, dar acest înveliş exterior a dispărut, în cazul multora dintre ele.
Teoria curentă susţine că aceste plăci au fost furate de diverşi hoţi oportunişti, în decursul timpului.
Dar, dacă această teorie ar putea explica dispariţia învelişului din partea de jos a piramidelor, ea nu explică şi distrugerile localizate mai sus. Peter James a observat că nu existau urme de schele sau indicii ale tăierii intenţionate şi simetrice a blocurilor de piatră în partea superioară a piramidelor; degradarea părea să fi avut loc la la întâmplare.
Peter James şi-a prezentat observaţiile în jurnalul STRUCTURE, elaborând totodată o nouă teorie asupra modului în care avusese loc degradarea învelişului exterior al piramidelor; el crede că acest fenomen i-ar fi făcut, în cele din urmă, pe egipteni să renunţe la ridicarea acestor construcţii care cereau o muncă enormă, dar se degradau rapid în ceea ce priveşte aspectul exterior.
Cauza ar fi , după opinia lui Peter James, dilatarea termică, proces care ducea la modificarea volumului pietrei în funcţie de variaţia temperaturii şi care, cu timpul, a dislocat plăcile de piatră şi le-a făcut să se desprindă şi să cadă.
În timpul zilei, temperaturile la suprafaţa învelişului piramidelor pot ajunge la 40 grade Celsius, în timp ce noaptea scad până la 3 grade Celsius; aşadar, temperatura fluctuează, zilnic, cu 37 de grade în medie. Astfel, blocurile de material de construcţie îşi măresc şi reduc volumul în mod repetat, ceea ce determină, în timp, dislocarea lor.

Fotografiile făcute Piramidei Înclinate arată cum dialtarea termică a determinat deplasarea blocurilor de piatră spre margini, unde, în cele din urmă, s-au desprins.
Pe măsură ce piatra se mişca, praful şi nisipul care cădeau din ele umpleau spaţiile dintre ele, reducând spaţiul în care pietrele aveau loc să se dilate şi să se contracte.
Multiplicând această mişcare, repetată zilnic, cu numărul de zile care au trecut de la ridicarea piramidei, se poate înţelege de ce învelişul exterior s-a deplasat spre extremităţi, unde pietrele venite din direcţii opuse s-au presat între ele până când s-au desprins şi au căzut. Atunci, ar fi putut fi adunate de oameni şi luate de lângă piramidă.
Piramida Înclinată este una dintre ele mai bine păstrate piramide egiptene şi oferă un prilej excelent de a cerceta modul în care s-a produs degradarea învelişului.
Peter James este de părere că motivul pentru care Piramida Înclinată mai are încă porţiuni mari din înveliş, în vreme ce alte monumente de acelaşi gen, precum Marea Piramidă şi Piramida Roşie, nu mai păstrează nimic din el, este, în mod ironic, tocmai faptul că Piramida Înclinată a fost construită mai prost decât celelalte două.
Pe măsură ce egiptenii deveneau mai pricepuţi la construirea piramidelor şi dezvoltau tehnici de construcţie mai performante, pietrele erau tot mai bine îmbinate, golurile dintre ele dispărând, astfel încât structurile nu mai puteau absorbi forţele produse de dilatările şi contracţiile repetate ale pietrei de calcar.
În cazul piramidelor mai bine construite, apăreau mai rapid crăpături în învelişul exterior şi, crede Peter James, acesta ar putea fi motivul pentru care egiptenii şi-au mutat, în cele din urmă, necropolele în Valea Regilor. Tocmai perfecţiunea piramidelor a devenit cea mai mare imperfecţiune a lor, învelişul lor neted fiind distrus tocmai de precizia cu care a fost construit.
 

10 Mancaruri ciudate

Ceea ce noua ni se poate parea scarbos sau nici macar nu ne gandim ca s-ar putea gati si chiar ca unii oameni mananca asa ceva, mancaruri neobisnuite sau mancaruri ciudate, in unele tari sunt mancaruri obisnuite sau chiar delicatese.
In acest articol dorim sa iti prezentam unele dintre cele mai ciudate mancaruri din diverse colturi ale lumii. Desi in lume sunt foarte multe preparate culinare ciudate, care mai de care mai scarboase si mai neobisnuite, noi am ales 10 care ni s-au parut iesite din comun si in acelasi timp interesante.
1. Kopi Luwak, este cea mai scumpa cafea din lume, jumatate de kilogram costa intre 120 si 600 de dolari. Ce face ca aceasta cafea sa fie atat de speciala este ca boabele sunt obtinute din excrementele unui animal de marimea unei pisici, Common Palm Civet. “Boabele” de cafea colectate sunt usor spalate si prajite pentru a nu le distruge aroma.

2. Penisul de bou este o adevarata delicatesa in tarile orientale, in timp ce in tarile Vestice se foloseste drept hrana pentru caini. De cele mai multe ori se consuma fiert sau prajit, dar la fel de bine se poate manca si crud. Unii spun ca au gustul foarte asemanator cu cel al calamarilor.

3. Cuiburile de pasare, sunt construite de lastuni care isi lipesc cuibul scuipand un compus chimic, care se intareste in contact cu aerul. Acesta este motivul pentru care in China acest compus este cel mai scump produs animal si este considerat o delicatesa. In contact cu apa, cuiburile devin gelatioase si sunt consumate adesea ca supa sau ca desert.

4. Caterpillar Fungus, este o specie de ciuperci parazite care creste pe larvele insectelor. Ciuperca intra in corpul omizilor, omorandu-le si mumificandu-le, pentru ca in primavara sa poata iesi din pamant prin corpul acestora. In unele tari aceasta ciuperca parazita se consuma impreuna cu omida moarta. Ciuperca este adesea folosita ca medicament pentru combatarea starilor de oboseala sau chiar cancer, de catre chinezi si tibetani, de asemenea este si un bun afrodisiac. Se mai poate folosi si ca ingredient pentru supe.

5. Sobolanii sunt o mancare obisnuita in Coreea de Sud, unde sunt vanati si mancati zilnic, pentru ca sunt o masa ieftina, iar gustul lor seamana cu cel de pui. Nu este doar mancarea saracilor, in China fiind serviti chiar si la restaurante.

6. Creierul de maimuta nu este numai o mancarea scarboasa, dar este si una foarte riscanta, deoarece consumand-o poti contacta diverse bloi de creier fatale. Creierul se mananca chiar crud in unele parti ale Chinei. Descrierea servirii creierului de maimuta este oripilanta. Se aduce maimuta vie, intr-un cos la masa, deasupra caruia se pune o placa de lemn cu o gaura in centru. Se scoate capul maimutei prin acea gaura, i se rade blana de pe cap, apoi cu ajutorul unei dalte si al unui ciocan se face o incize in varful capului, iar partea de sus a craniului este inlaturata. Cu o lingura se iau bucati de creier, care trebuie consumat inainte ca maimuta sa moara.

7. Paienjenii din Cambogia se cresc special pentru a fi consumati, fiind mancati prajiti. Au o textura crocanta, iar unii considera ca au un gust asemanatori cu al crabilor.

8. Larvele de albina, denumite hachinoko in China si Japonia, au devenit foarte populare in urma cu cativa ani, atunci cand satenii, in lipsa de peste sau orice fel de carne, au fost nevoieti sa gaseasca o alta sursa de proteine. Larvele sunt gatite adesea in sos de soia, avand un gust dulceag si o textura faramicioasa.

9. Balut, este un ou de rata clocit care contine un interior fetusi de rata dezvoltati aproape in intregime. Acesta se mananca direct din coaja si sunt considerate delicatese in Filipine, Cambogia si Vietnam. Aceste preparate se vand pe strazi, noaptea de catre bucatari ambulanti si se crede despre ele ca sunt puternice afrodisiace si foarte bogate in proteine. Se servesc adesea cu bere, iar in timp ce mananci vei vedea pene, capul, aripile si scheletul fatului care abia se formeaza.

10. Sangele si fierea de sarpe sunt de asemenea considerate o delicatesa in Jakarta centrala, unde acestea se prepara in scopuri medicinale. Metoda de preparare este urmatoarea: se taie capul sarpelui si se stoarce sangele intr-un vas de sticla, se adauga fierea si apoi se serveste ca tratament impotriva problemelor respiratorii, problemelor de piele, dureri de burta sau indigestii. Curajul de a bea sangele care se scurge direct din corpul sarpelui este considerat o dovada de barbatie

Lacurile africane ale morţii

Oricât de ciudat ar părea la prima vedere, există lacuri care împrăştie moartea în jurul lor. Nu au apărut din cauza omului, iar apele lor nu sunt radioactive, nici nu conţin produse toxice aruncate acolo de oameni. Sunt, pur şi simplu, nişte lacuri naturale, dar care prin istoria lor şi geologia zonei sunt nişte pericole semnificative la adresa oricăror forme de viaţă din apropiere. Au fost numite, nu fără temei, "lacurile morţii" din Africa.



Aşa-numitele lacuri ale morţii sunt situate în inima Continentului Negru, cu precădere în statele Camerun şi Ruanda. Cel care deţine cel mai mare record de victime umane şi animale este Lacul Nyos din Camerun. Periculosul lac este situat la circa 322 kilometri nord-vest de capitala Yaoundé, în plină junglă tropicală, şi la doar 50 kilometri de frontiera cu Nigeria. Este un lac care umple craterul unui vulcan inactiv din Câmpia Vulcanică Oku, situată de-a lungul zonei cu activitate vulcanică care străbate acestă ţară centrafricană. Zona a fost activă timp de milioane de ani, după ce vestul Africii şi America de Sud s-au desprins una de alta în urma deplasării plăcilor tectonice.

Lacul Nyos este înconjurat de vechi depozite piroclastice şi râuri de lavă solidificată. Cu toate că este situat în craterul unui vulcan stins, există o pungă magmatică situată sub lac, la adâncimea de aproximativ 80 kilometri. Această pungă magmatică emite dioxid de carbon şi alte gaze toxice, care sunt eliberate prin fisuri naturale direct în apa lacului. Gazele se dizolvă în izvoarele naturale care se varsă în lac, iar vaporii mortali se ridică de pe suprafaţa lacului.

Nyos nu este un lac de dimensiuni impresionante, are o lungime de doar 2 kilometri, o lăţime maximă de 1,2 km - dar este adânc de 208 metri.
Este unul dintre cele trei lacuri din întreaga lume ale căror ape sunt suprasaturate cu dioxid de carbon, celelalte find Lacul Monoun din Camerun şi Lacul Kivu din Congo.
Punga magmatică de sub el alimentează apele sale cu circa 90 milioane tone de dioxid de carbon.


Este un lac cu ape stratificate termal. Are straturi de apă mai calde şi mai puţin dense spre suprafaţă, deasupra apelor mai reci şi mai dense. După lungi perioade de timp, dioxidul de carbon din apele reci se dizolvă treptat şi se ridică la suprafaţă. În majoritatea timpului, lacul este stabil, iar dioxidul de carbon rămâne depozitat în straturile de ape adânci. Cu toate acestea, din când în când, când apa este suprasaturată, sau intervine un fenomen geologic de genul unui cutremur sau alunecare de teren, mari cantităţi de dioxid de carbon ajung la suprafaţă.

Catastrofa din anul 1986

Cu toate că o scurgere subită de dioxid de carbon foarte concentrat a dus la moartea a 37 de localnici care locuiau pe malurile Lacului Monoun, incidentul petrecut în anul 1984 nu a fost perceput ca un avertisment asupra a ceea ce urma să se producă pe Lacul Nyos.

Cu toate acestea, doi ani mai târziu, pe 21 august 1986, o erupţie limnică (fenomen geologic foarte rar, în care dioxidul de carbon situat sub apele unui lac erupe şi se ridică la suprafaţa apei) asemănătoare s-a produs şi pe Nyos.
Dezastrul a fost ucigător: s-a eliberat brusc în aer o cantitate de 1,6 milioane tone de dioxid de carbon. Otrava s-a adunat într-un nor care s-a ridicat cu viteza de 100 kilometri pe oră. Circa 1.700 oameni de pe o rază de 25 kilometri din jurul lacului au murit pe loc. Aceeaşi soartă au avut-o şi cele peste 3.500 de animale domestice din zona afectată. Satele Cha, Nyos şi Subum au fost cele mai afectate de norul de dioxid de carbon hiperconcentrat.

Dioxidul de carbon este de 1,5 ori mai dens decât aerul, iar din această cauză norul s-a lăsat ulterior în jos şi s-a deplasat spre văile unde se aflau câteva sate. Norul se deplasa cu viteza medie de 20-50 kilometri pe oră, iar aproximativ 4.000 de săteni au reuşit să fugă din calea sa, o parte din ei suferind ulterior de probleme respiratorii, diverse leziuni şi chiar paralizii. Nu se cunoaşte cu exactitate cauza care a generat această scurgere de gaze cu efecte catastrofale. Majoritatea geologilor care au investigat fenomenul cred că o alunecare de teren a stat la baza producerii sale, dar unii dintre ei cred că este posibil să se fi declanşat o mică erupţie vulcanică pe fundul lacului. A treia posibilitate ia în calcul ploile reci şi puternice care au afectat o parte din malurile lacului.


S-a luat în considerare şi probabilitatea producerii unui cutremur de magnitudine mică, dar cum nimeni nu a raportat aşa ceva în dimineaţa dezastrului, aceasta rămâne ipoteza cea mai puţin plauzibilă.
Oricare ar fi fost cauza, rezultatul s-a concretizat prin amestecul rapid dintre apele de adâncime suprasaturate cu straturile superioare de apă; prin urmare, reducerea presiunii a permis dioxidului de carbon hiperconcentrat să se evapore rapid la suprafaţa apei, formând astfel devastatorul nor toxic.

Cum o nenorocire asemănătoare poare izbucni oricând, pe data de 18 august 2005, dr. Isaak Njilah, un geolog din cadrul Universităţii din capitala Yaoundé a sugerat că barajul natural alcătuit din rocă vulcanică se poate prăbuşi oricând în decursul viitorului apropiat. Fenomenul de eroziune a afectat peretele de rocă, formând deja fisuri în partea sa superioară. Activitatea seismică provocată de fundaţia vulcanică a lacului poate duce la cedarea peretelui de rocă, ceea ca va duce la scurgerea a peste 50 milioane metri cubi de apă care vor inunda statele nigeriene Taraba, Benue, precum şi nord-vestul Camerunului, teritorii unde trăiesc mai mult de 10.000 de oameni.

Guvernul camerunez, prin vocea dr. Gregory Tanyi-Leke din cadrul Institutului Geologic de Cercetări Miniere, admite că peretele este slăbit, dar nu consideră că prezintă pericol iminent. O echipă de experţi din cadrul ONU, condusă de Olaf Van Duin şi Nisa Nurmohamed din partea Ministerului Olandez de Transport şi Lucrări Publice, a inspectat barajul în luna septembrie 2005 şi a confirmat că este şubrezit, anticipând că poate ceda peste 10-20 ani. În ciuda riscului reprezentat de cantităţile uriaşe de dioxid de carbon, precum şi de prăbuşirea în orice moment a barajului, tot mai mulţi oameni se stabilesc în zonă...

Lacul Kivu şi transformarea unui factor de risc natural într-o sursă de energie

Situat între Rwanda şi Republica Democrată Congo, Lacul Kivu este unul dintre cele mai mari lacuri africane. Apele sale bogate în peşti oferă o valoroasă sursă de hrană pentru circa 2 milioane de suflete. Dar în apele din Kivu mai există ceva - ceva mortal. Şi nu este vorba de crocodili sau hipopotami, ci de acelaşi dioxid de carbon prezent şi în lacurile Monoun şi Nyos. La adâncimea de 300 metri, apele de aici conţin mari cantităţi din acest gaz. Conform cercetărilor recente, Lacul Kivu deţine circa 265 kilometri cubi de dioxid de carbon şi 65 kilometri cubi de metan.



"Este o zonă preponderent vulcanică, iar mare parte din dioxidul de carbon pătrunde în lac prin fisurile din stratul vulcanic care alcătuieşte fundul lacului", explică profesorul Brian Moss din cadrul Universităţii din Liverpool. Gazele dizolvate sunt menţinute în apele lacului graţie presiunii ridicate de la adâncime. Cu cât presiunea este mai mare, cu atât mai gazele se dizolvă mai mult în apă. Cu toate acestea, saturaţia în gaze a apelor de adâncime este acum atât de ridicată încât Kivu se află sub o presiune îngrijorătoatre. Este posibil, deci, ca în situaţia unui cutremur sau unei scurgeri de lavă în lac, apele sale de adâncime să se ridice la suprafaţă şi să provoace astfel emisii masive de gaze.

"Gândiţi-vă la o sticlă cu o băutură răcoritoare carbogazoasă. Dioxidul de carbon a fost dizolvat în băutura respctivă. Cât timp este sub presiune, nu face bule, deci nu se ridică la suprafaţă. Dar atunci când desfacem dopul unei sticle cu o băutură carbogazoasă, presiunea se reduce considerabil, iar gazul iese afară.", explică profesorul Moss.

Cercetătorii estimează că Lacul Kivu conţine de peste 1.000 ori mai multe gaze decât lacurile Nyos şi Monoun. Dacă prezenţa cantităţii uriaşe de dioxid de carbon reprezintă un motiv suficient de îngrijorare, existenţa metanului aduce riscul unor explozii de proporţii apocaliptice, în cazul în care se ridică la suprafaţă, iar în apropiere este vreo sursă de foc.

"Metanul singur nu poate provoca totuşi o exploxie instantanee odată ce a ajuns deasupra luciului de apă. Dar sunt suficiente surse de foc pe malurile lacului", susţine profesorul Robert Hecky care lucrează în cadrul Larges Lake Observatory de pe lângă Universitatea din Minnesota. Pe lângă aceste date, studiile recente au observat creşteri semnificative ale concentraţiei metanului din lac.
"În prezent, luăm mostre din sedimentele de pe fundul lacului. Încercăm astfel să reconstruim trecutul geologic al acestui lac pe parcursul ultimilor 10.000 ani. Avem deocamdată dovezi ale unor explozii serioase care s-au petrecut în trecutul său. Dar nu ştim încă puterea sau frecvenţa exploziilor produse", afirmă profesorul Hecky.

Într-un efort de a preîntâmpina producerea unei explozii de mari proporţii, autorităţile rwandeze lucrează la un plan de canalizare a apelor de mare adâncime şi de extragere a gazelor dizolvate.
În acestă direcţie, au amplasat pe lac o barjă cu echipamente specifice şi încearcă extragerea metanului. Acest gaz valoros va fi transportat prin conducte speciale către ţărmul rwandez, unde va fi folosit în cadrul unei noi centrale energetice. Însă dioxidul de carbon va fi din nou introdus în lac, pentru a se evita astfel ajungerea sa în atmosferă şi amplificarea efectului de seră. După extragerea metanului, Lacul Kivu va deveni, oricum, ceva mai puţin periculos.


Existenţa unor mari cantităţi de gaz metan a atras atenţia multor companii care vor să investească în acest proiect, intitulat KivuWatt.
Rwanda este o ţară săracă, cu puţine resurse energetice, fapt care o propulsează în topul ţărilor africane cu cele mai mari costuri asociate energiei. Aproape jumătate din curentul electric folosit aici este produs prin intermediul motorinei. Experţii estimează că, prin darea în folosinţă a centralei KivuWatt, se va dubla cantitatea de curent electric generat în Rwanda.

Dar riscurile nu sunt deloc mici, după cum avertizează şi expertul în probleme de mediu, Sinclair Knight Merz, care declară că, în cazul în care centrala KivuWatt nu este administrată corect, se poate ajunge la explozii majore sau la eliberarea de gaz metan înapoi în lac. Ingienrul Augusta Umutoni, care conduce echipa guvernamentală care monitorizează proiectul, respinge ideea anterioară, dar îşi manifestă îngrijorarea cu privire la faptul că procesul de extracţie ar putea modifica chimia lacului.

Există aşadar riscul ca apele de suprafaţă să devină mai acide sau să ducă la fenomenul înfloririlor algale. Ambele posibilităţi înseamnă veşti proaste pentru pescarii din Kivu şi comunităţile de pe malul lacului. Din acest motiv proiectul, va fi demarat la scală redusă, pentru a observa astfel, în siguranţă, impactul său asupra mediului ambiant din zonă.
Dacă proiectul reuşeşte, unul dintre cele trei lacuri ale morţii din Africa va putea deveni, în premieră, un adevărat lac al vieţii.

Creierul creşte în dimensiuni atunci când învăţăm o limbă străină

Un nou studiu arată că învăţarea unei limbi noi duce la creşterea creierului. Cercetătorii suedezi au efectuat această cercetare pe recruţii din cadrul Academiei de Interpreţi aparţinând Forţelor Armate Suedeze, măsurându-le creierul înainte şi după ce au participat la un program de învăţare a unei limbi străine.

Studenţii care sunt acceptaţi în această academie încep fără a cunoaşte limba studiată (printre care se numără araba, rusa sau mandarina) şi ajung să o vorbească fluent după 13 luni de studiu. Recruţii acceptaţi în Academia de Interpreţi studiază de dimineaţă până seara, şapte zile pe săptămână, într-un ritm mult mai rapid decât în orice alt curs de limbi străine.
Cercetătorii au comparat studenţii de la Academia de Interpreţi cu un grup de control, format din studenţi ce urmau cursuri de medicină şi de ştiinţe cognitive în cadrul Universităţii Umeå. Oamenii de ştiinţă au ales aceşti studenţi ca grup de control pentru că şi ei studiau în mod intens, dar altceva decât limbi străine.
Ambele grupuri au fost supuse unor scanări RMN înainte şi după 3 luni de studiu intensiv. Rezultatele cercetării au arătat că structura creierului era neschimbată la grupul de control, însă în cazul studenţilor care învăţau limbi străine, anumite părţi ale creierului crescuseră în dimensiuni. Oamenii de ştiinţă au observat că hippocampusul (o parte a creierului ce joacă un rol important în navigaţia spaţială şi în învăţarea unor noi informaţii) şi alte părţi ale creierului erau mai mari.
„Am fost surprinşi să vedem că anumite părţi ale creierului se măriseră în funcţie de cât de bine se descurcau studenţii cu respectivul material şi în funcţie de cât efort au fost nevoiţi să depună pentru a ţine pasul”, a explicat Johan Mårtensson, cercetător la Universitatea Lund.
Cercetătorii au observat că studenţii care deprinseseră noile limbi prezentau o creştere mai mare a hippocampusului şi a zonelor din cortexul cerebral asociate învăţării (precum gyrusul temporal superior) decât cei care nu se descurcau la fel de bine.
De asemenea, oamenii de ştiinţă au observat că studenţii care depuseseră mai mult efort în învăţarea altei limbi prezentau o creştere mai mare în regiunea motorie a cortexului cerebral (gyrusul frontal median). Cercetătorii afirmă că aceste zone se dezvoltă în funcţie de cât de uşor îi este studentului să înveţe o limbă nouă.
Mai multe cercetări au arătat că boala Alzheimer se dezvoltă mai târziu în creierul persoanelor bilingve sau multilingve, acelaşi mesaj fiind repetat de cercetătorii suedezi: deprinderea unei limbi străine ajută la menţinerea creierului în formă.
„Chiar dacă nu putem compara 3 luni de studiu intens cu o întreagă viaţă a unui bilingv, există suficiente date care sugerează că învăţarea limbilor străine reprezintă o metodă eficientă de protejare a creierului”, a concluzionat Mårtensson.
Sursa: Medical Daily

10 nume marci de vin  :)))

De la “Grasul Ticalos” la “Un vin de “rahat” ” , descopera 10 nume de vin bizare

Fat bastard

“Fat bastard” un vin francez produs si distribuit de un parteneriat anglo-francez, este un brand in continua crestere, reusind sa vanda in America peste 400 000 de sticle intr-un singur an.
Bitch

Un vin de origine din Australia, pe nume “Bitch” , pe acea eticheta neagra acest cuvant obscen se repeta de nu mai putin de 77 de ori .
Le Vin de Merde

Jean-Marc Speziale, ce detine un mic restaurant in Aniane langa Montpellier, Franta, a fost asa de suparat de calitatea vinurilor ce ii erau livrate incat s-a hotarat sa riposteze. Si-a facut propriul vin de serie, iar pe eticheta a inscriptionat numele de “Vin de Merde” in traducere libera.
Oops

Arrogant Frog

Arrogant Frog sau in traducere “Broasca aroganta”
Elephant on a Tightrope

Elephant on a Tightrope sau in traducere “Elefantul pe sarma”
Frog’s Piss

Nu cred ca mai este nevoie de vreo traducere…

Cat’s Pee on a Gooseberry Bush

Cat’s Pee on a Gooseberry Bush sau “Pisica urinand pe un tufis de coacaze”
Mad Housewife

Acest vin are ca target femeile si a fost denumit coresunzator “Mad Housewife” sau “Gospodina nebuna”. Sloganul sau : “Cum ar fi fericirea casniciei fara un pic de vin” .
Blasted Church

“Biserica distrusa”

10 curiozitati medicale bizare

De la incapacitate de a recunoaste vocile familiale la transplantul fetei descopera 10 povesti din lumea medicala ce cu siguranta te vor uimi.
1. Phonagnosia

Phonagnosia este o tulburare foarte rara caracterizata prin incapacitatea de a recunoaste oamenii dupa vocile lor. Persoanele ce sufera de aceasta tulburare se pot angaja in conversatiile fata in fata, dar au dificultati in comunicarea la telefon, deoarece nu pot identifica persoana cu care vorbesc. Cele mai multe dintre cazurile documentate de phonagnosia au fost inregistrate in cazul persoanelor cu leziuni cerebrale cauzate de lovituri la cap sau accidente vasculare cerebrale. Din ianuarie 2009, revista Neuropsychologia, a publicat un studiu de caz al unei femei ce s-a constatat ca s-a nascut cu aceasta tulburare. Potrivit studiului, o femeie de 60 de ani, cunoscuta sub numele de KH, are dificultati in a recunoaste vocile atat ale persoanelor familiare cat si ale celebritatilor, si, de asemenea, se lupta sa invete sa recunoasca vocile straine.
Dr. Brad Duchaine de la Colegiul Universitar din Londra, co-autor al studiului, spune: ” Recunoasterea vocii poate sa nu para a fi la fel de importanta ca si recunoasterea fetei, cu toate acestea, ne bazam pe recunoasterea vocii in vietile noastre de zi cu zi, pentru a identifica oamenii de la telefon sau cei de la radio.”
KH, a fost constienta de problema ei de la o varsta frageda si se pare ca a fost ca un handicap pentru ea dar s-a ferit cat mai mult de conversatiile telefonice, raspunzand numai “programat” sau solicitat, astfel stiind intotdeauna cu cine vorbeste sau cu cine va trebui sa vorbeasca.
Ca si informatii suplimentare, in timpul studiului , Duchaine si Lucia Garrido, membri ai Institutului UCL of Cognitive Neuroscience, au folosit o serie de teste pentru a evelua capacitatea lui KH de a recunoaste chipuri, voci, emotii vocale, perceptia vorbirii si muzicii. KH a picat testele de recunoastere a vocii, dar s-a comportat bine la toate celelalte teste. Ea poate identifica emotiile vocale, poate recunoaste de asemenea o melodie celebra (dar nu poate identifica interpretul) si discerne diferite instrumente muzicale.
2. Pomul din plaman

Cand tanarul Artyom Sidorkin in varsta de 28 de ani a suferit o interventie chirurgicala pentru a elimina o tumoare canceroasa ce ii creea dureri toracice acute, personalul medical din Izhevsk , Urali, Rusia, a fost uimit sa vada un copac mic ce crestea in interiorul plamanilor pacientului lor. Cei cinci centimetrii ai ramurilor de brad au fost descoperiti atunci cand chirurgul Vladimir Kamashev, a luat proba din plamanul omului pentru o biopsie. Dr. Kamashev isi aminteste : “Am crezut ca am o halucinatie, am rugat asistentul meu sa imi confirme ceea ce vad, i-am spus : “Vino si vezi asta – am luat un brad de aici” El a dat din cap in stare de soc, am clipit de trei ori sa ma asigur ca ceea ce vad este real ” . Medicii cred ca Sidorkin a inhalat o samanta ce s-a depus in tesutul lui pulmonar. Samanta a incoltit acolo si a crescut pana a inceput atingerea capilarelor in tesut, provocandu-i lui Sidorkin dureri extreme. Ramura a fost in cele din urma eliminata. “A fost foarte dureros, dar sa fiu sincer nu am simtit nici un obiect strain in mine” a declarat Sidorkin in urma bizarei experiente, “Sunt atat de usurat ca nu este cancer”.
Un incident asemanator s-a raportat si in 2007 de catre medicii chinezi care, dupa ce au operat o fetita in varsta de zece luni cu probleme de respiratie au gasit un fir de iarba ce crestea in plamanul ei drept.
3. Situs Inversus

Cand Ashok Shivnani din Mumbai, India, in varsta de 64 de ani, a fost pe cale de a suferi o intervetie chirurgicala pentru a elimina o tumoare de sapte centimetrii de-a lungul rinichiului sau drept, medici au descoperit ca are o afectiune congenitala rara numita situs inversus. Organele lui Shivnani sunt pozitionate invers ( de exemplu dispunerea organelor sale este o imagine in oglinda cu cele ale unui om normal). Ecografiile au aratat ca aorta si vena cava inferioara au fsot inversate, la fel ca si celelalte organe ale sale si vasele de sange. “Cand am vazut primele rapoarte si radiografii am crezut, de fapt, ca unul dintre colegii mei au gresit cand le-a scos.” a declarat Dr. Anoop Ramani, chirurgul care a supravegheat intreaga operatiune de indepartare a tumorii lui Shivnani.
Desi medicii care l-au examinat pe Shivnani au crezut ca este singura persoana in viata ce sufera de aceasta afectiune rara, s-a aflat mai tarziu ca mai exista cel putin doua astfel persoane in lume care sufera de aceasta afectiune. Randy Foye, un jucator de baschet american,ce s-a constatat ca avand situs inversus, si actrita canadiana Catherine O’Hara care a declarat in mai multe interviuri ca pozitia organelor ei este inversata. Persoanele cu situs inversus sunt de obicei asimptomatice si nu isi pot da seama de conditia lor medicala pana cand nu sunt examinati de catre medici.
4. Alergia la copii

Joanne Mackie, o mama de 28 de ani din Erdington, West Midlands, a descoperit, dupa ce a nascut primul ei copil, ca are o boala rara de piele numita Pemphigoid Gestationis, ceea ce o face sa fie alergica la propriul ei copil. Mackie a dezvoltat eruptii cutanate grave si basici dureroase la scurt timp dupa nasterea fiului ei, James. Ranile din piele ii erau atat de chinuitoare incat nu a putut resista si a fost nevoita sa isi acopere bratele cu prosoape umede pentru a le proteja in timp ce isi hranea copilul. Aceasta boala, ce pare sa afecteze o mama din 50000, apare atunci cand anticorpii ce in mod normal protejeaza placenta devin “confuzi” si ataca pielea.
“La inceput, cand mi s-a spus ca sunt alergica la propriul meu copil am crezut ca este un fel de gluma”, a spus Mackie, “Dar atunci cand mi s-a explicat mai detaliat am fost complet devastata. Am simtit ca s-a terminat lumea, era sfasietor sentimentul “. Dupa o luna de la nastere si dupa un tratament cu o serie de steroizi puternici, Mackie a fost in masura sa tina copilul in brate fara nici o durere. “Am descoperit ca o imbratisare a propriului copil este cel mai pretios lucru din lume.” a mai delcarat aceasta.
Informaţii suplimentare: Pemphigoid Gestationis apare frecvent in timpul sarcinii in trimestrul al doilea sau al treilea si / sau imediat dupa nastere. Aceasta alergie dispare de obicei in urma tratamentului cu corticosteroizi cum ar fi prednison.
5. “Mintea artistica”

Sandy Allen a fost diagnosticata cu tumoare maligna pe creier in lobul temporal stang, medicii salvandu-i viata prin eliminarea tumorii si a partii de creier afectata. In timp ce Sandy era la recuperare, avand sesiuni de terapie prin arta a inceput sa aiba o pasiune intensa pentru aceasta. Deoarece partea stanga a creierului , care este centrul analitic si al logicii a fost sever afectat din cauza intervenţiei chirurgicale, partea dreapta, parte ce este declarata a fi centrul emotional si creativ, a început sa se “dezvolte” mai mult. Expertii cred ca acesta este motivul pentru schimbare brusca de comportament a lui Sandy Allen. Impulsurile ei artistice au dus la transformarea casei sale intr-un studio de arta cu zidurile acoperite de colaje colorate pe care ea insasi le-a facut.
Exista unii oameni, printre care si Sandy Allen, care au inceput sa aiba aptitudini artistice uimitoare din cauza unor boli ce le-au afectat creierul. De exemplu, pictorul Alison Silva care a constatat o imbunatatire semnificativa a abilitatilor de a picta dupa ce a descoperit ca are o tumoare (una ce nu ii punea in pericol viata) ce incepuse sa ii creasca pe creier. In ciuda migrenelor, a insomniei ,a halucinatiilor si a riscului ridicat al unei hemoragii, Silva a decis sa isi continue cariera si a optat pentru a nu indeparta tumoarea, in ciuda tuturor indoielilor medicilor.
6. Sirenomalia

In data de 27 aprilie 2004, in Huancayo, Peru, Milagros Cerron s-a nascut cu un defect congenital rar cunoscut sub numele de “sirenomalie”, ceea ce inseamna ca picioarele ei erau lipite, oferindu-i aspectul de sirena. Odata cu acest defect, Milagros are si un rinichi deformat, tractul digestiv, urinar si genital impartasesc acelasi tub. Aceasta malformatie, este declarata a fi mortala pentru nou-nascuti, si mor in termen de doua zile dupa nastere din cauza organelor ce nu functioneaza normal.
7. Auto-cezariana

Ines Ramirez Perez, o taranca ce traieste in Rio Talea, Mexic, este considerata a fi singura femeie din lume care si-a facut singura operatia de cezariana si a supravietuit. In martie 2000, Ines era singura in casa, insarcinata in luna a opta, cand a intrat in travaliu. Dupa 12 ore de durere chinuitoare, copilul inca nu se nascuse iar cea mai apropiata moasa era la 80 km distanta, cand a decis sa isi faca singura operatia de cezariana, cu toate ca nu avea nici un fel de pregatire medicala. Dupa ce a baut o sticla de alcool pentru a nu mai simti durerea. Cu ajutorul unu cutit de bucatarie de 15 cm, Ines si-a facut o incizie de 17 cm in abdomen pe unde a scos copilul, dupa care i-a taiat cordonul ombilical cu o foarfeca. La o ora dupa sinistra operatie, a lesinat. Cand s-a trezit din lesin, si-a acoperit abdomenul sangerand cu hainele si si-a trimis fiul de 6 ani dupa ajutoare. Saisprezece ore mai tarziu, Ines a fost internata in spital unde a suferit o serie de interventii chirurgicale pentru a trata complicatiile aparute in urma “auto-cezarienei”. Uimitor, la zece zile dupa operatie, a fost externata. Baietelul pe care l-a nascut a fost numit Orlando Ruiz Ramirez, a supravietuit calvarului si este complet sanatos.
Un urma experientei avute, Ramirez a declarat : “Nu am mai putut suporta durerea. In cazul in care copilul meu murea aveam de gand sa mor si eu dar totusi m-am gandit ca Dumnezeu ne va salva vietile amandurora.”
8. Barbatul insarcinat

Thomas Beatie, un barbat transexual din Oregon, Statele Unite ale Americii, a atras atentia mass-mediei din intreaga lume cand a decis sa faca al doilea copil al sau, in pantelcele inca functionale ale femeii ce a fost, atunci cand sotia sa, Nancy, a devenit infertila, din cauza unei histerectomii. Beatie, care fusese inainte femeia cu numele de Tracy Lagondino, a suferit o interventie chirurgicala de schimbare a sexului si a devenit din punct de vedere fizic barbat, dar organele feminine si le-a pastrat in caz ca vroia vreodata sa mai faca un copil. Beatie a scris un articol despre sarcina in publicatia “The Advocate” in care spunea: “Sterilizarea nu este o cerinta pentru schimbarea de sex, asa ca am decis doar la reconstructia pieptului cu ajutorul unei terapii de testosteron, dar am pastrat drepturile mele de reproducere. Dorinta de a avea un copil biologic nu este o dorinta a sexului barbatesc sau femeiesc, ci este o dorinta umana. ” Sarcina a fost un succes, si Beatie a nascut o fetita pe 29 iunie 2008. Dupa aceasta au mai urmat alte doua sarcini la fel de reusite in urma carora s-au nascut doi baieti.
9. Omul copac

Dede Koswara, un barbat indonezian in varsta de peste treizeci de ani, a obtinut foarte multa expunere media, cand a fost descoperit a avea o afectiune ereditara rara a pielii, cunoscuta sub numele de displazie Lewandowsky-Lutz. Aceasta afectiune consta in cresterea incontrolabila a negilor pe piele, devenind nodurosi, solzosi si acoperind o mare parte a corpului, mai ales in jurul mainilor si picioarelor, prin urmare, a capatat porecla de “omul copac”. Pentru Koswara tot calvarul a inceput atunci cand s-a taiat la genunchi la varsta de cincisprezece ani. Atunci a fost infectat cu tulpina virusului uman papilomavirus (HPV).
Din cauza bolii sale, a fost nevoit sa renunte la slujbele sale de constructor si pescar si a inceput sa lucreze cu o trupa de “ciudati” calatorind prin tara. In cele din urma, sotia sa de zece ani l-a parasit, invocand probleme financiare. Din fericire pentru el, cazul sau a atras atentia publica, iar donatiile si banii ce au venit de la guvern l-au ajutat sa primeasca tratamentul necesar. Dupa numai putin de noua operatii si mai mult de opt kilogramde de condiloame ce au fost eliminate de pe corpul lui, Koswara, a putut sa iti vada iarasi conturul mainilor si picioarelor pentru prima data dupa aproximativ douazeci de ani.
Displazia Lewandowsky-Lutz (de asemenea cunoscuta si ca Epidermodysplasia Verruciformis ) este o tulburare ereditara strans legata de riscul ridicat de cancer de piele. Desi, de obicei, se manifesta la bolnavii cu varsta cuprinsa intre 12 luni si 20 de ani, ca si in cazul lui Dede Koswara, dar poatea aparea uneori si in afara acestui interval .
10. Transplantul de fata

Isabelle Dinoire din Valenciennes, Franta, a fost prima persoana din lume ce a suferit o operatie plastica de transplant partial de fata. Chirurgii i-au reparat fata femeii in varsta de 38 de ani, dupa ce a fost desfigurata in urma atacului unui caine. O echipa de medici, condusa de Dr. Bernard Devauchelle, a efectuat operatia pe data de 27 noiembrie 2005, la Centrul Universitar din Amiens, Franta. Operatia a implicat prelevarea unei bucati triunghiulare ce urma sa ii fie transplantata in zona nasului si a gurii de la o donatoare aflata in moarte cerebrala si reconstruirea fetei deteriorate a pacientei Dinoire. Cativa ani mai tarziu, pe langa faptul ca aspectul fetei s-a imbunatatit considerabil, Dinoire a reusit sa iti recastige complet controlul asupra muschilor faciali.
Isabelle Dinoire, in conformitate cu majoritatea rapoartelor, se pare ca a fost mutilata de labradorul ei, dupa ce a luat o supradoza de somnifere, iar cainele, incercand sa o trezeasca si sa o readuca in simturi a inceput sa zgarie si sa sfasie cu unghiile fata acesteia. Mai tarziu cainele a fost eutanasiat din ordinul familiei lui Dinoire.

Gamerii văd lumea diferit”: cum ne ajută jocurile video creierul?[/color]

Jocurile video ne ajută creierul să folosească mai bine şi mai repede indiciile vizuale, spun oamenii de ştiinţă.
„Gamerii văd lumea diferit. Ei sunt capabili să extragă mai multe informaţii din scenele vizuale”, a explicat Greg Appelbaum, de la Duke School of Medicine.

La această concluzie au ajuns oamenii de ştiinţă după ce au realizat un studiu pe 125 de studenţi dintre care o parte erau gameri înrăiţi şi o parte non-gameri. Fiecare participant a fost supus la o sarcină ce le analiza memoria vizuală senzorială. În timpul experimentului, o serie de opt litere apăreau pe ecran doar pentru o zecime de secundă. După o întârziere care varia între 13 milisecunde şi 2,5 secunde, pe ecran apărea o săgeată ce indica spre un cerc în care fusese afişată o literă. Atunci, subiecţii erau întrebaţi ce literă văzuseră în acel lor. Indiferent de interval, persoanele care se jucau excesiv jocuri video s-au descurcat mult mai bine decât restul participanţilor.
Cercetări anterioare realizate de alţi specialişti au descoperit că gamerii răspund mai repede la stimulii vizuali având capacitatea de a urmări mai multe elemente decât cei care nu se joacă. În jocurile de tip „first-person shooters”, jucătorul face, cât de repede poate „interferenţă probabilistică” referitoare la ceea ce văd, adică iau decizii privitoare la un personaj pozitiv sau negativ care se mişcă într-o anumită direcţie. Mai mult, Appelbaum susţine că odată cu trecerea timpului şi acumularea experienţei, jucătorul devine şi mai priceput la realizare „interferenţei probabilistice”. „Au nevoie de mai puţine informaţii pentru a ajunge la concluzia probabilistică şi astfel procesul se realizează mai repede”.
Sistemul vizual filtrează informaţia pe baza a ceea ce văd ochii, în timp ce informaţiile nefolositoare se şterg destul de rapid. Gamerii scapă de informaţiile nefolositoare la fel de repede ca toată lumea, dar se pare că, în cazul lor, sistemul vizual acumulează mai multe informaţii de la început.
Cercetătorii s-au întrebat care ar fi motivele pentru care gamerii au o capacitatea mai bună de a realiza interferenţe probabilistice mai bune ca restul lumii. Ei au presupus că acest lucru poate depinde de faptul că gamerii fie văd mai bine, fie reţin indiciile vizuale pentru mai mult timp, fie îşi îmbunătăţesc capacitatea de a lua decizii.
Pe baza rezultatelor din studiu, Applebaum susţine că pare să nu fie vorba de faptul că jucătorii reţin indiciile vizuale pentru mai mult timp. În schimb, ceilalţi doi factori s-ar putea să joace roluri importante în acest proces.

Cine deţine cel mai puternic supercomputer din lume?

Cele mai mari şanse de a ocupa primul loc pe lista celor mai puternice computere ale lumii le are Tianhe-2, formidabila maşinărie construită în China.

Cu peste 3 milioane de procesoare, Tianhe-2 poate efectua mai mult de 30 cvadrilioane de calcule pe secundă, depăşind cu mult precedentul record, deţinut de Titan, supercomputerul de la Oak Ridge National Laboratories din SUA, care poate realiza doar 17,59 de cvadrilioane de operaţii pe secundă.
În curând urmează să fie publicată o listă oficială a celor mai puternice supercomputere (Top500), iar specialiştii „pariază” deja pe Tianhe-2 ca ocupant al primului loc.
Este încă un semn al avansului economic şi tehnologic extraordinar al Chinei, ţară care în 2001 nu avea niciun computer în Top500 şi care, iată, depăşeşte acum Statele Unite ale Americii în ceea ce priveşte deţinerea “computerului suprem”.
Statele Unite, multă vreme puterea dominantă în ceea ce priveşte tehnologia supercomputerelor, nu va avea un sistem comparabil decât, probabil, în 2016, când Departamentul pentru Energie al SUA ar urma să construiască un supercomputer numit Trinity, comparabil ca performanţe cu Tianhe-2. După opinia specialiştilor, progresul în acest domeniu a fost frânat de criza economică – mai ales în 2010 – care a redus drastic investiţiile în cercetare în această ramură a tehnologiei.
Tianhe-2 este încă şi mai remarcabil prin faptul că este “foarte chinezesc” – include, în proporţie foarte mare, componente relizate în China, atât în ceea ce priveşte hardware-ul, cât şi software-ul. Rulează o versiune specială de Linux, numită Kylin, dezvoltată de Universitatea Naţională pentru Tehnologii de Apărare, din China şi foloseşte chiar procesoare chinezeşti pentru instrumentele de management. Singurele componente americane sunt microprocesoarele Intel folosite pentru calculele matematice (e drept, acestea sunt componente-cheie, cele care permit sistemului să atingă performanţele sale excepţionale.) Dar specialiştii cred că, în viitorul apropiat, şi acestea vor fi înlocuite cu componente dezvoltate în China.

Ce-i mana pe ei in lupta?


Dorinta de a infrunta si depasi granitele lumii cunoscute, ispita nemuririi, neastamparul migrator, obsesiile civilizatoare? Sau pofta de putere, lacomia, nevoia de a se substitui divinitatii, sub semnul vremelnic al unei autoritati lumesti tiranice? Toate laolalta, ori numai unele dintre ele? Fie si doar enumerandu-i pe marii „arhitecti“ de imperii, ne vom da seama cat de greu e de trasat un portret unitar al Cuceritorului.


356-323 i.Hr., adica 33 de ani. Atata a trait Alexandru, fiul lui Filip al II-lea al Macedoniei. In acest interval mai scurt decat o viata de om, dar, prin consecintele sale, de lungimea eternitatii, a supus intreaga Grecie, a cucerit uriasul imperiu al Persiei si s-a pregatit sa ia cu asalt actuala Peninsula Arabica. Aidoma lui Columb, Alexandru a schimbat cursul istoriei. O data cu el, vechiul Polis a cedat locul Statului. A creat ideea imperiala si a intemeiat o monarhie in care a difuzat cultura elena.

 Multi au vazut in el un precursor al lui Hitler sau al lui Stalin, in timp ce pentru altii a fost un profet al fraternitatii universale si al armoniei rasiale. Aceste interpretari moderne profund contradictorii nu fac decat sa reflecte diversitatea judecatilor pe care cuceritorul le-a suscitat inca din timpul vietii. In vreme ce generozitatea si capacitatea sa practic nelimitata de munca starneau admiratia tuturor celor care l-au cunoscut, spiritul sau curios si deschis tuturor experientelor a provocat banuiala ca s-a dedat moravurilor „orientale“, fapt ce a iscat deindata numeroase povesti de scandal. De cealalta parte, sunt istoriile, mult mai numeroase, care ii descriu harul de conducator. Plutarh povesteste ca, inainte de plecarea spre Asia, in anul 334 i.Hr., Alexandru le-a facut daruri coplesitoare prietenilor sai, pana-ntr-atata incat sa constate ca nu mai are suficiente resurse pentru viitoarea expeditie. „Dar pentru tine, rege, ce-ai pastrat? Speranta, a raspuns Alexandru. Ei bine, a spus Perdiccas, atunci asta o sa-mpartim cu tine, noi, tovarasii tai de arme.“

Bunul stapan al satrapilor: Darius
„Darius al lui Istaspe“, cum i-a spus Eminescu, a fost unul dintre cei mai de seama suverani ai Asiei antice.

 Luptand pe mai multe fronturi deodata, cu o energie si o inteligenta iesite din comun, Darius a reusit, fara sa fie de stirpe regala, sa puna mana pe tronul persan, infrangandu-i pe magul Gaumata si pe alti opt pretendenti. Dupa 7 ani de stradanii si 19 batalii, fiul lui Vishtaspa sau Hystaspe se proclama rege. In anul 512 i.Hr. cucereste Gandhara si Valea Indului, apoi porneste prima mare expeditie impotriva scitilor din Europa, care, potrivit obieciurilor de lupta ale nomazilor, il atrag din ce in ce mai adanc in interiorul stepei. Darius are intelepciunea sa dea inapoi inainte sa fie doborat. Printr-un general al sau, supune cetatile grecesti din Tracia, iar in 499 i.Hr. face fata revoltei ioniene, plecata din Milet si sustinuta de atenieni. Ca sa se razbune pe acestia din urma, porneste primul Razboi Medic, caruia i se pune capat la Marathon, in anul 490 i.Hr. La putina vreme dupa asta, face din Egipt a 6-a satrapie (din totalul de 23 de provincii conduse de satrapi) a imperiului sau, isi asigura sprijinul clerului egiptean si ii ridica, la Theba, un templu zeului Ammon. Construieste orasul mitic Persepolis si impune o singura lege pentru toate popoarele cucerite, manifestand o larga toleranta fata de religia si obiceiurile fiecaruia.

 

Glorie si desertaciune: Napoleon Bonaparte
„Sa traiesti invins si vaduvit de glorie inseamna sa mori zi de zi“, spunea cel mai cutezator razboinic francez al tuturor timpurilor. Oscar Wilde afirma fara tagada ca „secolul al XIX-lea a iesit in mare masura din creierul lui Napoleon“. Si astazi, inca, Micul Caporal nu lasa pe nimeni indiferent. Zeu sau impostor, capcaun sau salvator, Prometeu sau despot, Attila sau Cezar, nou Alexandru cel Mare sau precursor al lui Hitler (minus nota rasista), responsabil pentru ireversibilul declin francez sau, dimpotriva, culme a gloriei nationale, strateg genial care a suferit infrangeri uriase, Napoleon Bonaparte ramane eroul celei mai mari epopei a timpurilor moderne, cel care a facut turul Europei calare, din esec in victorie si, de aici, direct in Panteon. De la primul sau triumf impotriva armatelor hispano-engleze, la Toulon, trecand prin batalia Piramidelor, prin Abukir, Muntele Tabor, Trafalgar, Jena sau Moscova, omul care si-a asezat singur coroana imperiala pe crestet si-a asternut sub ea si cununa de spini a propriului martiriu. Parasit de adoratori si de prieteni, a murit singur, cu otrava disperarii in suflet si cu cea, la fel de letala, pe care se pare ca i-au administrat-o dusmanii, in trup.

Veni, vidi, vici: Cezar
Caius Julius Caesar s-a nascut la Roma in anul 100 i.Hr., pe 13 ale lunii Quinctilis, numita mai tarziu Iulius (de unde si luna iulie), in cinstea sa. A murit in timpul Idelor lui Marte, la anul 44 i.Hr., asasinat de un grup de conspiratori printre care se afla si fiul sau adoptiv Marcus Junius Brutus. Cariera lui politica a urmat un curs constant ascendent – tribun militar, chestor, edil si apoi pretor. In anul 60 i.Hr., formeaza, impreuna cu Pompei si Crassus, un triumvirat; in 59 este numit consul, iar in 58 porneste celebrul „bellum gallicum“, razboiul impotriva galilor, incheiat, in anul 51, prin victoria de la Alesia. Este momentul cand triburile adunate in jurul lui Vercingetorix sunt pacificate („pax romana“), dupa ce pierdusera sute de mii de vieti omenesti. Cezar se intoarce triumfal in Italia trecand Rubiconul si, dupa moartea lui Crassus si alungarea lui Pompei, devine singur stapanitor al Peninsulei Italice. Dupa o suita impresionanta de alte victorii in Spania, Grecia, Asia (unde l-a infrant pe fiul lui Mithridate, regele Pontului, ocazie cu care a scris lapidara sa misiva catre Senat: „Veni, vidi, vici“) sau Africa (luptele de la Thapsus), Cezar ajunge dictator absolut al lumii cunoscute, titlu decernat de Senat pentru o perioada de 10 ani. Infrumuseteaza si modernizeaza Roma, construieste un port la varsarea Tibrului, ridica din ruine Corintul si Cartagina, isi iarta toti dusmanii politici si rosteste, inocent-nedumerit, atunci cand vede pumnalul lui Brutus manjit cu propriu-i sange: „Tu quoque, fili mi?“

Cum se traduce cuceritor in spaniola? Hernando Cortéz...
Celebrul conchistador s-a nascut in 1485 la Medellin (nu este vorba de barlogul drogurilor din Columbia, ci de un orasel iberic din Extramadura, in apropiere de Sevilla), ca fiu al unui scutier sarman. Dupa doar doi ani de studii la Universitatea din Salamanca, unde invata notiuni de drept si ajunge sa stapaneasca limba latina, incepe o viata tumultuoasa, plina de orgii si dueluri. Se imbarca pe un vas cu destinatia Santo Domingo, lupta ca ofiter in Cuba si, dupa multe acte de bravura, primeste titlul de alcade de Santiago de Baracoa si se imbogateste. Cum spiritul de aventura nu-i da pace, acosteaza, in 1519, pe tarmul Mexicului, la Tabasco, unde ii supune rapid pe localnicii indieni. Marsaluieste spre capitala azteca, unde suveranul Montezuma ii deschide portile dupa indelungi ezitari. Dupa ce reprima violent razmeritele bastinasilor si comite oribile acte de cruzime, Carol Quintul il numeste guvernator al Mexicului. Cu vistieria doldora si cu constiinta la fel de incarcata, cuceritorul moare in dizgratie, iar hispano-americanii ii profaneaza mormantul.

Infruntandu-i pe vandali: Justinian din Bizant
Flavius Petrus Sabbatius Justinianus s-a nascut la Tauresium (aproape de actualul Skopje), in anul 483 d.Hr., intr-o modesta famile de iliri romanizati. Desi foarte departe de tron, printr-un fericit concurs de imprejurari, dar si datorita personalitatii sale puternice si aplecarii catre studiu, Justinian este pregatit sa devina, in 527, capul Imperiului Bizantin. Se inconjoara de colaboratori admirabili, o ia de sotie pe Teodora (si ea de origine umila) si isi fixeaza drept scop suprem reconstruirea Imperiului Roman in jurul bazinului Marii Mediterane. Primul pas: cucerirea regatului vandalilor din nordul Africii si doborarea lui Gelimer (cel care il pusese pe fuga pe predecesorul sau probizantin Hilderic).  Manate de furia cuceririlor, armatele lui Justinian supun Corsica, Sardinia si Sicilia. Increderea data de aceste triumfuri il poarta pe suveran pe urmele ostrogotilor, in Italia, unde cucereste Napoli, Roma (in 536) si Ravenna (540), in ciuda rezistentei disperate a regelui Vitiges. In 554 impune suzeranitatea bizantina si in regatul vizigotilor. Reunificat, cu un pret urias, imperiul incepe sa fie reconstruit din temelii. De la jurisprudenta (Codul lui Justinian) pana la edificii (Biserica Sfanta Sofia) sau la politica religioasa, influenta imparatului este covarsitoare pentru progresul Europei.

Culoarea aurului: Francesco Pizarro
Un alt mare conchistador al Indiilor, Francesco Pizarro (nascut, potrivit lui Garcilaso de la Vega, in anul 1475), este cel care a ingenuncheat Imperiul Incas (Peru) si a atins miticul Eldorado. Afland ca, undeva in interiorul continentului, localnicii arunca ofrande de aur in apele unui lac, ofiterul Pizarro porneste intr-acolo, din Panama, impreuna cu 100 de oameni. Dupa incredibile peripetii, boli si accidente, tovarasii sai vor sa dea inapoi. Din mijlocul grupului de supravietuitori, Pizarro face un pas inainte si, cu un gest ce sfideaza teama, trage cu spada o linie pe sol, de la est la vest. Indicand sudul, le spune companionilor: „Prieteni, de partea asta se afla moartea, chinurile si foamea.“ Apoi arata nordul spunand: „De cealalta, placerea. Sunteti martori ca am fost primul aflat in nevoie. Cel dintai cand a fost vorba de atac si ultimul cand s-a pus problema sa ne retragem. In partea asta mergem spre Spania, ramanand saraci; de cealalta in Peru, ca sa ne imbogatim si sa ducem cuvantul Domnului nostru Iisus Hristos. Voi alegeti!“ Asa fac si au facut marii cuceritori: le-au dat mereu senzatia celor pe care ii foloseau drept carne de tun ca ei sunt cei ce aleg. In 1578, Pizarro este ucis, precum Cezar, de un grup de conjurati, cu lovituri de sabie.

Parlez-vous le russe? Petru I
Proclamat tar al Rusiei in 1682 si devenit cel dintai imparat al ei, intre 1721 si 1725, Petru cel Mare (Piotr Alexeevici Romanov) era mare la modul absolut: doi metri inaltime. Mare si la sfat, Petru i-a infrant pe tatarii din Crimeea, a dat lovituri grele armatelor otomane, a cucerit parti importante din Suedia, pana la granita cu Finlanda, a anexat teritoriile baltice si si-a extins imperiul, in est, pana la granita cu China. A modernizat Rusia, si-a barbierit boierii, a frantuzit moravurile, a construit Sankt Petersburg-ul pe malurile Nevei, a introdus cifrele arabe, a simplificat alfabetul chirilic si – iata ca revenim la Cezar – a introdus calendarul iulian, a insarcinat Sfantul Sinod sa conduca Biserica Ortodoxa si a ordonat sa apara primul ziar in limba rusa. Prieten al lui Cantemir si Voltaire, doi cuceritori in spatiul spiritului, Petru a intrupat cel mai rotund vis de expansiune presovietica al „Maicii Rusia“.

Duios emirul ucidea: Tamerlan
Exhumat in 1941 de catre un medic legist rus, Tamerlan sau Timur Lenk (Timur cel Schiop) s-a dovedit o huiduma: avea 1,72, ceea ce, la vremea cand vietuia si tinand seama de trasaturile sale mongoloide, era un record de inaltime. Legendele avertizau ca, in momentul in care i se va deschide mormantul, asupra lumii se vor abate mari napaste. Chiar in ziua excavarii, Hitler a lansat impotriva URSS-ului operatiunea Barbarossa. Peste timpuri, spiritul razboinic, de o nemaiintalnita cruzime, al lui Timur isi aflase reincarnarea. Schiopul-cel-de-fier s-a nascut la Samarkand, in Uzbekistan, in 1336. Natura simpatica si cu porniri de tandrete, iubitor al Coranului – asa cum si-l amintesc cei ce i-au fost aproape in tinerete –, Tamerlan ajunge emir pe la 1358 si devine un mare conducator militar. Cucereste aproape intreaga Asie Centrala, toate provinciile Persiei (inclusiv Karbala, Kurdistan si Bagdad), ajunge in Rusia si doboara rezistenta Moscovei, intreprinde campanii sangeroase pana in India si, in ultimele batalii, asaza, in semn de victorie, capete insangerate pe meterezele Alepului si Damascului. Moare in 1405, dupa ce face din Samarkand cel mai stralucitor oras al Orientului.

Suveranul „oceanic“: Gingis Han
„Asa cum nu exista decat un singur zeu invizibil in Cer, tot asa nu se afla decat un singur stapan pe Pamant, adica eu, Gingis Han. Datoria mongolilor este sa vina cand ii chem, sa dea fuga atunci cand le-o poruncesc, sa omoare pe cine vreau eu...“  Temujin (numele sau initial) s-a nascut in 1162 la Dunlunboldag, in Mongolia. Dupa o copilarie si o adolescenta calite in hartuielile crude dintre triburi, tanarul cu vocatie de lider poarta mai multe batalii cu tatarii, cu turcii naimani si cu ceilalti rivali mongoli, edifica un sistem de aliante intelepte si izbuteste sa devina conducator al clanurilor mongole in 1206, data la care istoricii consemneaza nasterea Imperiului Mongol. Temujin devine Gingis (in mongola tengis si in turca deniz inseamna mare, ocean), adica Hanul Universal, sau, literal, Oceanic. In 1211 cucereste China de Nord, dupa doar doi ani trece de Marele Zid, iar in 1215 zdrobeste capitala Yanjing (viitorul Pekin). In 1218, imperiul sau isi intinde fruntariile la vest pana la Balqash Kol, lac situat in centrul Kazahstanului de azi, si se invecineaza cu statul musulman Khwarizm, al carui teritoriu se intindea de la Marea Caspica pana la Golful Persic. In 1227, cu o armata de 180.000 de oameni, Gingis realizeaza campania sa finala, prin care supune aproape in intregime teritoriul chinez.

Napoleon, o legenda fara sfarsit

Un strigat nemaiauzit in ultimii 15 ani pe campurile de batalie ale Europei rasuna peste platoul dealului Saint-Jean: "Garda se retrage!"

Astfel lua sfarsit, pe intinderea de langa micuta localitate belgiana Waterloo, in seara zilei de 18 iunie 1815, cea mai fascinanta poveste de succes a istoriei. La nici 46 de ani, Napoleon I, cel de-al doilea fiu al unui nobil corsican scapatat, isi incheia cariera fulminanta inceputa in urma cu 22 de ani. Avea sa urmeze exilul din Sfanta Elena si apoi legenda.

Nici un alt om, cu exceptia, poate, a lui Alexandru Macedon, nu si-a influentat atat de decisiv epoca precum a facut-o Napoleon Bonaparte (1769-1821). Viata lui este aceea a unui om exceptional dotat, care a stiut sa fructifice la maximum toate oportunitatile oferite de istorie. Fara Revolutia din 1789, micul caporal, cum cu atata dragoste il alintau soldatii sai, nu ar fi reusit sa depaseasca probabil gradul de colonel, sfarsindu-si cariera in cine stie ce burg prafuit din Normandia sau Gasconia, in calitate de comandant de garnizoana. Revolutia insa a descatusat energiile oamenilor, in general ale celor tineri, punandu-le in valoare, modificand ierarhiile sociale si promovand competenta in locul originii. Napoleon nu a fost singurul caz, el alaturandu-se unei lungi liste din care putem sa-i citam pe Hoche, Marceau, Jourdan, Bernadotte, Lannes, Lefebvre, ca sa ne referim doar la segmentul militar al societatii franceze.

Ceea ce-l individualizeaza pe Napoleon in raport cu ceilalti nu este doar geniul militar, care-l plaseaza in galeria marilor comandanti de osti, alaturi de Alexandru Macedon, Iulius Cezar sau Frederic cel Mare, ci si o rara si fericita combinatie intre o putere de munca iesita din comun, o memorie fantastica si o inteligenta neobisnuita. Dormea trei ore pe noapte, fiind capabil ca, in toiul celei mai aprige batalii, sa atipeasca vreme de 10 minute, pentru ca mai apoi, refacut complet, sa ia deciziile cele mai potrivite. Victoriile de la Arcole (1796), Rivoli (1797), Abukir (1799), Marengo (1800), Austerlitz (1805), Friedland (1807), Wagram (1809), Montmirail (1814) raman niste capodopere de arta militara, prin viteza de executie, stiinta concentrarii unor forte superioare in locul si la momentul oportune, precum si prin capacitatea imparatului de a-si mobiliza si motiva soldatii. Bonaparte cunostea pe de rost numele a mii de militari, ingrijindu-se in permanenta de hrana si cazarea lor. Le cerea eforturi supraomenesti atat generalilor sai, cat si simplilor ostasi, dar ii si rasplatea pe masura. Devotamentul armatei fata de el a ramas neschimbat in pofida tradarii maresalilor, in schimb calitatea soldatilor a scazut constant, pe masura pierderilor suferite in nenumaratele razboaie purtate. Campaniile anilor 1814 si 1815 au fost duse cu tineri recruti, entuziasti dar lipsiti de experienta si vigoarea veteranilor.

Napoleon nu a fost doar un genial comandant militar, ci si un om de stat care a pus temeliile noii Frante. El a redat tarii increderea in sine, prestigiul si forta de care aceasta fusese atat de lipsita in ultimii ani ai Vechiului Regim. Puterea lui de munca l-a ajutat sa rezolve toate problemele de care s-a ocupat: infiintarea Bancii Frantei (1800), concordatul cu Vaticanul (1801), crearea ordinului Legiunii de Onoare (1802), reforma administratiei si introducerea institutiei prefectilor (1802), reforma sistemului educational si crearea liceelor (1802), dar mai ales Codul Civil (1804) care ii poarta numele si care a ramas in vigoare pana in zilele noastre.

La apogeul puterii sale, Napoleon era nu doar imparatul Frantei, ci si regele Italiei, protectorul Confederatiei Rinului si mediatorul Confederatiei Helvetice, controland si hotarand totul pentru regatele fratilor sai: Neapole, Spania, Olanda si Westfalia. Inconjurat de ministri de valoarea unui Talleyrand la Externe, Fouché la Politie, Decrès la Marina sau Gaudin la Finante, Napoleon a schimbat nu numai Franta, ci si intreaga Europa, unde a zdruncinat din temelii vechea oranduire, dotand-o cu institutii si legi noi, moderne, izvorate din spiritul Revolutiei de la 1789. Dupa caderea lui, nimic nu a mai fost ca inainte.

Deteriorarea sanatatii sale, din cauza unor solicitari excesive, credinta in infailibilitatea deciziilor proprii, indepartarea unor ministri capabili precum Talleyrand sau Fouché, increderea excesiva acordata rudelor sale, mediocritati notorii, au dus la adoptarea unor hotarari dintre care cea privitoare la atacarea Rusiei (1812) i-a fost fatala.

Napoleon parea condamnat sa invinga mereu. Insa victoriile impotriva Austriei (1797, 1801, 1805, 1809), Prusiei (1806) si Rusiei (1807) n-au facut decat sa amane scadenta. Vlaguita dupa 20 de ani de razboaie, Franta n-a putut tine pasul cu ambitia imparatului ei. Si sfarsitul a venit inevitabil, incepand cu bataliile de la Leipzig si Dresda (1813).

Campania din 1814 arata un imparat care parea sa-si fi regasit vigoarea si intuitia din anii tineretii. Era insa mult prea tarziu si abdicarea a survenit logic la 6 aprilie 1814, pe fondul unei puternice depresii, urmata de o tentativa de sinucidere.

Cele O Suta de Zile (20 martie – 22 iunie 1815) n-au facut decat sa adauge o pagina de glorie si dramatism legendei sale. Exilul pe Sfanta Elena si tratamentul la care a fost supus de catre meschinul Hudson Lowe, guvernatorul insulei, au pus aureola martiriului pe fruntea celui care devenise deja mit. Intoarcerea ramasitelor sale pamantesti, in 1840, la Paris a reprezentat apoteoza unui destin care a faurit o noua Franta, a marcat o epoca si a schimbat o lume.

"Dragostea este o prostie savarsita in doi."- Napoleon


Cu exceptia mamei sale, Letizia Ramolino Bonaparte (1749-1836), pe care Napoleon o venera, femeile nu au jucat un rol important in viata sa si nici unul in luarea deciziilor politice. Fara a fi un misogin absolut, imparatul considera menirea femeii redusa la organizarea casei si la cresterea copiilor. Asa se si explica aversiunea pe care o nutrea fata de femeile cu preocupari intelectuale, de genul doamnei de Stäel.

Initierea sexuala a viitorului imparat a avut loc pe 22 noiembrie 1787, la Paris, in compania unei prostituate din rau-famatul cartier Palais Royal. In 1795, se logodeste cu Désirée, viitoarea sotie a lui Bernadotte si regina a Suediei. Un an mai tarziu, se casatoreste cu Joséphine de Beauharnais (1763-1814), o aristocrata frivola cu destule aventuri amoroase la activ, continuate de altfel si in prima parte a mariajului. Scrisorile inflacarate pe care tanarul general i le trimite din Italia proaspetei sale mirese sunt mai degraba expresia unor redescoperite dorinte carnale decat manifestarea unei iubiri profunde. Va ramane insa atasat de ea si o va incorona imparateasa in 1804, in pofida opozitiei familiei sale. Divortul va surveni in 1809, motivul fiind sterilitatea Joséphinei. Cea de-a doua sotie, arhiducesa Maria-Luiza de Habsburg (1791-1847), ii va darui fiul mult dorit, proclamat inca din leagan rege al Romei (1811). Napoleon al II-lea va muri tanar, in 1832, purtand titlul de duce de Reichstadt.

Una dintre amantele lui Napoleon, Eléonore Denuelle, va juca indirect un rol in despartirea imparatului de Joséphine, daruindu-i acestuia un fiu, viitorul conte de Léon (1806-1881), si confirmand astfel posibilitatea lui Napoleon de a avea urmasi.

Cea mai dezinteresata femeie din viata imparatului a fost insa Maria Walewska, poloneza de origine, imortalizata pe marele ecran de divina Greta Garbo. Si ea i-a daruit lui Napoleon un baiat, pe Alexandru (1810-1868), ajuns ministru de Externe in timpul celui de-al Doilea Imperiu.

Raman monumentale gafele pe care imparatul le savarsea cu naturalete in compania femeilor. Astfel, unei doamne care tocmai ii fusese prezentata, i-a adresat replica: „Vai, doamna, dar mi se spusese ca sunteti frumoasa!“ Pe doamna de Fleury, celebra pentru aventurile ei, a intrebat-o: „Doamna, tot va mai plac barbatii?“ – la care spirituala ducesa i-a raspuns: „Desigur, Maiestate, dar numai cand sunt politicosi.“


Ministrii micului caporal


Una dintre marile calitati ale lui Napoleon a fost aceea de a se inconjura de oameni capabili, carora stia sa le motiveze competenta si loialitatea. Cerea mult celor care lucrau cu si pentru el in administratia statului, dar ii si rasplatea pe masura. Fiecare dintre ministrii sai era in sine o personalitate in domeniul de care se ocupa: Talleyrand la Externe, Fouché la Politie, Gaudin la Finante, Decrès la Marina, Berthier la Razboi, Portalis la Culte etc. Perioada de glorie a Consulatului si a Imperiului coincide practic cu activitatea in cadrul guvernului a acestor figuri ilustre. Insa, pe masura accentuarii tendintelor autoritare ale imparatului, opiniile ministrilor au inceput sa nu mai conteze, cei mai reprezentativi dintre ei, Talleyrand si Fouché, fiind destituiti. Oricum, personalitatea imparatului era atat de coplesitoare, incat rareori sfetnicii sai puteau sa-si impuna propriile proiecte daca ele nu erau in concordanta cu ideile lui Napoleon.

 Joseph Fouché (1759-1820)
Duce de Otranto din 1808, a fost fara indoiala un veritabil geniu al intrigii si al crimei. Cu o sanatate fragila, era destinat unei cariere ecleziastice, daca nu ar fi survenit Revolutia. Voteaza moartea lui Ludovic al XVI-lea si reprima cu salbaticie insurectia lioneza. Devine ministru al Politiei sub Directorat (1799), dar ii ofera lui Bonaparte doua milioane de franci in vederea loviturii de stat din 18 Brumar. Ca urmare, isi pastreaza portofoliul pana in 1810.

Desi dusman de moarte al lui Talleyrand, se intelege cu acesta in vederea rasturnarii lui Napoleon. Din nou ministru al Politiei in timpul celor O Suta de Zile, il tradeaza pe Napoleon in favoarea Bourbonilor. Este insa dizgratiat de acestia, care nu-i iarta votul din 1792. Moare in 1820 la Triest.

Ramane antologica descrierea pe care Chateaubriand a facut-o primirii in audienta a celor doi mari oameni politici, Talleyrand si Fouché, de catre regele Ludovic al XVIII-lea: „Usile se deschid, iata-i, se apropie, viciul la bratul crimei.“

Charles-Maurice de Talleyrand (1754-1838)
Este considerat de multi cea mai enigmatica si controversata figura a istoriei Frantei. Print din nastere, Talleyrand era de o inteligenta sclipitoare, superioara pe alocuri celei a imparatului. Abil, intrigant si spiritual, dar si depravat si corupt, Talleyrand a stiut sa treaca seniorial prin toate valtorile istoriei, fiind omul despre care se spunea ca „i-a tradat pe toti cei ce l-au cumparat“. Admiratorii sai sustin insa ca Talleyrand nu a facut altceva decat sa serveasca Franta si interesele ei pe termen lung.

Episcop in Vechiul Regim, nu ezita sa se ralieze Revolutiei, votand pentru secularizarea bunurilor bisericesti. Scapa de teroarea iacobina exilandu-se in Statele Unite. Uzand de influenta doamnei de Stäel, face sa fie numit ministru de Externe in timpul Directoratului, post pe care si-l mentine sub Consulat si Imperiu pana in 1807. Se distanteaza de Napoleon dupa interventia acestuia in Spania (1808) si furnizeaza informatii secrete Rusiei si Austriei, contra cost, fireste. In timpul Restauratiei, este numit prim-ministru de catre Ludovic al XVIII-lea, reprezentand Franta la Congresul de la Viena, unde da intreaga masura a talentelor sale diplomatice. Marginalizat ulterior de Bourboni, isi va incheia cariera ca ambasador al lui Ludovic-Filip la Londra (1830-1835), contribuind esential la rezolvarea problemei belgiene (1831).


Camarazi de arme



Napoleon era cel mai stralucit, dar nu singurul om caruia Revolutia ii oferise sansa afirmarii. Majoritatea camarazilor de arme ai imparatului erau colegi de generatie cu el, formati in timpul razboaielor revolutionare, Bonaparte nefacand altceva decat sa-i selecteze in corpul sau de comanda dupa calitati si merite. El a avut intotdeauna grija sa lase fiecaruia dintre generalii sai initiativa atingerii obiectivelor stabilite. Imparatul le stimula creativitatea pe campul de batalie, astfel incat un Desaix la Marengo (1800), Soult la Austerlitz (1805) sau Davout la Auerstadt (1806) au jucat un rol esential in obtinerea unor victorii atribuite uneori, din motive politice, tot lui Napoleon. O data cu proclamarea Imperiului, in 1804, Napoleon a promovat la gradul de maresal 18 generali, pentru ca, pana in 1815, sa mai numeasca alti opt. Maresalii vor face parte din nou-creata nobilime imperiala, primind titluri pompoase, uneori exotice. Este cazul lui Suchet, facut duce de Albufera (1812), sau al lui Victor, innobilat duce de Belluna in 1808. Altii au primit grade de noblete in functie de prestatia lor pe campurile de lupta ale Revolutiei si Imperiului: Kellerman, ridicat la rangul de duce de Valmy in 1808, Masséna, numit duce de Rivoli tot in 1808, sau Ney, care primeste titlul de print de Moscova in 1813. Dar titlurile oferite nu flatau decat vanitatea generalilor sai, asa incat Napoleon a avut grija sa-i rasplateasca din plin cu bani, cu proprietati si palate menite sa ii ridice la nivelul vechilor nobili. Efectul a fost mai degraba pervers, deoarece, pe masura trecerii timpului, maresalii au simtit tot mai mult nevoia de a se bucura de aceste bogatii si privilegii, in loc sa-l urmeze pe imparat in campaniile sale lungi si istovitoare.


Napoleon si Hipocrat


Nici fenomenala putere de munca si nici fantastica memorie ale lui Napoleon nu sunt simple legende. In anii de glorie, imparatul era capabil sa dicteze planuri si ordine simultan mai multor secretari, trecand cu usurinta de la un subiect la altul. Aceste calitati erau grefate pe un organism viguros, desi constitutia sa fizica – slab si mic de statura (1,65 m) – nu l-ar fi indicat pentru o cariera atat de pretentioasa precum cea a armelor.

Ritmul sau de munca, programul uneori haotic, mesele frugale si somnul insuficient i-au afectat insa treptat sanatatea, astfel incat la 35 de ani devenise gras si chel, iritabil si ezitant. Avea sa inregistreze si cateva atacuri asemanatoare crizelor epileptice – mai degraba manifestari violente ale unor dese migrene de care Napoleon se plangea. In acelasi timp, imparatul suferea de ulcer gastric, care-i provoca uneori dureri atroce. In exilul pe Sfanta Elena, este posibil sa se fi imbolnavit si de hepatita acuta, dar moartea i-a fost provocata de un cancer al stomacului care i-a provocat o perforatie cu diametrul de cativa milimetri. Teoria otravirii lente cu arsenic de catre o persoana din anturajul sau de pe insula este posibila, dar putin probabila. Nu se poate insa neglija faptul ca arsenicul este un puternic agent cancerigen care, administrat in doze mici, pe termen lung, poate declansa boala.


Maresalii Imparatului


» André Masséna (1758-1817)
A fost supranumit  de catre Napoleon „copilul indragit al victoriei“. Biruitor in bataliile de la Rivoli (1797) si Zürich (1799), a fost facut maresal in 1804 si duce de Rivoli in 1808. In 1809, are o contributie esentiala in victoria de la Wagram si primeste titlul de print de Essling (1810). Guvernator al Parisului  in iulie 1815, Masséna este inlocuit de catre Bourboni. Numele sau figureaza pe Arcul de Triumf.

» Michel Ney (1769-1815)
S-a facut cunoscut drept „bravul bravilor“, omul despre care Napoleon spunea: „Ney este cel mai viteaz dintre oameni, aceasta ii incununeaza toate calitatile.“ S-a ilustrat in toate campaniile Revolutiei si ale Imperiului, cu deosebire in cea din 1805 impotriva Austriei, care-i va aduce titlul de duce de Elchingen, si in cea din 1812 contra Rusiei, care-l va inalta la rangul de print de Moscova (1813). Lupta ca un leu la Waterloo (18 iunie 1815), ramanand celebre cuvintele sale adresate cavaleristilor pe care ii conduce in ultima lor sarja: „Veniti sa vedeti cum moare un maresal al Frantei!“ Gloantele l-au ocolit in mod miraculos atunci, dar nu si sase luni mai tarziu, cand a fost executat pe campul de la Grenelle, dupa un proces intentat de Bourboni pentru tradare. A murit cum traise, ca un viteaz, refuzand sa fie legat la ochi si ordonand plutonului: „Soldati, drept in inima!“

» Nicolas Soult (1768-1851)
Maresal incepand din 1804, s-a distins in campania care a culminat cu victoria de la Austerlitz (2 decembrie 1805). Numit duce de Dalmatia, a luptat in 1813 impotriva lui Wellington, in Spania. Desi ministru de Razboi in guvernul lui Ludovic al XVIII-lea, se raliaza lui Napoleon in timpul celor O Suta de Zile, luptand cu bravura la Waterloo. Este singurul dintre maresalii lui Napoleon care va juca un important rol politic in timpul Monarhiei din iulie (1830-1848), fiind numit ministru de Externe si prim-ministru al Frantei intre 1840-1847.

» Louis-Nicolas Davout (1770-1823)
Maresal din 1804, a castigat, singur impotriva unor forte mult superioare, batalia de la Auerstadt (1806) impotriva prusacilor. A fost rasplatit cu titlurile de duce de Auerstadt in 1808 si print de Eckmühl in 1809. Organizeaza marea armata (600.000 oameni) in campania impotriva Rusiei (1812) si se distinge in batalia de la Borodino. In timpul celor O Suta de Zile, Napoleon il numeste ministru de Razboi. Este printre putinii generali care n-au cunoscut infrangerea pe campul de batalie.

» François-Joseph Lefèbvre (1755-1820)
Maresal din 1804, a ramas celebru si ca sot al Catherinei Hubscher, popularizata de catre V. Sardou in Madame Sans-Gêne. Fiu al unui husar, se inroleaza in armata la 18 ani. In 1789 este sergent, in 1793 general. Il ajuta in mod decisiv pe Napoleon in timpul loviturii de stat din 18 Brumar 1799. Devine comandant al Garzii Imperiale si, in 1807, primeste titlul de duce de Danzig. Imparatul, recunoscator pentru cucerirea orasului hanseatic, ii ofera si un frumos pachet, spunandu-i: „Ai aici niste ciocolata; stii, micile cadouri intretin marile prietenii.“ Inauntru se aflau 800.000 de franci. De atunci, prin eufemism, banii au mai fost numiti si „ciocolata de Danzig“. Este facut pair de catre Ludovic al XVIII-lea in 1814, dar se raliaza lui Napoleon dupa reintoarcerea acestuia din insula Elba. Moare in 1820, fiind ingropat langa Masséna, in cimitirul Père Lachaise.

» Auguste Marmont (1774-1852)
Facut maresal in 1809, a fost in tinerete aghiotantul lui Napoleon. Numit guvernator al Iliriei si duce de Ragusa in 1808, a luptat initial in Portugalia si s-a distins in campania din 1814, pana la armistitiul pe care l-a incheiat in mod unilateral cu aliatii, provocand abdicarea imparatului, la 6 aprilie. Tradarea i-a transformat titlul in substantiv comun, „ragusada“ devenind sinonimul feloniei. A murit dispretuit de toti.


Napoleon Facts


Spre sfarsitul Imperiului, majoritatea generalilor nu mai raspundeau atat de entuziast apelurilor lui Napoleon. Luptand mai degraba din obligatie si din onoare, maresalii au sfarsit prin a-l parasi pe imparat, raliindu-se cauzei Bourbonilor si prestandu-le acestora juramantul de credinta.


Familia Bonaparte


Nedezmintindu-si originea corsicana, Bonaparte a avut un acut simt al familiei, facandu-i partasi ai norocului sau pe toti cei de acelasi sange cu el.

» Joseph (1767-1844)
Cel mai mare dintre frati a fost facut rege al Neapolelui (1806-1808), dupa care a fost mutat pe tronul Spaniei (1808-1814). Locul vacant din Italia a fost luat de sotul Carolinei Bonaparte (1782-1839), vestitul maresal Murat, despre care imperialul sau cumnat avea sa spuna: „Inima de leu, dar cap de catar.“ Confirmandu-i aprecierea, Murat avea sa-l tradeze pe Napoleon in 1814, pentru ca mai apoi sa i se alature in timpul celor O Suta de Zile. A fost executat de catre austrieci in 1815.

» Louis (1778-1846)
Alt frate se va pricopsi cu tronul Olandei (1806-1810) si cu mana Hortensiei de Beauharnais, fiica Joséphinei, prima sotie a imparatului. Jalnic ca rege, Louis s-a dovedit jalnic si ca sot, avand doar meritul – discutabil, dupa unii contemporani – de a fi fost parintele viitorului Napoleon al III-lea
(1808-1873).

» Jérôme (1784-1860)
Celui mai mic dintre frati i se va confectiona un regat de opereta in inima Germaniei: Westfalia. Nici el nu-i va fi de vreun folos lui Napoleon, parasindu-si trupele in timpul expeditiei din Rusia si retragandu-se in palatul sau de la Cassel. Avea sa fie insa singurul dintre fratii Bonaparte care va supravietui Restauratiei si Monarhiei din iulie, apucand sa-si vada nepotul, pe Napoleon al III-lea, pe tronul imperial. » Eliza (1777-1820) si Paulina (1780-1825)

» Eliza (1777-1820) si Paulina (1780-1825)
Primei surori a imparatului i s-au acordat titlurile de printesa de Lucca si Piombino si de mare ducesa de Toscana, iar celei de-a doua – pe cel de ducesa de Guastalla, pozitie din care a fost maritata cu printul Borghese (1803).


Rubedenii parvenite


Familia s-a dovedit o permanenta sursa de pretentii, barfe si intrigi, fiecare dintre membrii ei inchipuindu-si ca reprezinta ceva in absenta augustului frate. Singur Lucien (1775-1840) si-a dovedit utilitatea in timpul loviturii de stat din 18 Brumar 1799, cand, in calitate de presedinte al celor 500 (corpul legislativ al Frantei), a salvat o situatie ce putea sa devina dramatica pentru Napoleon. Fire independenta si hotarata, a ales sa se casatoreasca din dragoste cu o vaduva americana, Alexandrine Jouberthon (1803), in pofida opozitiei fratelui sau. A fost marginalizat si s-a retras la Roma, unde papa i-a acordat titlul de print de Canino. Tabloul nu ar fi complet fara Bernadotte, sotul lui Désirée Clary, marea iubire din tinerete a lui Bonaparte, intrat in familia imperiala gratie casatoriei lui Joseph cu Julie Clary, sora lui Désirée. Fostul sergent Bellejambe va deveni maresal in 1804 si print de Ponte Corvo in 1806, inainte de a fi desemnat print mostenitor al Suediei (1810), al carei tron il va ocupa intre 1818 si 1844.

Va lupta impotriva lui Napoleon in campaniile din 1813 si 1814 si, culmea ironiei, la autopsie i se va descoperi pe brat un tatuaj cu lozinca „Moarte regilor“ – reminiscenta, fara indoiala, a unei tinereti marcate de Revolutie. Cu exceptia lui Lucien si a Paulinei, fire cocheta si usuratica dar cu suflet mare, Napoleon s-a vazut dezamagit de toata aceasta pletora de regi si regine, printi si printese pe care el ii crease si care-si imaginau ca tronurile pe care le ocupau erau expresia gratiei divine sau a vointei populare, uitand ca nu reprezentau altceva decat reflexiile autoritatii imperiale, simple instrumente ale politicii lui Napoleon, caruia ii datorau totul si nu i-au oferit nimic.

Robert de La Rochefoucauld: contele trupelor de comando

Contele Robert de La Rochenfoucauld a fost unul dintre acei eroi pe cât de autentici, pe atât de necunoscuţi publicului larg. A plecat dintre noi recent, după ce a dus o existenţă discretă, dar plină de aventură, pericol şi neprevăzut. Spion, paraşutist, luptător de comando, a fost de două ori în faţa plutonului de execuţie al naziştilor, scăpând de fiecare dată cu bine. Ne-a lăsat drept moştenire amintirile despre viaţa sa, scrise într-un volum autobiografic, precum şi un exemplu, trăit pe deplin, al curajului şi rezistenţei cu orice preţ.

Un luptător aristocrat

Pe numele său complet Robert Jean Marie de La Rochefoucauld, viitorul personaj de pomină al Rezistenţei Franceze din cel de-al doilea Război Mondial s-a născut pe data de 16 septembrie 1923 în Paris, în sânul uneia dintre cele mai vechi familii aristocratice franceze, cu rădăcini până în secolul al X-lea. Pe atunci, familia sa controla o mare parte din ţinuturile unde se află astăzi departamentul Charente. Reşedinţa familiei era stabilită în magnificul Château de La Rochefoucauld, situat pe malul râului Tardoire, unde o pare dintre membrii familiei sale locuiesc şi în zilele noastre.

Din partea mamei sale, Robert descindea direct din casa ducilor de Maille şi de Wendel., iar unul din strămoşii săi a fost François de la Rochefoucauld, celebru pentru maximele sale. Considerat un copil sensibil şi bolnăvicios, viitorul instructor al trupelor de comando franceze a fost trimis de părinţii săi să studieze în cadrul mai multor şcoli particulare din Austria şi Elveţia. În anul 1938, Robert a ajuns să viziteze, în cadrul unei excursii şcolare, inclusiv domeniul de la Berchtesgaden, din Alpii bavarezi, loc favorit unde Adolf Hitler îşi petrecea vacanţele.

Când convoiul lui Hitler a ajuns în dreptul grupului de şcolari, acesta a poposit în rândurile lor, mângâindu-l afectuos pe obraz pe Robert. În memoriile sale de mai târziu, contele de La Rochefoucauld îşi aminteşte episodul primei şi singurei sale întâlniri directe cu Führer-ul. Era, practic, un vis devenit realitate pentru un puşti de doar 15 ani. Pe atunci, Hitler se bucura de o faimă imensă, era considerat în multe cercuri drept cel mai mare om politic european. Cuprinşi de admiraţie şi complet neştiutori în faţa sumbrului viitor pe care avea să-l aducă idolul lor, Robert şi colegii săi îşi ataşaseră cu toţii zvastici de biciclete...

Tânărul Robert avea doar 16 ani când naziştii au invadat Franţa, în luna mai a anului 1940. S-a întors în patria sa, pe deplin lămurit în privinţa adevăratei feţe a lui Hitler şi a intenţiilor guvernului nazist condus de acesta. Tatăl său fusese deja luat prizonier de trupele de ocupaţie germane, iar restul familiei se refugiase în castelul Villeneuve, situat la est de Paris. Tânărul şi deja rebelul Robert şi-a găsit adăpost în subteranele pariziene. Frecvent, ieşea pe străzi, unde protesta sus şi tare la adresa ocupantului nazist. A fost avertizat de un poştaş binevoitor, care interceptase o scrisoare în care tânărul conte era denunţat Gestapo-ului drept "un terorist periculos".


A decis să-l contacteze pe de Gaulle în Londra, după ce a intrat în contact cu Rezistenţa Franceză la începutul anului 1942.
În momentul în care Charles de Gaulle a organizat din baza sa londoneză Forţele Franceze Libere (FFL), o parte dintre francezii aflaţi în exil pe pământ britanic au fost selectaţi şi supuşi unor antrenamente speciale de către agenţi din cadrul Special Operation Executive (SOE), o unitate britanică specială creată la ordinele exprese ale lui Winston Churchill şi ale cărei scopuri principale erau acelea de a crea şi antrena celule de rezistenţă în ţările oupate de nazişti, iar în ultimă instanţă de a "arunca Europa în flăcări", dacă era necesar, după cum se exprimase celebrul premier britanic.

Robert a fost recrutat de către căpitanul Eric Piquet-Wicks, care se afla la comanda unităţii de francezi din SOE, încartiruită la Londra. Unitatea de francezi avea să se antreneze în paralel cu faimoasa Direcţie F , condusă de nimeni altul decât Maurice Buckmaster, unul dintre cei mai mari spioni din istorie.


Fă-o, aliază-te şi cu diavolul dacă trebuie, la urma urmei este pentru cauza Franţei...

Notorietatea şi eficienţa instructorilor din SOE au făcut ca, la scurt timp după intrarea acestei unităţi speciale în război, ea să fie denumită în jargonul soldaţilor aliaţi drept "Ministerul Afacerilor Necurate de Război".
Odată intrat sub supravegherea acestor adevăraţi "ninja moderni", cum erau instructorii SOE, contele de La Rochefoucauld avea să se metamorfozeze dintr-un un tânăr aristocrat idealist într-o nemiloasă şi eficientă maşinărie umană de ucis.

A fost învăţat să sară cu paraşuta, să supravieţuiască în condiţii vitrege de viaţă, să treacă cu bine prin sesiuni cumplite de interogatorii, să exceleze în misiuni de sabotaj, culegere de informaţii şi lichidări de persoane importante. Viitorilor luptători de comando le-au fost aduşi până şi hoţii şi infractorii versaţi din închisorile britanice, pentru a-i învăţa tainele pătrunderii prin efracţie...

În locaţii secrete din Anglia şi Scoţia, acolo unde erau bazele de antrenament ale SOE, contele francez a învăţat să ucidă cu mâinile goale şi chiar să exceleze în tehnica de luptă cu cuţitul dezvoltată de către experţii în domeniu, ofiţerii William Ewart Fairbairn şi Erik Anthony Skyes, nimeni alţii decât creatorii pumnalului de luptă care le poartă numele, probabil cea mai celebră armă albă din timpul celui de-al doilea Război Mondial, pumnal folosit şi astăzi de trupele de comando britanice.


După ce a primit invitaţia de a face parte dintre membrii unei asemenea unităţi de elită, tânărul conte i-a declarat, plin de umor şi admiraţie, ambasadorului Franţei la Londra, că "abilităţile şi curajul agenţilor britanici sunt fără egal. Doar că accentul lor în franceză este pur şi simplu oribil."...
După ce-l întâlnise personal pe de Gaulle pentru a-i cere acestuia permisiunea de a lupta alături de forţele britanice, tânărul conte a primit un răspuns spumos, care a intrat în istoria vorbelor de duh:
"Fă-o, aliază-te şi cu diavolul dacă trebuie, la urma urmei este pentru cauza Franţei".

Paraşutat în apropierea Muntelui Morvan, în provincia Burgundia din Franţa natală, alături de doi agenţi britanici şi un operator radio, contele de La Rochefoucauld a intrat repede în contact cu un grup din maquis-ul local (un alt nume pentru Rezistenţa Franceză), conduşi de un individ căruia i se spunea Papa. Prima sa misiune (de care s-a achitat cu succes) a constat în distrugerea centralei electrice de la Avalon. În timp ce aştepta să fie extras din terenul inamic de către un echipaj al RAF, contele Robert a fost denunţat şi, în consecinţă, capturat de germani.


Contele sabotajelor şi al evadărilor

Odată căzut în mâinile naziştilor, contele a fost supus unor interogatorii, după care a fost condamnat rapid la moarte. În drumul spre locul execuţiei, stabilit la Auxerre, La Rochefoucauld a reuşit să evadeze, după ce a sărit din camionul militar care îl transporta, şi a reuşit ca prin minune să evite gloanţele trase în urma sa. Alergând pe străzi, s-a pomenit în faţa sediului Gestapo, unde un şofer aştepta în faţa unei limuzine ornate cu steagul cu zvastică. Observând că maşina avea cheia în contact, contele a sărit pur şi simplu la volan şi a demarat în viteză. A abandonat apoi maşina şi, sub adăpostul întunericului, s-a îndreptat spre Auxerre. De acolo, prietenii din Rezistenţă l-au ajutat să ia un tren spre Paris. Pe tren a dat de o patrulă germană. Ca să scape de ei a fost nevoit să se ascundă sub chiuveta din toaleta vagonului.
"Când am ajuns la Paris, eram beat de aerul libertăţii", îşi aminteşte în memoriile sale.

S-a refugiat la un unchi de-al său, unde a petrecut aproximativ o lună, răstimp în care şi-a refăcut forţele şi moralul. În februarie 1944, a fost contactat de cei din RAF, care i-au ordonat să ajungă pe plajele din jurul Calais-ului, pentru a fi acolo în cazul unei invazii oricând posibile a Aliaţilor. Acolo ar fi urmat să fie recuperat cu ajutorul unui submarin. După o întâlnire în Nerck, contele s-a îmbarcat la bordul submersibilului, unde a stat trei zile, perioadă în care submarinul a patrulat în preajma coastelor franceze.

Ajuns înapoi în Londra, a descoperit un oraş vesel, care sărbătorea deja victoria iminentă. "Am fost invitaţi în cele mai luxoase reşedinţe, iar cele mai frumoase fete ne cădeau în braţe", îşi amintea nostalgic contele Robert. În luna mai a aceluiaşi an, era pregătit pentru o nouă misiune în Franţa. A fost paraşutat cu ordinul expres de a arunca în aer marea fabrică de muniţii şi armament de la Saint Médard, lângă Bordeaux.

Misiunea a primit numele de cod "Soarele", iar La Rochefoucauld a reuşit să se infiltreze în fabrică, îmbrăcat ca un simplu muncitor. Timp de patru zile, spionul-sabotor cu origini nobile a reuşit să introducă în fabrică peste 40 kilograme de explozibili, ascunşi în pâini scobite în interior şi în încălţăminte specială. Pe data de 20 mai, contele a reuşit să seteze explozia şi să părăsească fabrica pe bicicletă. Exploziile care au urmat s-au auzit de la distanţa de câţiva kilometri. După ce a trimis un raport la Londra şi a primit felicitările de rigoare, şi-a sărbătorit îndeplinirea misiunii cu câteva sticle de cognac, golite în compania membrilor Rezistenţei locale.

Dar misiunile continuau să curgă. Călare pe o bicicletă, s-a îndreptat spre Bordeaux, pentru a intra în contact cu cei care trebuiau să-i aranjeze întoarcerea în Anglia. Din nefericire, a ajuns la un punct de control amplasat în faţa unui drum blocat. Acolo a fost luat prizonier din nou şi întemniţat la închisoarea Fort du Hâ, care data din secolul al XVI-lea.

La interogatoriu, contele a declarat că se plimba, după ce avusese o întâlnire romantică. Nu a fost crezut. Închis în celulă, contele începuse să aibă gânduri negre. Mintea sa fugea tot mai des la capsula de cianură ascunsă în tocul unui pantof, măsură ultimativă pe care o avea orice agent al unui serviciu secret capturat în timpul unei misiuni în teritoriul inamic.
Totuşi, a avut într-un final gândul cel bun. A mimat o criză epileptică, iar când gardianul a deschis uşa celulei, l-a lovit pe acesta în cap cu un picior smuls de la masă. Ca să fie sigur, i-a rupt mai apoi gâtul... ("Mulţumesc lui Dumnezeu pentru antrenamentele nemiloase, dar atât de eficiente"), nota contele în memoriile sale.

După ce s-a îmbrăcat cu o uniformă germană, contele a pătruns în camera gărzilor, unde i-a executat cu un pistol pe ceilalţi doi gardieni germani. După care a părăsit închisoarea şi a intrat în contact cu cineva din Rezistenţă. Ajuns la adăpostul relativ al unei case conspirative, vede însă că nu îşi poate continua deplasările. Germanii dublaseră numărul patrulelor mobile şi al punctelor de control. Din fericire, descoperă că bărbatul care-i oferise refugiul temporar avea o soră călugăriţă la o mănăstire din apropiere. Se deghizează, aşadar, în măicuţă şi reuşeşte să se strecoare din oraş. Îl contactează apoi pe Robert Landes, un agent britanic al cărui nume de cod era Aristide. Spera ca acesta să-l ajute să ajungă în Anglia. Cu toate acestea, ordinele lui Aristide erau acelea de a se ascunde în continuare. Ziua Z era încă departe...

S-a deghizat o vreme în tăietor de lemne, dar s-a plictisit şi s-a alăturat unui grup din Rezistenţa locală. A fost arestat încă o dată. Pe când era transportat la un punct de legătură german, convoiul în care se afla a fost mitraliat de membrii Rezistenţei porniţi să-l elibereze. A scăpat din nou ca prin minune.

În luna august 1944, germanii s-au retras din Bordeaux, iar eroul spion s-a alăturat grupului Charly din cadrul Rezistenţei, ocupându-se de hărţuirea continuă a celor rămaşi în liniile germane. Într-o noapte, a mai trecut o dată milimetric pe lângă moarte. A deschis uşa unei clădiri abandonate în acelaşi timp cu un soldat german. În întunericul nopţii, cei doi au tras instinctiv câte patru gloanţe, unul asupra celuilalt. Nici unul nu l-a nimerit pe celălalt. Zeiţa Fortuna nu-l părăsise nici de astă dată.

Libertatea este marea mea plăcere!

Ultima sa misiune în spatele liniilor germane a avut loc în luna aprilie a anului 1945, când a condus un atac de noapte asupra unei cazemate din Saint Vivien-de-Médoc, pe coasta de vest a Franţei, lângă gurile de vărsare ale râului Gironde. Vâslind în noapte, contele s-a apropiat de cazemată şi l-a ucis pe soldatul care stătea de gardă. A aruncat câteva grenade în interiorul fortificaţiei şi i-a determinat astfel pe germani să se retragă spre ultima lor poziţie defensivă din apropiere de Verdon-sur-Mer.

Din nefericire pentru el, contele nu a putut să se bucure pe deplin de victoria Aliaţilor. Pe data de 19 aprilie 1945, a fost rănit serios la un genunchi, în urma exploziei unei mine. Totuşi, în luna august, se refăcuse deja şi se întâlnea cu membrii familiei sale la Villeneuve.

După încă o lună, a avut parte de unul dintre cel mai hazlii momente din viaţa sa. Mareşalul sovietic Jukov i-a invitat la Berlin în cadrul unei petreceri pe generalul Roger Noiret şi pe contele de La Rochefoucauld. După ce i-a stâlcit numele, zicându-i La Rochezhukov, mareşalul rus, cunoscut pentru pasiunea sa pentru vodcă, l-a sărutat zgomotos pe spionul franzcez. Direct pe gură...

Contele a fost demobilizat în anul 1946, cu rangul de căpitan. Dar a fost recrutat imediat în cadrul serviciilor secrete franceze. Experienţa sa era absolut necesară antrenării agenţilor din aceste servicii. După o perioadă de pregătiri lângă Orléans, contele s-a oferit ca voluntar pentru o misiune în Indochina, fiind numit la conducerea trupelor de comando care acţionau contra forţelor Viet Minh. Doar că metodele sale de luptă au fost considerate unele extreme de către generalii francezi. În consecinţă, după cinci luni de serviciu militar, s-a întors în Franţa. Viaţa de civil i s-a părut teribil de plictisitoare. A decis să călătorească pentru trei ani în Camerun, după care a stat alţi doi ani în Venezuela.




S-a întors pentru a lupta alături de trupele franceze de comando în timpul asalturilor asupra Canalului Suez din anul 1956. A fost paraşutat în Sinai, dar conflictul a încetat înainte ca el să ajungă să lupte. Pe baza popularităţii sale, contele a fost primar al localităţii Ouzouer-sur-Trézée. A stat pe scaunul de primar neîntrerupt din anul 1966 până în 1996. În anul 1997, s-a întors în Bordeaux ca martor în procesul lui Maurice Papon, un oficial al guvernului de la Vichy, acuzat de deportarea a circa 1.600 evrei. În apărarea sa, Papon a declarat că în acea perioadă era un membru al Rezistenţei, fapt dovedit şi de mărturia contelui Robert de La Rouchefoucauld.


Memoriile sale au fost grupate într-o carte intitulată "La liberté c'est mon plaisir", volum care a apărut în anul 2002.
Pe data de 8 mai 2012, contele-spion-patriot a decedat, la vârsta de 88 ani. Viaţa şi aventurile sale merită oricând ecranizate.

Bătălia de la Cajamarca şi caii care au cucerit un imperiu


Anul Domnului 1532. Un corp expediţionar compus din aventurieri şi nelegiuiţi, conduşi de infamul Francisco Pizzaro, străbate pădurea şi mlaştinile Amazoniei, îndreptându-se lacom spre cel mai mare imperiu din America de Sud. Alături de cei nici 200 de spanioli, erau fix 62 de cai. Aceşti cai au făcut istorie la propriu: au contribuit decisiv la câştigarea unei bătălii, iar mai apoi, la cucerirea unui imperiu. Poate cel mai potrivit exemplu de ciocnire a civilizaţiilor, de primat al mitului asupra raţiunii şi de preludiu pentru genocid, Bătălia de la Cajamarca este un moment sângeros şi dramatic în istoria întregii omeniri.

După artişti, au venit conchistadorii

După explozia declanşată de fenomenul Renaşterii la nivelul artelor, ştiinţelor, culturii în general, Europa occidentală avea să cadă din nou în hăul lăcomiei, al fanatismului religios, al cruzimii fără limite şi al distrugerii iraţionale a tot ce nu cadra cu preceptele religioase şi morale care guvernau atunci partea apuseană a Bătrânului Continent.

Despre ce este vorba? Despre nimic altceva decât despre perioada cunoscută sub denumirea cumva pompoasă de "Epoca Marilor Descoperiri Geografice".
Ei bine, în afară de imboldul şi reuşita unor aventuri memorabile, precum descoperirea celor două Americi sau ocolul Pământului în premieră, Marile Descoperiri Geografice au implicat şi masacrarea în masă a milioane de băştinaşi americani şi distrugerea unor civilizaţii extrem de interesante şi originale.



Unul dintre cele mai marcante episoade ale agresiunilor conchistadorilor a fost cel al Bătăliei de la Cajamarca, loc situat astăzi în interiorul graniţelor statului Peru, moştenitorul istoric şi cultural al defunctului Imperiu Incaş. Confruntarea a fost, de fapt, unul dintre acele puncte decisive, de cotitură chiar, ale cursului Istoriei, deoarece de rezultatul ei a depins o mare parte a evenimentelor următoare pentru continentul sud-american.


Foarte pe scurt, spaniolii au câştigat o bătălie uriaşă, cucerind practic o întreagă lume, îmbogăţindu-se dincolo de aşteptări şi închipuiri, cu pierderi minime.
Şi totul s-a datorat unui umil animal domestic, abuzat timp de milenii în războaie - anume calul -, precum şi credinţelor religioase ale unui popor aparte, care avea să plătească crunt preţul decalajului tehnologic în care se afla comparativ cu agresorii săi, precum şi preţul izolării şi originalităţii sale.
Desfăşurarea faptelor nu este doar o pagină importantă din istoria omenirii, ci şi o ilustrare perfectă a celebrului dicton antic "Homo, homini lupus est".


Împăratul şi fiul porcarului

Dramatica confruntare dintre comandanţii celor două forţe ostile devine cu atât mai interesantă cu cât nu putem face abstracţie de natura, trecutul şi personalităţile celor doi adversari.
Bunăoară, îl avem pe Atahualpa, ultimul împărat liber al Imperiului Incaş, cel mai mare, cel mai puternic şi mai bogat în aur stat din Lumea Nouă la acea dată. Atunci, incaşii stăpâneau un teritoriu imens, care se întindea de pe teritoriul de azi al statului Ecuador, prin Argentina şi pe coastele Peru-ului, până în luxurianta şi impenetrabila Amazonie. Populaţia uriaşului stat a fost estimată de istorici la circa 10 milioane de suflete - o cifră impresionantă la acea dată. Chiar înainte de apariţia conchistadorilor conduşi de Pizzaro, tocmai se încheiase un război civil, câştigat de Atahualpa, iar victoriosul lider tocmai savura victoria în oraşul Cajamarca, înconjurat de o armată de peste 80.000 de războinici.



Friancisco Pizzaro ( 1471-1541)

Pe de altă parte, avem un personaj lipsit de scrupule, needucat, citit, crud, fanatic religios, dar curajos şi hotărât în atingerea scopurilor cu orice preţ, cum numai unii dintre oamenii cu astfel de atribute pot fi.
Francisco Pizzaro s-a născut la Trujillo, Spania, şi era fiul nelegitim al lui Gonzalo Pizzaro, un fost colonel de infanterie lovit de sărăcie şi ajuns porcarul târgului. Mama sa, Francisca Gonzales, era o femeie din popor, de condiţie umilă. Viitorul cuceritor de unul singur al Imperiului Incaş era de fapt, vărul bun a lui Hernando Cortez, nimeni altul decât cuceritorul Imperiului Aztec, o altă mare civilizaţie precolumbiana. Pare cumva că distrugerea de civilizaţii era o afacere de familie a clanului Cortez-Pizzaro...

Astfel, aventurierul care jurase Curţii Regale de la Madrid că se va întoarce plin de aur sau va muri în necunoscut se afla, în acel moment, la 150 de mile distanţă de ocean, în plin teritoriu incaş, după cum notaseră conchistadorii în cronicile lor.

Confruntarea epocală de la Cajarmarca a fost punctul de apogeu al unei perioade tensionate de câteva luni de spionaj reciproc şi discuţii între Pizzaro şi conducătorii incaşilor. Atahualpa, împăratul cu statut de zeu al incaşilor, nu se temea la acea dată de mâna de oameni bizari apăruţi de niciunde în imperiul său. Campată pe dealurile din Cajamarca, uriaşa sa armată avea un moral deosebit, deoarece tocmai zdrobise forţele conduse de Huascar, fratele vitreg al lui Atahualpa.



Atahualpa -al paisprezecelea Mare Inca (1497-1533)

Spre deosebire de omologul său, împăratul Montezuma al doilea, liderul suprem al aztecilor, Atahualpa nu se temea deloc de gloata urât mirositoare de soldaţi bizari, îmbrăcaţi straniu şi care mânuiau arme ciudate şi ilogice pentru mintea unui incaş.
Liderul incaşilor ştia că aceşti ciudaţi soldaţi nu erau deloc zei, nici măcar reprezentanţi ai acestora, după cum îi raportaseră spionii săi care-i văzuseră pe spanioli în momente în care aceştia erau răniţi, mureau sau îşi făceau nevoile la fel ca orice altă fiinţă omenească. De fapt, conform unor informaţii din cronicile spaniole, se pare că Atahualpa intenţiona chiar să recruteze unii conchistadori în rândul armatei sale şi să-şi doteze oamenii cu cai şi muschete spaniole. Doar că incaşii de rând nu mai văzuseră cai niciodată...

Bătălia şi caii providenţiali

Lipsit de originalitate, Pizzaro şi-a chemat ofiţerii pentru a ticlui un plan de luptă inspirat din manevrele vărului său în Mexic. Fiul porcarului juca tare. Conştient de statutul de lider zeificat de care se bucura Atahualpa, Pizzaro intenţiona nici mai mult, nici mai puţin decât să-l captureze viu pe regele-zeu şi să forţeze o capitulare a armatelor sale.

Cum aşa ceva nu era posibil decât printr-un vicleşug de proporţii uriaşe, Pizzaro a reuşit să-l păcălească pe Atahualpa să-şi părăsească armatele şi să vină singur în mijlocul taberei spaniole.
Cu toate acestea, ceilalţi conchistadori nu erau deloc la fel de încrezători în planul nebunesc al lui Pizzaro, o mare parte din ei opunându-se vehement şi fiind cât pe aici să-i blocheze iniţiativa.
Conform propriilor cronici, în noaptea de dinainte de capcana lui Pizzaro, înspăimântaţi de mulţimea focurilor din tabăra incaşă, spaniolii "au urinat în proprii pantaloni, de groază".
Însă, aflat pe teritoriul său, Atahualpa a dat dovadă de un exces de încredere care i s-a dovedit fatal

Regele incaş s-a apropiat de fortificaţiile spaniolilor, acompaniat de o suită de supuşi. Prevăzători şi cunoscători ai credinţelor religioase şi superstiţiilor incaşilor, conchistadorii mizau pe o singură carte câştigătoare. Într-o notă tipică aroganţei şi agresivităţii conchistadorilor, preotul bandei de aventurieri, Vincente de Valverde, s-a apropiat de regele incaş şi i-a înmânat o Biblie, ordonându-i să se lepede de zeii săi, să accepte catolicismul drept credinţă şi pe Carlos V, împărat al Sfântului Imperiu Romano-German, drept suzeran. Conform cronicarului Garcilaso de la Vega, incaşul suprem ar fi fost interesat în primă instanţă de propunerile arogantului preot, dar incidentul s-a declanşat când a pus mâna pe Biblie. Deoarece Atahualpa nu văzuse în viaţa lui o carte şi, în consecinţă, nu ştia să o deschidă şi să se uite în ea, incaşul a ţinut câteva minute Biblia în mâini, după care, plictisit, a aruncat-o pe jos.

Şi atunci, lucrurile s-au precipitat.
Într-un acces de furie nebună, preotul Valverde a început să urle "O, vedeţi voi, spanioli, acest porc arogant? Cum a aruncat cuvântul Domnului la pământ? Vă absolv deci de orice păcat, tăiaţi-i pe păgânii spurcaţi"
La semnalul dat de preot, spaniolii au început să tragă cu archebuzele în suita imperială a incaşului. Efectul a fost devastator, fiind amplificat de apariţia celor 62 de călăreţi.
Acesta a fost momentul de cotitură al confruntării. În America de Sud şi de Nord, înainte de venirea conchistadorilor, nu existau cai, civilizaţiile precolumbiene nu cunoşteau acest animal. Aşadar, cei 7.000 de incaşi nu mai văzuseră în viaţa lor o asemenea făptură. Au fugit îngroziţi, socotind că e vorba despre un animal al zeilor, preferând să-şi abandoneze împăratul.

Prima şarjă a lui Pizzaro a vizat grupul compus din Atahualpa şi comandanţii trupelor sale. Atahualpa a fost capturat incredibil de uşor, din mijlocul oamenilor săi, care erau deopotrivă terorizaţi şi uluiţi la vederea cailor. În timp ce oamenii săi erau cuprinşi de frenezia măcelului incaşilor, care nici măcar nu îndrăzneau să-şi ridice mâinile, Pizzaro l-a capturat pe Atahualpa direct din lectica sa. De menţionat că incaşul era beat, iar câţiva spanioli au încercat să-l ucidă, marele Inca fiind salvat în ultima clipă chiar de un gest al lui Pizzaro care şi-a întins mâna pentru a opri instantaneu o lovitură de sabie a unui compatriot. Rănit la braţ, dar cu incaşul capturat, Pizzaro dăduse lovitura vieţii lui.


Porcarul tot porcar a rămas...

Cei 106 infanterişti, 62 călăreţi, 12 archebuzieri şi 4 tunari spanioli tocmai înfrânseseră suita de peste 7.000 de oameni ai lui Atahualpa. 2000 de incaşi fuseseră ucişi, restul de 5.000 fiind luaţi prizonieri. Spaniolii au avut un singur rănit, în persoana lui Pizzaro, tăiat involuntar la braţ de unul dintre oamenii din subordinea sa în incidentul legat de capturarea incaşului.

Restul a fost istorie: cu liderul lor suprem capturat, incaşii s-au predat, cu tot cu bogăţiile lor incredibile.
Pe data de 17 noiembrie 1532, spaniolii călări au cucerit uriaşa tabără militară a celor peste 80.000 de războinici, incapabili de orice reacţie atâta timp cât îşi ştiau împăratul prizonier. Spaniolii erau în extaz. Tabăra militară era plină de aur, argint şi smaralde, pe care incaşii nu le preţuiau aproape deloc comparativ cu lacomii europeni.


Observând lăcomia şi atracţia conchistadorilor faţă de metalele şi pietrele preţioase, Atahualpa şi-a negociat libertatea cu Pizzaro, oferindu-i acestuia, în schimbul eliberării sale, o cantitate uriaşă de aur.
Mare greşeală a făcut, pentru că vom vedea mai departe cum şi-a ţinut promisiunea fiul porcarului.
În schimbul libertăţii sale, împăratul incaş s-a oferit să-i umple cu aur spaniolului o cameră cu lungimea de 6,7 metri, lăţimea de 5, 2 metri şi înălţimea de 2, 4 metri.
Incaşul şi-a ţinut partea de promisiune, camera fiind umplută cu aur de către supuşii săi în decursul a două luni.

Cu toate acestea, lacomul spaniol nu se îndura să-l elibereze, sperând probabil în mai mult aur. După câteva luni de prizonierat, Pizzaro se temea de un eventual atac al incaşilor aflaţi sub comanda căpeteniei Ruminahui. În consecinţă, conchistadorul înscenează un proces de faţadă, în care îl acuză pe incaş de idolatrie, revoltă contra spaniolilor, precum şi de uciderea propriului frate, Huascar. Mizerabilul personaj îl ameninţă în continuare pe incaş cu arderea pe rug, o moarte care-l îngrozeşte pe Atahualpa, deoarece, conform credinţelor incaşe, sufletul nu ar putea trece la viaţa de apoi dacă trupul este ars. În tragica mascaradă intervine preotul Valverde, care visa numai convertiri pe bandă. Prelatul catolic intervine, spunându-i lui Atahualpa că, dacă se va boteza în cultul romano-catolic, va fi strangulat şi-şi va salva astfel sufletul (!). Încolţit, Atahualpa decide să se convertească, primind numele de botez Juan Santos Atahualpa.



Asasinarea lui Atahualpa

Pentru a-l potoli pe sadicul Pizzaro, preotul Valverde decide să ardă pe rug doar veşmintele incaşului. Imediat după botezul în credinţa catolică, Atahualpa este sugrumat cu o funie. Cea mai tânără dintre soţiile lui Atahualpa, Cuxirimay Ocllo, în vârstă de doar 10 ani, fusese ţinută în prizonierat alături de incaş. Pizzaro pusese deja ochii pe ea, astfel încât, după ce fata împlineşte 15 ani şi este botezată catolică, primind numele de Dona Angelina, fiul porcarului, aflat acum pe cai mari (la propriu şi la figurat) şi-o face amantă şi are cu ea doi fii, botezaţi Juan şi Francisco.
Pizzaro moare în anul 1541, în oraşul Lima, care avea să devină capitala statului Peru de mai târziu.

Cât despre caii fără de care spaniolii nu ar fi avut cum să cucerească aşa de uşor cel mai bogat imperiu precolumbian, cronicile conchistadorilor nu au catadicsit să mai menţioneze nimic. Deloc surprinzător nu-i aşa?

23 aprilie, o zi bogata in evenimente istorice

Intamplator, ziua de 23 aprilie este atat de bogata in evenimente si chiar coincidente, incat merita sa fie prezentate ca o curiozitate, cu mentiunea ca asemenea zile sunt relativ rare in calendar.

Lista incepe, fireste cu sarbatoarea Sfantului Gheorghe, atat de cunoscuta, incat mi se pare potrivit sa fie mentionata in afara insiruirii cu date istorice, cea prezentata mai jos:

* La 23 aprilie 1564 se naste marele scriitor William Shakespeare (cu mentiunea ca asupra datei sunt controverse, dar nici nu exista alta datare, mai sigura).

* Printr-o ciudata coincidenta, tot la 23 aprilie, dar in anul 1616, moare acelasi mare scriitor William Shakespeare (de randul acesta, asupra datei nu exista nici o controversa).

* La 23 aprilie 1597, are loc, in prezenta reginei Elisabeta I a Angliei, premiera piesei lui William Shakespeare "Vaduvele vesele din Windsor"

* La 23 aprilie 1400 isi incepe domnia Alexandru cel Bun, domnitorul Moldovei.

* La 23 aprilie 1880, se infiinteaza Caile Ferate Romane, care preiau administrarea singurei linii existente la acea data: Bucuresti-Giurgiu.

* La 23 aprilie 1858 se naste Leoncavallo, cunoscut compozitor italian, autorul operei "Paiate".

* La 23 aprilie 1928, se naste Shirley Temple, care la varsta de cativa ani va ului lumea ca mica vedeta de cinema. La Hollywood i se prevestea o cariera stralucita, dar, ajunsa adolescenta, a fost abandonata de studiouri si s-a facut diplomat de cariera. Istoria cinematografiei nu cunoaste un al doilea caz de asemenea proprotii.

* La 23 aprilie 1616, moare scriitorul spaniol Miguel de Cervantes, autorul faimosului Don Quijote. (totusi, data decesului este controversata, unii autori plasand-o cu o zi inainte, respectiv la 22 aprilie 1616).

Ma rezum la cele de mai sus nu pentru ca n-ar fi si altele - foarte multe de altfel - ci pentru simplul fapt ca acestea mi s-au parut mai intersante si sunt suficiente, ca sa nu devina obositoare.

http://adevarul.ro/tech/stiinta/curiozitati-matematice-metoda-inmultire-chinezeasca-8_5174ef00053c7dd83f33b951/index.html

Coco Chanel, întruchiparea eleganţei absolute

Casa de modă Chanel şi-a făcut un nume prin dărâmarea barierelor. Însă la aproape un secol de când Coco le scotea pe femei din corset, Chanel a devenit sinonim cu eleganţa. Coco Chanel a reuşit să construiască un imperiu într-o vreme când femeile nici măcar nu aveau voie să muncească.
Un imperiu ce valorează astăzi mai multe miliarde de dolari. Aşa poate fi definită, scurt şi sec, moştenirea lăsată de inegalabila Coco Chanel. Casa Chanel a trecut prin două războaie mondiale, prin crize şi recesiuni, globalizare şi competiţia cu replicile de duzină din fabricile asiatice. Toate acestea pe unul dintre cele mai dure şi imprevizibile fronturi din lume: moda feminină. Brandul rămâne însă unul dintre cele mai puternice, cunoscute, respectate şi de încredere din întreaga lume. Produsele sale, fie că vorbim de haine, parfumuri sau accesorii, sunt printre cele mai râvnite pe piaţa mondială a luxului. Nici măcar replicile „ieftine” ce poartă logo-ul format din cei doi „C” nu sunt deloc ieftine.

Feminitate prin feminism
Creaţiile Chanel, care la primele apariţii au şocat prin dărâmarea barierelor, sunt acum un etalon în materie de eleganţă. Iar Coco, mintea şi inima Chanel, adora să reinventeze moda, femeia şi statutul acesteia în societate. Dacă vorbim de preconcepţii legate de gen, Coco le-a desfiinţat prin masculinizarea modei feminine şi, astfel, înlăturarea îngrădirilor impuse de hainele pe care le purtau, în acea vreme, femeile. Lookul propus de ea (iniţial doar datorită caracterului util şi a lejerităţii) a devenit între timp clasic – costumul din două sau trei piese, cu sacoul fără guler, pătrăţos, cu linii simple şi curate, delimitate de tivul de o altă culoare, cu nasturi mari, aurii, fusta până la genunchi, şiragurile de perle false de diferite dimensiuni şi pălăria bărbătească. Creaţiile sale au adus libertate femeilor şi, în acest fel, au reuşit să le confere feminitate, graţie şi eleganţă. Dacă vorbim de bariere de clasă, Mademoiselle, aşa cum este cunoscută Coco, le-a dărâmat prin caracterul accesibil al creaţiilor sale. În primul rând, materialele textile pe care le folosea erau ieftine. Ea a introdus jerseul, care până atunci era folosit doar la fabricarea lenjeriei de corp.
Replicile mai ieftine au apărut încă de pe atunci, însă Mademoiselle nu a fost deranjată. Din contră, îşi dorea ca hainele sale să fie purtate pretutindeni, de cât mai multe persoane. Similar, ea a zguduit etichetele sociale atunci când a prezentat bijuteriile din materiale cu preţuri accesibile, iniţial imitând piese scumpe, din metale şi pietre preţioase. Apoi, colecţiile sale de astfel de podoabe – „costume jewelry” – au devenit tot mai râvnite, reuşind să se impună chiar şi în preferinţele clientelor de elită, care îşi permiteau bijuterii din aur, diamante, rubine şi safire, însă preferau creaţiile lui Chanel.
În anii 1920 – 1930, Coco Chanel conducea patru afaceri – o casă de modă, o fabrică de textile, un lanţ de parfumerii şi un atelier pentru bijuterii – şi avea peste 3.500 de angajaţi. Cine era ea? Gabrielle Bonheur Chanel s-a născut la 19 august 1883 într-o familie modestă dintr-un sat obscur din Franţa. Aceasta a rămas orfană la 12 ani, când mama sa a murit, iar tatăl a părăsit-o. Viaţa sa a continuat într-un regim strict, împărţită între un orfelinat şi vacanţele petrecute cu o mătuşă.
„A inventat secolul XX pentru femei”
Numele de Coco, cel care i-a rămas întreaga viaţă, l-a dobândit pe vremea când îşi câştiga traiul cântând într-un local din Moulins. Orice biografie despre viaţa sa va cuprinde, fără îndoială, poveşti despre aventurile sale cu aristocraţi, oameni de afaceri bogaţi, artişti şi ofiţeri cu rang înalt. Însă singura poveste de dragoste dintre toate aceste aventuri este cea cu creaţiile sale. A refuzat mai multe cereri în căsătorie – de fapt, nu a fost niciodată căsătorită – pentru a se putea concentra asupra muncii sale. A recunoscut că a fost pusă să aleagă între bărbaţi şi „rochiile” sale. Alegerea pe care a făcut-o este evidentă. Este singurul creator de modă introdus de revista „Time” în topul celor mai influente personalităţi ale secolului XX. „Chanel a inventat secolul XX pentru femei”, spunea Diana Vreeland, o figură marcantă în modă şi redactor-şef al ediţiei americane a revistei „Vogue”. Unii o descriu ca pe un tiran, care nu accepta niciun compromis. Picasso, prieten apropiat al creatoarei de modă, spunea însă că este cea mai raţională femeie din lume.
Datorită perspectivei sale unice asupra lucurilor, influenţa lui Chanel este de necontestat. Mica rochie neagră exista şi înainte de Coco. Mademoiselle a transformat-o însă în ţinuta recomandată pentru orice petrecere, iar acum a devenit alternativa salvatoare pentru orice pană de inspiraţie.
“Simplitatea este elementul esenţial pentru adevărata eleganţă.”
Coco Chanel
creatoarea Chanel
Luptele din spatele unui imperiu de modă
Magazinele Chanel au urcat rapid în preferinţele iubitoarelor de modă, unde au rămas din 1909 şi până în prezent   Foto: AFP,  Guliver/getty images
Coco şi-a deschis primul magazin în 1909, la parterul apartamentului unui prieten. Cu ajutorul lui Boy Capel, un om de afaceri britanic, care i-a sesizat potenţialul, Mademoiselle şi-a extins afacerea, deschizând un atelier în Paris, la Rue Cambon numărul 31 (locaţie rămasă în istorie drept Maison Chanel, care a inspirat chiar şi un parfum), şi încă două în staţiunile exclusiviste Deauville şi Biarritz. Statutul de emblemă a modei feminine s-a conturat cu repeziciune. Iniţial, crea şi vindea doar pălării, accesorii şi „o singură rochie, dar o rochie de bun gust”, după cum spunea Coco. Următorii ani au fost poate cei mai prolifici pentru Mademoiselle. În 1920 a creat faimosul costum, devenit „uniformă” pentru milioane de femei. În 1921 a fost lansat Chanel No.5, cel mai vândut parfum din istorie.
Parfumurile, mărul discordiei
Colaborările cu Pablo Picasso şi dramaturgul francez Jean Cocteau au fost adevărate rampe de lansare pentru creaţiile Chanel. Coco realiza costumele pentru piesele lui Cocteau, iar Picasso – decorurile. Îmbrăcămintea personajelor dicta tendinţele vremii. Astfel, în 1922, la 39 de ani, Coco devenea la fel de cunoscută pentru costumele de teatru, precum pentru creaţiile sale haute-couture. În ciuda succesului, Coco era nemulţumită. Ea deţinea numai 10% din Parfumes Chanel, în timp ce asociatul său, Pierre Wertheimer – 70%. El a fost cel care a finanţat ideile creatoarei. 20% din companie îi revenea lui Theophile Bader, fondatorul celebrelor Galerii Lafayette din Paris, cel care îi pusese în legătură pe cei doi. Coco a angajat un avocat pentru a renegocia termenii. Demersul a eşuat.
Anii ’30 au marcat însă alte reuşite ale creatoarei, de la prezentarea noilor colecţii de bijuterii, până la câştigarea luptei cu Elsa Schiaparelli, o creatoare din Italia, care câştigase teren în preferinţele iubitoarelor de modă. Atunci când Franţa a fost ocupată de nazişti, în 1939, familia Wertheimer (de religie iudaică) a fugit în Statele Unite. Coco a profitat de circumtanţe pentru a câştiga controlul asupra companiei, însă nici de această dată nu a reuşit.
După ce războiul s-a încheiat, Coco a fost acuzată că a colaborat cu naziştii din cauza legăturii sale amoroase cu un ofiţer german. A fost chiar arestată pentru o scurtă perioadă, însă eliberată la intervenţia premierului britanic Winston Churchill, pe care îl cunoscuse cu mai multe ocazii. S-a mutat apoi în Elveţia, unde a început să creeze parfumuri. Pierre Wertheimer a fost nemulţumit de acest lucru şi a ajuns la o înţelegere cu Coco, plătindu-i 2% din veniturile generate de vânzările produselor marca Chanel. Mademoiselle a renunţat însă la orice pretenţii ulterioare asupra numelui său, iar familia căpăta astfel controlul şi asupra hainelor şi accesoriilor.
STRATEGIE SAU BLUF?
După înţelegerea cu Pierre Wertheimer, Coco primea aproximativ un milion de dolari anual din vânzările de produse marca Chanel. Aceasta pe lângă cei 400.000 de dolari primiţi atunci când au încheiat acordul. Cu toate că avea dreptul de a crea şi comercializa în continuare parfumuri în Elveţia, nu a mai făcut-o niciodată.
Întâlnirea cu Hollywoodul
Viaţa lui Chanel s-a intersectat în mai multe rânduri cu cetatea filmului. Marea Depresie făcea ravagii în Statele Unite. Mogulul din cinematografie Samuel Goldwyn a găsit însă o oportunitate de afaceri din a le face pe femei să meargă la film pentru a uita de greutăţi. Pentru a crea miturile şi aura de „supraoameni” din jurul vedetelor sale, a vrut ca acestea să fie îmbrăcate de un creator celebru, care să producă ţinute memorabile şi să arate maselor un stil de viaţă la care să poată visa. Coco Chanel a obţinut astfel un contract în valoare de un milion de dolari pentru a îmbrăca staruri precum Gloria Swanson. Colaborarea a fost însă de scurtă durată din cauza neînţelegerilor dintre creatoarea de modă şi vedete. Însă America a iubit-o pe Coco.
Atunci când a revenit din exilul autoimpus din Elveţia, în 1953, publicul din SUA s-a arătat mult mai entuziasmat decât europenii faţă de întoarcerea acesteia. În plus, vânzările de Chanel No.5 au cunoscut o creştere semnificativă aici. Aceasta s-a datorat şi campaniei de promovare care o ilustra pe Marylin Monroe stropindu-se cu Chanel.
De-a lungul anilor, vedete precum Catherine Deneuve, Nicole Kidman, Vanessa Paradis, Jennifer Aniston, Scarlett Johansson şi Kirsten Dunst au fost imaginea casei de modă. Prezenţa cinematografiei în destinul lui Coco nu s-a oprit însă aici. În 2008, americanii au transformat viaţa lui Coco într-un serial cu Shirley McLaine în rolul principal. În 2009 au fost turnate două filme despre Mademoiselle: „Coco avant Chanel”, cu Audrey Tatou în rolul principal, şi „Chanel & Stravinsky”, în care creatoarea a fost jucată de Anna Mouglalis.
Viaţa lui Coco a fost pusă în scenă pentru prima dată în 1969, sub formă de musical pe Bradway. Katherine Hepburn (atunci în vârstă de 60 de ani) a jucat rolul principal. Coco, care avea 86 de ani, a fost nemulţumită de vârsta lui Hepburn, spunând că „e prea bătrână”. Doi ani mai târziu, la 10 ianuarie 1971, Coco a murit, iar compania a rămas în grija familiei Wertheimer.
Parfumul, jacheta şi geanta
Întoarcerea la simplitate propusă de Chanel a devenit tot mai atrăgătoare. În 1915, publicaţia „Harper’s Bazaar” întărea succesul casei de modă, scriind că Chanel trebuie să se afle pe lista tuturor celor în ton cu tendinţele. În 1920, Coco a creat faimosul costum, purtat ca „uniformă” de milioane de femei. Karl Lagerfeld, cel care ocupă postul de chief-designer al Casei Chanel din 1983, a ridicat la propriu un monument jachetei-emblemă: în mijlocul podiumului care a găzduit colecţia pentru primăvară-vară 2008 a fost amplasată o statuie înaltă de 20 de metri a sacoului. În 1921 a fost lansat parfumul Chanel No.5, cel mai vândut parfum din istorie.
El a fost creat pentru Coco de către maestrul parfumier Ernest Beaux. Originea numelui parfumului este, ca întreaga viaţă a creatoarei de modă, învăluită în mister. Unii spun că pur şi simplu a fost a cincea variantă pe care Beaux i-a prezentat-o. Alţii – că 5 a fost cifra ei norocoasă. Cert este că parfumul a doborât recordurile de vânzări îndepărtându-se de esenţele florale, favoritele vremii, pentru a crea o aromă mai abstractă şi mai puternică. Până şi sticla a reprezentat un concept nou, lăsând în urmă recipientele atent sculptate pentru un design Art Deco, cu linii simple, clare şi curate. În 1955, Coco a introdus geanta de piele cusută în romburi, cu lanţ metalic auriu sau argintiu.
6,82  miliarde de dolari este valoarea brandului Chanel, potrivit estimărilor companiei de cercetări BrandZ.

Gevork Vartanian: Spionul care i-a salvat pe Aliaţi


Uneori, soarta întregii lumi a fost decisă de către un singur om, aflat bineînţeles la momentul şi locul oportun. Un astfel de personaj a fost şi armeanul Gevork Vartanian, unul dintre cei mai importanţi agenţi din istoria spionajului universal. Inteligenţa sa sclipitoare, curajul şi simţul înăscut de a anticipa acţiunile inamicului, au dus la deconspirarea şi anihilarea celei mai îndrăzneţe operaţiuni de spionaj a naziştilor. Nimeni alţii decât Iosif Visarionovici, Stalin, Winston Churchill şi Franklin Roosevel i-au datorat vieţile acestui om. Fără Gevork Vartanian, lumea ar fi arătat altfel...


Ce se naşte din agenţi, spionaj manâncă!

Pe data de 17 februarie 1924, în Nor Nackhicevan, o zonă populată de armeni din regiunea Rostov pe Don, se năştea cel mai longeviv spion sovietic şi unul dintre personajele cheie care au influenţat cursul celui de al doilea Război Mondial.

Cum nimic nu pare întâmplător în lumea fascinantă, dar atât de puţin cunoscută a spionajului, Gevork s-a născut într-o familie de spioni de anvergură.

Tatăl său, Andrei, a fost un spion sovietic armeano-iranian care, sub acoperirea unui comerciant de succes, a activat clandestin în Teheran timp de peste douăzeci de ani. Tânărul Gevork Vartanian a debutat devreme în solicitanta şi periculoasa lume a spionajului.

În anul 1940, pe când avea doar 16 ani, Gevork avea deja prima sa misiune, alături de primul nume de cod, Amir. Nu avea să fie singur în această tagmă a spionajului său. Soţia sa, Gohar, a activat de asemenea, în spionaj. Gohar a fost recrutată chiar de cel care avea să-i devină soţ şi partener de servici pentru toată viaţa. Aceeaşi Gohar a acţionat alături de el timp de peste treizeci de ani în diverse locaţii şi numeroase misiuni.

În cadrul primei sale misiuni, Gevork, de acum agentul sovietic Amir trebuia să identifice agenti germani şi britanici. Cu toate că luptau ca aliaţi împotriva unui inamic comun, britanicii antrenau la Teheran o serie de agenţi care aveau apoi misiunea de a se infiltra ca spioni în Caucaz şi proaspetele republici sovietice din Asia Centrală. În acest scop, britanicii înfinţaseră în capitala Iranului o celulă clandestină care se ocupa cu recrutarea de spioni pe care-i învăţau ulterior limba rusă în regim de urgenţă.


Sediul fostului KGB

A fost tocmai motivul pentru care au fost descoperiţi de adolescentul Gevork. Acesta s-a infiltrat cu succes în rândurile lor, după care a transmis Moscovei informaţiile detaliate despre celula britanică. Foarte rapid, agenţii vorbitori de limba rusă trimişi pe teritoriul URSS-ului au fost fie capturaţi, fie recrutaţi de serviciile secrete sovietice pe post de agenţi dubli.

Fiul se anunţa pe măsura tatălui său...

Operaţiunea "Salt Lung"

În toamna anului 1943, pe când avea vârsta de doar 19 ani, Gevork Vartanian avea să anihileze la Teheran probabil cea mai importantă misiune a serviciilor secrete ale Germaniei Naziste. Având numele de cod "Saltul Lung", misiunea era aprobată şi sustinută de Adolf Hitler, şi era condusă de temutul şef al Poliţiei Siguranţei, Ernst Kaltenbrunner. Dacă ar fi reuşit, misiunea nazistă ar fi schimbat nu numai finalul războiului mondial, ci însăşi lumea aşa cum o cunoaştem astăzi.

Ambiţiosul complot în care Hitler îşi punea mari speranţe, viza nici mai mult, nici mai puţin decât asasinarea sau capturarea în cel mai bun caz, a lui Stalin, Roosevelt şi Churchill.

Hitler personal l-a numit conducător al echipei de lichidatori pe celebrul şi redutabilul Otto Skorzeni. Cu toate acestea, prima parte a planului a fost identificată de spionajul sovietic. Primele informaţii cu privire la misiunea nazistă din Iran au fost furnizare de către agentul sovietic Nikolai Kuzneţov.

Episodul merita amintit!

Dându-se drept Paul Siebert, chipurile un sublocotenent din Wermacht aflat în Ucraina, Kuzneţov l-a tras de limbă pe beţivul Ulrich von Ortel, un ofiţer SS de rang înalt. Cum, evident, neamţul nu ţinea la băutură precum rusul, în timpul partidei de băut, von Ortel a divulgat informaţiacapitală către falsul Paul Sibert.

Atunci a intrat în scenă Vartanian. Spionul armean şi grupul său de tineri recrutaţi în Iran primiseră denumirea de cod "cavaleria uşoară" deoarece se deplasau mai tot timpul de biciclete. Mobili şi iuţi, agenţii descoperiseră astfel niste aliaţi de nădejde în bicicletele care-i ajutau să se strecoare uşor şi să-şi piardă repede urma pe străzile înguste şi aglomerate ale Teheranului de atunci. Grupul coordonat de Gevork mai cuprindea şapte agenţi, dintre care cinci erau compatrioţi armeni, un creştin asirian şi un lezghin.

Mica celulă de agenţi s-a dovedit în cele din urmă extrem de eficientă. Dacă în primă instanţă misiunea lor consta în supravegherea activităţii agenţilor germani, acţiunile lor au dus la arestarea a peste 400 agenţi nazişti de pe teritoriul Iranului.


Cei trei care au schimbat lumea: Stalin, Roosevelt şi Churchill

Înaintea importantei Conferinţe din Teheran, celula lui Vartanian a depistat un grup de şase operatori radio germani paraşutaţi lângă oraşul Qum, situat la circa 100 kilometri de Teheran. Atenţi să nu fie descoperiţi, subordonaţii lui Vartanian i-au urmărit pe germani până în capitala Iranului, unde au avut inspiraţia să-i lase pe aceştia să contacteze celulele spionajului german care menţineau legătura cu Berlinul.

 În acele momente, oamenii lui Vartanian au început o supraveghere ca la manual. Toate comunicaţiile agenţilor germani cu Berlinul au fost monitorizate, decodificate şi înregistrate, fiind remise imediat Moscovei. Astfel, sovieticii au descoperit că nemţii plănuiau de fapt trimiterea ununi nou grup de acţiune condus personal tot de Skorzeny pentru a duce la bun sfârşit asasinatele. De fapt, Skorzeny vizitase deja sub acoperire Teheranul şi identificase terenul şi punctele importante ale acestuia. Ce nu ştia temerarul german, era că fusese imediat identificat şi urmărit de oamenii armeanului.

Odată ce sovieticii şi britanicii au aflat toate coordonatele asasinatului, grupul de radiotelegrafişti germani a fost arestat. Pe baza memoriilor lui Vartanian, aceştia au acceptat să colaboreze cu sovieticii şi să trimită Berlinului informaţii false.

Totuşi, încă loial, unul dintre operatorii germani a introdus în mesajul trimis Berlinului un cod secret de urgenţă care semnifica faptul că fusese capturat şi dezinforma sub controlul sovieticilor.


Redutabilul Otto von Skorzeny

Descoperiţi de sovietici, germanii au hotărât anularea operaţiunii. Skorzeny simţise ceva în neregulă, imediat ce a observat inadvertenţe între informaţiile primite din Teheran şi situaţia de la faţa locului pe care o evaluase în prealabil, dar nimeni nu-l luase atunci în seamă.

Un erou cu multe necunoscute

Gevork Vartanian şi-a continuat activitatea în cadrul serviciilor sovietice de informaţii, cu specificarea că în afară de operaţiunea "Saltul Lung", nu se cunosc detalii importante despre cariera şi restul activităţii sale. Acestea sunt încă clasate în arhivele Moscovei.

Se ştie bunăoară despre el doar că a absolvit în anul 1955 Institutul de Limbi Străine din Erevan devenind un veritabil poliglot care vorbea fluent un număr de opt limbi străine, iar agenţia ITAR-Tass a subliniat că după încheierea celui de-al doilea Război Mondial, Vartanian a îndeplinit misiuni sub acoperire în Iran, Franţa, Grecia, Italia şi multe alte ţări.

Pe lângă multe alte ordine şi decoraţii primite pentru serviciile sale, Vartanian a primit în anul 1984 faimoasa Stea de Aur a Eroului Uniunii Sovietice pentru activitatea sa de ofiţer din al doilea Război Mondial şi perioada Războiului Rece.

A decedat relativ recent, pe data de 10 ianuarie 2012, luând după sine în mormânt multe secrete. Imediat după deces, preşedintele armean în funcţiune, Serzh Sarkisian a trimis o scrisoare de condoleanţe soţiei, familiei şi apropiaţilor lui Vartanian, scrisoare în care elogiază profund serviciile şi eforturile întreprinse de către cel numit cu respect nelimitat "preţiosul fiu al naţiunii armene".

Vartanian s-a retras din FSB, succesorul KGB, de abia din anul 1992, dar cum dintr-un asemenea serviciu secret nu te retragi niciodată, venerabilul armean a continuat să predea tinerilor agenţi până aproape de momentul morţii sale. Identitatea sa a fost dezvăluită de abia în anul 2000.


Medalia Erou al Uniunii Sovietice - Cea mai înaltă şi preţuită decoraţie din perioada URSS-ului

Vladimir Putin, prim-ministru al Rusiei la acea dată a luat parte la funeralii şi a ţinut să-şi prezinte personal condoleanţele văduvei lui Vartanian care a contribuit la crearea faimei celui mai important cuplu de spioni sovietici din istorie. Preşedintele rus de atunci, Dmitri Medvedev a ţinut un discurs în cadrul înmormântării în care l-a descris pe Vartanian drept un "Agent de o inteligenţă legendară, un patriot profund devotat ţării sale, care a scris istorie pentru Serviciul de Informaţii Externe al Rusiei".

Pe baza legendei sale, în anul 1981 s-a realizat o coproducţie cinematografică sovieto- franceză intitulată "Teheran-43" cu Alain Delon, o legendă vie a cinematorgrafului mondial în rolul adevărat al unei alte legende, de data aceasta a spionajului mondial.

Lavrenti Beria: apogeul terorii

 Orice gen de introducere către un personaj precum Lavrenti Beria păleşte pur şi simplu în faţa amplorii răului prezent în acţiunile sale. Individul a fost atât de malefic, încât faptele sale frizează incredibilul. La urma urmei este vorba despre Lavrenti Beria, încarnarea terorii comuniste, artizanul gulagurilor şi mâna dreaptă a lui Iosif Stalin, cel mai mare călău din istorie.


Mingrelianul

Cel mai rău dintre cei răi, cum este numit de istoricii ruşi, Lavrenti Beria s-a ridicat pe deplin la înălţimea acestei expresii. Dacă Stalin a fost călăul popoarelor URSS-ului şi al altor naţiuni învecinate colosului comunist, Beria a fost cu siguranţă securea din mâna sa. Până şi un personaj istoric cumva asemănător precum Ivan cel Groaznic păleşte dacă îl aşezăm lângă Beria.

  Cel care avea să devină una dintre cele mai odioase figuri ale secolului XX a văzut lumina zilei pe data de 29 martie 1899, în satul Merkheuli, de lângă oraşul Suhumi, provincia Abhazia, care pe atunci aparţinea Georgiei. Astăzi, Merkheuli aparţine de districtul Gulprish din Republica Abhazia, care s-a rupt de Georgia în urma unui conflict sângeros derulat între anii 1992-1994.

Pe numele său iniţial Lavrenti Pavles dze Beria, sinistrul personaj şi-a rusificat numele în tinereţe, recomandându-se Lavrenti Pavlovici Beria.

Din punct de vedere al etniei, Beria era un georgian aparţinând grupului mingrelienilor. Născut, la fel ca Iosif Stalin, într-o familie creştin-ortodoxă, mama sa fiind o femeie foarte evlavioasă, cerberul de mai târziu nu a avut nici cea mai mică rezonanţă cu valorile creştine sau măcar cu cele elementar umane.

După ce absolvă o şcoală cu profil tehnic din Suhumi, Beria ajunge student al Universităţii Politehnice din Baku, Azerbaijan, unde se remarcă atât prin pasiunea sa pentru matematică şi ştiinţele exacte, cât şi inteligenţa nativă, dublată însă de caracterul său duplicitar. Înrolat în Armata Imperială Rusă cu ocazia primului Război Mondial, dezertează pe când era detaşat pe frontul din România şi fuge înapoi în Rusia, unde ia parte la Revoluţia Bolşevică. Se înscrie în rândurile Partidului Comunist şi, pe baza originii sale caucaziene, participă la revoltele comuniştilor locali din Georgia natală şi Azerbaijan.

Se remarcă în rândul comuniştilor prin inteligenţă, dar şi prin ferocitatea sa unică, astfel incât este primit cu braţele deschise în temuta CEKA, poliţia secretă a bolşevicilor, precursoarea NKVD-ului şi KGB-ului de mai târziu. Se evidenţiază prin reprimarea sângeroasă a mişcărilor naţionaliste georgiene, reprimare care s-a soldat cu peste 5.000 de morţi. Dar acest episod sumbru nu era decât începutul dezastrului.



În anul 1924, demonul de mai târziu era deja la conducerea CEKA din Georgia natală. Nu se mulţumeşte cu atât, vrea să devină şeful poliţiei secrete de pe întregul teritoriu al URSS. Şi a reuşit.

Malefic şi îndrăzneţ fără limite, Beria ajunge în anul 1930 lider suprem al poliţiei secrete. În acest scop, nu s-a dezis de nicio metodă. A excelat în şantajele la adresa propriilor şefi, totul pentru a câştiga susţinere politică şi a promova fără probleme.

A intrat în istorie şi pentru modalităţile în care înscena aventuri galante cu femei căsătorite şefilor săi din vârful piramidei comuniştilor din Kremlin, după care îşi şantaja superiorii. Dezgustaţi şi terorizaţi la gândul de a cădea în dizgraţia lui Stalin, aceştia demisionau, iar ambiţiosul mingrelian le lua locul fără să-şi facă vreo problemă de conştiinţă.

Nu era doar un vicios fără margini, ci şi un aducător de moarte şi durere. Oriunde era detaşat pe întinsul teritoriu al Uniunii Sovietice, mulţi oameni erau executaţi sumar sau dispăreau fără urmă...

"Nu există copac pe care să nu-l pot doborî" - Lavrenti Beria

În anul 1926, Beria îl întâlneşte în sfârşit, faţă în faţă, pe cel pe care l-a slujit zelos până la sfârşitul zilelor sale: Stalin, în momentul în care acesta se relaxa într-o vacanţă în Georgia. Circulă o variantă conform căreia Beria l-a salvat pe Stalin de la o "încercare de asasinat", regizată chiar de Beria, care dorea astfel să se facă remarcat de compatriotul său care deţinea puterea supremă.

Unii istorici pun pe seama naţionatităţii comune a celor doi prietenia şi suţinerea de care s-a bucurat Beria. Oricare ar fi fost adevărul, cei doi caucazieni au reprezentat fără doar şi poate cel mai sângeros şi periculos cuplu din întreaga istorie a omenirii.

În anul 1938, Beria este propulsat la Moscova în rolul de deputat, cu ajutorul lui Nikolai Ejov, nimeni altul decât şeful Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne (NKVD). În acelaşi an, Ejov este arestat şi executat la ordinele lui Stalin, iar Beria este astfel răsplătit pentru loialitatea sa. Conform unei versiuni a istoricilor ruşi, se pare că Beria în persoană l-a strangulat pe Ejov...

Stalin a observat din prima clipă caracterul şi cruzimea compatriotului său, aşa că l-a folosit drept instrumentul său favorit de epurare a partidului de elementele care-i păreau suspecte. Beria era în culmea fericirii, văzând în acest rol o oportunitate perfectă de a elimina bolşevicii din vechea gardă care-i fuseseră odinioară rivali pe linie politică.

Dar rolul său malefic nu s-a limitat la doar la eliminarea comuniştilor incomozi.

Beria a fost cel care a întocmit şi supervizat construirea cumplitelor lagăre de exterminare din perioada comunistă, cunoscute sub denumirea de gulaguri. El şi şeful său Stalin au fost aceia care au pus la punct diabolicul sistem care doar în Rusia şi republicile învecinate a dus la moartea a zeci de milioane de oameni nevinovaţi. Nici măcar genocidul coordonat de Mao împotriva propriului popor nu a numărat atâtea victime câte au ucis cei doi călăi care deţineau puterea în Kremlin.

Beria nu a arătat îngăduinţă nici faţă de cei din subordinea sa, trimiţând astfel la moarte peste 500 de agenţi NKVD şi 30.000 de soldaţi şi ofiţeri ai Armatei Roşii.

Perioada de teroare a regimului celor doi este caracterizată cum nu se poate mai bine de o mostră de umor negru rusesc din acea perioadă (umor negru care te putea trimite în gulag instantaneu, dacă erai auzit şi denunţat):

 "Odată, în timpul unei vizite a lui Stalin la o uzină din Urali, dictatorul a observat că-i lipsea pipa după baia de mulţime printre muncitori. L-a sunat din birou pe Beria şi i-a transmis scurt:

-Lavrenti, pipa mea a dispărut după ce m-am întâlnit cu muncitorii.
-Am înţeles, tovarăşe Iosif Visarionovici. Voi lua imediat măsurile cuvenite.

Zece minute mai târziu, Stalin caută un dosar într-un sertar şi descoperă acolo pipa, pe care tot el o uitase. Distrat şi amuzat, dictatorul îl sună pe Beria:

-Lavrenti, mi-am găsit pipa, o uitasem în sertar...
  -Ce păcat, tovarăşe Stalin, tocmai acum când absolut toţi au recunoscut că au furat-o, încheia Beria, în stilul său cunoscut".

În afară de campaniile sale interne, soldate cu milioane de crime, Beria a pus bazele unui sistem de spionaj internaţional extrem de eficient, axat pe culegerea de informaţii din ţările occidentale. În acest scop nu s-a ferit de la nicio metodă disponibilă, de la asasinate până la corupere cu orice preţ. Tot el este cel care a ordonat masacrul celor peste 15.000 de ofiţeri polonezi de la Katyn, după care a pus bazele partidului comunist din Cehoslovacia. Când l-a întâlnit pe preşedintele american Franklin Delano Roosevelt, Stalin i l-a prezentat pe Beria astfel :

"Ăsta-i Himmler-ul meu! Mult mai dur decât cel al naziştilor".

În februarie 1941, a devenit vicepreşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului. Izbucnirea celui de-al doilea Război Mondial nu-l sperie deloc; din contră, Beria devine un membru marcant al Comitetului de Apărare a Ţării, de unde controla securitatea internă a Uniunii Sovietice. La sfârşitul conflagraţiei mondiale, primeşte gradul de mareşal, cu toate că nu călcase în viaţa lui pe Frontul de Est şi nu participase la vreo acţiune militară. Când elita Partidului Comunist s-a reorganizat sub forma Comitetului Central, în anul 1952, Beria şi-a păstrat toate prerogativele şi funcţiile. Era faimos şi temut, în egală măsură, pentru modul în care îşi îndeplinea obiectivele fără să ţină seama de costuri (a se citi "număr de victime"...). Stalin a continuat să-i încredinţeze funcţii şi obiective importante, incluzând proiectul primelor bombe atomice construite în URSS.



După bombardarea Hiroshimei, Stalin, speriat de avansul militar al americanilor, i-a dat un ultimatum lui Beria, cerându-i ca în cel mult 5 ani Uniunea Sovietică să aibă propriile bombe nucleare.

Beria s-a simţit pentru prima dată în pericol, dar a făcut astfel încât, cu ajutorul oamenilor capabili din serviciile secrete pe care îi cunoştea, să îndeplinească ordinul tartorului suprem. După eforturi considerabile, spionii sovietici au furat planurile bombei atomice de la americani, astfel încât după 4 ani, nu 5 cât ceruse Stalin, Uniunea Sovietică avea deja arme nucleare.

Demonul sexual

Ca şi cum nu ar fi îngrozit milioane de oameni care-l ştiau ca pe un monstru însetat de sânge, diabolicul personaj mai avea o latură abominabilă. Aceea de obsedat sexual cu accente de sadism. Şi ce poate fi mai periculos decât ca şeful poliţiei secrete din cel mai cumplit regim politic din lume (o superputere, de altfel), să fie un prădător sexual capabil să atace aproape orice femeie, fără să se teamă de vreo pedeapsă?

De-abia în anul 2002 au ieşit la iveală toate detaliile asupra naturii sale de obsedat sexual periculos. Din ordinul său, coloneii NKVD R.S. Sarkisov şi V. Naradaia răpeau tinere fete în Moscova, după care i le aduceau. Odată ajunse în vila sa somptuoasă, Beria le viola, după care le arunca în stradă. Nu înainte de a le da câte un buchet de flori...

La începutul carierei, biroul său era izolat fonic, pentru ca nimeni să nu audă ţipetele femeilor siluite.

Multor femei le promitea că, dacă-i cedează, le va elibera rudele arestate în gulaguri..Este notoriu cazul în care Beria a luat cu el o cunoscută actriţă a vremii, sub pretextul unei reprezentaţii artistice la CC. În loc de aceasta, monstrul a dus-o la vila sa, unde i-a promis că-i va elibera tatăl şi bunica din gulag, dacă-i va ceda. Beria ştia deja că rudele femeii fuseseră executate cu luni în urmă. Familia şi apropiaţii lui Beria au negat mereu acuzaţiile aduse acestuia, susţinând că Beria, prin natura activităţilor sale, lucra zi şi noapte, prin urmare nu ar fi avut timp de femei...

Nici tovarăşii nu l-au mai suportat...

Steaua sa însângerată avea să apună tocmai când se aştepta mai puţin. După moartea lui Stalin, în martie 1953, Beria a devenit prim vicepremier al URSS, ulşul dintre cei care conduceau ţara, alături de Gheorghi Malenkov (prim-ministru), Viaceslav Molotov şi Nikita Hruşciov (secretar al Partidului Comunist al URSS). În afară de această funcţie, mai era şi Ministrul Afacerilor Interne. Pe baza ultimei sale poziţii, Beria vroia să-i urmeze lui Stalin ca dictator absolut. Nu i-a reuşit deloc.

Conştienţi de periculozitatea unui astfel de individ în conducerea URSS, ceilalţi memebri ai conducerii au complotat împotriva lui.

Alianţa a avut succesul scontat. Mulţi dintre subordonaţii lui Beria nu-l mai suportau. În luna iulie a anului 1953, cel mai temut om din URSS - şi nu numai -, este arestat precum un om rând, în urma unei lovituri de stat desăvărşită de Hruşciov şi mareşalul Jukov, nimeni altul decât artizanul victoriei sovieticilor din războiul mondial de curând încheiat.



Beria este arestat sub acuzaţii false conform cărora ar fi fost un agent al imperialiştilor britanici, vinovat de activităţi contra partidului şi statului. Este condamnat la moarte alături de 6 dintre subordonaţii săi loiali. În aceeaşi lună iulie, Beria este împuşcat personal de către generalul Pavel Batiţki.

Cruciada Calicilor

Aproape 6 luni de jafuri, marşuri epuizante, asedii crâncene şi vărsari de sânge sfârşite într-un dezastru apocaliptic, pentru o armată de strânsură. Fervoarea religioasă – mai degrabă fanatism inconştient şi ignoranţă crasă – a societăţii a medievale europene nu a compensat deloc lipsa totală de tactică militară a conducătorilor cruciadei. Istoria nu a mai înregistrat niciodată o cruciadă atât de dramatică şi spectaculoasă precum această desfăşurare de forţe, finalizată într-una dintre cele mai sângeroase confruntări religioase dintre creştini

Visul Papei Urban II

La scara istorică şi privită în contextul tuturor cruciadelor, fenomenul cunoscut sub denumirile de Cruciada Milogilor, Cruciada Săracilor, Cruciada Ţăranilor sau Cruciada Poporului face parte din prima mare cruciadă lansată de Papalitate pentru recucerirea Ţării Sfinte şi izgonirea invadatorilor musulmani.
 Îngrijorat de modul în care se mişcau lucrurile, precum şi de contextul politic internaţional, Papa Urban II plănuia trimiterea unui corp expediţionar militar încă din luna august a anului 1096. Planurile papei erau alimentate şi de amplele mişcări sociale din Europa Apuseană, mişcări însufleţite de o exaltare religioasă fără precedent, care animase păturile cele mai sărace din regatele medievale. Factorul economic a avut evident un rol important în declanşarea acestei nesăbuite aventuri războinice, sfârşite cum nu se poate mai prost pentru Biserica Catolică.
Anii de secetă şi foamete, presăraţi cu molime, loviseră puternic în viaţa de zi cu zi a europeanului apusean. Toate acestea duseseră la schimbarea profilului social al oamenilor. Tot mai mulţi neguţători, orăşeni şi soldaţi sărăciseră; cât despre pătura celor ce lucrau pământul şi creşteau animale, aceşti oameni se zbăteau deja la limita subzistenţei.
În aceste condiţii, sărăcimea apuseană vedea în pornirea unei expediţii de cucerire în Orientul cel seducător, despre ale cărui mbogăţii circulau deja legende, soluţia ideală pentru a-şi salva efemerele existenţe.
Cum nu se poate mai potrivit pentru mintea plină de superstiţii a europenilor de atunci, apăruseră, odată cu anul 1095, şi o serie de fenomene meteorologice, percepute deopotrivă de cler şi de mase drept semne şi binecuvântări divine pentru cruciada incipientă. Nu trebuie să uităm că eram în plin Ev Mediu, iar apariţia unei aurore, ploi de meteoriţi, comete sau eclipse lunare echivala cu un fatidic început de Apocalipsă.
Pelerinajele nesfârşite, precum şi recrudescenţa milenarismului, o credinţă conform căreia Sfârşitul Lumii era iminent, nu făceau decât să agite tot mai mult masele disperate, care sperau că o cruciadă împotriva păgânilor închinători la Allah le va astâmpăra foametea cronicizată; bonus - salvarea sufletelor.
 
Papa Urban îşi freca bucuros palmele: dacă estimase la început că doar câteva mii de cavaleri vor răspunde apelului său, pentru cruciadă se strânseseră peste 40.000 de suflete, număr imens pentru populaţia Europei din acele vremuri.
Aproape că nu mai conta că, din cei 40.000, marea majoritate erau săteni care nu ştiau nici măcar să ţină un scut şi o sabie, inclusiv numeroase femei şi copii.

Conduşi de Pierre Sihastrul şi Gautier Făr' de Avere

Evident o asemenea adunătură de fanatici, pentru care lumea se termina la ultimele case ale propriilor sate, nu putea fi condusă decât de nişte conducători pe măsură.
Unul dintre ei era un călugăr carismatic şi orator electrizant, pe numele său Pierre Sihastrul din cetatea Amiens. Cucerise atât mulţimea, cât şi pe papă, prin faptul că se deplasa mereu călare pe un măgar, simbol al sărăciei prin excelenţă şi, spre deosebire de reprezentanţii clerului catolic, acest călugăr aventurier se îmbrăca mereu cu haine ponosite. Chiar şi în zilele de sărbătoare...
 
Gură neobosită, predica zilnic oastei în timp ce aceasta traversa ţinuturile Franţei şi ale Flandrei. Nu se spălase niciodată, dar avea grijă ca la fiecare masă să nu-i lipsească peştele şi vinul.
Printre altele, "responsabilul ideologic" al calicilor susţinea că fusese trimis să predice de către Iisus Hristos în persoană, lăudându-se oricui stătea să-l asculte că ar avea o epistolă scrisă chiar de Mântuitor. În drumul său spre Ierusalim, Pierre Sihastrul poposeşte la Koln pe data de 12 aprilie 1096, unde dă peste tacticianul militar al mişcării în persoana lui Gautier Făr' de Avere, altă figură fără de pereche în panoplia personajelor istorice care au marcat cruciadele. Acesta fusese stăpânitorul domeniului Boissy-sans-Avoir, dar renunţase la tot, animat de dorinţa arzătoare de a-i înfrunta pe musulmani şi a izgoni "aceşti câini ai Satanei", cum îi socotea el, în pustiurile de unde veniseră.
În fond, "Dumnezeu o vrea", expresia mobilizatoare a Papei Urban II, era maxima zilei pe buzele tuturor cruciaţilor care se îndreptau spre Ierusalim.


Evreii - victimele de serviciu

Armata calicilor condusă de cele două personaje ajunsese să atragă atenţia atât Papei Urban, cât şi împăratului bizantin Alexius I Comnenul.
Cu toate acestea, fiorii reci ai neîncrederii începuseră să se cuibărească în inima lui Urban. Era un fanatic religios, dar nu un ignorant total. Ştia că dăduse binecuvântarea sa unei adunături de coate-goale, care nu erau familiarizaţi cu portul armelor, bătăliile sau lungile marşuri prin deşert. În plus, calicii erau însoţiţi de propriile femei şi copii, fapt care îngreuna considerabil marşurile şi parcurgerea distanţelor în timpii doriţi.
Urban ar fi dat orice să fi avut o armată de măcar 15.000 cavaleri experimentaţi, în locul gloatei de zdrenţăroşi. Dar era deja prea târziu.
  Cum orice expediţie militară are nevoie de bani pentru armament, transport şi mai ales provizii, calicimea aventurieră nici nu ieşise din Europa şi s-a trezit cu economiile şi pomenile deja consumate.
Cum era o adunătură de calici şi sărăntoci, după cum i-a rămas şi numele în istorie, Pierre Sihastrul a venit cu ideea salvatoare.
Idee care era, de fapt, un jaf.
Calicimea războinică a poposit în oraşul Koln unde, la îndemnurile lui Pierre şi al lui Gautier Făr' de Avere, s-a apucat să strângă bani pentru expediţie.
Au făcut rost de ei prin jefuirea tuturor bancherilor şi negustorilor evrei din oraş. Cei care se opuneau au fost declaraţi "ucigaşii lui Hristos", fiind ucişi pe loc. De fapt, armata de calici s-a ocupat cu jefuirea fiecărei comunităţi evreieşti întâlnită ulterior în oraşele europene.


Să ardem şi să jefuim!

Adunătura - care speriase deja o parte a nobilimii europene - îşi sporise numărul după traversarea târgurilor şi oraşelor. Fauna imundă a Europei era atrasă de bogăţie sau măcar de masa zilnică. Astfel, tot mai mulţi cerşetori, şarlatani, ucigaşi, evadaţi, urmăriţi general, prostituate, foşti condamnaţi pentru delicte de drept comun, îngroşau tot mai mult "armata" celor două personaje.
Gloata dezordonată, condusă de Gautier, a ajuns aşadar în regatul Ungariei, traversându-l fără incidente notabile, după ce ceruseră şi primiseră, în prealabil, permisiunea de trecere din partea regelui Koloman.
După ce au trecut râul Sava şi au intrat pe teritoriul deţinut pe atunci de Imperiul Bizantin, calicii au început să-şi dea în petic. Profitând de faptul că şeful garnizoanei din Belgrad fusese luat prin surprindere de venirea lor şi aştepta ordine de la Constantinopol, calicii au început să asalteze fără succes Belgradul. Cum foamea începuse să-şi arate colţii, adunătura de fanatici a trecut graniţa înapoi în regatul maghiar.
Acolo au jefuit oraşul Zemun de astăzi, precum şi satele din apropiere.
 
Jafurile şi violurile făcute de scursura oraşelor europene i-au scandalizat pe unguri.
În conflictul care a urmat, mii de unguri au fost măcelăriţi, iar casele le-au fost incendiate.
Regele maghiar trimite armata pentru a-şi scăpa supuşi de această plagă, dar hoarda de jefuitori fanatici fuge la timp, traversând graniţa în Imperiul Bizantin. Acolo s-au ocupat tot cu hoţiile şi uciderea oricui li se opunea.
Restul armatei calicilor, conduşi de Pierre Sihastrul, intră şi ei în regatul ungar. Trupele de mercenari pecenegi ai regelui Koloman nu au fost capabile să-i oprească, iar cruciaţii au reuşit să ardă şi să jefuiască Belgradul, cetate părăsită în grabă de locuitori.
 În lungul lor drum spre Constantinopole, germanii din armată au intrat în conflict cu un grup de sârbi, după ce le incendiaseră acestora din urmă moara satului. Incidentul a alimentat alte jafuri, o parte din cruciaţi fiind ucişi de localnicii exasperaţi.
Cruciaţii au beneficiat totuşi de protecţia guvernatorului bizantin, care a trimis un corp de armată care să-i conducă în siguranţă până la Sofia. De acolo, o altă garnizoană bizantină i-a condus până la Constantinopol.
Împăratul Alexius nu ştia pur şi simplu ce să facă cu acestă armată de zurbagii poposiţi sub zidurile reşedinţei sale. Nu ştia ce să aleagă între a-i lăsa să se înfrunte cu turcii selgiucizi sau să-i avertizeze în privinţa riscului confruntării cu armatele acestora, mult mai bine antrenate şi pregătite de război.

Exterminaţi sau convertiţi de Kilij Arslan Paşa

Istoria a reţinut totuşi că împăratul Alexius l-a avertizat pe Pierre Sihastrul să nu se angajeze în conflict direct cu armatele turceşti.
Pierre l-a ascultat iniţial şi a pătruns în Asia Mică, unde a făcut joncţiunea cu câteva bande de italieni aventurieri şi prădalnici. Tot atunci, Pierre a pierdut controlul oamenilor săi. Germanii şi italienii s-au despărţit de armata calicilor şi au ales un nou lider în persoana unui cavaler italian pe nume Rainaldo. Francezii îşi găsiseră şi ei un alt conducător, pe cavalerul Geoffrey Burel.
De fapt, cruciaţii erau într-o stare de anarhie generalizată, animaţi fiind doar de cucerire cetăţilor întâlnite. Francezii au atacat Niceea, pe atunci deţinută de selgiucizi, incendiindu-i suburbiile.
Germanii au reuşit să cucerească cetatea Xerigordon, deţinută tot de turci. Acest gest a înfuriat peste măsură ordiile selgiucide şi a grăbit dezastrul cruciadei.
 
O armată turcească condusă de Kilij Arslan Paşa a încercuit şi asediat imediat Xerigordon. Această căpetenie militară venită din asprele stepe asiatice s-a ridicat cu adevărat la înălţimea numelui său de războinic (în turcă, kilij este un gen de sabie lată şi curbată ascendent, care are aceeaşi forţă de retezare precum katana samurailor; tot în limba turcă, arslan înseamnă leu.)
Asediaţi de turcii care le-au tăiat accesul la sursa de apă, occidentalii au suferit cumplit de sete, ajungând la gesturi extreme, fiind forţaţi să bea sângele măgarilor şi cailor, alături de propria urină...
Când nu au mai rezistat, au capitulat în faţa turcilor, propunându-le acestora chiar să lupte împotriva foştilor lor camarazi creştini.
Kilij Arslan s-a comportat tipic obiceiurilor turceşti de război. După capitulare, prizonierii creştini care au adoptat islamul au fost cruţaţi şi trimişi în provincia Khorasan, iar cei care au refuzat să se lepede de creştinismul catolic au fost decapitaţi fără tocmeală.
 
Veştile despre soarta învinşilor au ajuns la grosul armatei cruciate, care era cantonată la Civetot. Turbaţi de furie şi dorind să-şi răzbune camarazii cu orice preţ, calicii - ridicaţi de papă la rangul de cavaleri -, s-au năpustit într-o dezordine totală, fără niciun plan de bătaie, direct spre taberele selgiucizilor.
Aceştia s-au retras iniţial din calea lor, doar pentru a-i surprinde ulterior într-o ambuscadă perfectă. Deşi calicii au dat dovadă de bravură, luptându-se până la moarte, nu au putut face faţă disciplinatelor trupe turceşti.
Sătul până peste cap de cruciaţii zurbagii, Kilij Arslan n-a mai vrut nici măcar să-i convertească cu forţa. Căpetenia selgiucidă a comandat ordiilor sale să nu se oprească până nu-i ucid pe toţi şi nici să nu mai încerce să ia prizonieri.
Aşa s-a sfârşit aventura. Trista cruciadă a săracilor a demonstrat încă o dată importanţa disciplinei de front şi, mai ales, a pregătirii militare şi a tacticii. Şi toate cruciadele care au urmat, cu toate înfruntările lor, aveau să dovedească acelaşi lucru.

Podul Inalt 1475 – Cea mai mare infrangere din istoria Islamului

Romani! Ridicati capetele plecate! Indreptati spinarile incovoiate! Alungati tristetea si lipsa de sperante din aste zile. Nu mai stati timorati si complexati in fata unei Europe care ne datoreaza insasi existenta. Amintiti-va din nou de Marele nostru Stefan. De toti mosii si stramosii care nu au lasat neamul sa piara. Cu sute de ani inainte de Americi, teroristi, CIA-uri, Al- Qaede si atentate regizate, Stefan cel Mare si Sfant administra Islamului cea mai mare infrangere suferita vreodata de vreo armie musulmana din partea unui lider crestin. Nici macar victoriile lui Carol cel Mare, Cid-ul, Skanderbeg sau oricare riga european din istorie nu se pot compara ca importanta politica si dramatism cu baia de sange si noroi in care s-a cufundat cea mai puternica armata a vremii. Nimeni altul decat cel mai bun corp expeditionar al teribilului Mahomed al doilea, avea sa sfarseasca drept ingrasamant pentru ogoarele Vasluiului…


Europa valahilor

Oricat de hazardat le-ar putea parea unora, Europa secolelor XIV si XV a apartinut din punct de vedere militar micilor formatiuni statale romanesti care s-au opus cu succes celei mai mari forte a vremii, temutul Imperiu Otoman. Fara niciun fel de exagerare, putem spune ca daca este sa pastram proportiile cu ceea ce eram acum 500-600 ani, Romania de azi ar trebui sa infranga in lupta armata Statelor Unite, Rusiei sau Chinei... Nu-i asa ca va pufneste rasul? Trecand peste neincrederea si dezamagirea provocate de situatia Romaniei din prezent pe toate planurile, inclusiv militar, trebuie sa ne amintim macar ca eram intr-atat de neclintiti pe vremuri, incat administram infrangeri umilitoare puternicilor lumii. Iar celor care nu sunt inca convinsi de forta si spiritul razboinic al stramosilor nostri, le prezint o scurta comparatie intre proportia de forte intalnita intre "marile" batalii ale Europei Apusene si confruntarile militare ale voievodatelor romanesti. Faimosul Razboi de o suta de ani, bataliile de la Azincourt, Formigny, Castillon sunt confruntari intre osti care numarau maximum 10.000-20.000 de soldati, ultimele chiar mai putin de 5.000...



In faimoasa batalie de la Tannenberg, cand este stopata inaintarea cavalerilor teutoni spre rasarit, s-au confruntat corpuri de armata de 10.000, respectiv 16.000 soldati. Vreti mai mult? Ei bine, in perioada Razboiului celor Doua Roze, efectivele sunt de-a dreptul derizorii, de obicei sub 5.000 de actori angrenati in spectacolul sangeros al Zeului Marte. In celebra batalie de la Rimini din 1469, cand Federico da Urbino infrange armata papala, au murit...100 de oameni si au fost raniti circa 3.000. Si, nu uitati, cronicile contemporane o numesc "batalie cumplita" (Atrox Dimicato)!



Cele mai mari inclestari din aceste secole par a fi luptele intre principii elvetieni si regele Carol cel Curajos. Trupele de soldati implicate in luptele de la Granson si Morat se ridica la un maximum de 20.000 de indivizi. Arta si gandirea militara in Europa apuseana de atunci erau eminamente rudimentare. Se poate vorbi chiar de o decadere, comparativ cu geniul militar-tactic al armatelor Romei care au precedat regatele din regiune. Progresele in domeniu ale Europei de Vest se inregistreaza mult mai tarziu, impulsionate fiind de folosirea tot mai frecventa a armelor de foc si a prafului de pusca in razboaie. In rasaritul Europei, lucrurile stateau cu totul altfel. Taratele si cnezatele rusesti nu reprezentau (inca) o forta militara, regatul polon era tributar manevrelor si conceptelor militare de-a dreptul falimentare de import apusean (merita dat exemplu, impasul polon de la Marienburg si aparitia providentiala a trupelor moldovensti care au intors rezultatul luptei). La fel, nici ungurii nu au stralucit prea mult pe campul de lupta. Bulgarii, sarbii si bizantinii au cazut dupa o darza dar trista rezistenta in fata fortei Semilunei.



Romanul Iancu de Hunedoara lupta ca un leu contra turcilor intre anii anii 1444-1447, dar spre final este infrant de acestia. Intr-un episod putin cunoscut al istoriei nationale, bravul razboinic transilvan organizeaza in anul 1448 o ultima mare campanie care viza cucerirea Salonicului. In acest proiect ambitios, il avea partener pe insusi leul albanezilor, printul Skanderbeg. Din motive inca nestiute, actiunile celor doi conducatori crestini nu sunt bine sincronizate. Rezultatul este dureros. In lupta de la acelasi trist Kossovopolje, Iancu de Hunedoara este infrant dupa o inclestare catastrofala care durase trei zile si trei nopti... Singurii care s-au adaptat cu succes si au pus la punct tactici revolutionare alaturi de manevre eficiente au fost voievodatele romanesti ale Moldovei si Tarii Romanesti. Conduse de voievozi realisti si inspirati precum Mircea cel Batran, Vlad Tepes si marele Stefan, valahii au fost singurii europeni care au tinut la respect hidra otomana. Turcii erau la apogeu. Condusi de cumplitul Mahomed al doilea, supranumit Fatih (Cuceritorul), otomanii cucerisera Bizantul, una dintre cele doua cetati ale crestinatatii, precum si o buna parte a Europei de rasarit. Cum turcii nu detineau o flota militara care sa le permita invazia Apusului prin Mediterana, in drumul ordiilor spre Roma nu mai stateau decat voievodatele romanesti...

Moldova dacilor liberi

In aceeasi perioada, asupra Moldovei pandeau nu numai otomanii, ci si ochii lacomi ai tatarilor din Hoarda de Aur. In anul 1469, o hoarda a tatarilor de pe Volga, condusa de Eminec, nepotul hanului cel mare, porneste o expeditie de jaf in Moldova, atras de prosperitatea economica datorata masurilor luate de Stefan cel Mare. Cruzimea si tupeul nomazilor meritau pedepsite.... Stefan strange in graba o oaste de curteni si razesi din Tara de Sus (actuala Bucovina) si porneste dupa tatari. Acestia au parte de ghinionul vietii lor, cand sunt prinsi in ziua de 20 august langa Lipinti. Macelul este infiorator. Hoarda tatarasca este masacrata, avand mari pierderi in oameni, Eminec insusi este facut prizonier de Stefan. Hanul cel batran de pe Volga, tot nu intelege cu cine are de a face, astfel incat isi permite sa-i trimita lui Stefan o solie manioasa de 100 de oameni (exact cati au murit la batalia din Rimini!). Solie care are tupeul sa-i ceara lui Stefan nu doar eliberarea prizonierilor tatari ci si ...despagubiri pentru pierderile suferite! Inconstienta si nesimtirea cererii sunt pedepsite pe loc. Stefan cel Mare ordona tragerea in teapa a tuturor prizonierilor alaturi de 99 de tatari din solie. Fiul hanului este taiat pe loc in bucati. Supravietuitorului i se taie nasul si urechile si este trimis calare inapoi la Hoarda de Aur sa povesteasca hanului ultimele noutati...



Turcii se dovedesc, la randul lor, la fel de grei de cap... Cuceritorul Bizantului vedea in Moldova principalul obstacol in invadarea Europei. In plus, ocuparea Moldovei permitea turcilor supunerea definitiva a Hoardei de Aur alaturi de consolidarea unei viitoare aliante cu tatarii care i-ar fi ajutat pe otomani pe baza religiei comune. Nu in ultimul rand, sultanul vedea in bogatul voievodat romanesc, o baza de operatiuni militare, un izvor de resurse economice si de luptatori valorosi care puteau fi angajati ca mercenari de partea Semilunei. Precedente mai fusesera (sultanul avea exemplul contingentelor sarbesti si bulgaresti care erau fortate sa lupte de partea turcilor dupa caderea tarilor respective)... Un alt aspect politico-strategic care il deranja la culme pe Mahomed, era incercarea continua a lui Stefan cel Mare de a sustrage Tara Romaneasca de sub autoritatea Portii. Cu peste 150 ani inainte Unirii Viteazului Mihai, geniul militar al lui Stefan incerca de fapt o unitate a tarilor romane. Unitate a carei valoare si importanta regionala fusesera subliniate chiar de sultanul Murad al doilea. Toti acesti factori la care se adauga refuzul marelui domnitor de a inchina tara turcilor sau de a le plati tribut, alimenteaza furia lui Mahomed. El, cuceritorul Constantinopolului nu putea fi refuzat de conducatorul unei tari mici situata la marginea Imperiului cladit prin jaf si sange de generatii de sultani turci.



Vin Turcii!
"In zilele albe ale miezului iernii inaintau multimile negre, zecile de mii de dusmani, ieniceri, spahii si gloata, ca lupii flamanzi " - Nicolae Iorga

Intr-un acces de furie, sultanul decide pe loc ca insolenta lui Stefan sa fie pedepsita cat mai repede posibil, iar Moldova cea rebela sa ajunga pasalac unde sa domneasca legea Profetului si bunul plac al turcilor. In acest scop, Mahomed trimite impotriva moldovenilor cele mai bune osti ale Imperiului. Temutele si incercatele trupe otomane calite in luptele cu durii albanezi ai lui Skanderbeg si comandate de eunucul Soliman Pasa, primesc ordinul sa abandoneze pe moment asediul Krujei pentru a potopi Kara Bogdania (cum numeau turcii Moldova). Nucleului oastei care lupta cu albanezii i se alatura oastea Rumeliei, plus corpul personal de ieniceri de elita al sultanului, la care se adauga un esantion de 12.000 de valahi din Tara Romaneasca trimis de turci sa lupte contra voii lor cu fratii moldoveni.



Vedem, asadar, ca Mahomed al doilea nu a precupetit niciun efort pentru a-l infrange pe Stefan. Conform tuturor izvoarelor vremii scrise la Buda, Cracovia, Constantinopol, Venetia, corpul expeditionar turcesc numara circa 120.000 de razbonici, carora li se adaugau alte zeci de mii de auxiliari. Amenintarea era deosebit de serioasa, Stefan cel Mare, propulsat in rol de unic aparator al intregii crestinatati se vede nevoit sa ceara ajutor militar la curtile Europei. Primeste in schimb... laude si incurajari! In fata unui asemenea colos, Stefan reuseste totusi sa stranga aproape 40.000 de osteni moldavi carora li se adauga un contingent de secui de circa 5.000 de oameni. In calea urgiei musulmane, Stefan cel Mare opune eficienta tactica a parjolirii pamanturilor, retragerii populatiei, otravirii fantanilor, astfel ca invadatorii sa simta coltii demoralizatori ai foamei, setei si molimelor. Soliman Pasa vrea sa termine treaba repede. Strateg iscusit, el isi da seama ca un razboi de uzura nu i-ar aduce decat probleme. Turcul vrea o singura lupta in care sa decida soarta campaniei in favoarea sa. Convins ca armata Semilunii va cauta orice prilej pentru a da inclestarea finala, Stefan ordona retragerea spre Vaslui. Acolo, Maria Sa alege o zona strategica buna, situata intr-un loc unde dealurile care inconjoara lunca Barladului se apropiau intre ele. Cum dealurile erau impadurite, turcii nu puteau sa surprinda oastea Moldovei printr-un atac din flanc.



Apus de...Semiluna

In zorii zilei de 10 ianuarie, avangarda otomana zarea pentru prima data oastea moldoveneasca printre aburii cetosi ai luncii Barladului. Armata dusmana era deja slabita de marsurile lungi peste care se adauga lipsa alimentelor si a odihnei. Natura parca-i ura la randul sau pe turci, deoarece cu cateva zile inainte de batalie, vremea s-a incalzit, in consecinta zapezile incepusera sa se topeasca transformand lunca intr-o mlastina vascoasa in care se putea impotmoli si un soarece. Conform cronicarului turc Kemal Pasa Zade, Stefan a oprit inaintarea turca tragand in acestia cu tunuri, bombarde si sageti. Prinsi in valea inconjurata de paduri, otomanii nu se pot replia sa inconjoare pozitiile moldovenesti din cauza copacilor si a terenului mlastinos. Lupta se transforma intr-un conflict de uzura, din care moldovenii ies avantajati datorita pozitiilor mai bune detinute de voievod. Acelasi Kemal-Zade ne spune ca in fata neputintei strapungerii liniilor moldovensti, Mihaloglu Ali-Bei, o curajoasa capetenie otomana a organizat un "buluc" compus din ieniceri de elita "pentru al caror suflet batalia era o placere", si s-a avantat in fruntea lor asupra moldovenilor.



Manevra albanezului turcit pare sa reuseasca pe moment, ienicerii patrunzand in randurile moldovenilor. Lupta se transforma intr-o inclestare cumplita. Cum orice batalie are un moment critic, un punct de rascruce in care totul se poate rasturna, acesta este momentul maxim al luptei de la Podul inalt. Constient de acest lucru, sesizabil doar de strategii de geniu ai istoriei, Stefan cel Mare pregateste atacul final dublat de un siretlic eficient. Pentru a-i deruta si mai rau pe turci, Maria Sa odona ca satenii plasati pe dealurile din fata sa faca un zgomot cat mai mare din trambite, tobe si buciume. Turcii musca momeala crezand ca vor fi atacati din flancul stang, se regrupeaza si se pregatesc de aparare. Atunci, Stefan cu grosul armatei cade ca un fulger in spatele turcilor retezandu-le orice eventuala retragere. Furia moldovenilor nu cunoaste margini, masacrarea invadatorilor continua cu frenezie. Totul se transforma incet, incet intr-o masa amorfa in care urmasii dacilor liberi dezlantuie asupra Semilunii un adevarat Armagheddon mobil faurit din ghioage, securi, coase, palose si lanci. Mandria sultanului, crema trupelor sale de ieniceri scoliti in academii militare sa devina asi ai iataganului, este zdrobita fara drept de replica.



Pierderile sunt uriase. Nicaieri vreo armata musulmana nu mai fusese decimata in asemenea hal. Chiar cronicile turce afirma ca atunci au fost taiati 40.000 de vajnici ieniceri si spahii, o suma enorma pentru oamenii acelor timpuri. Socul psihologic s-a transmis intr-o clipita. Vazand ce soarta cruda-i macina pe cei mai buni razboinici ai armatei, restul soldatilor turci intra in panica si fug dezordonat. Incercarile lui Soliman de a organiza o rezistenta sunt sortite esecului. Nimeni nu mai asculta de nimeni. "Niciodata o oaste turceasca n-a mai suferit o astfel de infangere", bocea intr-o cronica mama sultanului Mahomed Fatih. In timp ce cronicarul polonez, Jan Duglozs, contemporan cu marele Stefan, scrie la randul sau: "Foarte putini turci si-au putut gasi mantuirea prin fuga, caci, multi s-au inecat in apa Siretului, chiar si aceia care au scapat si au ajuns pana la Dunare, au fost ucisi acolo de moldoveni care aveau cai mai iuti, sau au fost inecati". Cronica lui Kemal-Pasa-Zade este inca mai sumbra, turcul scriind despre trista soarta a turcilor dupa incheierea bataliei. Aflam asadar, ca otomanii au pierdut un numar de 40 de stindarde de lupta, un numar record in istoria Turciei. Stefan cel Mare a tras in teapa toti prizonierii turci, in afara de cateva pasale. Pentru a scapa de numarul imens de cadavre turcesti care, daca s-ar fi descompus odata cu venirea primaverii, ar fi dezlantuit molime asupra Moldovei, domnitorul ordona stangerea hoiturilor otomane in movile dupa care li s-a dat foc...



Victoria zdrobitoare are reverberatii in intreaga lume. Cei mai fericit sunt crestinii sarbi, bulgari, greci si armeni care gemeau sub asuprirea turcilor. Stefan primeste laude si aprecieri din Persia pana la Papa Sixtus al IV-lea care trece peste deosebirile de rit religios si il numeste "Atletul lui Christos". Cronicile se intrec intre ele in laude si multumiri la adresa domnitorului. Asa ne a fost dat si noua, romanilor, sa scriem o pagina importanta din Istoria Lumii si Europei!

Top 10 cele mai mari catastrofe militare din istorie     catastrofa militara, armata, infrangere, batalii, pierderi, soldati, Wabash, indieni, statele unite, Tenochtitlan, imperiul aztec, conquistadori, Darius al III-lea, Alexandru cel Mare, Adwa, Etiopia, Bannockburn, William Wallace, Robert Bruce, Armada, Medina Sidonia, Francisc Drake, Agincourt, Henric al V-lea, Teutoburg, Arminius, Imperiul bulgar, Caransebes, austro-ungaria, imperiul otoman

Pentru fiecare mare strateg militar care a sfidat moartea, trimitandu-si armata la inaintare impotriva tuturor sortilor si castigand nesperat, exista contraexemplul unei gafe tactice de neiertat. Informarea defectuoasa, echiparea precara, erori cu efecte devastatoare pe campul de lupta si decizii incredibil de gresite au dus armate puternic favorizate numeric sau de contextul geografic si logistic, in cel mai adanc colaps. Au fost situatii cand asemenea indolente au condus la sfaramarea unei intregi civilizatii de catre o armata adversa aparent inferioara si relativ restransa. Vom afla care sunt, de-a lungul timpului, cele mai spectaculoase zece situatii de acest fel.


10. Batalia de la Wabash - 1791

Cea mai rasunatoare infrangere suferita de armata americana in fata nativilor "lumii noi", batalia de la Wabash, a reprezentat, de asemenea, una dintre cele mai grele pierderi militare pe care Statele Unite au trebuit sa le suporte in tanara lor istorie. In luna noiembrie a anului 1791, generalul si guvernatorul teritoriului Ohio, Arthur St. Clair, a demarat, la solicitarea presedintelui George Whashington, o campanie militara de impunere a pacii impotriva indienilor Miami, Shawnee si Delaware, stabiliti pe atunci in apropierea localitatii Fort Wayne Indiana de astazi.



Trupele generalului erau formate din doua regimente, dar pentru ca multi soldati au dezertat, pana la 4 noiembrie nu au mai ramas decat 1.400 de oameni care sa desfasoare asaltul. Au campat pe malul raului Wabash. Inaintea zorilor "Mica Testoasa", marele lider razboinic al indienilor Miami, i-a atacat cu o armata de 1200 de oameni, beneficiind din plin de elementul surpriza. Inaintea pranzului, jumatate din armata generalului Clair zacea rapusa in campie. Supravietuitorii au dezertat, lasandu-si in urma mortii, opt tunuri, 1.200 de muschete, cai si provizii. "Mica Testoasa" a pierdut numai 21 de razboinici in timp ce Arthur St. Clair s-a mai intors acasa cu 48 de oameni.


9. Caderea Tenochtitlan-ului - 1521

Aceasta este povestea distrugerii Imperiului Aztec de catre conquistadorii spanioli la inceputul secolului al XVI-lea. Daca soarta acestui episod nu ar fi fost decisa de multi alti factori, exceptandu-i pe aceia de natura militara, evenimentul si-ar fi meritat cu prisosinta un loc fruntas in lista catastrofelor militare ale istoriei moderne. Dar atat chestiunile politice, boala, luptele intestine ale societatii aztece, cat si tradarea - toate au contribuit la realizarea unui climat extrem de favorabil pentru spaniolii ajunsi pe teritoriul american al anilor 1500.



350 de conquistadori hispanici condusi de Hernan Cortes, care au acostat pe malurile Mexicului in 1519, au asigurat prabusirea, in numai doi ani, a Imperiului Aztec, cu capitala la Tenochtitlan, ucigand sute de mii de nativi. Motivul pentru care Moctezuma al II-lea, liderul aztec, nu i-a strivit pur si simplu pe spanioli, care chiar daca initial au disimulat ganduri de pace, si-au facut evidente intentiile ostile inainte de a putea fi prea tarziu pentru bastinasii americani, ramane un subiect deschis dezbaterilor.


8. Batalia de la Issus - 333 i.Hr.

In anul 333 i.Hr., Darius al III-lea, Regele Regilor, si-a condus personal uriasa armata catre strivirea unui "nimeni" indraznet venind dintr-un oras-stat marunt, care "agita apele" pe langa maretul sau Imperiu Persan. Singura problema a fost ca acest "taranoi necivilizat" era nimeni altul decat Alexandru cel Mare.



Batalia a avut loc in sudul Anatoliei, in luna noiembrie. Cu tulburari civile acasa si cu o armata colosala, greu de aprovizionat, in subordinea sa, Darius l-a atacat trufas si in graba pe Alexandru cel Mare intr-un camp de batalie ingust care l-a favorizat pe cel din urma. Aici, Alexandru, respectand o strategie iscusita de imprastiere a trupelor si de semanare a panicii, a rupt personal liniile armatei persane si l-a izgonit pe Darius atat de repede incat acesta si-a lasat in urma si familia si echipamentul. Intreaga oaste persana a intrat in colaps, marcandu-se in acest chip prima infrangere a unei armate condusa de un rege persan.


7. Batalia de la Adwa - 1896

Daca ar fi sa ghiciti, de cate ori credeti ca o natiune africana a infrant puterile europene inaintea anului 1896? Desigur, nici macar o singura data. Totusi, din nefericire pentru Italia, acest an a marcat momentul in care generalul Oreste Baratieri a aruncat precautia in vant si a marsaluit in Etiopia, avand cu sine trupe putine si precar dotate. Batalia de la Adwa a avut loc pe 1 si 2 martie 1896, in localitatea cu acelasi nume din nordul Etiopiei si a coincis cu o perioada in care natiunile europene erau angajate in impartirea Africii.



La 2 martie 1896, fortele etiopiene unite sub conducerea imparatului Menelik al II-lea au infrant armata italiana la Adwa. Era pentru prima oara cand o natiune africana biruia o putere europeana, victoria etiopienilor asupra Italiei prevenind colonizarea de catre peninsulari a statului african. Principalul motiv din spatele esecului italienilor a fost necunoasterea inamicului. Desi Baratieri, care a condus razboiul, era pregatit in termeni de planificare si echipament, italienii au sperat mai degraba in specularea a ceea ce credeau a fi un conflict intern intre printii etiopieni.

Inaintea bataliei, italienii chiar au incurajat rebeliunea intestina din randul trupelor africane pentru propriul beneficiu. Totusi, italienii nu si-au dat seama ca pana la acea data aristocratia etiopiana incepuse dezvoltarea statului intr-o maniera de pe urma careia aveau de prosperat toti cetatenii. De exemplu, imparatul Menelik al II-lea nu a colectat taxe de la printii din nord. Trupele etiopiene erau numeroase, rezonabil echipate si disciplinate. Vestea victoriei de la Adwa a facut rapid inconjurul lumii, intarind imaginea Etiopiei ca aparator al independentei africane.


6. Batalia de la Bannockburn - 24 iunie 1314

La sfarsitul domniei lui Edward I Longshanks, Scotia se afla inca sub stapanirea engleza, desi razboiul taranesc purtat sub conducerea lui William Wallace aratase ca puternicii cavaleri englezi pot fi infranti. Cel ce va da din nou semnalul revoltei va fi Robert Bruce, care s-a proclamat rege al Scotiei. Ca atare, urmasul lui Longshanks, Edward II, s-a indreptat spre Scotia cu o armata de circa 20.000 de soldati, de doua ori mai mult decat avea Robert Bruce.



Bruce a reusit sa-i atraga pe englezi intr-o zona mlastinoasa, improprie desfasurarii cavaleriei grele - arma de soc a invadatorilor. Scotienii, inarmati doar cu lanci lungi si sabii, au facut cu succes fata sarjei de cavalerie si, dupa cateva ore de lupta, floarea aristocratiei engleze zacea in mlastina sau fugea pe camp, spre castelul Stirling, spre a scapa cu viata. Dar grosul armatei engleze inca nu intrase in lupta si abia a doua zi, dimineata, Edward a luat decizia de a traversa raul Bannockburn. O decizie absolut nefericita intrucat, din desisurile padurii aflata pe celalalt mal, o ploaie de sageti s-a abatut asupra englezilor. Pedestrasii britanici s-au retras in dezordine, avand cavaleria usoara scotiana, condusa de Edward Bruce, fratele lui Robert, pe urme. Regele Angliei a fost cu greu salvat in iuresul bataliei de catre cativa cavaleri credinciosi, fiind dus la castelul Dunbar si de aici, cu o corabie, la Londra. In urma lui ramasesera pe campul de lupta aproape zece mii de morti, mai putin de o mie fiind scotieni, restul englezi.


5. Armada Spaniei - 1588

Dupa ambuscada din 8 august 1588 in care Invincibila Armada a Spaniei a fost prinsa de catre fortele navale engleze conduse de Sir Francis Drake, Ducele de Medina Sidonia se vedea nevoit sa infrunte teribilele ape ale Atlanticului de Nord cu doar 110 vase din cele 130 cu care plecase din Lisabona. Era cu atat mai dificil cu cat spaniolii nu aveau cunostinta de puternicii curenti din nord si nici de desele furtuni care se iscau in aceasta regiune. Cat de curand, alegerea facuta si mai ales faptul ca renuntasera la ancore pentru a scapa de navele incendiare ale lui Drake, avea sa se dovedeasca una catastrofala.



Istoricii de azi sustin ca tentativa de invazie a Angliei a venit intr-unul dintre cele mai neinspirate momente. Atunci avea loc asa numita "Mica era glaciara", fenomen marcat de o racire accentuata a vremii si de furtuni extrem de violente, cu precadere in nord - exact ceea ce trebuia sa infrunte Armada cea invincibila. Loviti de furtuni napraznice, incapabili sa isi ancoreze vasele, spaniolii au pierdut numeroase galioane in furtunile nordice sau au esuat pe coasta irlandeza, acolo unde nu au primit niciun semn de mila.

Conform datelor vremii, peste 5.000 de marinari si soldati spanioli au pierit in mainile satenilor irlandezi. Cei mai multi dintre ei au fost ucisi pe loc de cutitele si batele locanicilor. Ordinele reginei Elisabeta I erau extrem de stricte - oricine ar fi ajutat, cat de putin, un invadator, trebuia sa plateasca cu viata alaturi de acesta. O statistica sumbra arata faptul ca Medina Sidonia a pierdut cele mai multe nave nu atat in confruntarile cu englezii, cat in incercarea sa disperata de a ocoli Irlanda. La final, doar 67 de nave si circa 10.000 de oameni din mandra Armada aveau sa mai atinga solul spaniol. Bolile severe si lipsurile au macinat insa echipajele chiar si dupa acostare. Marinarii au continuat sa isi piarda viata din cauza tifosului si a dizenteriei in spitalele improvizate pe corabiile ancorate in porturi, si asta pentru a nu starni epidemii in randul localnicilor. Ingrozit, regele Filip al II-lea declara: "Eu am trimis Armada impotriva oamenilor, nu impotriva furtunilor si valurilor Domnului!"


4. Batalia de la Agincourt - 1415

Istoria oficiala sustine ca, la data de 25 octombrie 1415, in vestul Frantei, regele englez Henric al V-lea, cu o armata net inferioara numeric fata de cea franceza, a reusit una dintre cele mai mari victorii din epoca medievala, zdrobind floarea cavaleriei si nobilimii franceze, folosind in mare parte tarani antrenati ca arcasi. Astazi, un grup mixt de istorici anglo-francezi, grup condus de prestigioasa Anne Curry, de la Universitatea din Southampton, sustine ca realitatea a fost cu totul alta.



Conform datelor culese de acesti specialisti, nu ar fi existat mai mult de 12.000 de oameni in armata franceza si circa 8.700 in cea engleza. Cifre cu totul diferite de cele vehiculate pana in prezent: 24.000 de francezi si doar 5-6.000 de englezi. Astfel de descoperiri nu pot decat sa schimbe radical datele istorice. O parte a istoricilor sustine ca mitul a fost alimentat si perpetuat chiar de William Shakespeare, cel mai mare dramaturg al tuturor timpurilor, cel care a recreat scena bataliei si i-a atribuit un impresionat discurs regelui Henric al V-lea, in momentele premergatoare confruntarii.


3. Batalia din Padurea Teutoburg - 9 d.Hr.

In anul 9 d.Hr., triburile germanice, cunoscute sub denumirea de cherusce si conduse de Arminius, fiul puternicului lord razboinic Segimerius, reusesc sa tina piept extinderii in nordul Europei a Imperiului Roman. Triburile germane unite au prins in ambuscada din padurea Teutoburg armata romana dornica de noi cuceriri teritoriale. Au fost practic decimate trei legiuni, trei detasamente de cavalerie si sase cohorte de auxiliari, insumand 20.000 de romani.



Batalia din padurea Teutoburg este considerata si astazi drept una dintre cele mai importante inclestari armate din Antichitate. Daca romanii ar fi patruns la vest de Rin si ar fi dominat, intr-un fel sau altul regiunea, istoria de astazi ar fi aratat cu totul diferit. Arminius a devenit un simbol al pan-germanismului inca din secolul al XV-lea, atunci cand Martin Luther ii readucea imaginea glorioasa in atentia contemporanilor. Tot el sustinea ca Arminius nu ar fi fost decat denumirea latina a germanului Hermman. Locatia Bataliei de la Teutoburg a ramas necunoscuta pana in anul 1987, atunci cand un arheolog amator, britanicul Tony Clunn, a descoperit cu ajutorul unui detector de metale mai multe monede romane din perioada imparatului Augustus precum si ramasite ale unor arme de origine latina. Se pare, astfel, ca lupta a avut loc la nord de actualul oras Osnabruck. Controversele cu privire la aceasta locatie continua, insa, intre istorici.


2. Batalia de la Pliska - 811

Aceasta batalie a reprezentat o serie de ciocniri armate intre trupele adunate de prin toate partile Imperiului Bizantin, conduse de imparatul Nicephorus I Genik si cele ale statului bulgar, guvernat de Khan Krum. Bizantinii au invadat si au incendiat capitala bulgara Pliska, fapt ce le-a oferit bulgarilor ragazul necesar trecerii bizantinilor in Muntii Balcani, ce serveau drept cale de iesire din Bulgaria. Batalia decisiva a avut loc in ziua de 26 iulie 811, in cateva din trecatorile aflate in regiunea estica a Balcanilor, cel mai probabil in Trecatoarea Barbitsa.



Acolo, bulgarii s-au folosit de tactica ambuscadei si de atacuri nocturne surpriza pentru a prinde in capcana si a imobiliza fortele bizantine, anihiland astfel intreaga armata inamica si inclusiv pe imparat. Se pare ca Nicephorus era atat de urat de ambele tabere, incat chiar bizantinii si-au asumat uciderea sa dupa batalie. Totusi, Krum a fost cel care a imbracat craniul lui Nicephorus in argint si l-a folosit ulterior pe post de cupa pentru consumarea vinului. Batalia de la Pliska a insemnat una dintre cele mai teribile infrangeri din isotira bizantinilor. A dus chiar la prevenirea timp de 150 de ani a invaziilor bizantine in Balcani, ceea ce a ajutat expansiunea bulgarilor spre vestul si sudul Peninsulei Balcanice, rezultand intr-o mare largire teritoriala a primului Imperiu Bulgar.


1. Batalia de la Caransebes - 1788

Batalia din orasul romanesc Caransebes a reprezentat un episod incipient al Razboiului Austro-Turc din perioada 1787 - 1791. Si un episod hilar, in ciuda dramei a 10.000 de oameni care au murit absolut stupid. Armata Austro-Ungariei, numarand aproximativ 100.000 de soldati, si-a stabilit tabara in preajma orasului Caransebes. Avangarda armatei, un contingent de husari, a traversat raul Timis situat in apropiere, pentru a cerceta imprejurimile de prezenta turcilor otomani. Iscoadele nu au gasit nicio urma care sa tradeze prezenta dusmanului, in schimb au dat peste un grup de tigani, care s-au oferit sa le vanda soldatilor alcool semidistilat.



Calaretii au achizitionat bautura si au inceput sa o consume. La scurt timp, si un grup de infantersiti austro-ungari a traversat raul si, vazand petrecera in plina desfasurare, a pretins o portie din alcool. Husarii au refuzat, iar ca urmare o cearta furioasa s-a aprins, care a culminat cu declansarea unui foc de pusca de catre un soldat. Imediat, husarii si infanteria s-au angajat in lupta unii cu ceilalti. In timpul conflictului, cativa infanteristi au inceput sa strige, nu se stie din ce motive, "Turcii! Turci!". Husarii au parasit scena, gandind ca atacul armatei otomane avea sa se petreaca iminent. Si o buna parte din infanterie a fugit; armata Austro-Ungariei era formata din italieni, slavi, austrieci, unguri plus alte minoritati, care nu isi intelegeau reciproc dialectele. Situatia s-a inrautati si mai mult atunci cand ofiterii austrieci, in incercarea de a restabili ordinea, au strigat "Halt! Halt!", exclamatii care au fost confundate de soldatii necunoscatori de limba germana cu "Allah! Allah!". Auzind aceasta si vazand si cavaleria cum alerga turbata prin tabara, un comandant de trupe a concluzionat ca trebuie sa fie vorba despre un atac otoman si a ordonat declansarea focului de artilerie.

Intre timp, toata tabara s-a trezit sub zgomotul bataliei si, in loc sa astepte sa vada care este situatia, toti soldatii au fugit. Trupele ramase trageau inspre fiecare umbra, considerand ca otomanii sunt peste tot; in realitate, isi ucideau camarazii de un leat cu ei. Incidentul a escaladat pana in punctul in care intreaga armata s-a retras din fata inamicului imaginar. Dupa doua zile, a sosist si armata otomana. A avut de "infruntat" un oras sinistru, "populat" de cadavrele a aproximativ 10.000 de soldati austro-ungari ucisi de camarazii lor de arme

[/color]

Devenite strigat de lupta, semnal de adunare si de concentrare mentala maxima, cuvintele din titlu le indicau initial soldatilor romani ca trebuie sa ia pozitia de drepti in timpul unei inspectii. Sa devina, adica, statui ale disciplinei, semne ale ordinii militare, ale respectului fata de superiorii ierarhici. Caracteristici inconfundabile, toate acestea, ale armatei romane si, in acelasi timp, argumente, mai taioase decat palosele, ale succeselor si lungii sale invincibilitati.

Cum a ajuns disciplina sa fie sacralizata in cadrul armatei din Roma antica si cum au fost oranduite legiunile, ce tactici de lupta, ce tehnici militare, ce armament s-au folosit pentru ca intreg Pamantul cunoscut sa fie luat in stapanire si pus sub semnul SPQR (prescurtare de la Senatus PopulusQue Romanus, Senatul si Poporul Romei, sigla emblematica a Republicii si apoi, prin traditie, a Imperiului Roman)? 

Ad cladem!
Sa incepem cu sfarsitul: mai convingatoare poate decat solda (suma de bani distribuita periodic soldatilor pentru serviciile aduse), decat laurii sau decat trecerea pe sub arcurile de triumf erau, cu siguranta, masurile punitive. Acestea puteau fi foarte bine puse sub semnul lipsei de mizericordie pe care, in lupta, o recomanda strigatul comandantului in fata hoardelor barbare: „Ad cladem!“, adica „Fara mila!“. Soldatii nediscipli­nati, cei care nu dadusera masura intregii lor devotiuni si bravuri, erau pedepsiti, in functie de gravitatea faptei, cu flagelarea (flagrum), cu cio­ma­geala publica violenta (fustuarium), cu privarea de solda (pecunaria multa) ori privarea de prada, cu decaderea din drepturi sau, in fine, cu decimarea, un procedeu salbatic, prin care erau ucisi, prin tragere la sorti, acei soldati din legiune socotiti responsabili pentru o infrangere. Decimarea (cuvant derivat din decem – zece, in latina) viza pedepsirea intregii legiuni, care era considerata ca fiind colectiv responsabila pentru esecul militar indurat. In primul rand, legionarii erau impartiti in grupuri care reprezentau a zecea parte din efectivul lor total. Fiecare soldat din grup extragea o piatra, o bucata de lemn sau de piele, dupa caz, iar cei pe care sortii ii hotarau erau batuti pana la moarte, decapitati sau lapidati de catre colegii lor. Supravietuitorii nu scapau basma (complet) curata: erau hraniti, ulterior, doar cu orz in loc de grau si siliti sa doarma, pe timpul noptii, in afara taberei sau a castrului, fapt care ii expunea atacurilor dus­mane. Orice soldat-cetatean putea fi pedepsit, indiferent de rangul sau militar, ceea ce inspira o democratica si profunda spaima in randurile legio­na­rilor. Primele documente care relateaza o decimare dateaza din anul 471 i.Hr.; procedeul a fost folosit mai ales in timpul celui de-al treilea Raz­boi „Servil“ (impotriva sclavilor con­dusi de Spartacus), de catre Crassus. Trebuie subliniat faptul ca groaznicul procedeu nu era utilizat niciodata fara temei sau prin ingrosarea artificiala a motivelor, pentru ca ar fi dus la o slabire extraordinara a armatei. 

Printr-o extensie gresita, cuvantul decimare a ajuns, sub condeiul multor jurnalisti de la noi, dar si de pe alte meridiane, sa aiba intelesul de masacru sau ucidere in masa. Prin urmare, o exprimare de tipul „Populatia a fost decimata de boala“ inseamna nu faptul, corect semantic, ca 10% din populatie a murit, ci ca majoritatea populatiei a decedat.   

Signa inferre! Inainte, mereu inainte! 
In Ab urbe condita, Titus Livius vorbeste despre existenta unei legio (din legere, a ridica) pe vremea lui Romulus si de mai multe in timpul lui Tullus Hostilius. Adevarata intemeiere a legiunii dateaza insa din vremea lui Servius Tullius, cand o asemenea unitate armata avea 4.000 de oameni, impartiti in centurii. In timpul Razboaielor Punice, armata a fost reorganizata: legiunea era alcatuita din 30 de manipules. Fiecare dintre acestea aveau cate doua centurii, iar centuriile numarau in jur de 80 de oameni. In total, 4.200 de soldati. Aceste forte terestre erau impartite, conform rangurilor, intre randul intai in ordinea de lupta, alcatuit din hastati cei mai tineri, care incasau socul (in numar de 1.200), randul doi, principes, barbati in floarea varstei (1.200) si, in sfarsit, asa-numitii triares – barbati mai varstnici, in numar de 600. Intre aceste trei categorii se intercalau soldatii velites, alcatuind infanteria usoara (1.200 de persoane). Fiecare centurie avea anexata o unitate de cavalerie, compusa din 30 de turme a cate trei decurii fiecare (in total, 300 de persoane).

Cea mai importanta reforma militara romana s-a petrecut la sfarsitul secolului al II-lea i.Hr., gratie generalului Marius, care a alcatuit o armata regulata, de profesionisti.

Soldatii-cetateni se angajau pentru un serviciu de la 12 pana la 25 de ani, iar armata era deschisa si saracilor. Cei mai avuti cetateni se inrolau in cavalerie. Recrutii isi indeplineau stagiul militar de instructie incepand cu varsta de 17 ani, timp de 3 sau de 6 ani. 

De aici inainte, fiecare legiune va avea 10 cohorte alcatuite din 3 manipules, la randul lor formate din cate doua centurii (de aceasta data compuse din 100 de oameni). Prima cohorta din legiune este mai speciala: nu are decat cinci centurii, fiecare dintre acestea fiind insa compusa din 160 de oameni. Ea reprezinta elita legiunii.

Intre diferitele specializari militare care s-au impus in decursul istoriei, amintim: garda pretoriana – o trupa de elita insarcinata cu securitatea generalilor sau a imparatului; equites singulares – trupe auxiliare de cavalerie; protectores – garzile de corp sau garzile de onoare; trupele de baza din legiuni, cu deja amintitii principes, triarii si hastati, dar si libritors (artileristi), lancearii (luptatorii cu sulita) si funditores (manuitorii de prastie); speculatores, trupele de recunoastere, de mesagerie, de spionaj, de politie militara. Medicii militari romani se numeau aerarium militare.

Odata cu primul Razboi Punic, se dezvolta si o puternica oaste mariti­ma. Flota, devenita permanenta sub Augustus, este compusa din galere  (ai caror vaslasi sunt exclusiv sclavi), care au sarcina de a supraveghea marile, de a proteja navele de aprovizionare si de a transporta oameni si materiale in cursul expeditiilor orientale. 

Civis et miles
In timpul Republicii, cens-ul reprezenta un sistem ce slujea drept baza a recrutarii, a delimitarii drepturilor politice; potrivit lui se calculau impozitele. Pana in anul 107 i.Hr., trupele erau constituite prin convocarea, o data pe an, a micilor proprietari care aveau posibilitatea de a-si cumpara echipament de legionari si constituiau o armata de cetateni-sol­dati. Dupa reforma lui Marius, armata devine profesionista, dar continua sa respecte idealul civis et miles (cetateni si soldati). Recrutarea este generalizata, chiar daca anumite unitati raman monoetnice (italice pentru cohortele urbane, germanice pentru anumite trupe de cavalerie). Incepand cu acest moment, cei lipsiti de avere, proletarii, pot fi angajati pe baza de voluntariat. Sclavii nu sunt solicitati decat in cazuri de urgenta. Augustus este cel care confera armatei un statut legal prin elaborarea unei carte militare (conditio militiae) si care promulga o lege privind instituirea unei alocatii de stat pentru veteranii de razboi, finantata, pe de-o parte, dintr-un nou impozit pe succesiune (5%) si, pe de alta, prin fonduri provenite din vistieria imperiala. Pretorienii se angajeaza pentru 16 ani, plebeii pentru 20, auxiliarii fac un serviciu de 25 de ani, iar marinarii unul cu durata de 26-28 de ani. Inainte sa intre in concediul de onoare (honesta missio), exista soldati care fac un stagiu de 30 sau chiar 40 de ani, intarind armata romana cu un corp permanent de veterani, poate mai putin mobili, dar, cu siguranta, extraordinar de experimentati. 

Zeita Disciplina
Dupa reforma lui Marius, trupa primea o solda – sesquiplex stipendium. Auxiliarii erau mai putin bine platiti decat legionarii care, la randul lor, primeau sume mai mici decat pretorienii. Sub Iulius Cezar, legionarii primeau 225 de denarii pe luna, in vreme ce un pretorian ajungea la 375. Septimius Sever a crescut suma alocata legionarilor la 500 de denarii, insa o parte din ea putea fi varsata in natura. Potrivit gradului, fiecare militar avea, de asemenea, dreptul la o parte din prada, dupa victorie. In cazul unor evenimente iesite din comun, soldatii puteau spera la prime consistente, numite donativum. 

Cazarea militarilor era asigurata in cazarmi sau, pe timpul campaniilor, in casele populatiei (acest ultim beneficiu, numit hospitium, era impus cu forta). Sub acelasi Septimius Sever, a fost instaurat dreptul soldatilor de a trai in taberele fortificate impreuna cu familia.

Disciplina in cadrul trupei cunostea rigori extreme si se inventau mereu reguli noi, menite sa franga cerbicia soldatilor recalcitranti. Pe de alta parte, numerosi legionari inchinasera un adevarat cult unei zeitati minore, Disciplina, care ii ajuta sa faca fata unui trai modest si virtuos, construit pe principiile frugalitatii, loialitatii si severitatii. La incheierea stagiului militar, soldatii puteau opta pentru evocatus – reinrolare. Veteranii primeau o diploma militara, adica o copie dupa textul unei legi imperiale afisate la Roma, reprodusa pe doua placute de arama a caror conformitate era recunoscuta de 7 martori, care isi aplicau sigiliul pe lantisorul ce unea placutele.   

Marsuri si tabere fortificate
Disciplina si anduranta legiunilor se manifestau si in cadrul deplasarilor. Cadenta normala era de 5 kilometri pe ora, dupa care urma o pauza de 10 minute. Acest ritm era mentinut in cinci sau sapte reprize pe zi. Mai exista si o cadenta accelerata (7,2 kilometri in 50 de minute), pastrata uneori timp de mai  multe ore (8 sau chiar 9). Aceasta rapiditate de deplasare, neegalata in istorie pana la Revolutia Franceza, a conferit mari avantaje operationale legiunii, permitand strangerea, intr-un anumit loc, a unui numar de doua ori mai mare de trupe decat cele ale dusmanului. Bagajele reduceau insa cu circa o treime aceasta viteza, facand ca o etapa normala sa aiba doar 25 de kilometri.

Dupa fiecare etapa de mars, seara, era construita o tabara fortificata. Asa cum istoriseste Polybius, trupele adastau dupa o zi de mers intr-un loc deschis, sapau o groapa de jur-im­prejur (fossa, ager, vallum) si instalau corturile, edificand un castru – element esential in viata legiunii, care a impus o semantica proliferanta. Castra movere insemna a se pune in miscare, ad castra indica directia. Insotit de un numeral ordinal, cuvantul semnifica zi de mers (quartis castris inseamna patru zile de mars). De notat faptul ca amplasarea unui castru era aleasa dinainte, de catre niste deschizatori de drumuri angajati de un tribun si insotiti de un augur. Castrul, prin prezenta acestui din urma personaj, devenea o incinta cu semnificatie religioasa. Cativa metatores ii masurau dimensiunile, potrivit numarului de oameni din trupa, apoi era fixat locul unde urma sa fie instalat cortul comandantului, praedorium-ul, pe latura indreptata spre trupele inamice. Aici se instala si augurul, care statea cu privirea atintita spre directia din care sosise armata si cu spatele la dusman. In fata augurului se infigea in pamant un steag alb, vexillum, si se lasa un spatiu gol, principium, unde erau adunate toate insemnele armate. Apoi era construit un altar (ara) si un soi de colina, tribunal-ul, de unde generalul se adresa trupelor. 

Strategii si tactici
Disciplina de fier din armata era obtinuta si prin sedinte de antrenament lungi si anevoioase. Ambulatura, de pilda, reprezenta o perioada de antrenament in mars care survenea, indiferent de conditiile climaterice, de circa trei ori pe luna. Militarii isi luau in aceste marsuri pe itinerarii accidentate intreg echipamentul, care cantarea pana la 40 de kilograme. Rapiditatea – arma tactica de prima importanta – a fost atinsa prin aceste intense exercitii de pregatire, gratie impecabilelor drumuri romane si, nu in ultimul rand, datorita transportului maritim perfectionat. Acesta din urma este in masura sa explice iuteala cu care s-a intervenit in toate loviturile de stat pe „axa“ Egipt-Roma, bunaoara. De o importanta strategica deosebita s-a bucurat si faimosul cursus publicus, adica serviciul postal imperial, care a inlesnit circulatia rapida a informatiilor. Condus de primii sai beneficiari – militarii –, acesta punea in legatura toate colturile Imperiului si asigura venirea la timp a intaririlor in cazul unor conflicte nedecise. 
Cele trei tactici fundamentale de lupta folosite de catre legiuni erau: patratul (pentru pregatirea si trecerea in revista a trupelor, fiecare cohorta se aseza sub forma unui patrat perfect), triunghiul (pentru asalturile in pas alergator sau pentru patrunderea in corpul armat advers) si testoasa (fiecare legionar isi aseza scutul in fata, deasupra sau intr-o parte, astfel incat toate laturile formatiunii sale sa fie integral protejate).

Strategia de atac era cvasiimparabila: circa 60 de elemente de artilerie (catapulte, tormente, baliste, scorpioni etc.) aruncau pietre si sageti pe o distanta de 200 de metri, semanand panica in liniile dusmane. Apoi, in sunetul alamurilor, legiunea incepea sa inainteze, cu purtatorii de insemne si de steaguri (signifer) in primele randuri, urmati de centurioni. Frontul deschis era de 200 de metri, iar soldatii alcatuiau un impenetrabil zid de scuturi, indaratul caruia abia de li se puteau zari trupurile. Aceasta cohorta, pe cat de numeroasa, pe atat de disciplinata, mergea in tacere, gata sa impuna dusmanului tacerea definitiva. Stapanii unui asemenea moment de tensiune maxima erau centurionii. Pe umerii lor statea toata responsabilitatea deciziilor atunci cand trupele se apropiau la doar 45-50 de metri de dusman. Ei ince­peau sa strige, in functie de context: „Infestis pillis“ („Ochiti!“), „Pila mittere!“ („Trageti!“). In acel mo­ment, legionarii isi aruncau ascutitele lor pila (sulite), capabile sa strapunga nu doar un scut, ci si pe vrajmasul din spatele lui. In timp ce trupele adverse indurau ploaia de sulite, soldatii isi scoteau din teaca sabiile, terminand armata deja slabita din fata lor.

E interesant de remarcat faptul ca declinul Imperiului a coincis cu treptata barbarizare a armatei, cu modificarea armamentului si a tacticilor de atac si de asediu in spiritul unei discipline mai laxe, intemeiata mai mult pe inventivitatea si bravura personale, decat pe cooperarea riguroasa din epoca militara de aur, cand regulile coabitau perfect cu armele. Dupa aceea, cum ar fi spus Plutarh, „timpul armelor nu a mai fost niciodata timpul legilor.“



Romanii si armele lor


„Un imperiu intemeiat pe taisul armelor are nevoie de arme ca sa se mentina“, spunea Montesquieu despre romani. Inainte de reforma, nu se distribuiau nici arme si nici vesminte, fiecare militar imbracandu-se in raport cu propria avere. Ulterior, infanteristii primeau o casca de tip imperial (cassis) si o armura segmentata (lorica segmentata), acoperita cu un strat de argint, care prevenea coroziunea. Alaturi de zale, aceste armuri confe­reau o neta superioritate soldatilor romani in timpul luptelor corp la corp. Scutul era semicilindric, facut din lamele de lemn suprapuse si acoperit cu piele, iar in timpul marsurilor era purtat ca o valiza. Pe partea dina­untru erau scrise numele legionarului, al cohortei si al legiunii din care facea parte acesta. Sulitei (pilum) ii era atasata o greutate din plumb, astfel incat lovitura sa aiba mai multa putere. Armamentul ofensiv mai con­ti­nea o sabie scurta (gladium) si un pumnal (pugio). In functie de rolul in cadrul legiunii, militarii mai puteau avea in dotare un arc, o prastie sau o plumbata, instru­ment cu care puteau fi aruncate martiobarbules – aschii metalice ingreunate cu plumb. Legionarii erau imbracati intr-o sagum (un soi de cazaca inchisa cu o agrafa nu­mita fibula), purtau niste sandale din piele (caligae) si aveau picioarele acoperite cu jambiere metalice (cnemides)

Cat de duri erau spartanii?

Au stralucit putin pe scena istoriei. Prea putin comparativ cu marile civilizatii ale Antichitatii. Insa la Termopile si Salamina au schimbat soarta omenirii. Definitiv. Spartanii, poate cei mai teribili razboinici ai lumii.
Ca o ramasita a unui stravechi si mut blestem, implantat si astazi in subconstientul colectiv, le asociem spartanilor asprimea si cruzimea absolute. Nici tagma istoricilor, din Antichitate pana azi, nu i-a scos din camera de orori a trecutului. Poti consulta toate cronicile ori analele care-i privesc si vei gasi repetate mecanic, obsesiv si temator cliseele: brutali si absurzi, neevoluati, educatie spartana, tabere de antrenament, masacre, economie primitiva, stagnanti cultural, inactivi politic…

Aproape prin definitie, interpre­tarea istoriei este subiectiva. Cu sau fara excesele lor, spartanii au fost unul dintre cele mai fascinante si mai putin cunoscute popoare din vechime. Iar spiritul lor razboinic a fost si este probabil singurul exemplu de martialitate din afara Asiei…   

Militarism absolut sau transcenderea egoului?

Sparta, cunoscuta si drept Lacede­mo­nia, era situata in Peninsula Pelopo­nez din sud-vestul Greciei si a fost fondata in timpul invaziei dorice. Orasul a fost ridicat pe parcursul si dupa desfasurarea Razboiului Mesenian, cand spartanii dorieni au traversat Muntii Taygetos si au ocupat teritoriul Meseniei. 

Regele Lycurg este suveranul cel mai des asociat cu Sparta, acesta autoproclamandu-se coborator direct din insusi Hercule. Prin el, toti regii spartani care i-au urmat si-au afirmat originea herculeana.

Lycurg se presupune a fi fost chiar cel care a dat identitate modului de viata spartan. El a initiat obiceiul prin care baietii erau biciuiti fara motiv de catre baietii mai mari, pentru a li se induce o disciplina de fier si a face sa le dispara frica de durere.

Acelasi rege i-a invatat pe spartani obligatia de a practica virtutea conform uzantelor vremii si de a muri in numele onoarei. A decretat apoi ca supusii sai nu trebuie sa se ocupe de afaceri pentru ca, mai devreme sau mai tarziu, vor ajunge slabi si imorali, in­ter­zicandu-le totodata sa posede aur si argint, ca sa nu aiba alta bogatie decat pro­priul curaj.

Tot Lycurg a instituit legea unica prin care copiii erau posesiunea statului si nu a parintilor biologici. Si, de parca nu era de ajuns, a ordonat, sub amenintarea pedepsei cu moartea, ca batranii sa le aduca propriilor sotii barbati tineri, in scopul conceperii de copii sanatosi si vigurosi…

Intr-un asemenea polis oligarhic, la baza societatii se aflau sclavii (heloti), care se ocupau cu agricultura. Deasupra lor se gaseau periecii – negustorii –, care se bucurau de un mai mare grad de libertate decat vesnic oprimatii heloti. Suverani fara drept de replica erau spartiatii, care-si puteau dovedi ascendenta pana la stramosii lor dorieni. Spartiatul era trimis in razboaie, avea drept de vot si facea parte dintre putinele per­soane cu drepturi de­pline din lumea spartana.

Spre deosebire de Atena, Sparta a fost in acelasi timp oligarhie militara, monarhie, democratie si timo­cratie (stat in care doar proprie­tarii de pamanturi participau la guvernare). 

Cei laudati de Socrate

Conducerea spartanilor era si mai interesanta. Aveau simultan doi regi, proveniti din doua familii aristocratice diferite, care detineau si calitatea de mari preoti. Imediat dupa ei, veneau cei 28 de intelepti hopliti, cu varste de minimum 60 de ani. Dintre ei, se distingeau cinci efori supremi, care ghidau toate aspectele vietii spartane. Cu tot militarismul lor, spartanii ar putea sa ne invete multe despre autodisciplina si respingerea luxului. Nu trebuie uitat faptul ca Socrate a spus: „Cele mai vechi si mai fertile taramuri ale filosofiei grecesti se afla in Creta si Sparta… Spartanii isi ascund intelepciunea si se prefac grei de cap, motiv pentru care par superiori mai degraba datorita dibaciei razboinice, decat intelepciunii lor virtuoase.“

Scaldati in vin, caliti in agoge

De indata ce in Sparta se nastea un copil de sex masculin, mama sa il imbaia in vin, pentru a se asigura ca este sanatos. Copiii bolnaviciosi si sensibili mureau inca de la aceasta prima proba. Apoi, nou-nascutul era prezentat de catre tatal sau sfatului batranilor, care-l inspectau atent. Daca descopereau cea mai mica malformatie, copilul era aruncat in prapastia Kaida din Muntii Taygetos…

Pana la varsta de sapte ani, norocosul supravietuitor era crescut doar de mama sa, care se ingrijea de imbracaminte si de calitatea hranei. Mamele spartane indepartau intotdeauna orice putea face copilul sa planga sau sa simta frica. Odata impliniti cei sapte ani, baiatul era luat de langa mama de catre stat. Pentru el incepea o noua era, cea mai importanta din viata: intrarea in agoge.

Termenul in sine se poate traduce prin inaltare. Inaltarea de la stadiul de copil necopt la cel de razboinic, asa cum a legiuit-o regele Lycurg. In aceasta veritabila tabara militara care era agoge, copiii erau repartizati pe grupe de varsta numite aegelai. Ei dormeau in baraci comune, fara paturi, pe un asternut din stuf – planta pe care trebuiau s-o recolteze cu mainile goale de pe malurile raului Eurotas. Tinerii erau invatati sa jure credinta doar statului.

Zi si noapte, aveau parte de antrenamente care in zilele noastre i-ar infiora si pe membrii Legiunii Straine. Umblau tot timpul anului desculti, fiind imbracati cu aceleasi haine subtiri si iarna, si vara. O data pe an, primeau un singur rand de imbracaminte. Antrenamentul fizic consta in marsuri nesfarsite, alergari, gimnastica, aruncarea discului si a sulitei, lupte corp la corp si manuirea sabiei si a scutului.

Tinerii erau totodata invatati sa indure foamea, setea, frigul, oboseala, durerea si lipsa somnului. Nu primeau regulat hrana, fiind incurajati sa-si fure mancarea, noaptea, de la heloti si perieci. Cei care erau prinsi erau pedepsiti… Pentru neatentie, desigur. Idealul suprem in timpul vietii era sa obtina kalos thanatos, o moarte frumoasa pe campul de batalie… Educatia lor culturala se rezuma la a invata sa citeasca si sa scrie, plus recitarea poemelor razboinice si unele notiuni despre Homer.   

Sange in templul lui Orthia Artemis

O data pe an, toti copiii erau supusi la teste pentru a se constata cat de bine s-au adaptat asprelor conditii de cazarma. In fata templului lui Artemis, zeita patroana a Spartei, tinerii luptatori se inscriau in competitia biciuitului. Sparta voia sa stie care dintre ei rezista la cele mai multe lovituri de bici. „Castigatorul“ devenea campion si era sarbatorit de catre toti confratii intru durere. Cu toate ca se inregistrau inevitabil decese, din cauza excesului de zel al examinatorilor, sangeroasa intrecere era asteptata cu entuziasm de toti copiii spartani.

Dupa ce implineau varsta de optsprezece ani, cei mai promitatori absolventi ai agoge-ului erau primiti in crypteia, organizatie care le testa abilitatile si in acelasi timp ii teroriza pe helotii mesenieni. In toiul noptii, tinerii lupi isi incepeau raidurile in satele helote, ucigandu-i pe toti cei care erau surprinsi circuland sau discutand. Scopul operatiunii era de fapt inabusirea in fasa a oricarei tentative de complot sau de rebeliune. 

Desavarsirea. Hoplitul

Odata cu incheierea uceniciei in crypteia, tanarul spartan, acum in varsta de 20 de ani, intra in randurile armatei statului. Devenea, adica, hoplit. Acest luptator al carui nume deriva de la cel al propriului scut (hoplon, in greaca veche) era el insusi o imagine inspaimantatoare pentru orice adversar.

Hoplitii spartani erau superiori tuturor hoplitilor din restul cetatilor-stat grecesti, la fel ca echipamentul si armele lor. Favorite erau scutul si sulita, urmate de spada curbata descendent, kopis. Trupul era protejat de o cuirasa (cele mai scumpe erau din bronz, dar se foloseau in special cele confectionate din placi groase de piele, captusite cu tesatura de bumbac). Pe cap, hoplitii purtau faimosul coif corintic, facut din bronz si decorat adesea cu o creasta din par de cal. Scutul era si el din bronz si cantarea aproape  8 kilograme. Grecii obisnuiau sa-l placheze cu capul Gorgonei, in timp ce hoplitii spartani aveau sculptat pe el simbolul Spartei. Daca erau raniti, spartanii faceau ca inamicii sa nu afle asta purtand mantii rosii, de culoarea sangelui. Lancea lor nu era o arma destinata aruncarii, cum va deveni la infanteria romana, si nici una de tinut adversarul la distanta. Lancea spartana era un instrument relativ scurt, de 2,7 m lungime, folosit in principal la impuns, spintecat si zdrobit.

Spartanii dispretuiau arcul si sagetile, considerandu-le armele lasilor. Cu diferite ocazii, obisnuiau sa rada de atenieni, care le foloseau cu succes. Cea mai mare problema a hoplitilor tinea de organizare: fiecare soldat era atat de bun, incat trupa nu avea nevoie de ofiteri, fapt ce facea dificila cooperarea dintre sefi si subordonati.

De-a lungul istoriei, spartanii au inspirat multe organizatii militare, printre care falangele macedoneene ale lui Alexandru cel Mare, legiunile romane si chiar formatiunile Hitlerjugend…

Ca un fapt devenit anecdota, hrana hoplitilor se rezuma cel mai adesea la o fiertura de oase cu gust oribil. Un istoric grec al acelor vremuri afirma ironic ca intelege de ce lupta spartanii atat de feroce: preferau sa moara, decat sa-si petreaca restul vietii hranindu-se cu asa ceva. Totusi, o data pe an, temutii razboinici se alimentau numai cu miere. Timp de o luna intreaga. 

Gloria  din Trecatoarea Fierbinte

Nemultumit de insuccesul campaniei duse de tatal sau, regele Darius, Xerxes I continua lupta acestuia impotriva cetatilor-stat grecesti. In fruntea unei armate de peste un milion de oameni, Xerxes porneste la atac in timp ce grosul armatei elene comandate de Temistocle se afla angajat in lupte pe mare. Astfel, trecatoarea Termopile, numita asa datorita izvoarelor cu ape fierbinti aflate in zona, ramane in paza elitei armatei spartane, condusa de regele Leonidas. Cei 300 de spartani blocheaza trecatoarea timp de trei zile, infruntand colosul persan cu o barbatie nemaiintalnita. Inaintea primei zile de inclestari, spartanii arunca asupra persanilor pietre inscriptionate cu blesteme, batjocuri si injuraturi – unele dintre ele aflate astazi in muzee din Grecia. Primele doua zile sunt o lectie dura pentru Xerxes. Cei 300 de hopliti ii decimeaza trupele trimise la atac, pana si temutii Nemuritori batand pasul pe loc in fata spiritului de lupta spartan. Anii petrecuti in agoge isi spun cuvantul.  Exasperat de rezistenta hoplitilor si presat de timp, Xerxes reuseste sa gaseasca o poteca ocolitoare. 40.000 de persani plus 10.000 de Nemuritori, sub comanda generalului Hydarnes, ajung in spatele hoplitilor, incercuindu-i. Constienti de sfarsitul lor, spartanii isi scriu numele pe betisoare, pe care le ascund apoi in aparatorile de antebrate, pentru a fi identificati ulterior de catre camarazi. Pe masura ce persanii se apropie, hoplitii isi arunca scuturile sparte, sulitele rupte, lasa sa le cada din maini resturile de sabii si se napustesc asupra inamicului urland, muscand si lovind cu pumnii si cu picioarele. Din acea clipa, ei intra direct in legenda…



Sparta imposibila


Exista motive pentru care astazi Sparta n-ar mai putea exista. Si nu pentru ca nefericitii prunci nascuti subrezi n-ar mai fi aruncati in prapastie, ci pentru ca idealul spartan suprem, sacrificiul in lupta ca superlativ al onoarei si saracia ca incununare a virtutii, a disparut. Norocul invinsilor…
Cei 300 au fost 298 Dintre cei 300 de eroi, doi au supravietuit bataliei. Aristodemus, ranit la un ochi, a fost trimis de Leonidas in Sparta impreuna cu aliatii greci aflati in retragere, iar Pantites a primit misiunea de a pleca dupa ajutor in Thesalia. Acesta din urma s-a intors la Termopile abia dupa incheierea conflictului. Coplesit de remuscarea ca nu si-a putut insoti camarazii si regele in moarte, s-a spanzurat de primul copac. Cei 300 au fost onorati de istoricii greci cu supranumele de Batalionul Sacru. O titulatura preluata in anul 1821 de catre eteristii lui Alexandru Ipsilanti, care au avut o soarta asemanatoare antecesorilor lor de la Termopile, fiind macelariti in batalia de la Dragasani. Necunoscut si nepomenit de istorici ramane sacrificiul celor 2.000 de sclavi heloti care au decis sa se alature in eternitate stapanilor lor spartani.   Regele-leu Leonidas, al carui nume inseamna fiul leului, a murit cum si-a dorit. Herodot ne spune ca, la vederea cadavrului sau, Xerxes a turbat de furie. Spartanul a fost decapitat si apoi crucificat de catre regele persan, care ulterior si-a regretat fapta. Dupa patruzeci de ani, trupul lui Leonidas a fost inapoiat spartanilor si a avut parte de onoruri neobisnuite. Ultimele cuvinte ale regelui-leu, „Mollon Labe“ – „Veniti sa-mi luati armele!“ – sunt astazi deviza Corpului 1 de Armata al Greciei.   Nemuritorii Corp de elita insarcinat cu apararea regilor persani, Nemuritorii urmau un antrenament axat strict pe manuirea armelor, motiv pentru care nu acordau o prea mare importanta rezistentei fizice. Pe campul de lupta, erau mereu in numar de 10.000, caci atunci cand unul cadea, era inlocuit imediat, pentru a se crea impresia ca membrii trupei nu pot fi ucisi. O mie dintre ei purtau sulite cu manere de aur. Restul panopliei lor cuprindea arcuri cu sageti, pumnale si sabii. Imaginea Nemuritorilor, care nu semana deloc cu cea din filmul 300, mai staruie si astazi printre ruinele Persepolisului.   300 de motive Atacat inca de la aparitie, filmul 300 a inregistrat incasari uriase in primele saptamani de difuzare. Majoritatea criticilor de film au descris pelicula ca fiind o combinatie ciudata de joc pe calculator, Mortal Kombat, Stapanul Inelelor, Gladiator si Troia. Lumea politica s-a inflamat si ea, iranienii vazand in film un atac la adresa stramosilor lor, prezentati ca o hoarda barbara si demonica, dirijata de un rege cu aspect de androgin. Criticii americani au fost si ei siderati de prezentarea persanilor ca negri, homosexuali, handicapati, depravati si „freaks“. Mass-media a speculat asemanari intre conflictul stravechi si evenimentele actuale din Golful Persic.

“demenţa digitală” – fenomenul contemporan care îi îngrijorează pe medici.

Medicii au observat, în rândul persoanelor tinere, o creştere a numărului de cazuri de aşa-zisă “demenţă digitală” – scăderea semnficativă a capacităţilor cognitive ca urmare a utilizării excesive a tehnologiei.

 
Specialiştii sud-coreeni afirmă că adolescenţii au ajuns să se bazeze atât de mult pe tehnologie, încât nu mai pot ţine minte detalii banale asociate cu viaţa de zi cu zi, precum propriile numere de telefon.
Cei care se bazează cel mai mult pe tehnolgie suferă o deteriorare a funcţiilor cognitive asemănătoare cu cea observată la pacienţi care au suferit traumatisme craniene sau afecţiuni psihiatrice.
“Utilizarea excesivă a smartphone-urilor sau a dispozitivelor pentru jocuri video împiedică dezvoltarea echilibrată a creierului”, susţine dr. Byun Gi-won, medic în cadrul Balance Brain Centre din Seoul.
Sud-coreenii sunt una dintre cele mai “digitale” naţiuni din lume, iar dependenţa de internet, atât în rândul adulţilor, cât şi al copiilor, a fost recunoscută ca fiind o problemă încă de la sfârşitul anilor 1990.
“Cei care utilizează intens tehnologia tind să îşi dezvolte mai mult emisfera stângă a creierului, cea dreaptă rămânând insuficient dezvoltată”, spune specialistul.
Emisfera dreaptă este asociată cu concentrarea, iar dezvoltarea ei insuficientă afectează negativ atenţia şi memoria, fenomen care, în cca. 15% dintre cazuri, poate duce la apariţia precoce a demenţei.
Cei care utilizează excesiv tehnologia digitală suferă şi de o întârziere în dezvoltarea emoţională, copiii fiind mai afectaţi decât adulţii, deoarece creierele lor sunt încă în creştere, spun experţii care au studiat fenomenul.
Iar situaţia pare să se înrăutăţească: numărul persoanelor între 10 şi 19 ani, care utilizează smartphone-ul mai mult de 7 ore pe zi, creşte cu repeziciune, ajungând la peste 18% – o creştere cu 7 procente faţă de anul trecut.
Rezutatele publicate de specialiştii sud-coreeni confirmă concluziile unui studiu realizat în SUA, la UCLA, care arăta că oamenii tineri au probleme tot mai mari cu memoria. Studiul arăta că 14% dintre bărbaţii şi femeile cu vârste de 18-39 de ani se plâng că au o memorie slabă.
Autorii studiului american consideră drept cauză a acestui fenomen stilul de viaţă modern: timpul îndelungat petrecut în faţa unui computer sau scriind SMS-uri îi împiedică pe oameni să se concentreze şi să memoreze informaţia. Un alt factor ar fi stresul: stilul de viaţă haotic afectează şi el concentrarea şi scade eficienţa reţinerii informaţiil

Procesele animalelor - ciudatele apucături ale justiţiei

Procesele animalelor - ciudatele apucături ale justiţiei     procesele animalelor, evul mediu, evul intunecat, pruncucideri, bizar, straniu, animale ucigase, porc ucigas, omor, sange, violenta, socant, scroafa din Falaise, proces penal, legea talionului, Regnaud Rigault , Sfantul Toma d’Aquino, lacuste, invazii, foamete, Inchizitia

Pare greu de crezut azi că a fost o vreme când, în Europa, porci, oi şi cai, boi şi măgari, ba chiar lăcuste şi alte goange dăunatoare erau judecate, uneori condamnate, iar sentinţa era executată fără zăbavă. Aceste procese ale animalelor, despre care există relatari în documente vest - europene, au rămas în amintire ca unele dintre cele mai stranii întâmplări ale istoriei medievale.

Nimeni nu ştie, la ora aceasta, dacă asemenea procese erau ceva obişnuit sau erau mai degrabă rare. Că au existat, asta e sigur; au rămas documente, mai mult sau mai puţin bogate în amănunte, asupra desfăşurării lor. Uneori e vorba despre simple menţiuni dar, pe ici-pe colo se mai găseşte şi câte o relatare mai minuţioasă - chiar cu detalii şocante! -, aşa cum este cazul celebru al scroafei din Falaise. Istoricii francezi, de pildă, au descoperit cca. 60 de cazuri, petrecute între anii 1266 şi 1586. Dar procese ale animalelor au existat şi pe teritoriile unde se întind azi Italia, Germania sau Elveţia.
Unele dintre aceste procese erau procese penale, implicând judecarea unor animale - de cele mai multe ori domestice, în 90% dintre cazuri fiind vorba despre porci - urmată de condamnarea şi pedepsirea lor. Alteori, era vorba despre procese ce implicau autoritatea ecleziastica. Aici, erau judecate mai ales animale mărunte şi dăunătoare precum rozătoarele sau lăcustele care, neputând fi judecate individual, erau judecate şi condamnate colectiv şi primeau, adesea, cea mai gravă pedeapsă pe care o putea da autoritatea bisericească: excomunicarea!

Toate acestea par absurde şi, totuşi, aceste procese nu numai că au existat, ci erau chiar luate în serios. Procedura se desfăşura în mare măsură că şi în cazul inculpaţilor umani. În cazul animalelor judecate pentru "fapte rele" comise individual - precum cazurile porcilor care omorâseră copii mici, acestea fiind şi cele mai frecvenţe cazuri - toată procedura se desfăşura riguros şi amănunţit. Animalul era luat (arestat, acesta ar fi cuvântul corect), întemniţat şi era interogat (uneori sub tortură, şi există chiar consemnarea incredibilă a unor mărturisiri făcute de animale!). Urma procesul: animalul era adus la tribunal, i se citea rechizitoriul, erau audiaţi martorii, luau cuvântul avocatul apărării şi procurorul, judecătorul prezida, grav şi conştient de importanţa misiunii sale - şi, dacă respectivul animal era găsit vinovat, îi erau aduse la cunoştinţă verdictul, apoi sentinţa, după care urma pedepsirea. Că lucrurile erau făcute cu toată seriozitatea, nu încape nici o îndoială, întrucât toate această desfăşurare a procedurii implica nişte costuri. Tocmai în arhivele contabile se găsesc cele mai multe menţiuni asupra acestor procese, în documente în care, dacă nu se relatează amănunţit desfăşurarea proceselor, sunt oricum consemnate cheltuielile legate de acestea. Încarcerarea presupunea nişte costuri (animalul trebuia hrănit în acest răstimp, nu-i aşa?); aducerea sa la tribunal (ceea ce se făcea, de obicei, cu o căruţă, care trebuia închiriată), paza de către oameni anume tocmiţi, apărarea sa de către un avocat din oficiu, plătit, de asemenea, din banii publici şi, în fine, execuţia, realizată profesionist, de către un călău anume tocmit, care trebuia şi el plătit - toate costau bani şi trebuia ţinută o evidenţă a acestor cheltuieli. Aşa au ajuns până la noi mărturii asupra acestor practici, care azi ne par de necrezut.



Un caz bine cunoscut, pentru că, întâmplător, este relatat pe larg în documentele vremii, este cel al scroafei din Falaise, despre care am amintit. Cazul reprezintă un exemplu standard pentru genul acesta de procese. În 1386, animalul a mutilat un copil sugar, devorându-i braţul şi o parte a feţei, copilaşul murind în urma acestui atac. Asemenea cazuri - groaznice, desigur, pentru familiile implicate - alcătuiau grosul infracţiunilor comise de animalele domestice. Rareori apare prin arhive cazul vreunui cal sau al unei vite care ar fi rănit un om; în schimb, porcii infanticizi sunt numeroşi. Dacă n-aţi mai auzit până acum despre porci care au mâncat copii, să ştiţi că se poate întâmpla şi la noi, ca în toată Europa; la sate, acesta era unul dintre multele pericole care îi pândeau pe sugari. Porcii sunt omnivori; ca dovadă, mistreţii - strămoşii porcilor noştri domestici - consumă cadavre, atunci când le găsesc, iar pentru un porc, un pui de om, lipsit de apărare, nu era decât o hrană aflată la îndemână. La ţara, se ştie bine că bebeluşii, lăsaţi nesupravegheaţi, pot fi victime ale porcilor înfometaţi. În Evul Mediu, porcii erau nu numai foarte numeroşi, ci şi vagabonzi; lăsaţi liberi, ei rătăceau prin sate şi chiar prin oraşe, hrănindu-se cu tot ce găseau comestibil. Din păcate, uneori dădeau peste copilaşi mici care, culcaţi într-un coş aşezat pe pământ, cum se întâmplă uneori, scăpaţi din vedere de către părinţii copleşiţi de treburi, deveneau victime ale porcilor flămânzi.



Documentele procesului scroafei din Falaise (desen, sus), aşa cum s-au păstrat, descriu pe larg felul în care porcul a fost adus şi pus în detenţie, a fost dus la tribunal - îmbrăcat cu haine! oare de ce? veţi vedea, există explicaţii! - interogat; apoi, după audierea martorilor şi a pledoariilor avocaţilor, i-a fost adus la cunoştinţă verdictul, a fost pronunţată sentinţa şi apoi s-a procedat la executarea pedepsei. Pedeapsa a fost foarte crudă, reflectare a climatului de violenţă care domnea în perioada medievală şi a acelei "legi a talionului" care domina nu numai răzbunările personale, ci - iată - şi justiţia oficială. Legată de un cal, scroafa a fost târâtă pe străzile oraşului - aceasta fiind, în sistemul de pedepse ale Evului mediu, o practică infamantă, menită să umilească vinovatul - şi a fost apoi urcată pe eşafod. Execuţia a fost foarte sângeroasă: scroafa a fost mutilată în acelaşi fel în care ea îşi mutilase victima. Călăul i-a crestat râtul şi unul dintre picioare, apoi a spânzurat-o de picioarele din spate, iar animalul a sângerat până a murit. Năucitoare este "pompa", dacă putem spune aşa, cu care s-a desfăşurat acest proces, fără îndoială unul dintre cele mai spectaculoase din istoria acestor practici, acesta fiind poate motivul pentru care a rămas consemnat cu asemenea belşug de detalii. Judele magistrat a poruncit ca la execuţie să asiste posesorii de porci din ţinut, dar nu singuri, ci însoţiţi de porcii lor! Aceşti oameni nu vedeau oare ridicolul acestor practici, sau lucrurile sunt mult mai complexe şi trebuie să căutăm o explicaţie dincolo de absurdul evident al unor amănunte?

Poate că magistratul care a regizat desfăşurarea acestui proces şi a execuţiei - Regnaud Rigault - nu era o minte prea luminată şi nu-şi punea defel întrebări asupra naturii raţionale a animalelor; poate era dornic să iasă în evidenţă prin ceva sau avea o urmă de sadism în firea lui. Poate. (De altfel, el a comandat şi executarea unei fresce având drept subiect procesul scroafei infanticide; pictura a decorat biserică Sfintei Treimi din Falaise, dar s-a pierdut în urma unor renovări stângace ale lăcaşului.) Dar faptul că au existat şi alte procese, care, chiar dacă sunt descrise mai sumar, aveau în bună măsură caracteristici asemănătoare, ne arată că aici era vorba despre ceva mai mult decât grandomania, sadismul şi lipsa de simţ al ridicolului de care puteau da dovadă unii oameni.

Lucrurile devin oarecum mai limpezi dacă legăm aceste întâmplări de peisajul intelectual medieval, dominat de preocupări şi dezbateri teologice şi filosofice asupra naturii sufletului şi a raporturilor sale cu corpul şi cu divinitatea. Învăţaţii sau mai puţin învăţaţii vremii îşi puneau întrebări, cu toată seriozitatea, asupra existenţei unui suflet la animale şi asupra deosebirilor dintre acestea şi om. Aveau animale un suflet? Era acesta la fel cu al omului? Erau ele fiinţe raţionale şi morale? Erau ele capabile să deosebească binele de rău? Dacă da, însemna că erau responsabile pentru faptele lor şi, în acest caz, pedepsirea lor pentru cruzimi precum uciderea unui copil era justificată. Dacă, însă, ele nu erau înzestrate cu o morală şi o raţiune similare celor umane şi nu făceau decât să se poarte aşa cum le lăsase firea, atunci aşa-zisă lor "cruzime" nu era o purtare josnică, ci doar manifestarea unui instinct firesc şi era absurd să fie considerate responsabile pentru accidentele grave pe care le produceau.
Deci, aceste procese, care ne produc oroare, tulburând spiritul cu atâtea detalii odioase, n-ar trebui încadrate totuşi, scurt, la capitolul "extravaganţe medievale", n-ar trebui considerate pur şi simplu nişte tâmpenii dezgustătoare, făcute de nişte oameni ignoranţi şi cruzi. Ele sunt reflectări ale spiritului vremurilor, oglindirea în viaţa de zi cu zi a unor nedumeriri existenţiale care frământau spiritul oamenilor, chiar şi pe al celor mai ignoranţi şi cruzi.

Se confruntau aici două şcoli de gândire. Una dintre ele afirma opoziţia categorică între om - plămădit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu - şi animal, o fiinţă care, deşi tot creaţie a Domnului, era considerată inferioară omului. Celălalt curent de gândire aduce în scenă ideea unor asemănări neîndoielnice între om şi animale, rezultat al unei evoluţii biologice ce porneşte din aceeaşi rădăcină. Chiar dacă, pe vremea aceea, practic toată lumea era adepta ideilor creaţioniste şi nu se ştia mai nimic despre evoluţie, există totuşi, cum spune un reputat istoric francez, Michel Pastoureau, "un sentiment mai mult sau mai puţin difuz al unei legături între fiinţe şi al unei înrudiri - nu doar biologice, ci şi transcendentale - între om şi animal."

Din aceste sentimente contradictorii privind animalele cu care omul împărţea Pământul s-au născut marile controverse care azi ne fac să zâmbim, dar care, pe vremea aceea, erau privite în modul cel mai serios şi dezbătute pasionat şi doct în marile universităţi medievale. La Sorbona, după cum ne spune acelaşi Michel Pastoureau, aveau loc, la sfârşitul secolului al XIII-lea, discuţii scolastice foarte erudite ce urmăreau să răspundă unor întrebări de genul: Ce se întâmplă cu animalele după moarte? Vor învia şi ele la judecata de apoi? Vor urca la cer? Şi dacă da, unde anume, în raiul tuturor sau într-un loc anume rezervat lor? Au suflet? Sunt responsabile moral de faptele lor? Au voie să lucreze duminica? Trebuie să ţină post, la fel că oamenii?
Ciudate întrebări, din punctul nostru de vedere, dar care reflectau nivelul de cunoaştere şi preocupările oamenilor epocii. Dincolo de aspectul superficial al insolitului acestor idei şi al practicilor judiciare ce decurgeau din ele, se află mentalitatea unei societăţi împărţite între două simţăminte contrarii: ideea creştină a unei înrudiri între toate vieţuitoarele, nu pentru că ele împart acelaşi cod genetic (nu se ştia nimic despre asta pe atunci), ci pentru că toate reprezintă creaţia lui Dumnezeu, şi ideea - tot creştină, bazată pe diverse pasaje din Geneză şi din alte cărţi biblice - că există un prag ce desparte omul raţional de animalul instinctual.



Mulţi dintre cărturarii medievali considerau că animalele sunt inferioare omului în toate privinţele, inclusiv în ceea ce priveşte sufletul/intelectul, că ele nu "gândesc" în termeni de bine şi rău, ci se comportă pur şi simplu în acord cu instinctele lor de supravieţuire. Chiar Sfântul Toma d'Aquino (1225-1274), cea mai mare autoritate bisericească a Evului Mediu apusean, s-a arătat ostil proceselor împotrivă animalelor, considerând că pedepsele sunt inutile în cazul unor fiinţe al căror intelect nu le permitea să discearnă răul de bine. Cealaltă facţiune considera, însă, că toate făpturile vii sunt creaţii ale Domnului, care le înzestrase, într-o măsură mai mare sau mai mică, cu o "gândire" de un fel oarecare şi, astfel, animalele, chiar înzestrate cu un intelect inferior, erau răspunzătoare de faptele lor şi trebuiau să dea socoteală de "relele" pe care le făceau. După cum ştim, acest punct de vedere a pierdut teren, treptat, până în zilele noastre, deşi dezbaterile asupra sufletului animalelor continuă şi azi, luând forma modernă a psihologiei animale.

Cealaltă categorie de procese intentate animalelor cuprinde acţiuni îndreptate împotriva unor făpturi ce aduceau pagube prin acţiunile lor colective. În documente, uneori ele apar denumite explicit - şoareci, şobolani, lăcuste, omizi; alteori sunt numite, generic şi nediferenţiat, "dăunători." De cele mai multe ori, era vorba despre invazii de animale ce distrugeau recoltele. Să nu uităm că vorbim despre o vreme în care spectrul foametei atârna sinistru deasupra fiecărei comunităţi umane, când recolta era la bunul plac al întâmplării şi o invazie de lăcuste putea fi urmată de moartea în masă a oamenilor, în iarna următoare. Fireşte că e naiv să-ţi imaginezi că poţi scăpa de lacuse blestemându-le sau excomunicandu-le, dar, în acele vremuri în care nu existau pesticide, cu ce se puteau apăra bieţii oameni ignoranţi, trăind la limita sărăciei şi înfricoşaţi până la panică de perspectiva unui an întreg fără pâine?





De altfel, autorităţile bisericeşti profitau de aceste spaime colective pentru a-şi consolida puterea asupra enoriaşilor. În cazul oricărei invazii distrugătoare, în primul rând se organiza o procesiune - cu moaşte, steaguri, efigii ale sfinţilor şi tot ce mai trebuia în asemenea cazuri -, se făceau slujbe, prilejuri cu care, aşa cum se arată în mărturiile scrise ce ne-au rămas, episcopii le aminteau insistent oamenilor să-şi plătească dările către biserică. Apoi, animalele erau somate să părăsească livezile sau ogoarele cu pricina, uneori chiar oferindu-li-se, cu generozitate, terenuri virane pe care să-şi desfăşoare activitatea. Iar dacă aceste mijloace nu dădeau rezultatul aşteptat, urmau judecarea şi pedepsirea respectivelor vietăţi. Ne-au rămas menţiuni ale practicilor amănunţite ce însoţeau desfăşurarea acţiunii: citirea acuzaţiilor, audierea pledoariei unui apărător al animalelor învinuite, pronunţarea sentinţei, apoi aplicarea pedepsei. Existau, deci cel puţin două mari deosebiri faţă de categoria precedentă: aceste procese erau de resortul autorităţii ecleziastice, nu al justiţiei laice, iar măsurile luate - respectiv pedepsele - erau cu mult mai puţin eficiente decât în cazul animalelor vinovate de ucideri şi răniri. Evident, nici şobolanii, nici lăcustele, nici omizile nu se sinchiseau de blesteme şi de excomunicare şi continuau să-şi vadă de treabă. După câteva zile, era posibil ca animalele cu pricina să dispară dintr-un loc, plecând, duse de instinctele lor naturale, să pustiască alte ţinuturi. Acesta era cazul de succes. Dar ce se întâmpla în caz de eşec? Poate va întrebaţi dacă nu cumva biserica ieşea cam "şifonată" din asemenea afaceri, în caz de nereuşită. Nici o grijă, exista un plan de rezervă. Dacă orice mijloace, inclusiv excomunicarea, dădeau greş, autorităţile clericale trăgeau în mod oficial concluzia că flagelul respectiv era dincolo de sfera de acţiune a bisericii, fiind o pedeapsă dumnezeiască trimisă enoriaşilor, drept sancţiune pentru păcatele lor. Aşadar, oameni buni, nu-i nimic de făcut decât să vă pocăiţi, să vă rugaţi, să veniţi mai des la biserică, să arătaţi cinstire preoţilor. Şi, mai ales, să nu uitaţi să vă plătiţi dările!

Aceste practici - judecarea şi pedeapsa colectivă aplicată animalelor dăunătoare - înfloresc în perioada de propăşire a creştinismului în Europa, aceeaşi epocă în care a fost instituită Inchiziţia, în care biserica ajunge la apogeul rolului ei justiţiar şi de reglementare a vieţii oamenilor. În mod evident, intenţia este de a extinde controlul şi competenţa tribunalului ecleziastic şi asupra altor vieţuitoare, în încercarea de a-i afirma şi consolida puterea.

Mulţi istorici au sugerat că aceste procese intentate animalelor, atât colectiv, cât şi individual, aveau ca motivaţie - poate nu întotdeauna declarată şi evidentă - pe aceea de a promova sistemul judiciar ca fiind unul drept şi vigilent, căruia nu-i scapă nimic şi care nu iartă nici o faptă rea, indiferent cine ar fi comis-o.
Din nou, situaţia reflectă epoca: este vremea în care instituţiile medievale - sistemul de legi, organizarea socială - oglindeau societatea medievală matură. Cu alte cuvinte, totul poate fi văzut ca un soi de exerciţiu de imagine, destinat zugrăvirii unei justiţii exemplare - iată, dreptatea e una pentru toată lume, fără deosebire de specie. Şi astfel, procesele medievale intentate animalelor devin fascinante nu pentru interesul lor anecdotic, ci pentru rolul lor de oglindă a lumii, în acele vremuri atât de nedrept numite Evul Întunecat.

Top 10 - atrocitati savarsite in numele religiei

Top 10 - atrocitati savarsite in numele religiei     atrocitati, religie, jihad, inchizitie, mormon, budist, burma, cruciade, vrajitoare, secte


Oameni diferiti, care au trait in perioade indepartate atat din punct de vedere istoric, cat si geografic, oameni care s-au inchinat la Dumnezei diferiti, si-au ucis cu violenta si sadism semenii, ascunzandu-se in umbra protectoare a religiei pe care au imbratisat-o. O intrebare se impune: sunt religiile mapamondului doctrine care instiga la violenta sau sunt simple instrumente prin intermediul carora oamenii isi satisfac placerea de a ucide, cu scuza ca servesc unui scop nobil?


10. Budistii din Burma

In anul 1850, calugarii budistii din Burma inca mai practicau ritualurile in care se performau sacrificii umane. Odata cu mutarea capitalei la Mandalay, 56 de oameni considerati a fi “fara pata” au fost sacrificati si ingropati sub zidurile orasului pentru a deveni protectorii noii asezari. La putin timp, doua dintre morminte au fost gasite goale, ceea ce i-a facut pe astrologii regali sa dea un verdict radical: 500 de oameni trebuie ucisi si ingropati sub ziduri, altfel capitala va fi evacuata. Pana la interventia guvernatorilor britanici care a pus capat sacrificiilor, 100 de persoane fusesera ucise deja.
9. Masacrul de la muntele Meadows

Odata cu declansarea razboiului din Utah, mormonii de pe intreg teritoriul s-au adunat in scurt timp, pentru a lupta impotriva armatei Statelor Unite, despre care banuiau ca urmareste eradicarea populatiei mormone. Pe fondul acestor tensiuni, au aparut zvonurile conform carora in trenul Fancher-Baker, care transporta emigranti din Arkansas catre California, se aflau inamici care participasera la persecutarea mai multor mormoni. Episodul, ramas in istorie drept “masacrul de la muntele Meadows”, s-a finalizat cu executarea unui numar mare de emigranti, pe 11 septembrie 1857. Mormonii au atacat trenul cu ajutorul indienilor din tribul Paiute. Doi dintre cei care aveau roluri importante in organizarea militara locala, Isaac C. Haight si John D. Lee au orchestrat acest atac, deghizandu-si oamenii astfel incat sa para un atac al nativilor americani. Dupa asediu, mormonii au reusit sa convinga emigrantii sa se predea. Nedorind sa lase martori ai implicarii lor in acest atac, 120 de oameni, barbati, femei si copii au fost executati. Dintre cei din urma, doar 17 au fost crutati. Abia 20 de ani mai tarziu, pe 23 martie 1877, unul dintre cei doi conducatori, John D.Lee, avea sa fie condamnat si executat chiar la locul masacrului.
8. Vanatoarea de vrajitoare

Odata cu sosirea lor in Massachusetts, in jurul anului 1600, puritanii au creat o politie religioasa care urmarea si pedepsea orice devianta doctrinala. “Pacatosii” erau biciuiti, pusi la stalpul infamiei, spanzurati, li se taiau urechile sau li se gaureau limbile cu un fier incins. De cealalta parte se aflau adeptii formatiunii religioase Quaker, unii dintre cei mai mari inamici ai puritanilor, a caror religie era considerata o blasfemie. Practicantii Quaker prinsi erau spanzurati. In 1690, teama fata de magie si de efectele acesteia i-a facut pe puritani sa condamne la moarte 20 de vrajitoare si sa arunce in inchisoare alte 150 de persoane banuite de vrajitorie. In intreaga perioada a persecutiilor, care a durat din 1484 pana in 1750, mii de oameni au fost arsi pe rug sau spanzurati. Conform statisticilor oficiale, 80% dintre victime erau femei.
7. Crimele sectei Thugee

Pentru a potoli setea de sange a nemiloasei zeite Kali, practicantii sectei Thugee din India au dezvoltat inca din anul 1500 o practica religioasa prin care oamenii erau jertifi pe altarul acesteia. Cele mai multe victime erau ucise prin strangulare in timpul ritualurilor. Se aproximeaza ca 2 milioane de oameni i-au cazut victime de-a lungul timpului. Numai in anul 1800 au fost curmate circa 20 000 de vieti, pana cand interventia autoritatilor britanice a pus capat acestor practici. Numarul victimelor s-a diminuat, desi in 1840 un membru Thugee era judecat pentru uciderea a 931 de oameni. In prezent, anumiti preoti hindusi inca mai practica acest ritual, insa locul oamenilor pe altarul jertfei a fost luat de capre.
6. Persecutiile romane

Una dintre primele persecutii impotriva crestinilor s-a petrecut in anul 64 d. Cr., din ordinul imparatului Nero. Este acelasi an in care Roma era cuprinsa de unul dintre cele mai mari incendii din istorie. Pentru ca foarte multe zvonuri il inculpau pe insusi Nero de producerea catastrofei, acesta a ordonat ca toti crestinii sa fie arestati si ucisi sub invinuirea de a fi starnit devastatorul incendiu. Multi dintre acestia au fost sfasiati de salbaticiuni in timpul sangeroaselor spectacole romane sau au fost arsi de vii. In urmatorii ani, actiunile indreptate impotriva crestinilor au continuat, ajungand la apogeu in timpul a ceea ce s-a numit “Marea persecutie”. Aceasta a inceput cu o serie de patru edicte care interzicea practicile religioase crestine si mergeau pana la executia in masa a practicantilor. Persecutiile au incetat odata cu urcarea pe tron a imparatului Constantin I in anul 306, cel care avea sa legalizeze crestinismul sapte ani mai tarziu, in 313.

5. Cruciadele

Definite drept conflicte militare cu un caracter religios, cruciadele medievale au fost purtate atat impotriva dusmanilor externi cat si a celor interni. Nu numai musulmanii sau slavii pagani au fost vizati, dar si crestinii greci ortodocsi, catarii, husitii sau oricine dobandea “statutul” de inamic al papilor. Scopul initial al cruciadelor era recuperarea Pamantului Sfant de la musulmani si impiedicarea expansiunii turcesti. Cruciadele erau purtate impotriva paganilor, ereticilor sau a celor care erau excomunicati din motive religioase, economice sau politice. In scurt timp insa, acestea au inceput sa serveasca si altor scopuri, cu precadere politice. Organizarea unei cruciade insemna mobilizarea unor forte militare imense, iar luptele presupuneau o violenta iesita din comun, avand ca rezultat un numar impresionant de victime. Ideea unui razboi religios care serveste unei cauze nobile a infierbantat mintile laicilor, asa se face ca spre sfarsitul secolului XI, oamenii din popor se angajau in aceste batalii, devenind dupa depunerea unui juramant “soldatii bisericii”. Se pare ca pana in 1291, numarul victimelor ajunsese la 20 milioane, dar aceasta este numai o cifra aproximativa, in lipsa unor evidente exacte. Este foarte probabil ca cifra sa fi fost mult mai mare, augmentata de numeroasele cruciade petrecute de-a lungul unei perioade lungi de timp.
4. Jihadul islamic

Semnificatiile “razboiului sfant” au nascut de-a lungul timpului o multime de controverse. Unii musulmani inteleg prin jihad utilizarea tuturor resurselor pentru a urma doctrina islamica si pentru a-l multumi pe Alah. Este un proces continuu, prin care acestia invata sa-si controleze propriile dorinte si sa lupte impotriva gandurilor rele. Pentru acestia, jihadul se afla inauntrul fiintei si se materializeaza prin aducerea dreptatii si inlaturarea raului din societate. Aceste precepte au cunoscut in scurt timp o extensie, care s-a materializat impotriva necredinciosilor.
Insa un anumit pasaj din Coran, Sura 25, versetul 52 a nascut foarte multe dezbateri in lumea islamica. Multi l-au folosit in trecut si il folosesc si in prezent drept scuza pentru a comite crime ascunse in spatele unei doctrine religioase: “ Nu cedati in fata necredinciosilor, ci luptati cu indarjire impotriva lor”.
Razboiul sfant, mentionat in Coran, a facut numeroase victime timp de 12 secole. Se pare ca in decursul istoriei, numarul victimelor ucise in numele Islamului numara aproximativ 200 milioane. In primii ani, armatele musulmane se raspandeau rapid: din estul Indiei pana in vestul Marocului. La scurt timp, diverse formatiuni religioase si-au adus acuze reciproce, declarand jihadul una impotriva celeilalte: Kharijis s-au luptat cu Sunni, Azariqis au declarat moarte tuturor pacatosilor si familiilor lor. In 1850 un mistic sudanez, Umar al-Hajj, a initiat un jihad in scopul de a converti triburile africane pagane.
3. Jertfele aztece

Aztecii au inceput elaborarea teocratiei in jurul anului 1300, marcand era de aur a sacrificului uman. Aproximativ 20 000 de oameni au fost jertfiti zeilor, in mod special zeului soare, caruia trebuia sa i se asigure ratia zilnica de sange. In cadrul ritualurilor, inima victimelor era scoasa, iar corpurile erau mancate. Alte victime erau inecate, decapitate, arse sau aruncate de la inaltime. Intr-un ritual dedicat zeului ploii, copii care obisnuiau sa planga des erau omorati incet pentru ca lacrimile lor sa aduca ploaia. Pentru a o multumi pe zeita porumbului, o fecioara trebuia sa danseze timp de 24 de ore, dupa care era ucisa, iar pielea ii era jupuita. O insemnare mentioneaza ca la incoronarea regelui Ahuitzotl, 80 000 de prizonieri au fost macelariti intru satisfacerea zeilor.
2. Inchizitia

Primele miscari ale inchizitiei au fost provocate de atitudinea maselor fata de crestinism, in mod particular de cea a catarilor si a valdensienilor. Tortura a inceput sa fie folosita dupa anul 1252. Cel care a autorizat uzul torturii a fost papa Inocent al IV-lea, printr-un edict papal cunoscut sub numele de Ad exstirpanda. Insa decretul interzicea varsarea de sange, mutilarea sau moartea. Una dintre metodele des folosite era “strappado”, care presupunea legarea mainilor acuzatului la spate si suspendarea acestuia in aer, pana la fracturarea bratelor. Metoda a cunoscut si “imbunatatiri”: in unele cazuri, se adaugau greutati la picioare, ceea ce ducea implicit, la dislocarea lor. Insa lucrurile nu s-au oprit aici. In 1568, Tribunalul Inchizitiei Spaniole a ordonat exterminarea a 3 milioane de oameni de pe actualul teritoriu al Olandei, atunci domeniu spaniol, sub acuza de rebeliune. Un alt exemplu de fervoare religioasa este celebrul inchizitor spaniol Torquemada, care avea pe constiinta cel putin 10 220 de suflete.
1. Masacrul hindusilor

Cucerirea Indiei de catre mahomedani a fost descrisa de catre istoricul W.Durant, drept cel mai sangeros episod din istorie. In anumite parti ale Europei si ale Asiei, natiunile cucerite optau pentru convertirea la Islam in locul mortii sigure care ii astepta. In India lucrurile nu au stat asa cum si-ar fi dorit cuceritorii musulmani, datorita religiei hindu, care isi ocupase locul in viata si in cultura oamenilor cu mai bine de 4000 de ani in urma. Pusi in fata unei rezistente iesite din comun, cuceritorii musulmani nu au ezitat sa incendieze orase intregi si sa masacreze intreaga populatie a acestora. Fiecare astfel de campanie sporea numarul victimelor cu cateva mii de suflete si tot pe atatea erau aruncate in ghearele sclaviei. Fiecare invadator isi putea construi la propriu un deal din craniile adeptilor hindusi. Cucerirea Afganistanului in anul 1000 a avut ca rezultat anihiliarea intregii populatii hinduse de pe acest teritoriu. Sultanii Bahmani din centrul Indiei isi facusera o regula din a omori 100 000 de hindusi pe an. In anul 1399, Teimur a ucis 100 000 de oameni intr-o singura zi si mult mai multi cu alte ocazii. Conform calculelor profesorului Koenraad Elst, numarul populatiei hinduse a scazut din anul 1000 pana in anul 1525 cu 80 milioane.

Top 10 tradari din istoria Romaniei

Cum ar fi aratat oare istoria fara tradatori si tradari? De la Burebista la Mihai Viteazul si pana la Tudor Vladimirescu, istoria noastra e presarata cu evenimente tragice, in care rolul principal a fost jucat de personaje fara scrupule care, prin josnicele lor fapte, au schimbat mersul istoriei si soarta romanilor.

Prabusirea celui mai mare rege dac: Burebista

In vremea lui Burebista, care a domnit pe la jumatatea secolului I i.Hr., statul dac a ajuns in culmea puterii sale. In urma victoriilor repurtate de acest rege, statul dac - cu capitala la Argedava - a ajuns sa se intinda pe un teritoriu imens, cuprins intre Alpii nordici, Muntii Balcani, Marea Neagra si Nistru. Pana si impartul roman Cezar se temea de marea putere a regelui dac si, in jurul anului 44 i.Hr., pregatea un razboi impotriva lui. A murit insa - asasinat, dupa cum se stie, in urma unui complot - inainte de a apuca sa porneasca spre regatul dac.

Si, la putin timp dupa aceea, tot unei conspiratii i-a cazut victima si Burebista. Nobilii nemultumiti de puterea si autoritatea sa au complotat pentru a-l inlatura. Odata cu disparitia lui, imensul regat dac s-a destramat, spargandu-se in mai multe bucati pe care cei care uneltisera spre a-l dobori pe Burebista si le-au impartit intre ei.

Vlad Tepes: tradat de propriul sau frate

Vlad Tepes a ocupat tronul Valahiei in 1456 cu ajutor maghiar. Si-a consolidat stapanirea nimicind mai multi pretendenti care voiau sa-i ia domnia si a bagat spaima atat in sustinatorii acestora, cat si in turci. Dupa cativa ani, a refuzat sa mai plateasca turcilor tribut si a macelarit armata otomana care fusese trimisa sa-l pedepseasca - aproape 25.000 de oameni. Astfel provocat, sultanul Mahomed al II-lea a ridicat, in primavara anului 1462, o oaste numeroasa, cu care a pornit spre Dunare. Dupa o serie de ciocniri care au pricinuit turcilor mari pagube si dupa celebra incursiune nocturna a lui Tepes in tabara turceasca, si ea soldata cu multi morti din randul otomanilor, era limpede ca Inalta Poarta era departe de a putea rezolva problema pe calea armelor.

S-a folosit, deci, de calea complotului, gasind un aliat chiar in persoana lui Radu cel Frumos (fratele bun al lui Vlad Tepes) care uneltise fara scrupule impotriva propriului sau frate. Sultanul l-a numit pe Radu cel Frumos domn al Munteniei si mai multi boieri au trecut de partea lui, speriati, pesemne, de firea apriga a lui Tepes si dornici sa aiba un domn mai usor de manipulat. Tepes s-a retras in Ardeal (in 1462), asteptand sprijin de la Matei Corvin. Dar, desi acesta a ridicat o armata pentru a-i veni in ajutor, in cele din urma, ajutorul n-a mai ajuns: i s-a pus capat printr-o intriga a inamicilor lui Tepes (probabil sasi din Brasov, cu care Tepes avusese, cu cativa ani in urma, niste conflicte datorate faptului ca brasovenii sprijinisera cativa pretendenti care urmareau sa-i ia locul pe tronul Valahiei. Drept represalii, Tepes a executat mai multi sasi si a atacat Brasovul si cateva sate sasesti).

Lui Matei Corvin i s-au prezentat scrisori - false, considera istoricii - , scrise, chipurile, de Vlad Tepes, scrisori din care rezulta ca voievodul era gata sa se supuna sultanului Mahomed al II-lea si sa-l ajute, apoi, sa cucereasca si Ardealul. Matei Corvin a luat de bune aceste informatii si, in loc de a-l ajuta pe Vlad Tepes sa-si recapete tronul uzurpat, l-a bagat la inchisoare, la Buda, unde Tepes a ramas timp de peste zece ani. Abia in 1476 si-a recapatat tronul, pentru foarte scurt timp.

Asasinat de cei care ar fi trebuit sa-l apere: Radu de la Afumati

Radu de la Afumati a domnit in Tara Romaneasca intre 1522 si 1529, cu mai multe intreruperi de cateva luni, care arata ca tara trecea atunci printr-o perioada de mari tulburari: numerosi pretendenti isi disputau tronul si, dupa cum balanta norocului inclina de partea unuia sau a altuia, ei stapaneau pentru putina vreme Valahia, pentru ca apoi sa fie rasturnati si inlocuiti. Timp de cativa ani ani, Radu de la Afumati a reusit, de fiecare data, sa-si doboare rivalii, astfel ca, in aceasta perioada, stapanirea asupra Tarii Romanesti i-a apartinut in cea mai mare parte a timpului. Dupa ce, initial, se opusese turcilor, el a inteles, in cele din urma, ca pentru a domni trebuia sa aiba sprijinul Inaltei Porti otomane (asa erau vremurile!). Sustinut de turci si de neamul Craiovestilor, o puternica familie de boieri din Oltenia, el a ocupat, in cele din urma, tronul Valahiei, pe care l-a pastrat pana in 1529.

Si aici i se incheie povestea - si totodata viata. Tragicul sau sfarsit e descris in chip impresionant de istoricul Constantin C. Giurescu; sa-l citam, asadar: "Recunoscut de turci si sprijinit de Craiovesti, Radu ar fi putut domni vreme indelungata daca nu cadea victima unui complot ticalos. Spre sfarsitul anului 1528, o suma de boieri […] nemultumiti probabil de influenta puternicei familii de peste Olt, se ridica impotriva domnului. Acesta, surprins, neavand la indemana oastea spre a li se opune, e nevoit sa fuga. […] pe drum, insa, boierii il ajung la Ramnicu Valcea si, nerespectand nici lacasul dumnezeiesc in care Radu se refugiase, il ucid in bisericuta de pe dealul Cetatuii, sub ochii ingroziti ai preotului [….] S-a intamplat aceasta mizerabila crima - unica prin imprejurarile ei in istoria noastra - in ziua de 2 ianuarie 1529; ea pune in lumina cea mai urata boierimea munteana din acea vreme."

Tradat de boieri: Petru Rares

Domn al Moldovei in doua randuri, 1527-1538 si 1541-1546, Petru Rares, fiu nelegitim al lui Stefan cel Mare, a pierdut tronul celei dintai domnii din pricina unui complot al boierilor. Pentru a fi drepti, trebuie sa recunoastem ca Petru Rares insusi, extrem de ambitios, macinat de dorinta de a cuceri posesiuni cat mai intinse (printre altele, a incercat sa cucereasca Ardealul), a trecut de mai multe ori dintr-o tabara in alta, in chipul cel mai nestatornic, aliindu-se cu cine i se parea lui mai prielnic in acel moment. In 1538, Petru Rares a vazut Moldova atacata simultan de turci, tatari si poloni. Initial, soarta i-a fost favorabila domnitorului. I-a infrant pe tatari la Stefanesti si a incheiat un armistitiu cu polonii, carora le-a inapoiat regiunea Pocutia (care facea obiectul unor neintelegeri ramase nesolutionate de multa vreme, intre moldoveni si poloni; Petru Rares o ocupase in 1530).

Dar invazia turceasca, sub conducerea lui Soliman Magnificul si care luase aspectul unei expeditii de pedepsire, nu a putut fi oprita. Iar domnitorul nu s-a putut bizui pe loialitatea boierilor si asta l-a facut sa piarda domnia. Boierii, poate nemultumiti de firea dificila a voievodului, poate temandu-se de represaliile care s-ar fi abatut asupra lor in cazul unei victorii a turcilor (victorie foarte probabila, data fiind superioritatea lor numerica) l-au parasit pe domnitor, au refuzat sa lupte si s-au inchinat lui Soliman. Acesta a numit un alt domn (Stefan Lacusta) si a smuls Moldovei doua bucati zdravene din teritoriu - Tighina si Bugeacul. Petru Rares a fost nevoit sa fuga si, dupa multe peripetii, a reusit, cu ajutorul unor pescari, sa ajunga in Ardeal. In 1541, dupa ce ceruse iertare lui Soliman, mersese personal la Constantinopol sa-si pledeze cauza si impartise daruri imense, si-a recapatat tronul. Dupa inca vreo cativa ani de incercari razboinice (incercase sa cucereasca iarasi Ardealul), soldate insa cu esecuri, ambitiosul voievod s-a stins, de boala, in 1546.

Singur impotriva Imperiului Otoman: Ioan Voda Viteazul

Ioan Voda Viteazul, numit si Armeanul (mama sa fusese armeanca) sau, mai tarziu, Ioan Voda cel Cumplit, era stranepot al lui Stefan cel mare. Unele cronici vechi il prezinta ca pe un tiran, dar istoricii moderni ii fac un portret mai magulitor, recunoscandu-i marele merit de a se fi impotrivit turcilor si afirmand ca era foarte indraznet si viteaz, fiind, de aceea, foarte iubit de soldati si de popor dar, din pacate, nu si de boierime si cler. Pentru numerosii boieri intriganti, un domn cu o fire apriga nu era un conducator comod, dupa cum nici pentru acesta vesnicele sforarii si comploturi ale dregatorilor nu erau usor de suportat. Ioan Voda a ales sa fie aspru cu boierii si mai indurator si grijuliu cu cei din paturile de jos, care aveau mult mai multa nevoie de ocrotire.

El obtinuse tronul Moldovei in 1572 - unde se obtinea la acea vreme, adica de la turci -, cu ajutorul averii stranse in tinerete, cand facuse negot cu pietre scumpe. In 1574, insa, turcii i-au cerut sa dubleze suma platita drept tribut. Ioan Voda a convocat Divanul si i-a convins pe boieri sa se impotriveasca cererii sultanului. Situatia politica era de asa natura, incat voievodul n-a putut gasi alti aliati decat cazacii zaporojeni - o populatie din zona Nistrului - care i-au trimis in ajutor o ceata de 1.200 de oameni. Cu ei si cu armata sa de moldoveni, Ioan Voda a pornit razboiul impotriva turcilor. Dupa un sir de victorii rasunatoare ale domnitorului moldovean, care l-au inspaimantat pe sultanul Selim, acesta a trimis impotriva lui o armata zdravana, alcatuita din turci carora li se adaugasera tatari si valahi. Acestia din urma doreau sa-l inlature pe Ioan Voda pentru a-i da tronul unui pretendent, Petru, frate cu domnitorul valah Alexandru.

Ioan Voda se instalase la Husi, de unde putea veghea mai bine asupra granitelor. Afland de venirea turcilor, domnitorul trimise pe parcalabul Sucevei, Ieremia, in fruntei unei avangarzi, sa-i impiedice pe turci sa treaca Dunarea si sa-l tina la curent cu evolutia situatiei. Trimisul, insa, despre care se spune ca ar fi fost platit de dusmani cu 30.000 de galbeni, l-a inselat pe domnitor: i-a spus ca ajunsese prea tarziu pentru a-i opri pe turci si ca acestia ar avea o armata destul de mica. A fost prima tradare. Pe baza acestor informatii false, - in lipsa altora mai exacte - Ioan Voda a pornit impotriva otomanilor. Batalia s-a dat la Oblucita, "langa iezerul Cahulului". Poate ar fi avut, totusi, sanse sa invinga, daca n-ar fi survenit o a doua si apoi o a treia tradare. In ajunul bataliei, o parte dintre boieri, avandu-l in frunte pe marii vornici Murgul si Bilai, au trecut de partea turcilor, iar a doua zi, cand se dadu semnalul atacului, "Boierimea moldoveana, in frunte cu Ieremia Parcalabul, pleca steagurile si, punand cusmele in varful sulitelor si sabiilor, trecu si ea de partea dusmanului" (Constantin C. Giurescu, Istoria romanilor).

Lupta a fost cumplita; dupa trei ciocniri soldate cu numerosi morti in ambele tabere, Ioan Voda s-a retras pe un deal, in satul Roscani, unde a fost inconjurat de turci. Nemaiputand rezista asediului, din pricina lipsei de apa, Ioan a hotarat sa se predea. Atat Ahmed Pasa , comadantul ostii turcesti, cat si Petru, pretendentul la tronul Moldovei, au jurat solemn ca vor cruta viata tuturor cazacilor si moldovenilor. Dar, odata ajuns in cortul capeteniei turcilor, Ioan Voda a fost injunghiat, apoi i s-a taiat capul, iar trupul lui, legat de doua camile, a fost rupt in bucati. Ostasii care ramasesera alaturi de el au fost macelariti.

Petru Cercel, frumosul aventurier din Apus

Scurta si palpitanta cariera voievodala a acestui print neobisnuit, aparitie insolita in galeria domnitorilor care s-au perindat pe tronul Munteniei, s-a sfarsit cu o incercare de fuga. De scapat a scapat cu viata, pentru moment , dar tradarea insotitorilor sai - propriile sale garzi, in care avusese deplina incredere - i-a retezat sansele de a recapata domnia. Instalat pe tronul Tarii Romanesti in 1583, dupa ce castigase "cursa" pentru domnie invingandu-si potrivnicul - pe Mihnea, zis mai apoi Turcitul - Petru Cercel si-a inceput "mandatul" sub auspicii bune. Si-a asezat curtea la Targoviste, a investit in imbunatatiri edilitare si infrumusetari arhitecturale ale orasului, a adus cu el un suflu de Renastere occidentala si totul parea sa prevesteasca o epoca de liniste si progres. Dar datoriile facute pentru a procura banii cu care isi cumparase tronul l-au determinat sa puna biruri mari, care au impovarat poporul, iar ciocnirea dintre conceptiile sale moderne, occidentale si traditionalismul boierilor autohtoni l-au facut sa intre in conflict cu acestia.

In 1585 - dupa mai putin doi ani de domnie -, afland ca urma sa fie mazilit, Petru Cercel si-a adunat averea stransa si a pornit spre Transilvania. Dar a fost tradat chiar de oamenii din escorta sa: acestia i-au furat bogatiile, iar fugarul, lipsit de sprijin, a fost arestat si inchis. Cativa ani mai tarziu, dupa ce evadase din inchisoare, a "candidat" din nou pentru domnie dar, lipsit de sprijin, a pierdut competitia in favoarea fostului sau inamic, Mihnea, care, sprijinit de ambitioasa lui mama, a izbutit sa domneasca, in total, de trei ori, iar dupa ultima mazilire, pentru a scapa cu viata, a trecut la mahomedanism, ramanand in istorie sub porecla de Mihnea Turcitul.

Mihai Viteazul: puternicul si temutul voievod al celor trei tari romanesti

In vara anului 1600, puterea lui Mihai Viteazul ajunsese la apogeu: el stapanea acum toate cele trei trei tari romanesti, iar aceasta izbanda il facuse pe cat de celebru, pe atat de respectat in Europa. Cu atat mai tragica pare prabusirea sa, cu cat a venit foarte curand dupa acest moment de glorie. Dupa opinia istoricului Constantin C. Giurescu, "Cauzele caderii lui Mihai au fost, pe de o parte, rascoala nobililor ardeleni si intelegerea lor cu generalul imperial Basta, pe de alta parte, dusmania polonilor."

Generalul Basta era comandantul armatelor germane ale imparatului Rudolf al II-lea de Habsburg, stapanitorul Sfantului Imperiu Roman de Neam Germanic (un ansamblu de teritorii din Europa centrala, reunite Interesat de o alianta cu Mihai Viteazul in vederea apararii impotriva expansiunii spre vest a Imperiului Otoman, imparatul Rudolf a dat, initial, ajutor militar voievodului in actiunile acestuia de extindere a stapanirii sale peste cele trei tari romanesti. Nu a vrut, insa, sa il recunoasca drept domn al Ardealului, dorind sa pastreze pentru sine acest teritoriu si sa-i acorde lui Mihai Viteazul doar functia de guvernator.
In 1601, dupa mai multe neintelegeri si reconcilieri - de forma - cu generalul Basta, dupa mai multe confruntari cu nemesii unguri din Ardeal, se punea din nou problema stapanirii acestui teritoriu. Si, aici, Mihai Viteazul a fost prins - si a devenit victima - in jocul de interese al marilor puteri si al reprezentantilor acestora. Iata cum s-au succedat evenimentele, dupa descrierea aceluiasi mare istoric citat mai sus:
"La Turda, Mihai hotari sa-si desparta armata de aceea a lui Basta; voia sa plece mai degraba la Fagaras, spre a-si vedea sotia si copiii. Aceasta despartire insemna insa pentru domnul nostru libertatea de initiativa. Basta, care stia ca imperialilor le convenea mai mult o stapanire directa asupra Ardealului, iar nu prin intermediul unei personalitati atat de puternice, deci greu de maniat, cum era aceea a lui Mihai, se hotari sa impiedice - prin orice mijloace - o asemenea libertate. In zorii zilei cand voievodul trebuia sa plece spre Fagaras, la 9/19 august 1601, el trimise un detasament de trei sute de germani si valoni, acestia din urma comandati de ofiterii Jacques Beauri si Mortague. Aveau ordin sa-l aresteze pe Mihai, iar daca se opune, sa-l ucida. Asa se si intampla. Intrand in cortul domnului, Beauri ii spuse: "esti prins". Mihai rosti un singur cuvant: "ba", si dadu sa puna mana pe sabie. In aceeasi clipa insa, un valon il impusca, un al doilea ii strapunse pieptul, altii il lovira cu halebardele".

Si astfel, printr-un asasinat marsav, s-a incheiat scurta si glorioasa cariera de domn si cuceritor a lui Mihai care a lasat, totusi, in urma, o imensa speranta: aceea ca unirea celor trei tari romanesti e un fapt realizabil. Aveau sa treaca mai mult de trei veacuri pana sa se intample din nou dar, in tot acest timp, nadejdea a fost hranita si de faptul ca, odinioara, cineva aratase ca se poate.

Lunga domnie si tragica prabusire a lui Constantin Brancoveanu

Una dintre cele mai lungi domnii din istoria Valahiei, cea a lui Constantin Brancoveanu, domnie intinsa pe 25 de ani, s-a sfarsit in chip groaznic, cu mazilirea, torturarea si ucidera domnitorului de catre turci - care, totusi, ii fagaduisera domnia pe viata - si aceasta in urma intrigilor viclene ale propriilor sale rude. Brancoveanu a avut o domnie cu putine lupte, datorita, in cea mai mare parte, diplomatiei sale gratie careia a reusit mult timp sa pastreze un echilibru sanatos intre pretentiile turcilor - cei de care depindea mentinerea lui pe tron - si interesele Apusului crestin, care dorea sa-si extinda influenta spre Rasarit.
Jongland abil cu relatiile diplomatice cu toate marile puteri care ii amenintau tara, platind turcilor ceea ce ii cereau, dar cultivand si relatiile cu vestul, Brancoveanu a reusit sa mentina Tara Romaneasca intr-o stare de stabilitate politica remarcabila.

Dupa 1699, cand turcii, multumiti de acesta stare de lucruri si de generozitatea voievodului, i-au acordat domnia pe viata - un privilegiu rar - parea ca nu mai are a se teme de nimic. Pana in 1714 a avut parte de o epoca tihnita, in care a putut cladi palate si lacase de cult, a putut sprijini artele, invatamantul si stiintele si si-a putut creste copiii in liniste. Dar toate acestea s-au sfarsit in chip tragic, ca urmare a mai multor intamplari in care chiar oameni inruditi cu domnitorul au savarsit fapte care i-au grabit caderea. Un boier ruda cu el, spatarul Toma Cantacuzino, fara stirea si permisiunea domnitorului, ii ajutase pe rusi in razboiul acestora cu turcii (1711), lucru care ii suparase pe acestia din urma si ii facuse sa-l suspectezea pe domn de necredinta fata de ei. O alta ruda, unchiul sau, stolnicul Constantin Cantacuzino, ravnind sa-l puna pe tron pe propriul sau fiu Stefan, a uneltit la Poarta, tesand intrigi care i-au alcatuit domnului o reputatie proasta in ochii turcilor. Iar acestia, desi ii dadusera domnuia "pe viata", n-au ezitat sa-si incalce promisiunea: l-au mazilit, ispititi pesemne si de marea avere pe care voievodul o adunase in timpul lungii sale domnii.

Brancoveanu, pe atunci in varsta de 60 de ani, si cei patru fii ai sai au fost adusi la Stambul si inchisi. Turcii l-au torturat pe batranul voievod pentru a afla unde-i sunt bogatiile apoi, la data de 26 august 1714, Brancoveanu a fost decapitat, dupa ce turcii il silisera sa asiste la executia celor patru fii. I-a urmat la tron Stefan Cantacuzino, asa cum dorise (si uneltise) tatal acestuia dar, dupa cum scrie Nicolae Iorga: "Ca o rasplata dumnezeiasca, i-a venit aceeasi pieire silnica, dupa doi ani singuri de domnie. Fu gatuit in temnita la Constantinopol, impreuna cu tatal sau foarte batran. "

Tradati pentru rasplata: Horea, Closca si Crisan

Inceputa in noiembrie 1784, in satul Curechiu (Hunedoara), rascoala lui Horea, Closca si Crisan, miscare cu caracter national si social, iscata ca o reactie a iobagilor romani din Ardeal, disperati de situatia lor economica si sociala tot mai greu de suportat, s-a incheiat dupa foarte scurt timp, la sfarsitul lunii decembrie a aceluiasi an, cand cei trei conducatori au fost prinsi si executati. Pe capetele lor se pusese cate un premiu de 300 de galbeni; totusi, sustinuti de majoritatea oamenilor din popor - constienti de faptul ca li se aparau interesele -, ei n-au putut fi capturati de autoritatile austro-ungare altfel decat prin tradare. S-au gasit cativa tarani care, ispititi de bani, au ajutat la capturarea celor trei, care stateau ascunsi, in vreme ce preotii romani care se raliasera miscarii umblau prin sate pentru a aduna banii necesari pentru ca Horea sa se poata duce din nou - pentru a cincea oara - la Viena, spre a pleda cauza iobagimii romane in fata imparatului austro-ungar, Iosif al II-lea.

La 27 decembrie 1784, cativa tarani s-au apropiat de Horea si Closca - acestia stateau ascunsi intr-o coliba de crengi, in codrul Scoragetului, din Muntii Gilaului - si, pretinzand ca umbla dupa vanat, au fost primit in coliba de cei doi. La un semnal, s-au napustit asupra lor, i-au legat si apoi i-au predat autoritatilor. Tot prin tradare a fost capturat, la 30 ianuarie 1785, si Crisan. A urmat judecata, apoi executia lui Horea si a lui Closca printr-o pedeapsa extrem de cruda - tragerea pe roata. Trupul lui Crisan, care se sinucisese in inchisoare, a fost zdrobit in acelasi fel. Si totusi, sacrificiul lor n-a fost zadarnic - un exemplu paradoxal de revolta care, desi infranta, va aduce totusi, macar in parte, schimbarile pe care le-a urmarit. In anul urmator rascoalei, 1785, printr-un act solemn datat 22 august si promulgat de imparatul Iosif al II-lea, in Ardeal a fost desfiintata iobagia.

Alexandru Ipsilanti, omul pe care Tudor Vladimirescu n-ar fi trebuit sa si-l faca aliat
Moartea lui Tudor Vladimirescu si infrangerea revolutiei conduse de el, in 1821, s-au datorat tradarii de catre cei cu care se aliase, eteristii condusi de Alexandru Ipsilanti. Eteria, organizatie europeana dedicata eliberarii crestinilor - si indeosebi a grecilor - de sub stapanirea otomana - a avut filiale in multe tari ale Europei, iar in Tara Romaneasca influenta ei s-a manifetstat cu precadere in evenimentele asociate revoltei din 1821. Dorind sa contribuie la eliberarea Valahiei de sub apasatoarea vasalitate fata de Inalta Poarta otomana si sa o scape de flagelul domniilor fanariote, Tudor Vladimirescu a imbratisat idealurile Eteriei si a incheiat o intelegere cu conducatorul acesteia, Alexandru Ipsilanti.

Se bizuiau pe sprijinul Rusiei; aceasta, insa, a dezaprobat miscarea. In plus, organizarea armatei eteriste lasa mult de dorit; trupele nedisciplinate ale lui Ipsilanti au jefuit pe drum multe gospodarii, starnind nemultumirea populatiei romanesti. Intelegerea dintre Alexandru Ipsilanti - devenit epitrop general al Eteriei - si Tudor Vladimirescu, conducatorul miscarii in Tara Romaneasca, prevedea ca Ipsilanti - dupa ce trecuse prin Moldova si Muntenia - sa iasa din tara cu trupele sale, pentru a nu starni o reactie dura si o interventie armata din partea turcilor. Dar, cand a devenit evident ca Ipsilanti nu era un conducator si un aliat de nadejde, conflictul intre cei doi a ajuns atat de grav, incat Alexandru Ipsilanti a hotarat sa se descotoroseasca de Tudor Vladimirescu, printr-un complot. Prin tradare, Tudor Vladimirescu - pe care poporul il numea deja "domnul Tudor", - a fost ridicat de la Golesti si apoi asasinat la Targoviste

Top 10 – Cele mai mari batalii ale romanilor

Ca orice lucru care vine din trecut, lupta pentru existenta a romanilor pare incarcata de acea maretie care prezentului ii lipseste. Este o lupta care fascineaza, deopotriva, pe cei care isi revendica o istorie petrecuta in interiorul frontierelor lor si pe cei care traiesc, uneori convulsiv, complexul de a le fi fost la margine. Departe de a fi fost o istorie pasagera, lipsita de evenimente marete, asa cum este cea occidentala, istoria romanilor se pierde in lupte surde, uneori glorioase, pentru dreptul de a fi prezenti acolo unde destinul ne-a harazit... intr-unul dintre cele mai „incinse” teritorii ale lumii. In acest scop, va prezentam cateva dintre cele mai mari batalii pe care stramosii nostri le-au purtat de-a lungul timpului si, cum o cuantificare a importantei acestora este greu de stabilit, criteriul dupa care au fost clasificate este, simplu, acela cronologic...

10) Clanul Asanestilor impotriva Imperiului Bizantin (sec. XII - XIII)

In Bulgaria, nu veti auzi prea multe despre originea valaha a fratilor Asan (Asen dupa unele surse) si asta pentru ca, evident, localnicii ii considera unii de-ai lor si ii trateaza cu un respect demn de marii imparati ai lumii. Istoria vorbeste insa despre cei trei frati valahi care s-au ridicat din Muntii Hemus pentru a-si cere drepturile in fata lui Isaac II Anghelos, imparatul Bizantului. Era anul 1185, cu aproape un secol si jumatate inainte ca Basarab I sa isi asume rolul de prim voievod al vlahilor din Muntenia, atunci cand Ioan si Petru Asan porneau rascoala care avea sa duca la infrangerea bizantinilor si la aparitia celui de al doilea Imperiu Vlaho-Bulgar.

Dintre toate sursele epocii, cronica bizantinului Nicetas Choniates Akominatos este cea care reda destul de exact desfasurarea evenimentelor din acea vreme. Nicetas consemneaza ca un nou bir, introdus abuziv, a adus multa nemultumire vlahilor si bulgarilor care locuiau pe muntele Haemus. Pentru a aduce la cunostinta imparatului nemultumirea lor, acestia trimit doi soli, alesi deloc intamplator. La drum pleaca fratii Petru si Ioan Asan, fruntasi printre semenii lor. Departe de a fi luati in seama, cei doi sunt, insa, palmuiti, umiliti in fata curtii imperiale si trimisi acasa. Intorsi cu apasarea esecului si cu pata rusinii pe obrazul lor, cei doi frati planuiesc o revolta a poporului din acea zona, formata in cea mai mare parte din vlahi si bulgari. Momentul nici ca putea fi mai bine ales. Puternicul Imperiu Bizantin trecea printr-o perioada tulbure, in care siguranta sa era amenintata serios de hoardele de unguri care navalisera cu doi ani in urma dinspre nord-vest si care repurtase deja primele succese. Ungurii ocupasera Belgradul, Branicevo, Nisul, ajungand pana la Sofia.

Pe acest fond complicat, tesut din lupte interne si amenintari externe, isi pregatesc fratii Asanesti rascoala. Primele miscari ale acestora inregistreaza cateva victorii notabile dar, la prima infruntare serioasa cu bizantinii lui Isac Anghelos al III-lea, armata vlaho-bulgara este infranta, dar cei doi frati reusesc sa fuga peste Dunare, refugiindu-se la vecinii cumani. Imbatat de victorie si crezand ca le-a dat o lectie binemeritata moesilor, imparatul bizantin neglijeaza sa isi ia masurile rudimentare de precautie si se multumeste sa dea foc granelor. Cum in plan politic, orice greseala se plateste, Isaac Anghelos avea sa simta cat de curand consecintele erorii sale. Departe de a-si invata lectia dorita de bizantini, cei doi frati, care acum se bucura de ajutorul cumanilor, incep o actiune larga de pradare a Traciei. O a doua incercare de oprire a campaniei de cucerire initiata de catre conducatorii vlahi si de catre aliatii cumani va demara in primavara anului 1187. Petru si Ioan si-au continuat planurile de invadare ale Traciei, fortandu-l pe Isaac Anghelos sa organizeze o alta campanie impotriva vlahilor dezlantuiti. Soarta nu s-a aratat prea favorabila bizantinilor, iar dupa ce armata lui Isaac a fost surprinsa intr-o trecatoare de catre rasculati, printre pierderile insemnate era cat pe ce sa se numere chiar si viata imparatului. Aceasta ultima victorie intari si mai mult pozitia Asanestilor, ramasi stapani peste tara dintre Dunare si Balcani.

Datorita importantelor miscari de ordin politic si militar pe care le-a generat, Ionita Asan (Caloian), cel de al treilea frate, a devenit una dintre cele mai insemnate personalitati valahe din Balcani. Acesta a intins granitele statului pe care il conducea si a obtinut recunoasterea oficiala atat a Bizantului, cat si pe cea a papei. De la acesta din urma a obtinut recunoasterea titlului de rege pentru sine si cea de primat pentru arhiepiscopul bisericii noului stat. Valahii creasera, pentru prima data de la disparitia Daciei, un stat al lor, si asta chiar in coasta celui mai mare imperiu al vremii… Imperiul Bizantin.

9) Batalia de la Posada (9 - 12 noiembrie 1330)

Desi vasal al regelui Ungariei, asa cum este numit in mai multe documente ale vremii, Basarab daduse destule semne de rebeliune fata de cel ce ar fi trebuit sa ii fie suveran… Carol Robert de Anjou. In anul 1323, Basarab il sprijina militar pe tarul bulgar Mihail Sisman in lupta impotriva Imperiul Bizantin, o actiune ce incalca vasalitatea sa fata de regele Ungariei. Sapte ani mai tarziu, la 28 iulie 1330, voievodul muntean este alaturi de acelasi Mihai Sisman in lupta de la Velbuzd, impotriva regelui sarb Stefan Decanski, un aliat al lui Carol Robert de Anjou. Probabil, acesta a si fost motivul pentru care regele ungur decide sa dea o lectie rebelului valah si sa il indeparteze de la domnie. La doar cateva saptamani de la acest ultim eveniment, Carol da ordinul de adunare a armatei celei mari a Ungariei. Cu toate acestea, 8000 dintre cei mai buni cavaleri unguri se aflau in Polonia, luptand impotriva cavalerilor teutoni. Este evident ca nu toata armata a putut fi stransa in campania indreptata impotriva lui Basarab. Insa 30.000 de cavaleri, cu mult mai mult decat putea strange valahul, luau drumul Tarii Romanesti. Severinul cade primul iar Curtea de Arges este incendiata de regele razbunator. Bolile si lipsurile armatei cauzate de pustiirea pamanturilor valahe de catre Basarab il silesc pe Carol Robert sa ceara retragerea. Nu era chiar victoria zdrobitoare pe care si-o dorise, dar era o lectie pe care valahul ar fi trebuit sa o inteleaga odata pentru totdeauna. In misterioasa trecatoare de la Posada, la 9 noiembrie 1330, Basarab lanseaza atacul surpriza asupra ungurilor. Si ce mai surpriza a fost pe cei care se considerau invingatori. Mii de cavaleri isi pierd viata inca din prima zi a luptelor.

Macelul dureaza pana pe 13 noiembrie, iar din insemnarile regelui Carol Robert de Anjou, aflam ca apogeul luptei a fost acela in care cavalerii valahi au sarjat in mod repetat asupra supravietuitorilor. Regele ungur este salvat cu pretul vietii garzilor sale personale si scapa doar dupa ce isi schimba hainele cu Desev, fiul lui Dionisie, "cel pe care valahii crezandu-l insusi regele l-au ucis cu cruzime". Aproape toti cavalerii unguri au fost ucisi in stramtoarea Posadei, oferind posteritatii una dintre cele mai mari si mai rusinoase infrangeri din istoria Ungariei. Tara Romaneasca se nascuse iar visul Ungariei de a atinge Marea Neagra se sfarsise pentru totdeauna. Pe tronul tarii Romanesti, pentru 42 de ani, avea sa stea cel pe care astazi il banuim a fi… Negru Voda Intemeietorul.

8) Batalia de la Rovine (10 octombrie 1394 sau 17 mai 1395)

Inceputul conflictului cu turcii are loc in anul 1389, atunci cand Mircea il ajuta cu oaste pe Lazar, cneazul sarbilor, in lupta de la Kossovopolje (Campia Mierlelor). Lazar convocase la lupta impotriva "necredinciosilor" toata crestinatatea, insa raspunsurile au fost intarziate sau absente in cea mai mare lor parte. La inceput, sortii au parut a fi de partea crestinilor mai ales ca fanaticul sarb, Milos Obilici, l-a ucis pe insusi sultanul Murad. Fiul acestuia insa, Baiazid Ilderim (Fulgerul), va lua imediat comanda armatei turcesti si va schimba retragerea initiala intr-o stralucita victorie. Crestinii au fost zdrobiti iar cneazul Lazar insusi isi va pierde viata. Asteptandu-se la razbunarea turcilor pentru implicarea sa in lupta, Mircea ia masuri, consolidand linia Dunarii prin ridicarea cetatii de piatra la Giurgiu si prin fortificarea celei de la Turnu (sau Nicopolul Mic). Voievodul va incheia la 10 decembrie 1389 si un tratat de alianta cu regele polonez Vladislav Iagello iar printr-un act semnat la 17 martie 1390, domnul muntean se apropie si de suveranul ungur Sigismund.
Dupa cucerirea Bulgariei, care are loc in 1393, Baiazid decide sa intreprinda o expeditie impotriva lui Mircea. Oastea turceasca asediaza si cucereste mai intai Silistra, de pe malul drept al Dunarii, traverseaza fluviul, ocupa Turnu si inainteaza spre Arges. Alaturi de sultan se aflau vasalii sarbi Marco Cralievici si Constantin Dragasevici. Lupta s-a dat la Rovine, pe malul unui rau inca necunoscut, in ziua de 10 octombrie 1394. Batalia a fost crunta si sangeroasa, ambele ostiri dand dovada de mare inversunare si ura in incrucisarea armelor. Desi izvoarele sunt categorice in privinta biruintei lui Mircea asupra "paganilor", ea nu a putut impiedica inaintarea armatei turcesti mult superioara numeric, asa incat romanii s-au retras spre Arges unde o noua lupta a avut loc, de aceasta data defavorabila lui Mircea. Tocmai din acest motiv sunt istorici care opineaza ca, desi batalia de la Rovine este privita ca un episod de mare cutezanta a romanilor de sub Mircea cel Batran, importanta sa nu s-a ridicat chiar la proportiile atribuite in manualele de istorie. Cert este, insa, ca Mircea era primul european care infrunta Imperiul Otoman si care iesea cu capul sus dintr-o asemenea infruntare.

7) Atacul de noapte al lui Vlad Tepes: (17 iunie 1462)

Profitand de obiceiul turcilor de a nu duce razboaie iarna, voievodul trece prin foc, sabie si mai ales teapa, tot malul stang al Dunarii, de la Zimnicea in Delta. Cronicarii de curte ai lui Vlad noteaza cu sfintenie si frica, recordurile personale ale domnitorului. La Oblucitia si Nevoselo 1350 turci trasi in teapa, la Dirstor, Cartal si Dripotrom 6840, Turtucaia 630, Giurgiu 6414, Rahova 1460, Novigrad si Sistov 749 si Marotiu cu doar 210 de turci de ambele sexe si toate varstele. Inceputul era cum nu se putea mai bun. Groaza turcilor ajunsese atat de mare incat pasalele si dregatorii din Rumelia se intreceau in a mitui vizirii de la Stambul in speranta ocuparii unui post similar in Anatolia sau Armenia, doar-doar vor reusi sa scape de infricosata vecinatate a omului cu tepe.

Furia lui Mahomed nu intarzie sa se arate. Intr-un acces de groaza amestecata cu furie neputincioasa, suveranul turc ordona strangerea celei mai mari armate musulmane de pana atunci. Pentru a-si imbarbata incercatii ieniceri care incepusera sa simta amenintarea varfului ascutit al tepei, sultanul se decinde sa paraseasca Stambului si sa conduca personal campania de pedepsire si lichidare a curajosului voievod. Ordia cea grozava s-a pornit spre Valahia, conform cronicarului Chalcocondil, un numar de 250.000 de razboinici marsaluiau spre Dunare. Numai corpul de elita al ienicerilor numara 25.000 de luptatori. In fata colosului musulman, Vlad cere ajutor regelui Matei Corvin, ajutor care nu a venit niciodata. Raportul lui Balbi, ambasadorul venetian la Stambul ne spune ca Vlad detinea o armata de maxim 30.000 de soldati, in timp ce Petrus Thomasio scrie ca valahii aveau doar 22.000 de razboinici. Pentru a zadarnici traversarea batranului fluviu de catre turci, voievodul se foloseste de o serie de tactici militare vizionare care apar in Europa de-abia in perioada moderna. Vlad intentiona sa-l prinda pe Mahomed in padurile dese si intunecate ale Teleormanului, unde odihneau cadavrele unor turci (de aici vine denumirea de Teleorman, derivate din turcescul Delii Orman-padure nebuna).

Apogeul conflictului se petrece in noaptea 17-18 iunie 1462 undeva la mijlocul drumului intre Nicolope si Bucuresti. Atunci, intr-o demonstratie de curaj unica in istoria omenirii (niciun alt lider militat inainte sau dupa el, nu s-a deghizat si a atacat o tabara dusmana din interior), Vlad Tepes si cei mai buni osteni se imbraca in straie turcesti si se infiltreaza intre otomani. Tinta sa era cortul sultanului. In plina noapte, socati si buimaci, corpul spahiilor din Anatolia este macelarit de valahi, marii viziri Mahmud si Isac fiind ucisi in lupta. Din nefericire, sultanul turc nu dormea in cortul cel mare, valahii in frunte cu Tepes scapand ocazia de a-l ucide pe Mahomed Fatih. Ostenii lui Vlad se retrag in viteza, iar dimineata avea sa arate proportiile dezastrului. Imensa armata era in agonie. Vlad continua sa hartuiasca armata turca. In lupta finala de la Chilia domnitorul zdrobeste un intreg corp de armata turc, pierderile otomanilor atingand numarul de 50.000 de oameni. In fruntea unei armate distruse, in randurile careia foamea, setea si bolile isi luau tribut din ce in ce mai mare, sultanul hotaraste sa-si salveze ostenii ramasi, retragandu-se pe Dunare din orasul Braila. Acoperit de rusine, cu o armata bolnava si injumatatita, Mahomed se intoarce in Adrianopol. Pentru a ascunde infrangerea, cronicile albaneze afirmau ca sultanul a ordonat manifestari de veselie si petreceri, pentru ca supusii sai sa creada ca s-a intors victorios. In acelasi timp, Vlad zdrobeste armata fratelui sau Radu care se salveaza prin fuga. 30.000 turci nu au acelasi noroc...

6) Lupta de la Baia (14 - 15 decembrie 1467)

Lupta de la Baia dintre viitorii aliati in lupta impotriva Imperiului Otoman, Stefan cel Mare si Matei Corvin, are la baza conflictul dintre Aron Voda, ucigasul domnitorului moldovean, refugiat la curtea regelui maghiar, si dorinta Ungariei de a impune pe tronul Moldovei un domnitor aservit intereselor sale. Astfel, Matei Corvin ridica in 1467 o oaste de 40.000 de cavaleri, nu inainte de a potoli rascoala taranilor ardeleni de care Stefan nu era strain. La 11 noiembrie, ungurii se aflau deja la Brasov iar urmatoarea destinatie era pasul Oituz, trecerea spre Moldova. Bine intarit de catre domnitorul muntean, pasul se dovedeste o nuca tare pentru Matei Corvin, luptele surde din trecatoare dovedindu-se fatale pentru multi dintre ostasii sai. Si totusi, regele ungur reuseste sa treaca. La 19 noiembrie, targul Trotusului este devastat. Nu sunt crutati nici macar copiii si preotii. Urmeaza Bacaul, Romanul si se parea ca armata lui Corvin avea sa ia si Suceava.

Anticipand urmatoare miscare a ungurilor, la 15 decembrie 1467, Stefan cel Mare, alaturi de 12.000 de osteni, asediaza Romanul, locul de campare al armatei ungare, dupa ce incendiase orasul din toate partile. Luptele sunt extrem de violente, cu multe victime de ambele parti. In zorii zilei, panicati, ungurii incep sa se retraga in dezordine. Pana si regele este purtat pe targa, ranit grav de o sageata cu trei varfuri si de catre o lance. Doar indecizia vornicului Isaia de a ataca acolo unde ii ordonase Stefan voievod face ca Matei Corvin sa ramana necapturat si sa ajunga, alaturi de ramasitele armatei sale, in Ungaria. Dar nu era decat inceputul. Dornic sa arate ca Moldova nu mai este un loc deschis jefuitorilor, voievodul moldav patrunde in anul 1468 in Ardeal, pradand si pedepsind trupele unguresti pentru necutezanta de a se fi opus moldovenilor. Nu era decat semnul ca pe tronul Moldovei urcase un principe demn de orice natiune europeana si ca nicio putere medievala nu avea sa ia usor mica natiune romana din mainile celui mai mare voievod al ei…

5) Batalia de la Vaslui (10 ianuarie 1475)

Constient ca atata vreme cat pe tronul Tarii Romanesti se afla Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Tepes, un domnitor vandut turcilor, pericolul otoman ar fi putut lovi Moldova din cel putin doua parti. Nu ramanea decat ca Stefan sa impuna in Muntenia un domnitor supus cauzei crestine care sa il sprijine in lupta impotriva necredinciosilor. Astfel, au loc loc luptele cu Radu cel Frumos si inscaunarea lui Laiota Basarab in anul 1471. Tradarea acestuia din urma duce la noi conflicte, conflicte in care se implica turcii lui Mahomed al II-lea. Infrangerea acestora si inscaunarea unui nou aliat al lui Stefan pe tronul Munteniei, Tepelus Voda, il convinge pe sultan ca doar o actiune in forta poate opri ambitiile In consecinta, Mohamed al II-lea, cuceritorul Bizantului, trimite o armata imensa, numarand circa 120.000 de oameni, in frunte cu Soliman Magnificul, sa ii aduca mica provincie rebela sub vesnica ascultare.

Stefan, afland de planurile turcilor, cere grabnic ajutor vecinilor crestini. Polonia trimite doar incurajari, in timp ce Matei Corvin nu trimite decat 1.800 de cavaleri. In graba, din Ardeal, domnitorul strange inca 5.000 de secui, alaturi de cei 40.000 de moldoveni, atat cat putuse aduna sub arme din mica tara a Moldovei. Urmand vechiul obicei, el pustieste totul in calea atacatorilor, ingreunandu-le acestora avansul si oferindu-si timp pentru a alege locul ideal pentru batalia ce avea sa vina inevitabil. Iar locul il gaseste in mlastinile din jurul Vasluiului. La 10 ianuarie 1475, Stefan isi aduna oastea in negura diminetii si ataca frontal uriasa oaste a turcilor. Inclestarea este una de o rara violenta dar, dupa ceasuri de lupta surda, moldovenii incep sa bata in retragere. Este momentul in care insusi voievodul se avanta in prima linie incuranjandu-si oamenii si dand turcilor lovitura de gratie. La un semn al sau, din spate, un detasament ascuns in padurile din apropiere, navaleste asupra otomanilor starnand o panica de nedescris. Turcii nu mai asculta de ofiteri si incep sa se calce in picioare in speranta desarta de a scapa cu viata. Totul se transforma in cel mai scurt timp intr-o urmarire surda presarata cu zeci de mii de victime. Fugariti pana la Dunare, putinii supravietuitori isi pierd viata in apele inghetate ale Dunarii. Fusese cea mai mare infrangere a Islamului din fata unei armate crestine!

4) Batalia de la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497)

Raspunsul turcilor dupa infrangerea dezastruoasa de la Vaslui nu s-a lasat prea mult asteptat. Mohamed venea el insusi, in fruntea a 160.000 de soldati pentru a-l pedepsi pe indraznetul Stefan. Astfel are loc batalia de la Paraul Alb, acolo unde domnitorul moldav este infrant. Doar pentru scurt timp, caci el revine in fruntea unei noi armate si il impinge pe cuceritorul Bizantului pana la Dunare. Acesta parasea Moldova fara sa fi cucerit un singur oras, o singura cetate, asemenea unui invins... Un alt atac turcesc ii ia Moldovei Chilia si Cetatea Alba, poarta lui Stefan catre rasarit si catre aurul negutatorilor. Singura speranta a domnitorului ramane o alianta militara cu Polonia, alianta ce se incheie in anul 1485, in conditii umilitoare pentru Stefan. In vazul tuturor, el a fost nevoit sa ingenuncheze si sa jure credinta mandrului Cazimir. Fusese doar o vanitate a polonezului pentru ca intelegerea nu a fost respectata. Polonia nu a trimis lui Stefan decat 3000 de soldati pentru recucerirea celor doua cetati. Mai mult, Cazimir incheie pacea cu sultanul, lasandu-l pe Stefan in voia sortii. In plus, fiul defunctului Cazimir patrunde in Moldova, la 9 august 1497, in fruntea a 100.000 de osteni. Pretextul? Recucerirea Chiliei si a Cetatii Albe. Adevaratul Motiv? Inscaunarea pe tronul Moldovei a fratelui sau Sigismund.

Prima solie a lui Stefan este primita cu bunavointa si asigurata de bunele intentii ale polonezilor. Ruta urmata era, insa, alta decat cea catre Chilia. Stefan intelege planul lui Ioan Albert si vede cum armata acestuia se indreapta catre Suceava. Trimite o a doua solie si abia cand mesagerii sai sunt arestati intelege planul ascuns al regelui vecin. Grabnic, Stefan cel Mare cere ajutorul turcilor si ardelenilor. La 24 septembrie, polonezii declanseaza asediul Sucevei, dar incercarile lor sunt zadarnice. Cetatea era mult prea bine aparata ca sa poata fi cucerita. Turcii trimit doar 2000 de oameni, in timp ce ardelenii se grabesc prin pasul Oituz cu 12.000 de osteni. Afectati de lipsuri, polonezii ridica asediul si par decisi sa incheie pacea, dar aceasta nu se va mai face decat in conditiile impuse de Stefan. Ioan Albert era nevoit sa se intoarca pe aceeasi ruta secatuita de tactica pamantului parjolit, fara ingaduinta de a jefui vreo asezare de pe teritoriul Moldovei.
Demoralizati, polonezii pornesc pe drumul de intoarcere dar nici de aceasta data nu isi tin promisiunea. Constient de o noua incalcare a tratatului de pace, Stefan ii urmareste pe atacatori cu circa 40.000 de osteni. In "apropiere de fagetul Cosminului", voievodul ii ajunge din urma pe polonezi si ordona armatei sale sa inconjoare padurea. Copacii sunt taiati si lasati doar atat cat sa poate fi pravaliti si, la 26 octombrie 1497, varstnicul Stefan dadea inca odata atacul. Prinsa ca intr-un cleste, armata polona a fost distrusa, putini fiind cei care au reusist sa fuga. Urmarirea fugarilor continua pana la granita cu Polonia, lupte crancene avand loc la Lentesti si apoi la Cernauti. Stefan isi permite chiar sa se lipseasca de un corp de oaste pe care il trimite sa lupte impotriva unui detasament de calareti mazuri veniti in ajutorul polonilor. Si din nou moldovenii ieseau invingatori. Polonia isi lingea ranile deschise si zecile de mii de morti lasati in pamantul Moldovei. Suferise una dintre cele mai mari infrangeri din istoria sa medievala.

3) Batalia de la Calugareni (23 august 1595)

Steagul luptei impotriva Imperiului Otoman a fost ridicat de Mihai Viteazul la 13 noiembrie 1594, la Bucuresti, printr-o rascoala impotriva celor doua componente ale combinatiei straine in capitala tarii: creditorii domnesti si o mica oaste otomana. Urmeaza Giurgiul care este asediat, dar rezista in fata armatei lui Mihai. In schimb, La Harsova, Silistra si Targul de Floci, turcii sufera infrangeri zdrobitoare. In Moldova, Aron Voda macelerea pe toti otomanii din Iasi si dadea semnul unei rascoale generale in cele doua tari romane. Din Istanbul pornea, insa, temutul ordin. O armata de circa 40.000 de oameni, in frunte cu Ferhat Pasa, porneste catre Muntenia. Mihai trebuia dat ca exemplu in fata celor care mai aveau idei de rebeliune. Sultanul se razgandeste inexplicabil si il inlocuieste pe incercatul general cu vizirul Sinan Pasa chiar inainte de a trece Dunarea. Intre timp, Mihai nu reuseste sa stranga mai mult de 8000-14.000 de osteni, carora li se adauga un contingent de 2000 de unguri si circa 200 de cazaci. Se parea ca totul se va sfarsi intr-o baie de sange pentru valahi.

La 13/23 august 1595, la Calugareni, langa Giurgiu, valahii isi incep ofensiva. Primul lor atac are darul de a ii duce pana aproape de corturile turcilor, dar contraofensiva ienicerilor ii face sa se retraga peste Nealjlov, lasand in urma 11 tunuri. Ungurii nu iau parte la lupta, preferand sa se foloseasca doar de artilerie impotriva trupelor ce inaintau amenintator. Este momentul in care Mihai alege sa puna totul in joc. In fruntea ostasilor ramasi el se regrupeaza si porneste un contraatac fulgerator. Doi pasi sunt ucisi chiar de catre domnitor, in timp ce detasamentul unguresc decide, in final, sa loveasca din flanc. Cazacii si un mic grup de ardeleni, dupa ce invaluisera armata turceasca, ataca din spate creand un haos general printre turci. Totul se transforma intr-o retragere dezorganizata, insusi Sinan fiind la un pas de a-si pierde viata in tumultul de oameni si animale. 3000 de turci pier in lupta, iar romanii reusesc sa recucereasca tunurile pierdute. Turcii erau, insa, mult prea multi. Intaririle se aflau pe drum iar spionii lui Mihai il avertizasera deja de iminenta sosirii lor. Pierderile in randul armatei muntene erau uriase, astfel ca domnitorul alege sa se retraga in Transilvania, lasand liber invaziei otomane. La fel ca la Rovine, victoria pe campul de lupta ramasese a romanilor, turcii fiind, insa, cei care ocupau Muntenia.

2) Batalia de la Selimbar (28 octombrie 1599)

Chiar daca alianta din 27 mai 1595 a voievodului Mihai cu Sigismund Bathory era clara, intre cei doi relatiile s-au deteriorat an de an. In 1597 se produsesera schimbari insemnate in Transilvania. In baza unui tratat bilateral, Sigismund Bathory ceda imparatului Rudolf al II-lea Transilvania in schimbul ducatelor Opole si Ratibor din Silezia. Locul sau era luat de cardinalul Andrei Bathory, un sustinator deschis al polonezilor si al pacii cu turcii. Sustinut de Rudolf al II-lea si de generalul acestuia, albanezul Giorgio Basta, Mihai primeste acceptul de a lupta impotriva lui Andrei Bathory cel care, asa cum se temuse domnul muntean, incheiase pacea cu turcii.

La 5 octombrie 1599, Mihai patrunde in Ardeal prin pasul Buzaului. In acelasi timp, pe Olt, o alta armata munteana condusa de fratii Buzesti si Baba Novac, venea in ajutorul domnitorului. Jonctiunea s-a facut la 16 octombrie in satul Selimbar, iar armata lui Mihai, mare parte formata din mercenari, secui, valahi si haiduci balcanici numara aproape 20.000 de oameni. Andrei Bathory ii opunea un numar egal de ostasi. Primul atac este dat de neobositul Baba Novac, urmat imediat de un contraatac al armatei cardinalului. Valahii se repliaza si ataca din nou, dar sunt respinsi pentru a doua oara si se parea ca vor pierde batalia. Este momentul in care Mihai, la fel ca in batalia de la Calugareni, intra personal in lupta, in fruntea propriei armate, moment care decide sortii bataliei, transformand infrangerea iminenta intr-o victorie rasunatoare. Andrei Bathrory alege sa fuga dar este prins de secui si decapitat in coliba unui taietor de lemne. Capul sau avea sa fie adus lui Mihai in suspinele sotiei sale, doamna Stanca. La 1 noiembrie 1599, Mihai patrundea in Alba Iulia asemenea unui mare invingator. Ardealul se afla la picioarele sale. Nu mai ramanea decat Moldova pentru ca Dacia sa fie refacuta, si nu formal, ci prin forta armelor.

1) Razboiul de independenta (1877 - 1878)

La 4 aprilie 1877, Romania si Rusia semnau conventia prin care se permitea trupelor rusesti sa patrunda in Balcani spre viitorul teatru de razboi cu Imperiul Otoman, cu mentiunea speciala prin care Tarul se obliga sa respecte drepturile statului roman, si sa mentina si sa apere integritatea teritoriala a Romaniei. La 12 aprilie 1877, tarul Alexandru al II-lea declara razboi Turciei dupa ce, cu doua zile in urma, la 10 aprilie 1877, Bucurestiul intrerupsese orice relatie diplomatica cu Inalta Poarta, actiune care se soldeaza cu puternice represalii otomane asupra localitatilor romanesti Giurgiu, Oltenita, Corabia, Bechet si Islaz. Drept raspuns, armata romana deschide focul de artilerie asupra Vidinului de la Calafat, la 28 aprilie 1877, iar la 10 mai, in acelasi an, era proclamata - la Bucuresti - independenta Romaniei.

Razboiul ruso-turc incepe dezastruos pentru armata tarista. Primul atac asupra Plevnei are loc la 8 iulie 1877, insa esueaza lamentabil, aducand pierderi grele trupelor comandate de Marele Duce Nicolae. Zece zile mai tarziu, cel de al doilea atac sufera aceeasi soarta. Este momentul in care Ducele Nicolae ii scrie in disperare de cauza domnitorului Carol I sa trimita trupele romanesti peste Dunare. La 20 august 1877, armata romana comandata de Domnitorul Carol I trecea pe podul de la Corabia si inainta victorios spre ceea ce avea sa fie cea mai grea lovitura pentru Imperiul Otoman, cucerirea Plevnei. De altfel, numarul ostasilor romani cazuti in sangerosul asediu asupra Plevnei este considerat cel mai mare din intregul razboi care a avut loc intre 1877-1878. Inconjurat, ranit la picior de un srapnel, Osman Pasa, generalul turc aflat la conducerea trupelor otomane, se preda neconditionat si ii inmana sabia sa ofiterului roman Mihail Cerchez, gest refuzat de acesta pana la venirea lui Carol I.

Ceea ce a urmat este istorie. Grivita I si II, Rahova, Smardan, Vidinul si celelalte fortificatii turcesti din Bulgaria au cazut rand pe rand in fata armatei ruso-romane comandate ireprosabil de Carol I. In semn de omagiu, abnegatia principelui avea sa ramana imortalizata peste timp de marele poet George Cosbuc: "Domnitorul a plecat la tabara indata ce s-a auzit ca rusilor le merge rau cu razboiul si ca li s-a pus Osman Pasa de-a curmezisul in drum. La tabara de la Calafat a plecat Domnul cam pe la inceputul lui iulie si a stat acolo vreo sase saptamani. Nu s-a mai intors acasa, dupa caderea Plevnei, El a fost intre ostenii sai si a indurat neajunsurile si greutatile razboiului douazeci si sase de saptamani, fara intrerupere. Mai bine de jumatate de an a zabovit pe campiile de lupta, batut de ploi si de vanturi, si primejduindu-si viata pentru binele tarii."

Dupa victorie, Carol s-a incoronat rege (in 1881), punandu-si pe frunte coroana de otel turnata din metalul unuia dintre tunurile turcesti capturate la Grivita la 30 august 1877. A adaugat Romaniei Dobrogea in 1878 si Cadrilaterul in 1913. Astfel, Carol I sadea semintele reintregirii tarii. A fost insa randul lui Ferdinand I, nepotul sau, sa implineasca destinul national al Romaniei, prin Marea Unire de la 1918

Misterele Egiptului antic


Ce s-a intamplat cu Nefertiti? Cat de vechi este Sfinxul? Cine au fost primii regi egipteni? Cate piramide exista, de fapt? Desi, in acest an, s-au implinit 200 de ani de cand egiptologia este considerata stiinta, numeroase controverse invaluie inca istoria celei mai exotice civilizatii antice. O parte dintre aceste mistere ne sunt prezentate de Marc Ulieriu.

Povestea lui Akhenaten
  In jurul anului 1350 I.Hr., In urma unei revelatii, pare-se, faraonul Amenhotep IV si-a schimbat numele in Akhenaten. Cinci ani mai tarziu, el a construit un nou oras-capitala, la Amarna, si l-a botezat Akhetaten – Slujitorul Soarelui. In plus, odata mutat aici, faraonul a impus monoteismul, credinta intr-un singur zeu, Aten, realizand astfel cea mai radicala schimbare religioasa a Antichitatii. Unii specialisti ai religiilor considera ca credinta in Aten este prima de natura monoteista din istorie.

La un moment dat, in timpul domniei lui Akhenaten, sotia acestuia, Nefertiti, a disparut. Pana in prezent, nu s-a descoperit nici macar o singura referire la moartea lui Nefertiti sau la circumstantele in care s-a produs disparitia ei. Unii egiptologi cred ca regina a revenit si a continuat sa conduca alaturi de sotul ei, luandu-si o noua identitate, Smenkhkare, o figura bizara, fara nici un trecut, care apare mereu alaturi de faraon in ultimii ani ai vietii sale. Altii, insa, spun ca Smenkhkare ar fi fost barbat.

  Nimeni nu stie exact ce s-a intamplat in Egipt dupa moartea lui Akhenaten, survenita in 1340 i.Hr. Absolut toti membrii familiei sale au disparut din izvoarele istorice o data cu decesul faraonului. Puterea politica a revenit la Theba, iar regatul s-a intors la politeism. In 1330 i.Hr., orasul Akhetaten era complet abandonat. Nici o mumie nu a fost descoperita aici. Unii cercetatori considera ca mumiile regale ar fi fost, totusi, reingropate de catre Tutankamon, unul dintre fii lui Akhenaten, in Valea Regilor din Theba, dar daca s-a intamplat asa, locatia camerelor funerare a ramas un secret. Tot un secret raman si motivele pentru care Amenhotep IV a schimbat intreaga religie a Egiptului, impunand practici ritualice noi si o simbolistica bizara, si a construit un oras cu o arhitectura unica, pentru a se izola acolo de poporul sau.

Cat de vechi este Sfinxul?
» Care-i misterul?
Majoritatea egiptologilor cred ca Sfinxul dateaza din timpul domniei faraonului Menkaure (2532-2503 i.Hr. cel de-al treilea conducator ingropat pe platoul de la Gizeh, dupa Khufu si Khafre) si ca trasaturile faciale ale imensei statui le-ar reproduce pe ale faraonului. Problema e ca trunchiul Sfinxului, realizat din calcar, este mult mai erodat din cauza vremii (cel mai probabil din pricina precipitatiilor) decat capul sau.

» De ce e vremea importanta?
Multi geologi si climatologi sustin faptul ca in Egipt, in timpul Vechiului Regat (2650-2134 i.Hr.), vremea era asemanatoare cu cea din zilele noastre, prin urmare nu existau precipatii abundente. In schimb, cu un mileniu inainte, Egiptul ar fi fost destul de des udat de ploi torentiale, capabile sa erodeze calcarul. Desigur, exista si sceptici care spun ca Sfinxul este desfigurat din cauza firelor de nisip purtate de vant. Insa majoritatea geologilor resping aceasta ipoteza.

» Mai sunt si alte teorii?
  Cei mai entuziasti egiptologi, printre care si geologul Colin Reader, de la Manchester Ancient Egypt Society din Marea Britanie, cred ca Sfinxul a fost construit pe platoul de la Gizeh inaintea Marilor Piramide. Mai mult, tocmai Sfinxul ar fi reprezentat motivul pentru care piramidele ar fi fost ridicate aici.

» OK, dar care este adevarul?
Greu de spus! Cel mai probabil, insa, ipoteza lui Reader este adevarata: faraonul Menkaure a consolidat o structura preexistenta si a schimbat capul Sfinxului.

Primii conducatori
Istoria oficiala a Egiptului incepe in anul 3.100 i.Hr., prin unificarea a doua pamanturi, Egiptul Superior si Egiptul Inferior, realizata de catre un rege pe nume Menes (sau Memphis sau Narmer). Acest fapt este bine stiut datorita obiceiului conducatorilor de a pastra istoria scrisa. Astfel ca astazi avem majoritatea numelor faraonilor pana la Manetho, care in sec. III i.Hr. a fost ultimul care a updatat lista cu predecesorii sai. Insa cine a condus inainte de Menes? Din papirusurile lui Manetho reiese ca, inainte de mileniul III i.Hr., a existat o perioada de aur, un timp paradisiac in care zeii ii guvernau direct pe egipteni. Apoi poporul ar fi fost condus de catre semizei, numiti de Manetho „urmasii lui Horus“, din acestia tragandu-se si primul faraon, Menes.
  Dovezile arheologice il contrazic, insa, pe Manetho. Inainte de unificare, in Egiptul Superior au existat trei regate bogate, Nagada, This si Hierakonpolis. Din imaginile de pe putinele vase si sculpturi pastrate din acea perioada, se reconstituie totusi figurile unor regi puternici. Mai mult, inaintea acestora, cand in Egipt nu se dezvoltase agricultura iar populatia era nomada, petroglife descoperite in mai multe pesteri indica existenta unei misterioase „rase de conducatori“ care a venit cu barcile de undeva dinspre estul Nilului. Astazi, tot mai multi egiptologi acorda credit ipotezei ca acestia au fost primii oameni care au pus piciorul in Egipt. Din ce neam erau si de unde veneau exact ramane insa o enigma.

Enigma orasului Kahun
Cu zidurile sale joase, care-l inconjurau ca un brau, Kahun a fost unul dintre orasele-satelit tipice ale Egiptului antic din Regatul Mijlociu, construit pentru a delimita casele oamenilor de rand de palatele nobililor. A fost intemeiat in jurul anului 1895 i.Hr. si a fost destinat muncitorilor care lucrau pentru piramida lui Senwosret (Sesostris) II. Se pare ca oraselul Kahun era frumos si avea tot ce-i trebuia: spatii verzi, piete, case mari pentru persoanele mai instarite, un templu si o necropola.

La 100 de ani de la intemeiere, Kahun a fost brusc abandonat si nimeni de atunci incolo nu a mai trait in acest oras. Zeci de teorii s-au nascut pentru a elucida misterul, dar dovezi concrete care sa arate de ce s-a produs ciudatul exod (sau genocid) nu a gasit nimeni pana in ziua de astazi.  Orasul era situat la sud de Fayoum, o intinsa mlastina de langa Nil. Dupa ce a fost abandonat, nisipul a acoperit incet-incet strazile, apoi cladirile, pana cand a ingropat (si a conservat astfel) definitiv Kahun-ul sub dune. In 1890 insa, arheologul William Flinders Petrie a descoperit intamplator „placarea de fundatie“ a templului din Kahun, in care se aflau mai multe unelte – dalti de bronz si ciocane de piatra –, extrem de asemanatoare celor moderne. „Placarea de fundatie“ era o practica obisnuita in Egiptul Antic: inele, amulete sau figurine de zei erau zidite intr-un strat subtire de calcar care se turna pe fundatia palatelor si a templelor.

„Spiritul“ templului avea nevoie de intretinere, la fel ca si cladirea inchinata lui, iar uneltele au fost zidite in temelia de la Kahun pentru ca sufletele muncitorilor sa munceasca si in viata de apoi.  Petrie a sapat in continuare si a scos la lumina o portiune din orasul abandonat. Arheologul a gasit papirusuri de medicina generala si veterinara, unelte, vesela, bijuterii, jucarii, masti de ceremonii si bastoane magice. Toate acestea sugereaza ca orasul a fost abandonat in mare graba, cel mai probabil in timpul noptii. In mod ciudat, in 1892, Petrie a hotarat sa ingroape Kahun-ul la loc. In prezent, o echipa de arheologi de la Royal Ontario Museum din Canada a primit aprobarea de a dezgropa, din nou, orasul. Poate ca, dupa atatea secole, misterul exodului se va elucida. Sau poate ca nu.

William Flinders Petrie a identificat la Kahun o multime de similitudini intre stravechea asezare egipteana si orasele muncitoresti din nordul Europei in privinta planului urbanistic – „dispunerea strazilor si a caselor este aproape identica“, nota el. Totusi, locuintele muncitorilor egipteni erau mai luxoase, multi avand bijuterii valoroase si textile scumpe. Studiind numeroase artefacte din Kahun si legand diverse stiluri de olarie cu perioade istorice, Petrie a dezvoltat metoda simpla, dar revolutionara a serializarii, prin care se stabileste foarte usor cronologia intr-un sit arheologic.


Comori stravechi


» Placajul Narmer
Pe acest vas placat in arama, care dateaza din anul 3100 i.Hr., cele mai intalnite hieroglife sunt dracii de mare in conjunctie cu sulitele. Se pare ca talmacirea acestei scrieri este Narmer – supranumele lui Menes, legendarul faraon-intemeietor al Egiptului. Vasul mai arata cum Menes primeste puterea de la spiritele ancestrale ale neamului egiptean, „urmasii lui Horus“, despre care unii au speculat ca ar fi fost extraterestri.

» Capul de buzdugan Scorpion
Asemenea vasului Narmer, acest cap de buzdugan, realizat din piatra, a fost descoperit la Hierakonpolis. Printre altele, desenele de pe el infatiseaza un rege al carui nume este indicat de o hieroglifa scorpion. Nicaieri nu s-a gasit mormantul sau vreo alta referire la Regele-Scorpion, insa ciudatele inscriptii releva faptul ca acesta ar fi fost un conducator blestemat, care a domnit inaintea lui Menes.

» Corabiile din Abydos
Cele 14 corabii au fost descoperite in urma cu 15 ani, in desertul Abydos, la 15 km de Nil. Toate sunt la fel: au o lungime de 23 m, o latime de 6 m si sunt vechi de peste 5.000 de ani. Descoperirea lor a bulversat egiptologia, intreaga civilizatie din vremea lui Menes fiind reevaluata.


Piramide


Cate piramide sunt, de fapt, in Egipt? In Antichitate se pare ca existau peste 300. Astazi, daca luam in considerare si ruinele, mai sunt 80. Totusi, nu toate piramidele antice s-au naruit. Imagini recente din satelit indica faptul ca in N-E desertului Abydos, la 90 m adancime, se afla ingropata in nisip o mare piramida. Si pe platoul Gizeh inca sunt acoperite de nisip 3 piramide mai mici.


Artefactele din Kahun


» Crocodil in miniatura
Obiecte ca acest crocodil din lut (Petrie a gasit patru) indica faptul ca orasul Kahun era plin de viata. Copiii egipteni aveau jucarii similare celor de tipul „bici si titirez“ (un fel de turca) din Anglia secolului al XIX-lea si jucau frecvent jocuri de echipa. Astfel invatau repede ca crocodilii adevarati sunt periculosi.

» Mistrie de lemn
In Egiptul Antic, proiectele de constructii majore beneficiau de sprijinul unor uriase echipe de specialisti: arhitecti, proiectanti, desenatori, zidari. Datorita faptului ca erau servitori ai faraonului, muncitorii din Kahun duceau o viata confortabila. Nu ar fi avut nici un motiv sa paraseasca orasul.

» Stela
Majoritatea populatiei din Kahun nu era capabila sa scrie sau sa citeasca. Aceasta „scrisoare“ de dragoste catre o preoteasa de-a lui Hathor, o inscriptie pe o placa de piatra (stela), a fost realizata de catre un egiptean cu un statut inalt: preot, arhitect sau medic.


Familia Amarna


» Akhenaten
A ajuns la tron datorita mortii misterioase a fratelui sau si a domnit intre 1352 si 1340 i.Hr. Un barbat cu o fata prelunga, dar cu un corp efeminat, a fost un mistic si a increditat puterea politica ministrilor sai, care guvernau tara de la Saqqara.

» Nefertiti
Se pare ca a fost o regina cu o autoritate uriasa si o influenta incredibila pentru acele vremuri si pentru organizarea sociala a Egiptului antic. Multi egiptologi considera astazi ca Nefertiti a avut o putere egala cu a sotului sau.

» Meritaten
Fiica cea mare a lui Akhenaten si Nefertiti, a mostenit toata puterea mamei sale dupa „disparitia“ acesteia. Cel mai mare palat din Akhetaten a fost ridicat in cinstea ei si a fost decorat in intregime cu sculpturi si picturi care o reprezinta.

» Tiye
Sotia faraonului Amenhotep III si mama lui Akhenaten, a jucat un rol decisiv in viata fiului ei, atat inainte, cat si dupa mutarea capitalei la Akhetaten. Cu siguranta a fost puternica, fiind prima regina egipteana al carei nume apare pe un act oficial.

» Smenkhkare
Controversata sa figura inca naste vii dispute. Unii spun ca „el“ ar fi fost Nefertiti, care a jucat rolul de co-rege in anii de pe urma a lui Akhenaten, pentru a domni singura dupa moartea sa. Altii spun ca a fost fratele lui Tutankamon.

» Tutankamon
Si-a petrecut copilaria la Ankhetaten ca Tutankaten, dar a devenit Tutankamon cand puterea s-a reinstaurat in fosta capitala si in Egipt a revenit vechea credinta. Intoarcerea la Theba si politeismul nu au fost insa pe placul lui.


Controversata Nefertiti


In anul 2003, specialista in egiptologie Joann Fletcher anunta ca a descoperit nici mai mult, nici mai putin decat mumia lui Nefertiti. Stirea-bomba a fost preluata de catre mass-media, inclusiv de revista noastra, dar multi cercetatori s-au aratat sceptici cu privire la identitatea mumiei respective. Prezumtiva Nefertiti a fost descoperita impreuna cu alte doua mumii intr-o camera secreta dintr-un mormant comun din Valea Regilor. Una dintre mumii apartinea unui baietel, iar celelalte doua s-a presupus ca sunt ale unor femei. Doamna cu par lung si alb a fost identificata ca fiind Tiye, iar despre cealalta, pentru ca purta o peruca nubiana, specifica numai femeilor din familia regala Amarna, s-a crezut ca e Nefertiti.  Misterul s-a elucidat anul acesta, cand Consiliul Superior al Antichitatilor din Egipt, desi a negat de la bun inceput identitatea mumiei, a cazut de acord, la presiunea jurnalistilor, sa preleveze si sa analizeze o proba de ADN. Concluzia, simpla si zdrobitoare: „Nefertiti“ era barbat! Acum, multi cercetatori contesta inclusiv faptul ca cele trei mumii ar fi originare din Amarna si nici pentru cea a lui Tiye nu mai baga nimeni mana in foc

21 de minuni ale lumii

20 si una de minuni ale lumii      cele sapte minuni ale lumii antice, cladiri impunatoare, temple, colosi, arhitectura, istorie

Reprezentari explicite ale grandorii, puterii si influentei de care s-au bucurat conducatorii politici, militari si religiosi, cele 7 mari minuni ale lumii fascineaza la randu-le prin grandoare. Ele s-au inaltat din setea de eternitate a unor muritori, care au indraznit sa puna pariu cu Timpul si sa sfideze obstacolele naturii. Asemenea oameni, putini la numar, s-au nascut in mai toate secolele, asa incat cele 7 minuni antice au fost concurate in Evul Mediu, iar apoi in epoca moderna, de alte si alte constructii fara egal.

Povestea minunilor

Fie ca sunt castigate prin forta, fie prin consens, si puterea laica, si cea religioasa au avut si au nevoie permanenta de legitimitate. Iar cel mai eficient mijloc de a pastra legitimitatea este, conform sociologilor, impunerea la nivel macrosocial a unor simboluri care sa aminteasca in mod constant supusilor de maretia si puterea zeilor si a regilor. Forta acestor simboluri tine atat de prosperitatea societatii in cauza, cat si de maretia conducatorilor respectivi.

Daca majoritatea simbolurilor legate de autoritate si putere – cetati, temple, statui – au fost cunoscute si respectate, multa vreme, doar la nivel local si regional, cateva dintre ele au devenit arhicunoscute in intreaga lume datorita in special dimensiunilor colosale, ostentative, iesite din comun. Cantate in balade, evocate in poezii, reproduse in desene si sculpturi, simbolurile-gigant si-au capatat o noua identitate, devenind minunile acestei lumi.

Din cele sapte minuni ale lumii antice, astazi mai exista doar Marea Piramida de la Gizeh. Celelalte – Statuia lui Zeus din Olimpia, Mausoleul de la Halicarnas, Gradinile Suspendate din Babilon, Colosul din Rodos, Farul din Alexandria si Templul zeitei Artemis din Efes – s-au pierdut in negura timpului, din pricina razboaielor, a jafurilor sau a cataclismelor naturale, asa incat astazi ni le mai amintim doar gratie operelor literar-artistice in care au fost evocate.

Criteriile dupa care s-a format lista celor sapte minuni antice sunt subiective si circumscrise conditiilor politice ale vremurilor stravechi. Astfel, in secolul V i.Hr., istoricul grec Herodot mentiona pentru prima data existenta a sapte constructii faimoase. Intre ele se regaseau Marea Piramida si Gradinile Suspendate. In anul 225 i.Hr., matematicianul Philon din Bizant a alcatuit la randu-i o ierarhie, in care figurau si Zidurile Babilonului. Clasificarea lui Philon a fost reconfirmata in 130 i.Hr. de catre Antipater din Sidon.

Lista celor sapte minuni a fost definitivata, in forma pe care o cunoastem astazi, in Evul Mediu timpuriu, de catre scriitorii greci. Acestia au alcatuit-o pe baza celor mai importante constructii ce se regaseau intre granitele imperiului lui Alexandru cel Mare. De atunci si pana astazi, lumea s-a mai imbogatit cu cateva sute de minunatii arhitectonice.

Din secolul al XIX-lea, etichete precum „cea mai mare“ sau „cea mai inalta“ au inceput sa fie atribuite, deceniu dupa deceniu, altor si altor constructii. O parte dintre acestea au cazut ulterior in uitare; altele, insa, au intrat pentru totdeauna in panteonul superlativelor.

Lista celor sapte

Marea Piramida de la Gizeh

Multi arhitecti considera Piramida de la Gizeh cea mai mare si mai elaborata constructie din piatra realizata vreodata. Timp de aproximativ 4.000 de ani, Marea Piramida, inaltata din porunca regelui Hufu (cunoscut si drept Keops, dupa numele dat de greci) pe malul de apus al Nilului, a fost la vremea ei si cea mai inalta constructie din lume – 147 de metri. Misterele si controversele legate de ridicarea Marii Piramide continua si astazi. De mai bine de 100 de ani, comunitatea stiintifica, in special egiptologii, propune o sumedenie de ipoteze si teorii care incearca sa explice cum a fost posibila ridicarea unui asemenea gigant de piatra
Ce este cert? In anul 2550 i.Hr., pe baza planurilor Piramidei de la Dahshur, 20.000 de muncitori, supravegheati de o armata de arhitecti, au reusit sa niveleze aproape perfect platoul de calcar de la Gizeh. Apoi, dintr-o cariera aflata la 300 de metri departare, au extras 3 milioane de metri cubi de piatra, din care, cu ajutorul unor parghii, scripeti si care, au ridicat piramida.

Statuia lui Zeus din Olimpia

In 441 i.Hr., in sudul Greciei, la Olimpia, intr-un templu enorm, sculptorul Fidias isi incepea lucrul la ceea ce avea sa devina, din anul 433 i.Hr., cea mai inalta (13 m) si cunoscuta statuie a lui Zeus. Conform expertilor, daca statuia ar fi fost sculptata astazi, intreaga manopera ar fi costat in jur de 50 de milioane de dolari.

Pentru a realiza trupul lui Zeus, Fidias a apelat la un cadru de lemn pe care l-a placat cu fildes; vesmantul era alcatuit din folii de aur, ochii erau fauriti din diamante, sceptrul era din argint, iar tronul pe care sedea zeul era sculptat din lemn de cedru, impodobit cu aur, pietre pretioase, abanos si fildes. Caligula, conducatorul Imperiului Roman intre anii 37-41 d.Hr., a incercat sa fure statuia, dar – conform legendelor – soldatii sai au luat-o la sanatoasa ingroziti pana in maduva oaselor, in momentul in care, in timpul jafului, statuia lui Zeus a inceput sa rada de ei.

Mausoleul de la Halicarnas

Construit in secolul al IV-lea i.Hr. de catre arhitectii greci Pytheos si Satyos, pentru a-i servi drept mormant regelui persan Mausol, Mausoleul de la Halicarnas este cea mai longeviva minune a lumii antice, dupa Marea Piramida. Avariat in urma mai multor cutremure, edificiul a disparut abia in anul 1522, cand a fost daramat de cruciati, pe considerente de strategie militara: fortareata cavalerilor trebuia intarita in fata puternicului atac turcesc condus de Soliman Magnificul.

Mausoleul avea forma patrata si 50 de metri inaltime, era sustinut de coloane si impodobit cu sute de statui, iar in varful sau piramidal se afla un car tras de patru cai, care ii purta pe Mausol si pe sotia sa Artemisa. Conform lui Pliniu cel Batran, statuile de pe cele patru parti ale Mausoleului au fost realizate de sculptori diferiti.

Astfel, Scopas a modelat si decorat partea de rasarit, Bryaxis pe cea de miazanoapte, Timotheus pe cea de miazazi, iar Leochares pe cea de apus. Pliniu ne mai dezvaluie ca, dupa moartea regelui si a sotiei sale, cei patru sculptori celebri ai Antichitatii au hotarat sa ramana in Halicarnas si sa termine monumentul fara a mai fi platiti. Ceea ce au realizat a facut ca Mausoleul din Halicarnas sa fie inclus pe lista celor sapte minuni la nici 50 de ani de la terminarea sa.

Gradinile Suspendate din Babilon

Cele sapte minuni ale Antichitatii e posibil sa fi fost doar sase. Asta pentru ca relatarile facute in vechime despre orasul Babilon nu ii mentioneaza Gradinile, iar arheologii moderni nu au gasit nici o dovada a existentei lor. Potrivit legendei, Nabucodonosor II, intemeietorul Imperiului Babilonian si conducator al acestuia intre 605 si 562 i.Hr., ar fi construit Gradinile Suspendate pentru a le oferi in dar sotiei sale, Amytis, nefericita din cauza climei desertice din regatul barbatului ei.

Dupa ce a fost cucerit de persani, in anul 539 i.Hr., orasul a fost abandonat, asa incat tot ce stim despre Gradinile Suspendate provine din legende, povesti si cantece  care au fost apoi consemnate de diversi scriitori. Unii dintre acestia mentionau ca Gradinile erau cu adevarat suspendate in aer, insa e posibil ca expresia sa provina dintr-o traducere defectuoasa. Cel mai probabil, constructia era alcatuita din cinci sau sapte terase suprapuse si retrase succesiv, pe care erau amenajate gradini cu vegetatie luxurianta, menite a-i aduce aminte reginei de peisajele din Media, tara ei de bastina.

Gradinile au fost ridicate in coltul nord-estic al palatului lui Nabucodonosor, langa poarta zeitei Ishtar. Daca e sa dam crezare reconstituirilor facute de arhitecti, ele aveau la baza un patrat cu latura de 123 de metri, iar inaltimea era de 23 de metri.

Colosul din Rodos

Imensa statuie din bronz, de 32 de metri inaltime, a fost construita pe parcursul a 12 ani, fiind desavarsita in anul 280 i.Hr. Locuitorii din portul Rodos, asediati timp de zeci de ani de Demetrios Poliorketes, au reusit sa invinga, in anul 292 i.Hr., armata tiranului, iar din vanzarea echipamentelor abandonate de acesta au hotarat sa faureasca cea mai inalta statuie a zeului Soarelui, Helios.

Potrivit legendei, profesorul Lisip, care construise majoritatea templelor din Rodos, era adeptul perfectiunii in arta, iar discipolul sau, Chares din Lindos, care a sculptat statuia, s-a sinucis in momentul in care, dupa terminarea Colosului, a fost sesizat un mic defect al acestuia. Din cele sapte minuni ale lumii antice, Colosul a avut cea mai scurta viata: 60 de ani; din nefericire, in 226 i.Hr., un cutremur devastator i-a fisurat genunchii, iar statuia s-a prabusit in mare.

Cea mai frecventa reprezentare a Colosului in picturile antice si medievale este aceea a unui barbat cu coroana pe cap si cu o faclie in mana. Picioarele sale deschid, in majoritatea picturilor antice, intrarea in port, insa, conform specialistilor, acest lucru ar fi fost imposibil de realizat.

Farul din Alexandria

In anul 332 i.Hr., intr-un satuc de pescari, Alexandru cel Mare fonda orasul Alexandria. Dezvoltarea exploziva a cetatii a facut ca, la moartea imparatului, urmasul acestuia, Ptolemeu Soter, presat de desele naufragii care aveau loc in Alexandria, sa ordone construirea unui far pe masura portului. Ridicarea celui mai inalt far din lume i-a revenit arhitectului Sostrate din Cnid, care a ales drept locatie o mica insula din apropierea portului – Pharos (de unde numele de Far).

A fost construit intre 285 si 247 i.Hr. In momentul finisarii, Ptolemeu dispunea de o cladire formata din trei corpuri suprapuse, retrase succesiv: la baza era un plan patrat, la mijloc unul octogonal, iar in varf unul cilindric. Alcatuit in intregime din granit imbracat in marmura alba, Farul avea o inaltime de 110 metri si era cel mai mare din lume. Acest record nu a fost egalat niciodata.

In jurul Farului s-au nascut nenumarate legende. Astfel, se spune ca de teama unui posibil atac prin surprindere, Ptolemeu a incartiruit in garnizoana de la postamentul Farului sute de arcasi, dupa care a zidit usile, nepermitandu-le acestora sa mai iasa vreodata. Oglinda pentru semnalizare, faurita din bronz lustruit, se spune ca a fost conceputa de invatatul grec Arhimede.

Istoricul evreu Flavius Josephus mentioneaza ca lumina Farului putea fi zarita de la o distanta de 300 de stadii, adica de la aproximativ 57 de kilometri. Alti scriitori antici pretind ca in oglinda lui Arhimede, in zilele cu cer senin, se putea zari Bizantul – care se afla la 1.250 de kilometri distanta de Alexandria.

Templul zeitei Artemis

Templul Dianei din Efes, cunoscut si sub numele de Artemison, a fost inceput in anul 620 i.Hr., de Chersiphron, refacut de Paeonis din Efes in anul 550 i.Hr. si complet reconstruit de Deinocrates, intre 350 si 323 i.Hr. Edificiul a fost modelat in stil ionic si avea 127 de coloane decorate cu reliefuri. Se pare ca Templul lui Artemis a fost una dintre cele mai frumoase constructii ale Antichitatii.

Masura 114 metri lungime si 55 de metri latime, zidurile erau din calcar acoperit cu marmura alba, deasupra coloanelor trona o friza pictata cu diverse figuri de femei razboinice, iar pe fatada se afla o sculptura ce reprezenta capul Meduzei. In interiorul templului exista si o statuie din aur a zeitei Artemis (fiica lui Zeus si a lui Leto si sora geamana a lui Apollo), inalta de 15 metri. Philon din Bizant marturisea: „Am admirat Zidurile Babilonului, Statuia lui Zeus din Olimpia, Colosul din Rodos, Marile Piramide si Mormantul lui Mausol, dar, cand am vazut Templul din Efes, toate aceste minuni au ramas in umbra.“

Alte minuni stravechi

Marele Buddha de pe munte

In sud-vestul Chinei, la confluenta raurilor Minjiang, Dadu si Qingyi, intr-o stanca din muntele Lingyun, este sculptata cea mai mare statuie a lui Buddha: 71 de metri. Numai nasul este de trei ori cat statura unui om! Monumentul, a carui constructie a durat 90 de ani, a fost inceput de catre maestrul Haitong, un calugar de la manastirea Leshan, care – conform legendelor – dorea ca statuia lui Buddha sa infranga monstrul ce salasluia in cele trei rauri si provoca nenorociri pescarilor din regiune. Cei doi discipoli ai maestrului, Zang Chou si Wei Gao, au finalizat constructia in anul 623 i.Hr., iar de atunci se spune ca monstrul raurilor nu s-a mai aratat niciodata.

Razboinicii de teracota

 Timp de aproape doua milenii, Xi’an, unul dintre cele mai stravechi orase din China, a fost capitala dinastiilor imperiale chinezesti. In 1974, un grup de muncitori care sapa o fundatie langa oras a descoperit o groapa enorma, in care se afla o adevarata armata de soldati din teracota.

Cei peste 6.000 de razboinici, sculptati in marime naturala, sunt considerati una dintre cele mai importante descoperiri arheologice ale secolului XX, multi specialisti catalogand lucrarea drept a opta minune a lumii. Se pare ca soldatii aveau misiunea de a apara mormantul primului imparat chinez, Qin Shi Huangdi (259-210 i.Hr.).

Ritualul eternei reintoarceri din insula Pastelui

Fara indoiala, sunt cele mai bizare statui din lume: cercetate de mai bine de 50 de ani, nici in ziua de astazi nu exista o teorie asupra constructiei lor care sa fie general acceptata de catre comunitatea stiintifica si sa dea seama de toate misterele ce le invaluie.

Cert este ca in anul 1722, intr-o zi de Paste, spaniolii au ajuns pe o insula din Pacific, situata la 3.700 km de Chile, unde au descoperit o misterioasa armata de statui. Se pare ca acestea – botezate de bastinasi moai – au fost sculptate din roci vulcanice, in jurul anului 1000 d.Hr., de catre o populatie astazi disparuta, care, conform legendelor, urmarea sa reinvie niste zei necunoscuti, apusi de milenii.

Minunile Evului Mediu

Labirintul bucatarului Thynn

 In anul 1540, fostul bucatar al regelui englez Henric al VII-lea, John Thynn, a cumparat ruinele unui vechi castel din tinutul Wiltshire, Marea Britanie. Thynn a refacut castelul, langa care a construit un labirint vegetal. De atunci, an dupa an, labirintul a fost marit de urmasii sai, iar in 1978, actualul proprietar, marchizul Alexander Thynn, a reamenajat domeniul, transformandu-l intr-un imens parc de distractii, deschis publicului.

Cu aceasta ocazie, s-a constatat ca labirintul de la Longleat este cel mai mare labirint natural din lume. Lungimea potecilor sale masoara 3 km, iar pentru a-l parcurge de la un capat la altul sunt necesare aproximativ doua ore – asta daca urmezi constant drumul cel bun.

Taj Mahal, mormantul lui Mumtaz

Aflat pe malul raului Jumna, mormantul lui Mumtaz Mahal, sotia imparatului mongol Shah Jehan, a fost construit in anul 1643, de catre 2.000 de muncitori. Monumentul este tributar arhitecturii islamice: cupola sa e asemanatoare cupolei unei moschei, cele patru minareturi circulare care inconjoara mormantul sunt identice acelora din care imamii cheama populatia la rugaciune, iar decoratiunile intregului edificiu abunda in motive florale.

Templul lui Shiva

Enormul complex care alcatuieste templul de la poalele orasului Madurai (India) este dedicat lui Shiva si sotiei sale Meenakshi. Constructia templului a fost inceputa de dinastia Pandya, dar forma si splendoarea pe care le are astazi se datoreaza in totalitate Nayakanilor, regii Maduraiului intre secolele XVI si XVIII. Complexul este format din 12 turnuri inalte, ornamentate cu statui.

Minunile secolului XX

Sfanta Familie din Barcelona Sagrada

"Familia" este cea mai ciudata catedrala a lumii catolice. Constructia sa, inceputa in 1884 de catre celebrul arhitect spaniol Antonio Gaudi, nu a fost terminata nici pana in ziua de astazi. Comandat de un burghez spaniol, proiectul initial al Sagradei prevedea un templu cu inaltimea de 85 de metri si cu trei turnuri. Pana la moartea sa, in 1926, Gaudi a schimbat insa, an de an, infatisarea catedralei: asemenea unei fiinte vii, aceasta a crescut in lungime, in latime si in splendoare.

Astazi, Sagrada are trei fatade, fiecare dintre ele cu turnuri gigantice (cel mai mare masoara 112 metri) si este un conglomerat de simboluri si motive atipice constructiilor catolice. Se pare ca abia in 2015 constructia va fi, in sfarsit, finalizata.

Libertate, libertate, libertate

Statuia Libertatii a fost construita in anul 1884 la Paris, de catre sculptorul Frederic Auguste Bartholdi, din 91 tone de folii de cupru. Doi ani mai tarziu, conform dorintei creatorului si a statului francez, statuia a fost daruita americanilor: descompusa in 350 de bucati, ea a fost reasamblata in New Jersey, New York, pe un schelet din fier, realizat de Alexandre Gustave Eiffel, arhitectul celebrului turn parizian.

Notorietatea de care s-a bucurat, incepand cu sfarsitul secolului al XIX-lea, a transformat Statuia Libertatii intr-un simbol mondial al libertatii si al democratiei. Din 15 octombrie 1924, Statuia a devenit monument national al Americii.

Cladirea imperiala din New York

40 de milioane de USD investiti in 331.122 tone de piatra, otel si aluminiu, 448 de metri inaltime, 102 etaje, 1.860 de trepte, 6.500 de ferestre, 5.633 km de cablu telefonic, 75 de lifturi – in trei cuvinte: Empire State Building. Opera a arhitectilor Lamb si Harmon Shreve, inaugurata, dupa 410 zile de constructie, la 15 mai 1931, a fost vreme de 40 de ani, pana la aparitia gemenilor World Trade Center, cea mai inalta cladire din lume. In zilele senine, de la ultimul sau etaj, poti vedea pana la 120 de km departare.

Mantuitorul vegheaza la Rio

Construita de inginerul Heitor da Silva Costa si inaugurata la 12 octombrie 1931, pentru a celebra 100 de ani de independenta a Braziliei, statuia lui Hristos Mantuitorul vegheaza asupra orasului Rio de Janeiro de pe varful muntelui Corcovada – 710 metri deasupra nivelului marii. Intregul monument, construit din steatit si beton, masoara 38 de metri inaltime. Drept piedestal are o capela in care incap 150 de oameni.

Piramida din San Francisco

Din 1972, cea mai inalta cladire din San Francisco este sediul general al corporatiei Transamerica: 48 de etaje, dispuse pe o inaltime de 260 de metri. Constructia piramidei Transamerica a inceput in 1968, pe baza unei schite a arhitectului William Pereira. Pana la terminarea edificiului, Pereira s-a confruntat cu nenumarate critici care vizau neconcordanta dintre cladire si restul orasului. Dupa finalizarea proiectului insa, piramida a devenit cea mai populara constructie din San Francisco si unul dintre simbolurile-cult ale Americii.

Luxul lui Luxor

Hotelul Luxor a devenit, incepand cu anul 1993, cea mai faimoasa si mai scumpa cladire din Las Vegas: construirea sa a costat 229 de milioane de dolari. Masoara 107 metri inaltime, are 4.400 de camere, o arena de 1.100 de locuri, un cazinou enorm, o piscina olimpica, o clona a Sfinxului si o imitatie a fluviului Nil. Farul din varful cladirii, atintit spre cer, este atat de puternic, incat se vede din Cosmos.

Gemenii Petronas

Din 1998, anul inaugurarii, turnurile Petronas, cu o inaltime de 451,9 metri, sunt consemnate oficial in Cartea Recordurilor drept cel mai inalt ansamblu de cladiri din lume. Ele au fost concepute de catre arhitectul argentinian Cesar Pelli, care a dispus pentru ridicarea colosilor de un buget de 1,6 miliarde USD.

Stadionul Olimpic din Sydney

510 milioane USD, 110.000 de locuri, panouri electronice si ecrane video gigantice – Stadionul Olimpic din Sydney este cel mai mare stadion olimpic construit vreodata. A fost terminat in anul 1999 si a gazduit Jocurile Olimpice din 2000. Astazi, capacitatea sa a fost redusa la 60.000 de locuri.

Cât cântăreşte Pământul?

Ce masă are planeta noastră? Şi cum evoluează această masă: rămâne mereu aceeaşi, creşte, scade? Unele dintre răspunsuri ar putea fi surprinzătoare.

Mai întâi, cum poate fi măsurată masa Terrei?
Isaac Newton a elaborat o formulă din care reiese masa unui corp, odată calculată forţa atracţiei dintre două corpuri (de exemplu nişte bile de plumb). El nu se credea, totuşi, că ar fi posibilă această măsurare într-un experiment realizat pe Pământ, deoarece atracţia dintre bile ar fi fost copleşită de enorma forţă de atracţie gravitaţională exercitată de planeta noastră.
Dar, la începutul anilor 1780, reverendul John Mitchell (un savant care a pus bazele seismologiei, a estimat distanţa de la Terra până la o altă stea decât Soarele şi a emis chiar o ipoteză ce anunţa posibilitatea existenţei găurilor negre) a construit un aparat cu ajutorul căruia putea fi măsurată atracţia dintre două bile de plumb. A murit înainte de a putea face el însuşi un experiment, dar aparatul a fost reconstruit, uşor modificat, de Henry Cavendish, care a reuşit să măsoare forţa de atracţie dintre cele două bile.
Aplicând formula lui Newton, a calculat, pentru prima dată, masa Pământului, cu o precizie suprinzătoare. Era în anul 1798, iar rezultatul nu diferea decât cu cca. 1% de valoarea calculată mai târziu, cu mijloace mai precise.
Masa Terrei este, conform calculelor, de aproximativ 6 miliarde de trilioane de tone.
Desigur, construirea unor clădiri mari sau a unor nave colosale nu modifică greutatea planetei (deşi unii cred aşa), pentru că aceste obiecte sunt făcute tot din materiale de pe Pământ, aşa că, în fond, nu e vorba decât despre mutarea unor cantităţi de material dintr-o parte în alta Pământului.
Totuşi, Pământul nu este un sistem perfect închis. Greutatea lui fluctuează în timp, chiar dacă variaţiile sunt mici.
Pe Terra cad, în fiecare an, apreoximativ 40.000 de tone de praf cosmic.
Pe de altă parte, planeta noastră pierde anual cca. 95.000 tone de hidrogen şi 1.600 de tone de heliu, care se împrăştie în spaţiu.
Rachetele şi alte vehicule spaţiale pe care le trimitem în spaţiu (şi dintre care unele au câteva mii de tone) nu reprezintă o mare pierdere în greutate, în ciuda aparenţelor, deoarece mare parte din acel material cade înapoi pe Pământ. În total, se pierd în acest mod cam 65 de tone anual.
Făcând adunările şi scăderile, rezultă că, în fiecare an, Pământul scade în greutate cu cca. 55.000 de tone – aproximativ 0.000000000000001% din masa sa.

Acum 50 de ani, Valentina Tereşkova a devenit prima femeie care a ajuns în spaţiu. Iată cum s-a desfăşurat misiunea istorică!

Rusoaica Valentina Tereşkova a devenit, pe 16 iunie 1963, prima femeie care a efectuat un zbor în spaţiu, o realizare considerată atât o reuşită ştiinţifică, cât şi un atu major în epocă pentru propaganda Uniunii Sovietice.

La doi ani după zborul istoric al lui Iuri Gagarin - autorul primului zbor uman în spaţiu -, Valentina Tereşkova a ajuns în spaţiu la bordul vehiculului Vostok-6 şi a devenit, la vârsta de 26 de ani, o eroină naţională.

Ea a rămas până în zilele noastre singura femeie din lume care a efectuat un zbor individual în spaţiu, fără coechipier.

În aprilie 1962, cinci femei sovietice au fost selecţionate în cel mai mare secret, pentru un zbor spaţial: două inginere, o învăţătoare, o stenografă şi o muncitoare care efectuase 90 de salturi într-un club de paraşutişti amatori, Valentina Teraşkova.

După şapte luni de antrenamente intense, Tereşkova este aceea care a fost aleasă, probabil datorită biografiei sale, considerată ideală pentru regimul sovietic.


Provenind dintr-o familie de ţărani, ea conducea în epocă secţia de tineri comunişti (Comsomol) dintr-o uzină de textile din Iaroslavl, o localitate aflată la o distanţă de 280 de kilometri de Moscova.

Totul se petrecea în cel mai mare secret şi familia ei a aflat despre reuşita Valentinei abia atunci când Moscova a anunţat evenimentul pentru lumea întreagă.

Când Valentina a decolat de pe cosmodromul Baikonur din Kazahstan, un alt vehicul spaţial sovietic, Vostok-5, lansat cu două zile înainte şi pilotat de cosmonautul Valeri Bykovski, se afla deja pe orbită.


În timpul misiunii sale de trei zile, capsula Vostok-6 în care se afla Valentina Tereşkova a efectuat 48 de rotaţii în jurul Terrei. Cei doi cosmonauţi au comunicat între ei, iar Tereşkova a putut chiar să îi cânte lui Bykovski.

Însă zborul Valentinei Tereşkova s-a derulat cu multiple dificultăţi, ale căror detalii au fost dezvăluite abia după prăbuşirea URSS.

"O problemă a apărut chiar în prima zi de zbor", a povestit Valentina Tereşkova, într-o conferinţă de presă organizată la Moscova la începutul lunii iunie.

"Din cauza unei erori tehnice, vehiculul era programat nu pentru o aterizare, ci pentru o urcare" în spaţiu şi se îndepărta tot mai mult de Terra, a dezvăluit ea.

Orbita vehiculului a fost corectată, însă constructorul Serghei Korolev, cel care a trimis-o în spaţiu, i-a cerut Valentinei să nu vorbească cu nimeni despre acel incident. "Am păstrat secretul timp de 30 de ani", a spus ea.

În raportul ei oficial, cosmonauta rusă a spus că, în timpul zborului, costumul ei - inspirat de cel de scafandru - o rănea la unul dintre picioare, iar casca, foarte grea pe umeri, îi strângea capul. Ea a dezvăluit şi faptul că a vomat în timpul zborului.

Toate aceste informaţii au fost păstrate sub tăcere în epocă, pentru a nu afecta imaginea triumfală a primului zbor în spaţiu realizat de o femeie.


Aterizarea Valentinei Tereşkova a generat multe îngrijorări la sol. Comunicaţiile cu Terra s-au întrerupt chiar înainte de debutul operaţiunii de coborâre, a povestit generalul sovietic Nicolai Kamanin, care coordona la acea vreme industria spaţială rusă.

Valentina Tereşkova s-a catapultat din capsula ei spaţială - o procedură normală pentru revenirea pe Terra a primilor astronauţi - şi a aterizat cu paraşuta în Munţii Altai din sudul Siberiei.

Cosmonauta rusă a povestit în diverse interviuri că, în timpul aterizării, s-a lovit cu nasul, brutal, de viziera căştii sale şi că a trebuit să ascundă acea vânătaie sub un strat de fard în timpul ceremoniilor oficiale.

La două ore după revenirea ei pe Terra, specialiştii de la centrul spaţial rus nu avea încă nicio informaţie despre "Pescăruş" (indicativul ei de la sol), îşi aminteşte constructorul rus Boris Certok.

Salvatorii au descoperit-o la mai multe zeci de kilometri distanţă de zona prevăzută, la cinci ore după aterizare, a relatat Valentina Tereşkova.

Cel de-al doilea zbor spaţial al unei femei, sovietica Svetlana Saviţkaia, a avut loc abia în 1982. Prima americancă, Sally Ride, a ajuns în spaţiu abia în 1983.

La fel ca Iuri Gagarin, Valentina Tereşkova a ajuns în spaţiu o singură dată.

La câteva luni după acel zbor, s-a căsătorit cu cosmonautul Adrian Nicolaiev.

Căsătoria lor era "probabil utilă politicii şi ştiinţei", a spus generalul Kamanin. În 1964, Valentina Tereşkova a născut o fetiţă, Elena, care a devenit primul copil născut dintr-un cuplu de cosmonauţi. Valentina şi Adrian s-au despărţit ulterior.

Valentina Tereşkova, în vârstă de 76 de ani, a ocupat diverse funcţii onorifice în epoca sovietică şi este încă deputat în Duma, camera inferioară a Parlamentului rus.

Ea a declarat recent că, în ciuda vârstei sale, ar fi "pregătită" pentru a merge pe Marte, chiar dacă acel zbor va avea un singur sens, fără a avea prevăzută o întoarcere pe Terra.

Incredibila supravietuire a unui Kamikaze

Ce sanse ai ca, prabusindu-te cu avionul peste un crucisator, desi aparatul explodeaza, tu sa scapi cu viata? Nici una. Si totusi...

In costumul sau imaculat, cu pantofi negri lustruiti si cu tinuta dreapta, Shigeyoshi Hamazono este intr-o conditie remarcabila pentru un veteran de razboi in varsta de 81 de ani. Cicatricile de pe fata si srapnelul din bratul sau, insa, sunt un indiciu al traumelor care inca il afecteaza pe fostul soldat japonez, la 60 de ani dupa sfarsitul celui de-al doilea Razboi Mondial. Nici macar aceste urme nu tradeaza, totusi, adevaratul cosmar prin care a trecut Hamazono. Veteranul este nici mai mult, nici mai putin decat un fost pilot sinucigas, kamikaze, care si-a indeplinit misiunea si a supravietuit.

Nascuti pentru sacrificiu
Shigeyoshi Hamazono face parte dintr-o generatie de barbati care considerau ca a lupta si a muri in numele patriei reprezinta o datorie de onoare. Misiunea pilotilor kamikaze – vant divin, in limba nipona – era aceea de a scufunda navele de razboi inamice, cu pretul vietii.

Adesea trimisi cu combustibil suficient doar pentru o singura calatorie, fara intoarcere, si nici macar instruiti pentru aterizare, majoritatea acestor piloti stiau in momentul decolarii, fara nici o umbra de indoiala, ca vor muri luptand pentru Tara Soarelui Rasare. Ca pilot de vanatoare, Hamazono s-a aflat in fata mortii de multe ori, insa, cand in octombrie 1944 a fost detasat in Manila, insulele Filipine, soarta sa parea pecetluita. Aici se afla cea mai mare baza a Escadroanelor de Atac Speciale Kamikaze.

Moartea ca ordin
„Intr-o zi am fost chemat de comandant, care mi-a zis: «Imi pare rau, dar esti dispus sa pleci maine?». Am stiut imediat ce voia sa spuna. Ca pilot militar, refuzul era imposibil. Eram recunoscator pentru antrenamentul si responsabilitatea care imi fusesera acordate. Asta imi era datoria.“ Hamazono a decolat in dimineata urmatoare, insa, la scurta vreme, uleiul a inceput sa curga din motor si sa-i acopere carlinga, reducand vizibilitatea aproape la zero. In ciuda acestui incident, insa, japonezul si-a indeplinit misiunea.

A plonjat cu toata viteza intr-un crucisator inamic. In momentul impactului, avionul a explodat, dar, in mod absolut miraculos, Hamazono a supravietuit. Fara nici o zgarietura. A reusit sa se extraga din ramasitele avionului, sa inoate si sa se intoarca la baza.

„Nu mai plansesem niciodata in viata mea pana atunci“, spune Hamazono. „Comandantul si-a dat seama ca nu eu hotarasem daca sa traiesc sau sa mor, ci ca imi fusese dat acest dar. De a supravietui. Pentru asta, m-a trimis in Taiwan, pentru a scapa din escadronul kamikaze.“ Odata oferita sansa de a trai, Hamazono nu si-a regasit niciodata dorinta de a se alatura din nou martirilor kamikaze si, din cauza resurselor secatuite de aeronave din Taiwan, pilotul a fost trimis inapoi in Japonia.

Un destin intangibil
Intors pe pamant natal, Hamazono a fost trimis intr-o noua misiune kamikaze. Incalcand regulamentul, inginerul sau – care ii stia povestea – i-a dat un avion cu rezervorul plin, suficient pentru drumul de intoarcere. In acea ultima misiune, avioanele americane au descoperit escadronul japonez cu mult inainte ca acesta sa-si atinga tinta. Atacul a fost nimicitor si toti pilotii niponi au fost ucisi, cu exceptia lui Hamazono.

Razboiul se apropia de sfarsit. „Obisnuiau sa ne spuna ca ultimele cuvinte ale pilotilor, inainte sa moara, erau «Traiasca imparatul!»“, isi mai aminteste veteranul. „Sunt sigur, insa, ca era o minciuna. Toti strigau acelasi lucru pe care si eu l-am strigat. Ne strigam mamele.“

Rani venite din cer

Oricum am interpreta stigmatele fenomene paranormale, manifestari supranaturale sau pur si simplu miracole , ele au un ecou foarte puternic in constiinte si nu pot fi nici ignorate, nici trecute sub tacere.

Stigmatele reproduc, prin pozitie si numar, ranile lui Iisus pe corpul unor mistici crestini. Termenul provine din grecescul stigma, care inseamna marcaj efectuat cu o unealta ascutita. La vechii romani, sclavii evadati si raufacatorii erau insemnati pe umar cu fierul inrosit in foc. Biserica Catolica socoteste stigma­tizate persoanele pe al caror trup devin vizibile cele cinci rani ale Mantuitoru­lui, in stare sangeranda. Doua sunt situate pe maini, altele doua pe picioare, iar una pe piept.

In anumite cazuri, rani­le apar doar pe maini. Uneori, ele sunt insotite de zgarieturi pe frunte – urme ale coroanei de spini. S-au inregistrat, de asemenea, situatii in care leziunile au aparut pe umarul drept, fiind asociate cu urmele crucii purtate de Iisus pe Golgota.

Muscatura Satanei
O categorie mai rara de stigmate se prezinta sub forma unor muscaturi. Majoritatea le considera semne ale Diavolului. Deja posedat sau pe cale de a fi posedat, subiectul resimte atacul Necuratului. Cand acesta ii apare sub forma de caine, omul crede ca a fost muscat. Cele mai multe muscaturi apar la incheieturile mainilor. Posibilitatile de verificare a autenticitatii stigmatelor de acest fel sunt reduse, iar sanatatea mintala a subiectilor este adesea pusa sub semnul indoielii.

Adevarat si fals
Distingerea falsului de autentic nu este usoara nici in cazul stigmatelor ce reflecta urmele crucificarii. Pe de o parte, Biserica se arata prudenta in evalua­rea cazurilor individuale si nu exprima niciodata o concluzie atata timp cat persoanele in cauza sunt in viata. Ea examineaza cazurile cu atentie, iar stabilirea autenticitatii stigmatelor, extrem de laborioasa, dureaza ani de zile. Pe de alta parte, gratie vechimii fenomenului, regulile de evaluare sunt bine stabilite, dar difera de la o Biserica la alta. Vom incerca, totusi, sa identifi­cam principalele diferente dintre stigmatele adevarate si cele false. In situatiile autentice, ranile sunt adanci si se intampla chiar sa perforeze mainile si/sau picioarele.

Sangerarea este abundenta, uneori zilnica. Alteori, ea se produce saptamanal, mai ales vinerea, pe parcursul mai multor ani sau decenii. In unele situatii, leziunile nu se vindeca in urma tratamentelor medicale. Nu este obligatoriu ca toate cele cinci rani sa apara simultan. Prezente initial pe maini, ele se extind ulterior spre picioare si piept. Ranile emana adesea un miros placut, asemanator cu parfumul unei flori. Stigmatele autentice sunt dureroase. Prezenta lor este asociata cu starile de extaz mistic, mai ales cand apar prima oara. In privinta stigmatelor false, ele nu numai ca se prezinta sub forma unor intepaturi sau julituri superficiale, dar se si vindeca rapid, reactioneaza pozitiv la tratamente simple si apar o singura data.

Subiectul nu pare sa sufere in mod deosebit din cauza lor si le arata bucu­ros oricui. Un cuvant greu de spus in evaluarea autenticitatii stigmatelor il are viata persoanei in cauza. Daca subiectul nu s-a dovedit inainte de presupusa stigmatizare un om religios, falsul devine mult mai probabil. Un ultim criteriu de evaluare este sanatatea min­tala a subiectului. Daca acesta sufera de o afectiune psihica, credibilitatea stig­ma­telor nici macar nu mai este probata. Unii psihologi sustin ca ranile se produc natural, prin simpla actiune a imaginatiei, dublata de emotii puternice. Persoanei impresionate de suferintele Mantuitorului si patrunse de o mare dragoste fata de El ii apar pe corp ranile Acestuia.

Inexplicabilul face diferenta
Nimeni cu crede insa ca imaginatia poate produce rani in cazul unui om aflat intr-o stare sufleteasca normala. Potrivit Papei Benedict XIV (1675-1758), aceasta facultate psihica poate avea usoare efecte fizice, dar numai in sensul accelerarii sau al incetinirii unor functii ale sistemului nervos, nicidecum in al actiunii sale asupra tesuturilor. In privinta persoane­lor care traiesc o stare extra-ordinara, precum extazul, lucrurile se complica. Bunaoara, in ciuda numeroaselor tentative de obtinere a stigmatelor prin hipnoza, rezultatele n-au fost concludente. In cel mai bun caz si in mod exceptional, hipnoza a provocat doar o transpiratie mai mult sau mai putin colorata.

De adaugat ca, pentru trei caracteristici principale ale stigmatelor sfintilor, nu a fost furnizata nici o explicatie satisfacatoare. Medicii nu reusesc sa vindece ranile. Spre deosebire de ranile de durata obisnuite, stigmatele nu emana un miros urat. O singura exceptie este cunoscuta: Sf. Rita de Cassia a dobandit pe frunte o rana care, desi raspandea un miros fetid, nu a supurat niciodata, iar tesuturile nu au cunoscut vreo alterare nesanatoasa. Uneori, aceste rani emana un miros deosebit de placut. Prin urmare, unii cercetatori cred in caracterul supranatural al stigmatelor, deoarece ele nu se supun legilor ce guverneaza psihopatologia.

Potrivit dr. Nicola Silvestri, director al spitalului din cadrul Casei pentru Alinarea Suferintei, fondat de Padre Pio in San Giovanni Rotondo, Italia, stigmatele nu pot fi considerate rani din punct de vedere medical, intrucat nu se vindeca in urma tratamentelor. In plus, ele nu se infecteaza si nu se descompun, nu degenereaza in necroza si sangereaza constant, o lunga perioada de timp. Daca stigmatele ar depinde de forte naturale, ele ar fi aparut in toate epocile si ar figura in literatura medicala, a spus specialistul italian la un congres international intitulat Padre Pio Omul-Crestinul-Sfantul si desfasurat la Roma, in aprilie 2002.

Cazuri celebre
Stigmatele au fost semnalate pentru prima oara in secolul al XIII-lea, pe trupul Sfantului Francisc din Asissi, intr-o forma care nu a mai fost intalnita ulterior: ranile de pe picioare si maini aveau excrescente cu aspect de unghii. Ulterior, au aparut o multime de stigmatizati. Herbert Thurston, un preot romano-catolic care respinge caracterul miraculos al stigmatelor, sustine ca se poate vorbi de aparitia unui complex al crucificarii, care actioneaza sub forma unui subtil camp de rezonanta.

Dovada: stigmatele nu arata la fel la toti cei care le dobandesc. De pilda, stigmatele Gemmei Galgani le reproduceau pe cele reprezentate pe crucifixul la care se ruga ea. Cele ale Catherinei Emmerich afisau o cruce in forma de Y – imaginea primului crucifix pe care il vazuse mistica in copilarie. Neurologul francez Imbert Gourbeyre a incercat sa numere cazurile cunoscute si a identificat 321 de stigmatizati, recunoscand insa ca alte mentiuni ar putea figura in documente pastrate in biblioteci din Germania, Spania si Italia.

Sfanta Veronica Giuliani (1660-1727) descrie astfel primirea stigmatelor: „Am vazut coborand din Preasfintele Sale rani cinci raze stralu­citoare si toate se indreptau spre fata mea... In patru raze erau cuiele, in una se afla lancea, ca de aur, toata numai foc; ea mi-a strapuns inima.“ Trupul neinsufletit al sfintei, care in momentul mortii purta inca semnele ranilor Domnului, a fost supus autopsiei. Medicii au constatat ca inima era, intr-adevar, strapunsa dintr-o parte in alta. Filele numeroase ale jurnalelor Sfintei Veronica, scrise de-a lungul a peste 30 de ani si publicate in 44 de volume, au imbogatit literatura mistica crestina. Calugarul franciscan Padre Pio (1887-1968) a fost consultat pentru prima oara in 1919, de catre profesorul Luigi Romanelli, medic primar la Spitalul Civil din Barletta.

Acesta nota in raportul sau: „Leziunile pe care le prezinta (Pio, n.r.) la maini sunt acoperite cu o membrana de culoare rosu-maronie, fara nici un punct sangerand, nici un edem si nici o reactie inflamatorie in tesuturi. Am convingerea ca acele rani nu sunt de suprafata, deoarece, asezandu-mi degetul mare in palma sa iar degetul aratator pe dosul mainii si apasand simultan, am perceput cu exactitate spatiul gol existent.” In prezent, Biserica analizeaza cu meticulozitate cazurile si pune anumite conditii inainte de a recunoaste validitatea stigmatelor.

Ranile trebuie sa apara toate in acelasi timp si sa provoace modificari considerabile ale tesuturilor, care sa nu raspunda la tratamentele medicale. Leziunile trebuie sa produca hemoragii, sa nu se infecteze, sa nu supureze si sa nu se vindece fara cicatrice. Exista cel putin 80 de sfinti sau fericiti ale caror stigmate au fost validate, dar Biserica nu-si obliga fidelii sa creada in acest fenomen ca intr-un adevar dogmatic.

Camera ororilor

De-a lungul istoriei, fiinta umana a dat dovada de o uimitoare inventivitate in nascocirea celor mai sadice, mai inumane tehnici de executie, multa vreme doar sofisticate forme de tortura a celui condamnat sa treaca prematur in lumea dreptilor.

Retetarul letal

Mai intai este administrat thiopentalul de sodiu, un barbituric ce serveste la sedarea condamnatului. Apoi vine randul bromurii de pancuroniu, care paralizeaza muschii si plamanii, blocand sistemul respirator, pentru ca, in cele din urma, sa treaca la actiune clorura de potasiu, care provoaca stopul cardiac.
Fiecare dintre cele trei substante, in baza protocolului conceput in 1977 in Oklahoma de Jay Chapman, trebuie administrata in doze suficient de mari pentru a provoca moartea chiar si singura.
Potrivit lui Dennis Geiser, profesor de medicina veterinara la Universitatea din Tennessee, utilizarea clorurii de potasiu si a bromurii de pancuroniu fara o anestezie adecvata genereaza chinuri atroce. Bromura de pancuroniu, Pavulon pe numele ei comercial, cea care induce un soi de moarte aparenta, paralizand muschii, lasa condamnatul perfect lucid, prizonier in propriul trup. Individul simte ca moare sufocat, dar se afla in imposibilitatea de a vorbi si a se misca; tortura ajunge la apogeu atunci cand condamnatului ii este injectata clorura de potasiu, menita a-i opri inima, dar care irita peretii vaselor de sange, dandu-i nefericitului senzatia ca arde de viu.
Din spatele geamului, martorii la executie vad insa doar o persoana imobila, aparent inconstienta, cu o expresie senina pe chip. Condamnatul pare a aluneca, dupa un ultim suspin, intr-o moarte dulce, care nu ii provoaca vreun frison celui ce-l priveste murind.

Ce va decide Curtea?
Cata suferinta poate provoca actul de a se pune capat, chiar si in mod legal, vietii unui om? se intreaba acum judecatorii Curtii Supreme americane, al caror verdict este asteptat la sfarsitul lunii iulie a acestui an. Mix-ul pus la punct de Chapman are, in aparenta, toate „calitatile“ pentru a conduce la o moarte nedureroasa. Dar modul de administrare presupune competente pe care personalul inchisorilor adeseori nu le are, iar o eroare in realizarea injectiei ajunge sa transforme o moarte instantanee intr-o agonie monstruoasa.
In Tennessee, acolo unde tehnica triplei injectii a fost introdusa pentru prima oara in 1977, avocatul unui condamnat aflat in asteptarea executiei a cerut tribunalului sa reexamineze efectele fiziologice ale celor trei substante introduse succesiv in venele victimei.
Anestezisti si veterinari, specialisti in tehnici de „adormit“ animalele, cum se spune cu pudoare, au studiat pentru tribunal „cocktail“-ul folosit in 31 de state americane, iar ceea ce a urmat vorbeste de la sine: Ordinul american al Veterinarilor a interzis folosirea bromurii de pancuroniu la animale. Asadar, pentru a-l lichida pe condamnat, ar fi suficienta clorura de potasiu, dar chinurile prin care ar trece acesta ar fi inspaimantatoare, iar spectacolul, dezagreabil pentru public. Ar fi imposibil de privit, asa ca sensibilitatea electoratului ar putea fi lezata, cum s-a intamplat atunci cand un condamnat la scaunul electric in Florida, Jesse Tafero, s-a chinuit 24 de minute pana sa-si dea duhul, vomitand flacari pe gura.
Si totusi, ceea ce este de neacceptat in cazul eutanasierii unui animal ramane perfect legal pentru cei in jur de 3.000 de barbati si femei aflati in anticamerele mortii din penitenciarele americane. „Se vede treaba ca valorez mai putin decat un animal“, a comentat detinutul Abdur Rahman. Nu exista pentru el alta optiune de a muri in Tennessee, chiar daca, in unele dintre cele 38 de state care din 1976 au reintrodus pedeapsa cu moartea, condamnatului ii este permis sa aleaga intre injectia mortala, scaunul electric, plutonul de executie si gazarea.
Spectacolul mortii

„Utilizarea bromurii de pancuroniu pentru paralizarea muschilor este inutila si poate echivala cu o cruzime dementiala“, este de parere si medicul Mark Heat, de la Columbia University, in opinia caruia „unica justificare pentru folosirea substantei este aceea de a-i scuti pe martorii la executie de spectacolul revoltator al mortii.“
In 1988, in Texas, lui Raymond Landry, calaul i-a scotocit cu acul prin vene timp de 45 de minute, imprastiind lichidul in toate partile si provocandu-i nefericitului doar o paralizie partiala, pentru ca venele acestuia erau prea fragile ca urmare a anilor de folosire a acelor hipodermice pentru droguri.
Tot in Texas, Steve McCoy a avut o reactie atat de violenta la injectarea cu Pavulon, incat a reusit sa se elibereze din curelele de cauciuc, daramand masa de executie. Trei martori au lesinat de oroare. Celebru este si cazul lui Ricky Rector, executat din ratiuni electorale la ordinul lui Bill Clinton in Arkansas, condamnatul trebuind sa-i ajute pe infirmierii improvizati sa-i gaseasca o vena buna in brat, dupa cum celebra este executia, in Missouri, a lui Emmett Foster, pe care o doza gresita de otrava l-a facut sa se zvarcoleasca in spasme, in incercarea de a respira, timp de 18 minute inainte sa-i fie reintrodus acul intr-un picior si sa-i fie injectata o a doua doza de Pavulon.
Placere si durere

scaunul electricCum ar putea fi oare omorat un om atat de rapid, incat nici un impuls dureros sa nu mai apuce sa-i ajunga la creier, provocandu-i suferinta? Nu prin decapitare, este cert. De fapt, orice metoda menita sa provoace moartea prin privarea creierului de sange oxigenat ar fi prea inceata, intrucat chiar si asa creierul ramane complet constient cel putin 5-10 secunde, iar instalarea decesului nu se produce mai repede de 4 minute. Dupa calculele oamenilor de stiinta, ar trebui gasita o modalitate de a distruge in totalitate creierul intr-o zecime de milisecunda. Un glonte folosit in acest scop ar trebui sa parcurga distanta de 15 cm din interiorul capului in 0,1 milisecunde, adica la viteza de 5.400 km/ora, similara cu viteza de impact a asteroizilor care vin in contact cu Pamantul. O asemenea performanta ar putea fi obtinuta si de o racheta Patriot; ca atare, daca amaratul ar putea fi cocotat pe suprafata unei stanci si apoi un astfel de proiectil i-ar fi lansat catre teasta orizontal, in masura in care lovitura ar fi directa, el nu ar simti nici o durere.
O alta varianta ar fi detonarea unei incarcaturi de explozibil legata de capul condamnatului, dar, ca si cea anterioara, si aceasta executie poate fi cu greu luata in calcul. Buna parte din „umanismul“ unei executii vine din impactul pe care pedeapsa il are asupra executorului si a societatii in general, iar ideea de a face parte dintr-o societate care isi suie condamnatii pe stanci si trage in ei cu rachete sau le leaga explozibil de cap nu este prea usor de digerat.
O forma de executie nu numai lipsita de durere, dar si nonviolenta ar putea fi introducerea unor canule in incheieturile bratelor condamnatului instalat confortabil intr-o cada cu apa calduta; combinata cu o perfuzie de morfina pentru contracararea senzatiilor de frig si de greata care insotesc pierderea sangelui, procedura i-ar permite condamnatului sa treaca euforic intr-un somn vesnic. Exista insa si aici un revers al medaliei. Daca executia furnizeaza placere, nu cumva menirea ei se pierde sau cel putin se diminueaza?
Desi rolul „educativ“ al pedepsei capitale este la randu-i copios contestat, exista temeri ca o executie „prea placuta“ ar putea incuraja un anumit gen de persoane sa comita delicte capitale tocmai pentru a-si asigura o moarte „frumoasa“.



crima si pedeapsa

In data de 18 decembrie 2007, la ora 11.45, ora New York-ului, Adunarea Generala a ONU a aprobat Rezolutia pentru moratoriul impotriva pedepsei cu moartea pe glob cu 104 voturi pentru, 54 impotriva si 29 de abtineri. La ora actuala, executiile capitale sunt in vigoare oficial in 51 de state, dintre care 11 apartin sistemului democratiilor liberale. Potrivit „contabilitatii“ tinute de organizatii umanitare precum Amnesty International sau Nessuno Tocchi Caino, in 27 dintre aceste tari, in anul 2006 au fost duse la indeplinire cel putin 5.628 de pedepse capitale. In fruntea macabrei liste se afla China, cu 5.000 de executii „oficiale“, 89% din totalul la nivel mondial. Urmeaza Iranul, cu 215 executii, Pakistanul – 82, Irakul cu cel putin 65, Statele Unite cu 53. Cat despre modalitatile de executie, acestea sunt dintre cele mai diferite, de la decapitare, lapidare, spanzurare, scaun electric, pana la amputarile unor membre si biciuirile practicate in tarile unde se afla in vigoare sharia islamica.

In ograda proprie

» In România, pedeapsa capitala, abolita de Constitutia de la 1866 si de cea din 23 februarie 1923, a fost reintrodusa de Constitutia din 1938, fiind mentinuta, prin lege speciala, si dupa 23 august 1944.
» In perioada 1980-1989, au fost condamnate la moarte 57 de persoane.
» Ultima executie din Romania a avut loc la 25 decembrie 1989. Acuzatia de genocid sub care au fost trimisi in judecata si condamnati Nicolae si Elena Ceausescu este cea mai grava din istoria regimului comunist. Sentinta a fost dusa la indeplinire imediat, de catre un pluton de executie improvizat, intr-o cazarma din Targoviste.
» In timpul regimului Ceausescu, au fost pronuntate multe sentinte de condamnare la moarte pentru omor deosebit de grav, dar si pentru prejudicii aduse statului, punerea in pericol a sigurantei nationale si tradare. 104 sentinte au fost puse in aplicare.
» La Penitenciarul Jilava aveau loc executiile detinutilor politici sau de drept comun. Aici, in noaptea de 26 noiembrie 1940, garda legionara a penitenciarului a executat 64 de persoane, printre care Mihail Moruzov – sef al Serviciului Secret, Gheorghe Argeseanu – fost prim-ministru, Victor Iamandi – fost ministru de Justitie, toti acuzati de moartea lui Corneliu Zelea Codreanu si a altor 13 legionari fruntasi ucisi in noiembrie 1938. Tot la Jilava, la 1 iunie 1946, maresalul Ion Antonescu a fost executat de regimul comunist.
» „Echipa mortii“ era alcatuita din 6, 10 sau chiar 12 membri. Acestia primeau un incarcator cu cinci cartuse si trageau foc cu foc.
» In 1971, Ion Ramaru, celebrul criminal in serie autohton, care a ucis patru femei si a mutilat alte zece, a fost condamnat si executat prin impuscare de un pluton format din trei ofiteri.
» La Jilava, executiile aveau loc in aer liber, langa locul in care se afla in prezent groapa de gunoi a penitenciarului. La Rahova, pentru executii exista un poligon subteran, dezafectat la mijlocul anilor ’90, dupa renovarea inchisorii.
» Prin Decretul Lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990, s-a hotarât trecerea la aplicarea sanctiunii de inchisoare pe viata, abolindu-se, astfel, pedeapsa capitala.
» Ultimul condamnat la moarte in Romania regimului comunist (exceptand cuplul Ceausescu) a fost diplomatul Mircea Raceanu, director-adjunct al Directiei America de Nord din Ministerul Afacerilor Externe intre 1982 si 1989, acuzat de tradare si condamnat la 20 iulie 1989, de catre Tribunalul Militar Bucuresti. Sentinta nu a fost pusa in practica gratie interventiei presedintelui George Bush Sr. Dupa aproape un an de detentie, la 19 septembrie 1989, pedeapsa cu moartea i-a fost comutata lui Raceanu la 20 de ani de inchisoare. A fost eliberat la 23 decembrie 1989. In 1993, Tribunalul Militar Bucuresti a cerut insa reincarcerarea lui pana in 2009, pe motiv ca eliberarea n-ar fi avut temei legal. Raceanu fost achitat de Curtea Suprema la 23 octombrie 2000 si decorat de Ion Iliescu in februarie 2002.

Tehnologia mortii

Crucificarea
Victima este tintuita
de o cruce sau un stalp.

Data aparitiei: 3000 i.Hr.
tara de origine: Egipt
Nr. de victime: 50.000
Moartea survine in: o zi

» Exista o varietate nesfarsita de metode de crucificare folosite de-a lungul istoriei. Chiar si doar cu incheieturile mainilor legate de un par (crux simplex) si lasat sa te balabanesti, te puteai astepta la o asfixiere in doar cateva minute.
Pe masura ce cutia toracica se extinde, plamanii se maresc pana aproape de capacitatea maxima, iar respiratia devine imposibila. Experimente ale medicului legist Frederick Zugibe au aratat ca simpla fixare a bratelor unui om ca pe o cruce traditionala nu provoaca asfixierea.
Rastigniti in acest fel, subiectii erau lasati sa se chinuiasca groaznic timp de mai multe zile, pana mureau de deshidratare. In alte cazuri, picioarele le erau zdrobite cu ciocanul, moartea fiindu-le provocata de embolia grasa (fragmente din maduva osoasa intra in circuitul sanguin, cauzand un blocaj).

LAPIDAREA
Victima este ingropata partial si lovita cu pietre.
Data aparitiei: preistorie
tara de origine: necunoscuta
Nr. de victime: peste 1 milion
Moartea survine in: 15 minute

» Teoretic, o piatra de mici dimensiuni, aruncata cu dexteritate de un brat vanjos, te poate izbi acolo unde craniul este cel mai moale, provocand o fractura a acestuia, urmata de o pierdere aproape imediata a cunostintei. Exista marturii
cu privire la mita pe care familiile victimelor o dadeau calailor pentru a le grabi nefericitilor moartea. Scopul lapidarii rezida in insasi prelungirea agoniei. Pietrele folosite erau in general mici,
o executie obisnuita durand intre 10 si 20 de minute.
De obicei, moartea survenea
ca efect al traumatismelor cranio-cerebrale, care provocau compresia cerebrala. Victimele erau ingropate pana la brau sau umeri, barbatii fiind in general lasati cu bratele afara. Ceea ce inseamna ca, in mod instinctiv, ei incercau sa-si apere capetele, asa ca erau necesare si mai multe lovituri pentru a le provoca sfarsitul.

Spanzurarea
Victima este suspendata de un lat petrecut in jurul gatului.

Data aparitiei: 4000 i.Hr.
tara de origine: necunoscuta
Nr. de victime: peste 500.000
Moartea survine in: 4 minute

» Cum i s-a intamplat fratelui vitreg al lui Saddam Hussein, Barzan al-Tikriti, o cadere indeajuns de lunga poate detasa capul de trup. Acest lucru se intampla insa numai atunci cand calaul calculeaza gresit lungimea funiei, dar are ca rezultat o moarte foarte rapida. O spanzurare cu cadere lunga eficient executata este urmatoarea in topul executiilor de „calitate“; odata ce sira spinarii a fost sectionata, moartea survine prin asfixiere. Sinuciderea prin spanzurare si executiile de moda veche cu „cadere scurta“ provoaca moartea prin strangulare: franghia exercita presiune asupra traheei si arterelor care duc catre creier, fapt ce cauzeaza inconstienta in 10 secunde (sau mai multe atunci cand streangul este incorect asezat). Martori oculari au povestit adeseori despre spanzurati „dansand“ in agonie, pe masura ce se asfixiau.

Decapitarea
Capul victimei este sectionat cu ajutorul unei lame.

Data aparitiei: 1280 d.Hr.
tara de origine: Anglia
Nr. de victime: 45.000
Moartea survine in: 5 minute

» Pe cat de oribila este, poate fi una dintre cele mai rapide si mai nedureroase moduri de a muri: asta in masura in care calaul este talentat, lama este suficient de bine ascutita, iar condamnatul „sta locului“. Lama ghilotinei (metoda de executie adoptata oficial de guvernul francez in 1792) cade cu 6,4 metri/secunda si reteaza capul in 20 de milisecunde. Cu carotida taiata, tensiunea arteriala se prabuseste, iar inconstienta se instaleaza in cateva secunde. In pofida acestui fapt, martori oculari au declarat despre capul lui Charlotte Corday, executata in Franta in 1793, ca exprima
„o indignare fara echivoc“, atunci cand obrazul i-a fost palmuit de calau. In 1905, capul lui Henri Languille a fost capabil chiar sa raspunda cand numele i-a fost strigat, deschizand ochii si privind in directia corecta timp de aproape 20 de secunde.

Scaunul electric
scaunul electric Un curent electric de mare voltaj este trecut prin corpul victimei.

Data aparitiei: 1890
tara de origine: Statele Unite
Nr. de victime: 4.000
Moartea survine in: 1 minut

» Aidoma ghilotinei, scaunul electric a fost introdus ca efect al perceperii lipsei de umanitate a spanzurarii.
In teorie, un voltaj suficient de mare trecut prin creier si inima ar trebui sa provoace stopul cardiac aproape instantaneu. Un burete ud este menit a imbunatati conexiunea de la nivelul craniului, iar circuitul curentului electric este completat cu un contact plasat pe picior. Exista numeroase si celebre exemple de astfel de executii „carpacite“. Prima victima, William Kemmler, s-a chinuit
8 minute pana sa moara,
iar mirosul de carne arsa a umplut incaperea.
In 1893, William Taylor a supravietuit primei descarcari de electricitate, in urma careia generatorul a ars. Omul a fost tinut in viata cu morfina si cloroform pana cand aparatul a fost reparat si executia a putut fi reluata.

Impuscarea
Victima este impuscata de la mica distanta.

Data aparitiei: 1608
tara de origine: Anglia
Nr. de victime: 100.000
Moartea survine in: 3 minute

» Plutoanele de executie sunt in general formate din
4-7 persoane, dotate cu munitie de calibrul 30. Uneori una dintre arme este in secret incarcata cu gloante oarbe, fapt ce reduce numarul gloantelor trase inspre inima victimei undeva la 3-6. socul hidrostatic al impactului poate sa provoace instantaneu inconstienta, iar moartea prin hipovolemie (micsorarea volumului sanguin) survine in cateva minute. Cand salva initiala nu cauzeaza inconstienta, unele plutoane fie „administreaza“ o a doua rafala, fie ii dau victimei lovitura de gratie lovind-o cu arma in ceafa. Unii pur si simplu asteapta ca osanditul sa sangereze pana moare, ceea ce poate dura 4 minute sau chiar mai mult. Daca gloantele rateaza inima si ating plamanii, victima are senzatia ca se ineaca in propriul sange.

Injectia letala
Un cocktail de trei substante este administrat intravenos.

Data aparitiei: 1939
tara de origine: Germania
Nr. de victime: 250.000
Moartea survine in: 7 minute

» In Statele Unite, cocktail-ul letal a fost pus la punct in 1977 in Oklahoma si este o mixtura de thiopental de sodiu, bromura de pancuroniu si clorura de potasiu. Prima substanta anesteziaza detinutul in 10 secunde, a doua ii paralizeaza muschii si plamanii blocand respiratia, iar cea de-a treia ii provoaca stopul cardiac. Teoretic, moartea survine in 7 minute. La 2 mai 2006, in inchisoarea din Lucasville, Ohio, executia lui Joseph Clark a durat aproape 90 de minute. Examinand datele analizelor postmortem realizate pe probele de sange prelevate de la 49 de detinuti executati in Arizona, Georgia si Carolina de Nord si de Sud, cercetatorii de la Institutul Miller din cadrul Universitatii din Miami au descoperit ca in 43 dintre cazuri a fost folosita o doza de anestezic mai mica decat cea de care se face uz in interventiile chirurgicale.

Dacia – obsesia Romei

Dacia – obsesia Romei     Dacia, Decebal, Burebista, Cezar, Domitian, Roma, Duras, Sarmizegetusa, aur, tezaur, comoara, razboi, falx, catafractari, Adamclisi

Au trecut aproape 2000 de ani de cand Traian si cele 13 legiuni ale sale reuseau sa implineasca visul cel mai indraznet al Romei antice, acela de a captura aurul regilor daci. Un vis maret, nascut din ambitiile marelui Cezar, despre cea mai mare comoara a antichitatii dar si despre pazitorii acesteia, temutii razboinici ai lui Zamolxis. Cat de mult si-au dorit imparatii Romei acest trofeu si cat de mare a fost pretul pe care au trebuit sa-l plateasca pentru a-l avea, va invitam sa descoperiti in cele ce urmeaza.

Ar fi fost greu de imaginat ca legendele despre impresionantul tezaur dac, care circulau acum mai bine de doua milenii, sa ii fi lasat reci pe monarhii celui mai mare imperiu al antichitatii. In fond, nu Traian avea sa fie artizanul ideii de a supune Dacia. Nu avea sa fie nici macar Domitian, primul imparat roman care va intreprinde campanii de amploare la nord de Dunare, ci insusi Cezar, cel care ii va preceda pe cei doi cu aproape un secol si jumatate.

Nu vom sti probabil niciodata cum ar fi aratat istoria daca in anul 44 i.H., Cezar ar fi apucat sa isi puna in aplicare planul de cucerire a imperiului condus pe atunci de Burebista. Rivalitatea dintre cei doi colosi ai antichitatii era de notorietate si, nu odata, monarhul dac isi crease aliati printre cei care se opuneau, intr-un fel sau altul, imparatului roman. Sprijinirea regelui part, Mitridades, in campaniile impotriva Romei; sustinerea acordata rascoalei dalmate de pe tarmul Adriaticii sau trupele trimise in ajutorul lui Pompei in razboiul civil din inima Cetatii Eterne, au fost, cu siguranta, motive suficiente pentru a-i atrage lui Burebista ura neconditionata a lui Cezar. Asta cu atat mai mult cu cat Pompei nu se sfiise in a se lauda in fata Senatului cu ajutorul substantial, constand in bani si trupe, primit din partea „prietenului sau personal”, gest considerat mai mult decat ofensator de catre cei care vedeau in Roma, liderul incontestabil al lumii antice.

Ciocnirea inevitabila dintre cele doua mari imperii nu va mai avea insa loc, ambii conducatori sfarsind, paradoxal, in acelasi an si in acelasi mod. Se spune ca in momentul asasinarii sale, Cezar mobilizase deja in Macedonia peste 40.000 de legionari in scopul invadarii Daciei, numar dublu de soldati fata de cel care ii fusese suficient pentru a supune Galia.

Uciderea lui Burebista de catre nobilimea separatista si dezmebrarea imperiului creat de acesta in cei aproape 40 de ani de domnie nu va insemna, insa, renuntarea dacilor la lupta impotriva expansionismului roman. Preluata initial de preotul Deceneu si apoi de regele Duras, cea mai mare parte a fostului imperiu dac se va stabiliza si chiar va atinge un nivel superior de dezvoltare fata de cel atins sub Burebista.
Campaniile lui Domitian si ascensiunea lui Decebal

Pretextul pe care il astepta Roma pentru a porni o campanie majora in Dacia nu avea sa se lase prea mult asteptat. Hartuit permanent de incursiunile romane in Dobrogea, regele Duras va traversa Dunarea in anul 86 si va anihila fortele imperiale intr-o batalie care a culminat cu uciderea guvernatorului Opius Sabinus.

Acesta era si motivul asteptat de imparatul Domitian (81-96 e.n.), cel care un an mai tarziu va mobiliza nu mai putin de cinci legiuni, sub conducerea generalului Cornelius Fuscus, intr-o campanie de o amploare nemaintalnita impotriva dacilor.
Avea sa fie o decizie pe care Roma o va regreta amarnic. In lupta dintre armatele imperiale si trupele dace conduse de tanarul nobil Diurpaneus, primele aveau sa fie practic decimate in trecatoarea de la Tapae (azi Turnul Rosu). Insusi Fuscus avea sa cada victima atacului furibund al asa-zisilor barbari de la nordul Dunarii. Victoria categorica a dacilor il va propulsa pe Diurpaneus in functia de rege al Daciei, si ii va aduce cognomenul de Decebal, „cel viteaz cat zece” sau „zece ursi”.

Privit ca un semizeu printre semenii sai, Decebal ii va infrunta din nou pe romani, in 88 e.n., in acelasi loc in care ii invinsese cu numai un an inainte. Batalia avea sa fie insa invaluita in mister. Desi romanii au pretins victoria, actiunile care au urmat razboiului aratau clar un cu totul al invingator. Domitian va fi nevoit sa platesca tribut noului rege dac pentru a asigura linistea imperiului, intr-o decizie umilitoare si fara precedent in istoria Romei de pana atunci.

Declinul economic al Cetatii Eterne a carui salvare parea sa vina numai prin capturarea aurului dac, avea sa mai astepte inca 13 ani, pana la ascensiunea lui Traian pe tronul imperial.
Dacia - obsesia Romei

Devenise deja evident faptul ca un conflict major intre cele doua puteri era inevitabil si ca acesta nu se putea sfarsi decat cu distrugerea uneia dintre ele. Constient de acest lucru, Decebal va mobiliza o armata de nu mai putin de 140.000 de razboinici daci, careia i se alaturasera inca 20.000 de aliati din triburile germanice si sarmate. Acesta va recruta chiar si dezertori latini, intr-un gest sfidator la adresa Romei, si va porni o campanie in forta impotriva stabilimentelor romane de la sudul Dunarii.

Confruntarea dintre Roma si Dacia va incepe in anul 101, intr-o mobilizare nemaintalnita a fortelor imperiale, al caror numar record atingea 150.000 de legionari. Era cert ca razboiul care tocmai incepuse nu era nici pe departe asemanator celor care avusesera loc pana atunci. Conflictul care dura de aproape un secol, aurul dacilor si cutezanta acestora de a se opune celui mai mare imperiu al vremii, aveau sa duca la o infruntare de proportii epice al carei final nu putea fi decat unul devastator.

Ambele armate se vor vedea antrenate intr-un razboi cu totul nou, in care strategiile de lupta si armele folosite reprezentau culmi ale tehnologiei la acea vreme. Departe de a fi niste barbari, asa cum erau considerati la Roma, dacii aveau sa ingrozeasca legiunile romane prin indarjirea si ferocitatea de care au dat dovada.


Carnagiul de la Adamclisi

Prima ciocnire dintre dacii condusi de Decebal si trupele imperiale aflate sub comanda lui Traian avea sa se dea in locul ales de regele dac, Tapae, acelasi loc in care avusesera loc si razboaiele impotriva lui Domitian. Desi iesiti castigatori, romanii aveau sa resimta din greu furia dacilor si efectele devastatoare lasate de armele acestora, celebrele falxuri (arme asemanatoare unor coase care, in mainile unui razboinic incercat, puteau produce rani groaznice). De altfel, in cel de al doilea razboi dacic, armurierii latini aveau sa schimbe total armurile legionarilor, tocmai pentru a putea face fata teribilelor sabii inamice.

Raspunsul lui Decebal va fi unul neasteptat, atacand trupele romane stationate la sud de Dunare, cu scopul de a opri inaintare lui Traian catre Sarmizegetusa si de a-l sili pe acesta sa isi imparta trupele pe doua fronturi. Ceea ce avea sa urmeze va fi probabil punctul hotarator al luptei dintre cele doua mari puteri ale lumii antice.

Renumit pentru capacitatea sa de a intinde capcane dusmanilor, regele dac va incerca atragerea armatei imperiale, in iarna anilor 101-102, la Adamclisi, in Dobrogea, acolo unde ar fi trebuit sa inconjoare si sa distruga definitiv legiunile lui Traian. Planul sau prevedea ca toata cavaleria daca, sprijinita de temutii catafractari sarmati, sa traverseze Dunarea pe gheata in spatele armatei romane, inchizand practic, cercul format de trupele deja campate la Adamclisi. Deznodamantul avea sa fie unul neasteptat, gheata cedand sub greutatea cailor, moment in care peste 6000 de cavaleri daci aveau sa isi gaseasca sfarsitul in apele inghetate ale Dunarii.

Lipsiti de aportul cavaleriei, dacii se vor antrena intr-o lupta fara sorti de izbanda, care se va transforma intr-un adevarat carnagiu. Pierderile vor fi imense de ambele parti, zeci de mii de soldati gasindu-si sfarsitul intr-una dintre cele mai sangeroase batalii ale intregii campanii daco-romane.

De altfel, Traian va construi la Adamclisi, in anul 109, un monument in cinstea celor cazuti atunci, monument pastrat pana in zilele noastre.
Falxurile dace si catafractarii sarmati

Despre falxurile dace se spune ca ar fi fost unele dintre cele mai distrugatoare inventii ale antichitatii. Soldatii romani invatasera repede sa le respecte si sa se tine deoparte din fata lor. Practic, arma dotata cu un maner lung de lemn sau de os, care trebuia tinut cu ambele maini si care prezenta un tais curbat ce ajungea si la 60 de centimetri lungime, era capabila sa despice chiar si cele mai rezistente scuturi legionare. Lama de fier era prevazuta uneori si cu striatii sau canale care sa permita curgerea sangelui. In mainile unui razboinic priceput, o astfel de arma putea decapita sau amputa membrele inamicilor dintr-o singura lovitura. De altfel, se pare ca dacii le utilizau, de obicei, in prima linie, acolo unde creau brese in randurile inamice si unde puteau contracara chiar si sarjele cavaleriei.
Aprecierea romanilor pentru asemenea arme a fost evidenta, mai ales ca la Roma, falxurile erau vandute ca trofee contra greutatii lor in aur; un singur exemplar putand cantari chiar si 10 kilograme.

Un alt atu al dacilor in lupta contra romanilor l-au constituit temutii catafractari. Veritabile tancuri ale lumii antice, cavalerii sarmati, originari din stepele de la nordul Marii Negre intrau in lupta echipati cu zale de fier care acopereau atat calul cat si calaretul, moda care va fi reluata, sute de ani mai tarziu, de luptatorii Evului Mediu. Nimic nu putea opri atacul acestor calareti innascuti, desi greutatea armurii se dovedea de multe ori un inconvenient in lupta de aproape.
Victoria romana si destinul tezaurului dacic

Silit sa ceara pace dupa infrangerea de la Adamclisi, Decebal va folosi timpul ramas pentru a se pregati de cel de al doilea razboi contra Romei. Fapt deloc intamplator daca ne gandim ca Traian facea acelasi lucru, pacea semnata intre cei doi nefiind decat un armistitiu de scurta durata.

Campania romana din anii 105-106, avea sa aduca sfarsitul statului dac, odata cu distrugerea complexului de fortificatii din Muntii Orastiei, inclusiv a capitalei Sarmizegetusa si sinuciderea regelui dac. Istoricii romani ai vremii nu vor trece cu vederea salbaticia romanilor, cei care vor distruge din temelii orice asezare daca si care vor masacra populatia pana acolo incat ar fi supravietuit numai 40 de oameni. Cu toate acestea, istoricii subliniaza ca, mai degraba, insemnarile privind putinii supravietuitori se refera, de fapt, la nobilimea daca, nicidecum la intreaga populatie de la nordul Dunarii.

Se spune ca romanii ar fi descoperit tezaurul dacilor, insumand 165 de tone de aur si o cantitate dubla de argint, ascuns sub albia unui rau, acolo unde Decebal incercase intr-un gest disperat, sa il ascunda din fata invadatorilor. Captura avea sa fie folosita de Traian pentru reconstructia Romei, pe care o va aduce la cel mai inalt grad de dezvoltare din intreaga ei istorie. Succesul avea sa fie sarbatorit cu un fast nemaintalnit de pe vremea lui Cezar: nu mai putin de 123 de zile de jocuri si recompense banesti substantiale pentru fiecare cetatean roman. De altfel, atat de mare fusese numarul prizonierilor de razboi, incat denumirea de „dac” devenise, in timpul sangeroaselor spectacole din arena, sinonima cu cea de „gladiator”.

Noua provincie romana, asa numita Dacia Felix, nu va cunoaste insa pacea nici dupa asimilirea in marele Imperiu Roman. Numeroasele rascoale ale localnicilor, precum si aparitia primelor valuri de popoare migratoare, vor determina Roma sa renunte oficial la cea mai bogata provincie a sa in anul 271, desi separarea se pare ca avusese loc, neoficial, mult mai inainte.

Povestile despre aurul lui Decebal au continuat sa existe insa pana in zilele noastre, si nu odata au aparut relatari despre descoperirea unor comori dacice. Ca o ironie trista a sortii, lupta pentru tezaurul regelui dac inca mai continua, o lupta surda intre autoritati si cautatorii de comori.

Primul genocid din istoria umanitatii

Daca in urma cu numai 10 ani teoria evolutionista a lui Charles Darwin inca era considerata corecta, descoperirile recente ale paleontologilor aveau sa aduca la lumina un adevar socant. Nu numai ca Homo Sapiens nu avea nicio legatura genetica cu omul de Neanderthal dar, intreaga noastra existenta a survenit in urma unuia dintre cele mai mari masacre din istoria omenirii.

Omul de Neanderthal

In anul 1856, in satul german Neanderthal, aflat la cativa kilometri de Dusseldorf, cativa localnici descopereau in timpul unor excavari o serie de oseminte ciudate ca aspect. Alertat, invatatorul din sat, Johann Carl Fuhlrott, avea sa isi da seama ca sta in fata uneia dintre cele mai mari descoperiri din istorie, o straveche specie de hominizi diferita de cea a noastra. Faptul era cu atat mai socant pentru oamenii de stiinta ai vremii, cu cat teoria evolutionista a lui Darwin avea sa fie publicata trei ani mai tarziu.

De fapt, primele urme ale oamenilor numiti de Neanderthal fusesera descoperite cu aproape 27 de ani mai devreme, in 1829, pe teritoriul Belgiei, si in 1848, in Gibraltar. Nimeni nu realizase insa pe atunci importanta covarsitoare a descoperirilor. Cu timpul, nu mai putin de 400 de ramasite ale unor indivizi apartinand aceleiasi specii aveau sa fie scoase la lumina , si odata cu ele, povestea incredibila a celui considerat in mod eronat stramosul umanitatii.

Testele efectuate asupra fosilelor si reconstituirea acestora aveau sa aduca un fata paleoantropologilor un individ perfect adaptat conditiilor climatice aspre din Europa preistorica. De altfel, Homo Neanderthaliensis a supravietuit timp de aproape 350.000 de ani, dezvoltand o cultura independenta de cea pe care avea sa o aduca omul modern. Descoperirile arheologice de pe tot cuprinsul Europei, pana in Caucaz si Orientul Apropiat, au demonstrat ca oamenii de Neanderthal erau capabili sa isi creeze arme, obiecte decorationale si de podoaba si practicau inhumarea celor morti. Nici un predecesor al celor doua specii, Neanderthal si Homo Sapiens, nu reusise sa atinga un asemenea stadiu de dezvoltare.

Nu se stie daca oamenii de Neanderthal foloseau un limbaj articulat, desi conformatia scheletica arata ca erau capabili sa vorbeasca. Ba mai mult, craniile acestor hominizi erau mult mai mari decat cele ale oamenilor moderni, concluzia normala fiind aceea ca si creierul acestora avea un volum mai mare decat in cazul lui Homo Sapiens. Oamenii de stiinta nu au putut insa afla care era complexitatea intelectuala a unui asemenea hominid si care erau functiile pe care le putea dezvolta un creier atat de mare.

Inaltimea medie a unui barbat neaderthalian era de circa 1,65 metri, la o greutate de aproximativ 90 de kilograme, in timp ce femeile se pare ca nu depaseau o talie de 1,50 metri. Nasul tesit si narile ample aratau ca acestia erau perfect adaptati climei aspre, putand sa inhaleze fara probleme aerul rece din timpul perioadelor glaciare.
Homo Sapiens

Homo Sapiens sau omul modern a aparut in Africa acum circa 200.000 de ani, descinzand, se pare, din Homo Erectus, specie care ar fi populat continentul african incepand de acum 1, 8 milioane de ani. Ipoteza este totusi una controversata, numerosi paleontologi neacceptand ideea acestei evolutii.

Omul a inceput sa paraseasca Africa acum circa 40.000 – 50.000 de ani, ocupand pe rand toate celelalte continente. Desi se credea ca America a fost ultima colonizata, primii oameni traversand din Siberia spre Alaska, si apoi spre centrul continentului acum circa 10.000 de ani, la sfarsitul ultimei mari glaciatiuni, o descoperire arheologica de senzatie, realizata in ultimii ani, a demonstrat ca Homo Sapiens a ajuns pe continentul american in urma cu peste 17.000 de ani. Dovada stau cele cateva varfuri de sulita realizate din silex descoperite in Statele Unite ale Americii, identice cu cele realizate in Europa acelor vremuri. Se pare ca oamenii au traversat Atlanticul in cautarea vanatului, fapt demostrat recent de observatoarele climatice, care au confirmat faptul ca acum 20.000-17.000 de ani, conditiile climatice aspre duceau la inghetarea completa a nordului oceanului Atlantic.

Primele continente colonizate de catre Homo Sapiens aveau sa fie Europa si Asia, asa numita Eurasia, desi cauzele acestei migratii nu sunt inca pe deplin cunoscute. Una dintre cele mai plauzibile teorii presupune deplasarea animalelor catre nord, deplasare datorata secetei prelungite din Africa si reducerea substantiala a rezervelor de apa. Omul ar fi urmat turmele de ierbivore ajungand astfel sa ocupe intreaga suprafata a planetei.
Conflictul dintre specii

Testele ADN efectuate la Universitatea din Munchen, in 1997, asupra ramasitelor unui neanderthalian au scos la iveala o informatie dezarmanta pentru toti cei care mai credeau in teoria darwinista a evolutiei. Omul de Neanderthal nu numai ca nu are nicio legatura genetica cu omul, dar este o specie cu totul si cu totul diferita. Conform legilor nescrise ale naturii, reprezentantii celor doua rase nu ar fi fost capabili sa interactioneze sexual si sa dea nastere unor hibrizi, asa cum sustinea una dintre teoriile paleontologice. Ba mai mult, Homo Sapiens si Homo Neanderthaliensis au evoluat separat, indiferent unul de altul, dezvoltand culturi cu valori asemanatoare in colturi diferite ale lumii.

Rezultatele analizelor antropologice si arheologice au fost de-a dreptul socante. Cele doua specii s-au ciocnit acum circa 40.000 de ani, perioada in care oamenii patrundeau in Europa, si au trait in acelasi areal timp de aproape zece milenii. Vetrele descoperite pe vechiul continent demonstreaza ca stramosii nostri au distrus complet intreaga populatie de neanderthalieni, fara a se feri de la a recurge la acte de canibalism.

Oamenii de stiinta sunt de parere ca omul de Neanderthal nu este singura specie hominida pe care omul a distrus-o in tentativa sa de cucerire a planetei, Homo Sapiens lichidand si populatii restranse de urmasi ai lui Homo Erectus sau alte specii umane dezvoltate independent. Avea sa fie primul genocid din istoria umanitatii.

Pieile rosii – drama unei civilizatii

S-a spus de multe ori, si timpul a confirmat-o, din pacate, ca istoria s-a scris, in cea mai mare parte a ei, in urma razboaielor si a ciocnirilor violente dintre civilizatii. O axioma simpla si cinica a evolutiei, in care cei mai slabi au fost intotdeauna asimilati sau exterminati de cei mai puternici si, in care, justetea actiunilor a fost transata prin forta armelor de partea invingatorilor.

Probabil ca pentru multi dintre cei care citesc acest articol, conflictul dintre pieile rosii (nativii nord-americani) si grupurile de colonisti europeni metamorfozati in cowboy, inca mai reprezinta acel element tipic filmelor western sau al romanelor de aventuri scrise de Karl May sau James Fenimore Cooper. In fond, o intreaga literatura sprijinita, mai tarziu, de grandioasele productii hollywoodiene, avea sa ajute la formarea imaginii idilice a unui Vest Salbatic bantuit de grupuri de pistolari rebeli aflati vesnic in conflict cu autoritatile si cu sangeroasele triburi de indieni, de atacuri asupra diligentelor si de spectaculoasele curse dupa aur.

Realitatea este insa alta. Dincolo de pitorescul Wild West-ului comercial se afla unul dintre cele mai tragice si mai controversate episoade din intreaga istorie a teritoriilor nord-americane. Un episod in care nici timpul, nici mistificarile si nici macar otelul armelor nu au putut sterge din memoria colectiva tabloul masacrelor comise, de cele mai multe ori, in numele civilizatiei.

Departe de a da verdicte, Descopera va invita sa aflati adevarul despre cele mai importante aspecte ale conflictului dintre amerindieni si colonistii americani, dar si despre figurile istorice care au influentat, intr-un fel sau altul, istoria Lumii Noi.
Solutia finala

Daca relatiile dintre primii colonisti si nativii nord-americani aveau sa fie marcate, initial, de o buna intelegere, situatia se va schimba radical, odata cu declararea independentei Statelor Unite fata de Imperiul Britanic in 1776 si sosirea in numar mare a imigrantilor europeni, dornici sa inceapa o noua viata pe continentul american. Uitand, practic, de vechea alianta cu pieile-rosii si de asigurarile oferite acestora cu privire la dreptul de proprietate asupra pamantului, guvernul de la Washington va adopta o noua politica cu privire la statutul amerindienilor, politica ce avea sa degenereze intr-un lung si sangeros razboi.

Scanteia care va aprinde conflictul o va constitui controversatul decret din 1830, emis de presedintele american Andrew Jackson, ce sustinea inlaturarea populatiilor bastinase de pe teritoriile traditionale „pe cale diplomatica sau prin forta”. Programul, numit adesea de Jackson drept „Solutia finala”, prevedea cumpararea de la nativi a terenurilor aurifere din sudul Statelor Unite sau, in caz contrar, stramutarea silita a acestora in zonele vestice ale tarii, lipsite de interes, in acel moment, pentru colonisti.

Misiunea de indeplinire a planului ii va reveni succesorului lui Jackson, presedintele Martin van Buren, cel care va renunta la retributiile banesti initiind, in schimb, o serie de interventii armate impotriva indienilor cherokee, care se vor solda cu 45.000 de deportati si peste 4000 de victime.

Opozitia celorlalte triburi amerindiene si escaladarea conflictului aveau sa duca, in schimb, la transformarea ostilitatilor intr-un veritabil razboi etnic. Nici macar aparenta diplomatie nu mai putea disimula intentiile celor doua tabere, atata vreme cat cinicul slogan, „un indian bun este un indian mort”, ajunsese sa fie promovat chiar si in presa vremii. Reprezentativ ramane discursul generalului Oliver Otis Howard, cel care, insarcinat in 1877 cu inlaturarea nativilor Nez Perce din zona statului Washington, va sustine uciderea barbatilor indieni „oricand si oriunde vor fi gasiti”. De altfel, Howard avea sa ii urmareasca pe acestia cale de peste 2000 de kilometri, pana la granita cu Canada, acolo unde mai putin de o treime dintre cei 6000 de amerindieni Nez Perce avea sa mai supravietuiasca.

Avea sa se ajunga pana acolo incat copiii nativilor sa fie smulsi cu forta de langa parinti, de unde sa fie trimisi in scoli speciale, in care simpla folosire a limbajului traditional sa atraga pedepse severe. Zeci de limbi si de traditii stravechi se vor pierde in acest proces de „civilizare” a nativilor, a caror cultura trebuia interzisa „pentru propriul lor bine”.
Sitting Bull si batalia de pe raul Little Bighorn

Asa cum era de asteptat, riposta triburilor indiene avea sa fie una sangeroasa. Represaliile acestora la adresa „albilor” vor duce deseori la atrocitati ale caror victime erau deopotriva soldati si civili.

Probabil cea mai cunoscuta batalie a razboiului dintre armata Statelor Unite si trupele amerindiene va avea loc la 25 iunie 1876, in apropierea raului Little Bighorn, din statul Montana.

Putini stiu ce s-a intamplat cu adevarat in acea zi, si asta pentru ca nici unul dintre soldatii americani nu avea sa supravietuiasca atacului indienilor Sioux. Dovezile arheologice au inceput sa fie scoase la suprafata abia de curand si, mai mult, sa contrazica tot ceea ce se crezuse pana in prezent. Povestile transmise prin intermediul presei de atunci aveau in centru Divizia a 7-a de cavalerie a Armatei Statelor Unite, condusa pe atunci de colonelul George Armstrong Custer, cel a carui misiune consta in capturarea liderilor rebeli Sitting Bull si Crazy Horse, si anihilarea trupelor conduse de acestia.

Batalia de la Little Big Horn avea sa duca, in schimb, la distrugerea completa a Diviziei a 7-a. Cel mai probabil, colonelul american, dornic de glorie s-ar fi aruncat in lupta asupra a nu mai putin de 9000 de razboinici Sioux, Cherokee si Arapaho, in ciuda avertismentelor primite de la iscoadele sale. Nici unul dintre cei aproape 700 de cavaleristi si de insotitori civili ai expeditiei nu avea sa supravietuiasca atacului sinucigas. Ca o ironie a sortii, singurul supravietuitor al luptei ar fi fost „Comanche”, calul unuia dintre ofiterii americani, singurul din cate se stie ca ar fi avut numele unui trib indian.

Constient de faptul ca sortii ii sunt defavorabili in ciuda victoriei de la Little Bighorn, si dorind probabil sa isi protejeze oamenii de eventualele repercusiuni, Sitting Bull decide sa se predea armatei americane impreuna cu fiul sau de 17 ani, Crow Foot. Ambii vor fi ucisi de catre militia locala la scurt timp dupa ce au fost arestati. Crazy Horse, participant si el la batalia de la Little Bighorn,  avea sa fie ucis intr-un mod asemanator, in acelasi an.
Masacrul de Wounded Knee

Masacrul care a avut loc la 29 decembrie 1890, numit inca de multi americani „Batalia de la Wounded Knee”, reprezinta ultimul conflict major intre indienii Sioux si armata americana.

Trecusera deja 14 ani de la batalia de la Little Bighorn, atunci cand ultimii membri ai rezistentei Sioux (circa 120 de barbati alaturi de 230 de femei si copii) decid sa accepte oferta guvernului american de a se muta in statul Nebraska, intr-una dintre rezervatiile puse la dispozitie de acesta. Escorta grupului condus de capetenia Big Foot, fratele lui Sitting Bull, urma sa fie asigurata de catre un numar de 500 de soldati din aceeasi Divizie a 7-a de cavalerie.

Ceea ce a urmat intrece insa orice putere de imaginatie. La numai cativa kilometri de la plecare, grupul soldatilor americani a inconjurat micuta comunitate indiana si le-a cerut membrilor acesteia sa predea armele. Panica a pus stapanire pe indienii deja alertati de starea de ebrietate a unora dintre cavaleristi iar refuzul acestora de a se dezarma a fost urmat de o adevarata executie. Inarmati cu mitraliere si tunuri cu foc rapid, soldatii au ucis in numai cateva minute pe marea majoritate a nativilor Sioux.

Cadavrele au fost lasate sa zaca timp de doua zile in zapada pana cand membrii Diviziei a 7a au recrutat cativa civili care sa le aseze intr-o groapa comuna. Pretul pentru aceasta munca morbida a fost de doi dolari pentru fiecare indian inhumat.

In raportul oficial al armatei  reise faptul ca soldatii au actionat in legitima aparare. Nu mai putin de 20 de decoratii „Medalia de Onoare” au fost acordate celor care au participat la „Batalia de la Woudend Knee”.  Primele reactii au aparut de abia in 1970, atunci cand istoricul american Dee Brown a dezvaluit adevarul despre masacrul care a avut loc in ziua de 29 decembrie 1890.



Desi 64.000 de nativi Sioux au luptat in armata americana in timpul celui de al II-lea Razboi Mondial, numai 4 Medalii de Onoare au fost oferite acestei comunitati
Se estimeaza ca in momentul debarcarii lui Columb pe coasta Cubei, in 1492, in America de Nord traiau circa 60.000.000 de amerindieni. Ultimul recensamant arata ca, in prezent, numarul acestora se ridica la maxim 2,7 milioane.
Un scandal enorm a cuprins SUA in ianuarie 2008, atunci cand membrii comunitatii Sioux au cerut separarea de Statele Unite ale Americii si crearea Republicii indienilor Lakota (adevaratul nume al nativilor Sioux). Printre revendicarile acestora se numara si retrocedarea a nu mai putin de 24, 3 milioane de hectare de teren din circa cinci state americane.
Guvernul american finanteaza in prezent constructia celei mai mari sculpturi din lume care sa il infatiseze pe liderul Sioux, Crazy Horse. Sculptura este realizata in Dacota de Sud, dintr-un intreg munte, si se estimeaza ca in momentul finalizarii, aceasta va depasi ca dimensiuni sculpturile celor patru presedinti de la Muntele Rushmore
Obiceiul macabru de a scalpa victimele (taierea pielii de pe craniu), celebru printre amerindieni, se pare ca este o inventie spaniola. Conquistadorii ar fi platit mercenarii indieni dupa numarul de scalpuri colectate in timpul raidurilor

Top 10: Cele mai ingenioase dispozitive de tortura

Daca ne-am imagina care au fost cele mai negre aspecte ale vietii in Evul Mediu, cu siguranta igiena personala, medicina primitiva, foametea sau bolile contagioase ar ocupa un loc fruntas printre optiunile noastre. Dar, fara indoiala, nici unul dintre aceste aspecte nu putea egala ingeniozitatea stramosilor nostri europeni atunci cand era vorba de crearea dispozitivelor de tortura. Iar daca v-a starnit interesul, Descopera va invita sa aflati mai multe despre inventivitatea macabra a judecatorilor medievali si a celor care reprezentau legea in acea perioada.

10. Scaunul de interogare

Scaunul de interogareSinistra metoda de tortura numita scaunul de interogare a cunoscut celebritatea in Europa medievala, atunci cand era folosita, in special, impotriva femeilor acuzate de vrajitorie sau de adulter. Scaunul metalic pe care erau imobilizati acuzatii era prevazut cu sute de ace menite sa strapunga pielea fara a produce, insa, rani letale. Ca si cum nu era suficient, sub acesta se aprindea focul, foc ce era mentinut pana cand scaunul devenea incandescent. Putinele victime care supravietuiau acestui supliciu sufereau traume ireversibile care, de cele mai multe ori, duceau la moartea celui torturat in maxim doi ani.

9. Purificarea sufletului

Purificarea sufletuluiDesi era privita doar ca o metoda preliminara a torturii propriu-zise, curatarea sufletului avea la baza o credinta larg raspandita in tarile catolice, aceea ca sufletul vinovatului putea fi spalat de pacate daca acuzatul era silit sa inghita apa clocotita sau carbuni incinsi. In situatia in care condamnatul supravietuia incercarii, judecatorii puteau accede catre urmatoarele etape ale procesului de acuzare.

8. Fecioara de fier

Fecioara de fierCelebra printre inchizitorii medievali, Fecioara de fier isi va castiga o trista notorietate incepand cu anul 1515, atunci cand s-a inregistrat prima folosire a acestui infricosator instrument de tortura. Cusca de metal, care avea forma unei fecioare, era dotata pe interior cu un sistem complicat de ace care, odata usa inchisa, patrundeau in corpul celui condamnat. Dar cum scopul torturii era acela de a smulge marturisile ereticilor inainte de a-i ucide, acele erau pozitionate astfel incat victima sa nu fie ucisa instantaneu. Acestea penetrau membrele, abdomenul, pieptul si ochii victimei fara a-i provoca moartea imediata. Acuzatul putea agoniza chiar si doua zile pana isi gasea sfarsitul.

7. Tortura cu apa

Tortura cu apaChiar daca a fost folosita pe scara larga in Evul Mediu, tortura cu apa a continuat sa fie practicata pana in secolul XX, in special in lagarele japoneze din timpul celui de al doilea razboi mondial. Procedeul prevedea ca victimei, imobilizate in prealabil, sa ii fie introdus in gura sau prin fosele nazale un tub elastic prin care era eliberata o mare cantitate de apa. Odata operatiunea incheiata, calaul sarea, practic, cu ambele picioare pe abdomenul umflat al victimei, fapt ce ducea la sectionarea stomacului si la moartea aproape instantanee.

6.Leaganul lui Iuda

Leaganul lui IudaImaginatia judecatorilor medievali a atins una dintre cele mai inalte praguri atunci cand s-a decis construirea Leaganului lui Iuda. Aparatul, de forma unui scaun inalt cu trei picioare, era prevazut in varf cu o piramida metalica, ale carei muchii erau atent ascutite in prealabil. Victima era ridicata cu ajutorul unui sistem de scripeti si asezata pe acest ingenios dispozitiv de tortura, in fata judecatorului. Gravitatia si greutatea condamnatului duceau la desavarsirea procesului. Existau si cazuri in care cei acuzati nu erau suficient de corpolenti, situatie in care de picioarele condamnatului erau atasate diferite greutati.


5. Pantofii de pedeapsa si Furca Ereticilor

Pantofii de pedeapsaConfectionati din metal si dotati cu mai multi tepi metalici atasati in interior, in dreptul calcaielor, pantofii de pedeapsa erau folositi in combinatie cu o alta inventie a Inchizitiei, Furca Erecticilor. De forma unei furci minuscule cu doua capete, obiectul era atasat de gatul condamnatului astfel incat sa ii penetreze acestuia partea superioara a sternului si barbia. Nevoit sa stea pe varfuri, pentru a nu-si performa calcaiele, si silit sa isi lase capul pe spate pentru a nu fi strapuns de dispozitivul atasat la gat, cel condamnat putea rezista intr-o asemenea pozitie pana la cateva ore. De obicei, o astfel de tortura era folosita ca preludiu, inaintea caznelor propriu-zise.

4. Ghetele

GheteleO alta solutie ingenioasa a judecatorilor medievali, folosita in lupta cu fortele demonice ale raului, o constituia dispozitivul numit simbolic "ghetele". Picioarele victimei, imobilizata in prealabil, erau plasate intre doua scanduri care, la randul lor, erau legate intre ele cu mai multe corzi bine stranse. Intre aceste corzi, acuzatorii fixau mai multe pene de lemn pe care le loveau sistematic cu un ciocan. Cu fiecare lovitura, mici parti din tibiile celui torturat se sfaramau, lasand oasele victimei sa iasa la iveala. Judecatorii puteau folosi pana la 20 de astfel de pene, care difereau ca marime, in functie de acuzele aduse vinovatului. Cazurile in care victima supravietuia pana la finalul procesului erau extrem de rare, iar durata de viata a acesteia nu era mai mare de cateva zile datorita blocarii arterelor cu resturi de os si maduva osoasa.

De-a lungul istoriei, "ghetele" au cunoscut o larga raspandire capatand forme diferite in functie de locatia in care erau folosite. Celebre au ramas "ghetele spaniole", confectionate din metal, si care erau presate cu ciocanul in timp ce picioarele acuzatului se aflau inauntru. O forma a acestor ghete se regasea acum un mileniu si in insulele britanice, diferenta fiind ca acestea erau din fier si nu erau folosite pentru presare membrelor inferioare ale condamnatilor ci pentru fierberea acestora in apa sau ulei.

3. Fierastraul

FierastraulUna dintre cele mai sinistre inventii ale Evului Mediu a fost, cu siguranta, taierea condamnatilor de vii cu fierastraul. Mai mult, victimele erau legate cu capul in jos, ideea torturii fiind ca acestea sa supravietuiasca si sa fie constiente cat mai mult timp, fapt ce era posibil datorita sangelui care continua sa oxigeneze creierul acuzatilor. In ciuda durerilor care trebuie sa fi fost atroce, un condamnat supus unei astfel de torturi putea rezista pana in momentul in care fierastraul ii atingea toracele.

2. Trasul in teapa

Trasul in teapaCelebru in Tara Romaneasca datorita domnitorului Vlad Tepes, trasul in teapa era o metoda preferata de executie pentru acuzatorii din Turcia, nordul Africii dar si din Germania si centrul Europei. Teapa de lemn sau metal care strapungea posteriorul celui condamnat, iesindu-i acestuia prin gura sau torace, nu insemna intotdeauna o moarte cat de cat rapida. In situatia in care teapa nu atingea nici un organ vital, victima putea trai pana la doua zile in aceasta pozitie. Pedeapsa era acordata, in special, celor invinuiti de inalta tradare, desi folosirea ei cuprinsese arii mult mai largi de acuzare.

1. Trasul pe roata

Trasul pe roataPrimul loc in topul torturilor medievale il ocupa trasul pe roata, o inventie aplicata pe scara larga in centrul si nordul Europei. In fond, doar spanzuratoarea era mai mult folosita decat trasul pe roata in acea perioada.

Victima era, pentru inceput, fixata de sol cu membrele larg desfacute si bine intinse. Apoi, sub fiecare incheietura a mainilor sau picioarelor erau trecute bucati solide de lemn. Calaul zdrobea incheieturile victimei presandu-le cu o imensa roata de lemn, intarita cu piese de metal. Procesul continua cu fracturarea oasele mainilor si picioarelor celui condamnat. Odata membrele zdrobite, victima era legata in jurul rotii si lasata sa moara din cauza durerilor sau a setei. Cei care supravietuiau supliciului puteau rezista zile intregi legati de roata, timp in care insectele si pasarile se hraneau in voie din trupul acestora. In general, condamnatii erau expusi in piete publice sau la rascrucile drumurilor, pentru ca toti sa ii poata vedea si sa le evite exemplul.

Existau si cazuri in care acuzatii se bucurau de clementa judecatorilor. In acest caz se aplica ceea ce se numea Coupe de grace, zdrobirea toracelui sau a stomacului, fapt ce ducea la moartea aproape instantanee a victimei. In centrul Europei mai exista o forma de clementa numita Retentum, ce prevedea strangularea condamnatului in timpul executiei, uneori chiar inainte de inceperea ei.

Hannibal – destinul unui razboinic

S-a spus despre Hannibal ca ar fi fost singurul om care i-ar fi invatat pe romani, cei care se credeau descendentii sangerosului zeu Marte, ceea ce inseamna teama. Groaza starnita de numele sau avea sa fie atat de mare incat pana si mamele din acele vremuri isi speriau copiii spunandu-le povesti despre temutul general cartaginez. In fapt, atat de mare fusese impactul psihologic al victoriilor sale pe pamantul Italiei incat, timp de zeci de generatii, strigatul “Hannibal ante portas” (Hannibal este la porti) avea sa fie sinonim cu orice dezastru sau calamitate ce ameninta, intr-un fel sau altul, Cetatea Eterna.

Probabil ca nu vom sti niciodata cum ar fi aratat istoria daca Roma, si nu Cartagina, ar fi fost cea invinsa in primul razboi al omenirii in care miza o constituia, nici mai mult nici mai putin, decat suprematia asupra lumii cunoscute acum mai bine de doua milenii. Confruntarea titanica dintre cele doua mari puteri ale vremii avea, in schimb, sa scoata la lumina personalitatea remarcabila a celui care este inca socotit de unii istorici, drept cel mai mare strateg din istoria umanitatii. Cine a fost Hannibal Barca si cum si-a castigat acesta neintrecutul renume, va invitam sa aflati in cele ce urmeaza.
Hannibal

Arta razboiului reprezenta deja o traditie in familia Barca atunci cand, in anul 247 i.e.n., se nastea Hannibal, primul dintre cei patru fii ai marelui general si om de stat cartaginez, Hamilcar. De fapt, adevaratul nume al celei mai cunoscute familii cartagineze s-a pierdut, atata vreme cat cognomenul Barca, insemnand in limba punica „binecuvantare”, fusese, practic, impus acesteia de catre conationali, in semn de apreciere pentru glorioasele fapte de arme realizate de-a lungul timpului.

Hamilcar reprezenta deja o legenda vie printre cartaginezi atunci cand Hannibal se nastea. Victoriile sale asupra romanilor in Primul Razboi Punic si geniul militar dovedit din plin impotriva celor 100.000 de mercenari care se ridicasera impotriva imperiului din nordul Africii, il propulsasera pe acesta pe un piedestal pe care nimeni, cu exceptia fiului sau, nu il va mai depasi vreodata.

Asemenea lui Alexandru Macedon, neintrecutul general al antichitatii, Hannibal va creste sub atenta obladuire a tatalui sau si, inca din primii ani ai copilariei, va fi pregatit pentru implinirea gloriosului destin ce i se prevestea. Legendele tesute in jurul personalitatii sale remarcabile spun ca la varsta de numai noua ani, acesta jura in fata soldatilor „ura eterna Romei” si promitea ca nicicand sa nu renunte la a-si trece dusmanii de moarte prin foc si otel.

Alaturi de fratii sai, Hasdrubal, Hanno si Mago, precum si de cumnatul sau Hasdrubal cel Drept, Hannibal isi va insoti tatal in lunga campanie de cucerire a triburilor iberice si de consolidare a Noii Cartagine (orasul Murcia de astazi), viitorul punct de plecare al expeditiei impotriva Romei.

Nu mai putin de 16 ani avea sa serveasca acesta intereselor Cartaginei in Iberia, timp in care atat Hamilcar cat si Hasdrubal cel Drept vor fi ucisi in timpul luptelor cu barbarii. Propulsat din functia de comandant al cavaleriei la cea de general al intregii armate cartagineze, Hannibal avea sa porneasca in ceea ce astazi istoricii numesc „cea mai ampla si mai spectaculoasa campanie purtata vreodata impotriva Romei”.
Traversarea Alpilor si Batalia de la Trebia

Campaniile de cucerire ale Cartaginei si ale Romei capatasera deja valentele unei veritabile partide de sah la nivel global. Daca Hamilcar ocupase o mare parte a Peninsulei Iberice, legiunile romane isi instituisera suprematia in Galia Cisalpina si transformasera maruntul oras iberic, Saguntum, in protectorat.

De fapt, acesta avea sa fie si pretextul pornirii celui de Al doilea Razboi Punic, cel care il va propulsa pe Hannibal in galeria marilor cuceritori ai istoriei. Cucerind Saguntum dupa opt luni de asediu si anihiland garnizoanele latine, generalul cartaginez sfida, practic, puternicul Imperiu Roman si il provoca pe acesta intr-o confruntare cum nu se mai vazuse vreodata.

Nici cel mai indraznet strateg al acelor vremuri nu putea anticipa urmatoarea miscare a lui Hannibal, aceea de a traversa Alpii si de a invada Peninsula Italica din nord. Asa cum el insusi spunea: „Nimeni nu mai indraznise sa faca acest lucru, de la Hercule si pana in prezent”. Geniul militar al cartaginezului avea sa se faca simtit atunci cand 40.000 de soldati, urmati de 12.000 de cavaleri si o intreaga divizie de elefanti de lupta il vor urma fara sa cracneasca in marsul care putea insemna sfarsitul tuturor. Infruntand frigul patrunzator, terenul potrivnic si triburile de celti care traiau in Alpi, Hannibal va reusi totusi sa traverseze muntii, desi numai 26.000 de pedestrasi, 8000 de cavaleri si un singur elefant supravietuisera temerarei incercari.

Nimeni nu se asteptase la o asemenea invazie, iar trupele romane stationate in nordul tarii, fusesera luate prin surprindere si imprastiate rapid de armata cartagineza. Prima batalie dintre Hannibal si legiunile conduse de Cornelius Publius Scipio avea sa vina inevitabil, desi acesta din urma, isi pregatise deja armata pentru o invazie in Peninsula Iberica.

Lupta care se va da in apropierea raului Trebia va fi de scurta durata si va marca superioritatea neta atat a razboinicilor cartaginezi cat si a cavaleriei africane. Desi victoria lui Hannibal fusese una minora, aceasta va mobiliza triburile galice rebele, care vor suplimenta randurile invadatorilor cu 14.000 de luptatori, refacand numarul acestora la 40.000.
Lupta de la Trasimene si Masacrul de la Canae

Asigurandu-si pozitia in nordul Italiei, Hannibal constientiza faptul ca adevaratul razboi cu Roma de abia era pe cale sa inceapa. Uriasa masinarie de razboi pe care o reprezenta Imperiul Roman urma sa dea primele sale lovituri. Asa cum se astepta, generalul cartaginez va infrunta legiunile conduse de noii consuli romani, Cnaeus Servilius si Gaius Flaminius, in Batalia de langa lacul Trasimene, acolo unde, in ciuda marsului prelungit la care isi supusese soldatii, mars care durase neintrerupt patru zile si trei nopti, va obtine o noua victorie rasunatoare.

Cea mai grea lupta se va da, insa, in aproprierea localitatii Canae. Satui de tactica de hartuire impusa de noul dictator roman, Fabius Maximus, senatorii vor opta pentru o lupta in camp deschis, lupta in care sa elimine odata pentru totdeauna amenintarea cartagineza. Avea sa fie o mobilizare fara precedent in istoria de pana atunci a Romei, armata stransa pentru aceasta batalie depasind 100.000 de legionari. Numai geniul militar al lui Hannibal avea sa aduca victoria celor 40.000 de razboinici africani si gali, pe care acesta ii putea opune formidabilei ostiri latine.Bazandu-se pe rezistenta fizica nativa a luptatorilor gali si a ferocitatii innascute a acestora, generalul cartaginez va opta pentru folosirea lor in centrul armatei, acolo unde urma sa se dea cea mai grea lovitura. Tactica sa prevedea ca trupele galice, sustinute de cele africane si iberice sa sustina suficient lupta astfel incat sa permita cavaleriei cartagineze si numidiene sa inconjoare trupele romane.

Efectul va fi unul devastator pentru legionarii siguri de victorie. Nu mai putin de 60.000 de soldati latini aveau sa fie masacrati in ceea ce va ramane in istorie drept cea mai categorica infrangere din istoria Imperiul Roman si, totodata, una dintre cele mai sangeroase lupte purtate vreodata. Printre cei cazuti, se vor numara Lucius Aemilius Paulus, noul consul roman, 48 de tribuni militari, 80 de senatori, doi questori si doi fosti consuli imperiali.Victoria a fost atat de categorica incat romanii nu vor mai cuteza sa il infrunte pe Hannibal in nicio alta batalie majora purtata pe teritoriul Italiei.

Cu toate acestea, cartaginezul care suferise la randul sau pierderi importante: circa 6000 de victime (dintre care peste 4000 erau gali) si aproape 10.000 de raniti, realiza faptul ca fara intariri, toate izbandele sale erau in van. In ciuda insistentei comandantilor aflati in subordinea sa, Hannibal va refuza sa asedieze Roma, moment considerat de catre istorici una dintre cele mai mari erori strategice ale sale. Acesta va prefera, in schimb, sa astepte intaririle pe care Hasdrubal urma sa le aduca din Spania si pe cele pe care Mago incerca sa le obtina de la conducatorii cartaginezi.

In ciuda celor doi saci plini cu inelele de aur ale legionarilor ucisi la Cannae, pe care Mago ii va purta in Cartagina, edilii cetatii vor refuza, in mod inexplicabil, o noua finantare a campaniei lui Hannibal, asta in timp ce vestile proaste continuau sa vina pentru acesta. Cartaginezul va afla cu stupoare ca trupele stranse de Hasdrubal cazusera intr-o ambuscada si fusesera anihilate de catre romani iar fratele sau fusese ucis in lupta.
Lupta de la Zama si inceputul sfarsitului

Intr-o miscare strategica demna de un mare lider militar, noul comandant al legiunilor romane, Publius Cornelius Scipio, va muta teatrul de lupta in nordul Africii, amenintand direct Cartagina. Silit sa paraseasca Peninsula Italica dupa 14 ani de lupte, Hannibal isi va mobiliza ultimele trupe si va porni pe urmele celor peste 40.000 de veterani latini. Cartaginezul va improviza din nou, reusind sa isi suplimenteze numarul soldatilor cu noi luptatori recrutati in graba in timpul calatoriei sale. Desi, pentru prima oara, armata sa era superioara numeric romanilor, Hannibal constientiza faptul ca experienta era acum de partea adversarilor sai.

Lupta dintre cele doua armate se va da la Zama, in apropierea Cartaginei, si se va solda cu infrangerea dureroasa a africanilor. Din cei 50.000 de razboinici cartaginezi, 20.000 vor fi ucisi, 11.000 raniti, in timp ce peste 15.000 vor fi capturati. Pacea fragila care a urmat luptei impunea conditii umilitoare fostei mari puteri africane. Cartagina era nevoita sa isi distruga toata flota, avand dreptul sa pastreze doar 10 corabii, sa platesca o suma imensa ca despagubiri pentru daunele provocate si sa nu declare razboi nici unei alte tari fara acordul Romei.

Silit sa fuga in exil dupa o scurta perioada in care se aflase in fruntea statului, Hannibal se va refugia, pe rand, la curtea monarhilor orientali: Antiochus al III-lea al Siriei, Artaxias I al Armeniei si Prusias I din Bitinia, acolo unde se va angaja de fiecare data in lupte impotriva romanilor.Geniul sau militar va fi dovedit pentru ultima oara atunci cand, in fruntea marinarilor bitinieni, Hannibal va invinge flota regelui Pergamului, Eumenes II, aliatul de nadejde al Romei. Cartaginezul va catapulta pe vasele acestora, amfore pline cu serpi veninosi, creand o panica de nedescris atat in randurile vaslasilor aproape goi cat si in cele ale soldatilor inamici, ingroziti de atacul furibund al reptilelor.

Ajuns la varsta de 64 de ani, Hannibal va fi tradat de catre bitinieni si va fi inconjurat in propria casa de catre militiile romane care inca vedeau in el un pericol imens. Intr-un ultim gest de sfidare la adresa imperiului caruia ii jurase ura eterna, batranul general se va sinucide inghitind un flacon cu otrava. Se spune ca ultimele sale cuvinte au fost: „Haide sa scapam in fine pe romani de teroarea care-i stapaneste, facandu-i sa nu mai astepte moartea unui biet batran... ".
Se stingea astfel, in anul 183 i.e.n., unul dintre cei mai mari lideri militari din istoria omenirii. Paradoxal, in acelasi an, invingatorul sau, Scipio Africanul, murea la Roma in dizgratia Senatului si a concetatenilor sai.

Cum au uitat romanii un mileniu de istorie

Istorie se cheama ceea ce s-a intamplat cu adevarat, nu ceea ce am vrea sa se fi intamplat, declara in urma cu aproape un secol marele istoric roman Nicolae Iorga. Un adevar cu valoare de postulat, daca luam in calcul zecile de mistificari care au avut ca subiect istoria romanilor, in special istoria formarii poporului roman, dupa retragerea aureliana din anul 271. In speranta ca putem aduce o raza de lumina asupra acelor evenimente tulburi care au marcat aproape un mileniu de istorie valaha, va invitam sa descoperiti, asa cum spunea si Iorga, o frantura de istorie, asa cum s-a intamplat cu adevarat.

Faptul ca nici la ora actuala nu exista un consens cu privire la evolutia populatiei daco-romane si la originile poporului roman se datoreaza, spun istoricii, unei asa numite „taceri a surselor istorice”, motiv invocat, in special, de catre adeptii teoriei migrationiste care sustin ca teritoriul Daciei a ramas o „Terra deserta” odata cu retragerea administratiei romane de la nordul Dunarii. Si cu toate acestea, continuitatea proto-romanilor pe teritoriul Daciei este atestata, fara putinta de tagada, de izvoarele arheologice locale, de culturile dezvoltate pe tot teritoriul fostei Dacii si de , mai mult sau mai putin, rarele inscrisuri istorice din perioada secolului al III-lea si pana in secolul al XIII-lea, odata cu intemeierea Tarii Romanesti sub Basarab I.
Despre retragerea aureliana si continuitatea daco-romanilor

Invaziile triburilor germanice si carpice, in valuri succesive, in provinciile dunarene, au silit administratia romana sa abandoneze Dacia, aceasta retragandu-se strategic in sudul Dunarii. De altfel, nici revoltele dacilor ocupati nu au constituit un element de ignorat pentru romani, acestea luand amploare, mai ales, dupa moartea imparatului Traian – fapt ce vine sa contrazica scrierile secretarului personal al acestuia, care mentiona, la sfarsitul razboaielor dacice, ca intreaga populatie autohtona fusese redusa la maxim 40 de indivizi.

Data retragerii romane din Dacia nu poate fi stabilita cu certitudine, in literatura stiintifica, cei mai multi specialisti optand pentru anii 267-268 din vremea domniei lui Gallienus sau pentru anul 271, in timpul imparatului Aurelian. Faptul ca provincia intemeiata de Traian nu a fost parasita de intreaga populatie este evident, autoritatile evacuand numai armata si administratia, la care se adaugau clasele instarite, in special cele din zonele urbane, proces care se va repeta intocmai si in alte provincii romane.

Continuitatea daco-romanilor la nordul Dunarii este dovedita de singura copie a unei harti romane, unica, de altfel, pastrata pana in zilele noastre, Tabula Peutingeriana. Harta, realizata dupa anul 330 d.H., an in care imparatul Constantin cel Mare muta capitala imperiului de la Roma in Bizant, fosta asezare pescareasca de pe malul Bosforului, arata chiar si dupa retragerea aureliana, nu mai putin de 88 de localitati cu rezonanta daco-geta atat la nordul cat si la sudul Dunarii. Importanta acesteia este cu atat mai mare cu cat, fara doar si poate, Tabula Peutingeriana este o harta realizata in scopuri comerciale, dovedind asadar o stransa legatura economica a romanilor cu populatia ramasa in fosta provincie dacica.

Curios este faptul ca istoricii greci si bizantini continua sa ii numeasca pe localnici daci sau geti, denumire folosita in Bizant pana aproape de secolul al X-lea, data la care incepe sa fie folosit termenul de valah. Istoricul grec Zosimos mentioneaza, de asemenea, in secolul al V-lea, conflictul dintre Imperiul Roman de Rasarit si tribul carpo-dacilor de la nordul Dunarii, conflict soldat cu infrangerea celor din urma. Mai mult, imparatul Constantin cel Mare, initiaza construirea unui pod peste Dunare, care sa faca legatura cu fosta provincie romana, precum si o campanie de la care isi va trage titlul de Dacicus, lucru pe care il va repeta si imparatul Justinian. Desi, practic, administratia romana disparuse din fosta provincie Dacia, teoretic, aceasta continua sa existe in structurile Imperiul Roman. Astfel erau create provinciile Dacia Ripensis si Dacia Mediterranea, intalnite si sub numele de Dacia Aureliana in literatura secolului al XII-lea, un argument in plus in fata continuitatii numelui de Dacia dar si al celui de dac.

Curios este faptul ca, desi exista multi adepti ai teoriei migrationiste, teorie care spune ca poporul roman s-ar fi format alaturi de cel albanez la sudul Dunarii, urmand ca apoi sa migreze iarasi in nord, nu exista nici macar o singura mentiune a unei asemenea trasmutari de amploare, fapt mai mult decat neobisnuit in canoanele vremii. De fapt, singura mentiune a unei migratii a populatiei este una in sens invers, de la nord la sud, mentiune care se refera, cel mai tarziu, la secolul al XIV-lea.

Nu trebuie uitat nici imparatul Galerius (293-311), imparat roman de oricine dacica, nascut, se pare, la sudul Dunarii, din tata trac si mama „transdanubiana”, termen referitor la fosta populatia daca din provincia cu acelasi nume. Mai mult, Galerius era poreclit de catre cei apropiati, Armenterius – Ciobanul – referire mai mult decat evidenta la vechile sale ocupatii, specifice, de altfel, populatiei romane de origine daco-getica. La fel de important, pentru sustinerea ideii de continuitate a populatiei dacice sau daco-romane, este si imparatul Maximinus Thrax (imparat de origine traca), cel care incepand cu anul 236 se afla in razboi cu dacii liberi si cu sarmatii.
Continuitatea crestina si culturile de la nordul Dunarii

Conform istoricului Victor Spinei, locul de formare al poporului roman ramane inca o problema controversata. Chiar daca proto-romanii supravietuiesc, ei ies treptat, incepand cu a doua parte a mileniului I, din atentia cronicarilor, a istoricilor vremii si din atentia autoritatilor romane. Izvoarele arheologice dovedesc insa, mai presus de orice banuiala, continuitatea populatiei autohtone in spatiul nord dunarean. Inca din secolele III-IV, se remarca asa numita cultura Santana de Mures, conturata cu precadere in arealul triburilor gotice, triburi ce continua circulatia monetara romana. Cultura Santana este urmata de cultura Ipotesti Candesti (secolele V-VII), ce apartine unor comunitati sedentare, de sine statatoare, ale caror indeletniciri (agricultura, cresterea animalelor, ceramica de traditie romana) sunt caracteristice populatiilor proto-romanesti. Totodata se remarca si continuitatea comertului cu Bizantul, o dovada in plus a legaturilor dintre Imperiul Roman de Rasarit si populatiile de la nordul Dunarii.

Influenta valului migrator slav se observa pe teritoriul fostei provincii romane prin cultura Dridu, cultura remarcabila din care iese in evidenta ceramica lucrata la roata, ceramica ce poarta numele culturii respective. Aceasta se va raspandi si la sudul Dunarii, un rol important avandu-l Primul Tarat Bulgar, desi componente ale sale sunt observate si in spatii ce depasesc autoritatea bulgara.

Secolele XI-XII aduc o alta cultura, Raducaneni, caracterizata prin prezenta cuptoarelor rectangulare, ceramica lucrata la roata si obiectele care vadesc prezenta unei populatii sedentare. Cultura Raducaneni este cu atat mai importanta cu cat raspandirea asezarilor umane depaseste zona montana sau deluroasa si se apropie de campie, fapt ce se datoreaza si cresterii demografice.

Deosebit de importanta este continuitatea crestina a populatiei autohtone. Majoritatea istoricilor sunt de acord astazi ca romanizarea si crestinarea comunitatilor dace au reprezentat activitati sincrone si complementare, marturii ale unei vieti crestine datand fara intrerupere inca din secolul al III-lea. Mai mult, incepand cu secolul al IV-lea, se inmultesc, pe langa obiectele cu caracter religios si mormintele de factura crestina. Cum nici unul dintre popoarele migratoare, care au ajuns pe teritoriul fostei Dacii, nu era crestin, obiectele liturgice si mormintele nu pot apartine decat populatiei autohtone, de sorginte daco-romana. Aparitia unor necropole de incineratie sau chiar birituale sunt considerate, astazi, ca apartinand slavilor si bulgarilor. In Dobrogea, procesul de contopire a populatiei dace cu cea romana este si mai evident, primul nume romanesc „Petre”, fiind descoperit intr-o inscriptie de pe un vas de lut datat in secolul III, vas descoperit in fostul castru roman de la Capidava.

Nu mai putin importanta este marturia ambasadorului bizantin, Priscus Panites, la curtea regelui hun Atilla. Acesta mentioneaza pe langa prezenta hunilor in Pannonia si populatia autohtona, pe care o numeste barbara:
:"[...] De acolo am calatorit pe un drum neted, asezat intr-o campie, si am trecut peste mai multe rauri navigabile dintre care cele mai mari, dupa Istros, erau asa numitul Drecon, apoi Tigas si Tifesas. Pe acestea le-am trecut in barci monoxile, de care se foloseau locuitorii de pe malurile raurilor, iar pe celelalte le-am trecut pe plute, pe care barbarii la poarta in carute, deoarece locurile sunt mlastinoase. Prin sate ni se aducea de mancare, si anume in loc de grau, mei, in loc de vin, mied, dupa cum il numesc localnicii. Slujitorii care ne insoteau aveau si ei mei si o bautura preparata din orz, barbarii o numesc camos...Apoi, dintr-o regiune plina de dealuri am ajuns intr-o campie impadurita. Acolo ne-au primit luntrasi barbari in barci monoxile facute din trunchiuri de copaci, taiate si scobite de ei insisi. Ei ne-au trecut dincolo de rau, cu toate ca nu se pregatisera pentru noi, ci pentru a transporta multimea barbara, pe care am intalnit-o in cale, deoarece Attila isi pusese in gand sa treaca la vanatoare pe teritoriul roman, dar de fapt regele scit facea pregatiri de razboi sub pretext ca nu-i fusesera restituiti toti fugarii. Dupa ce am trecut Istrul si am strabatut impreuna cu barbarii un drum de aproape saptezeci de stadii, am fost nevoiti sa ne oprim intr-o campie pana cand Edecon i-a instiintat pe Attila despre sosirea noastra...Dupa ce am trecut cateva rauri, am sosit intr-un sat foarte mare unde se spunea ca se afla cea mai stralucita dintre toate locuintele lui Attila, construita din barne si scanduri frumos poleite si bine incheiate si inconjurata cu o imprejmuire de lemn, pusa de frumusete, nu pentru intaritura. Dupa locuinta regelui se gasea locuinta lui Onegesius impodobita si aceasta cu o imprejmuire de lemn de jur imprejur, dar nu era infrumusetata cu turnuri la fel ca cea a lui Attila. Nu departe de imprejmuire era o baie, construita de Onegesius, cel mai bogat dintre sciti dupa Attila, cu piatra adusa din tara peonilor, deoarece la barbarii din partile acelea nu se gaseste piatra si lemn, ci se folosesc de material adus de aiurea”.
Aparitia valahilor pe scena istoriei

Originile termenului de valah se regasesc cu mult inainte de aparitia proto-romanilor, mai precis la populatiile de origine germanica in ale caror idiomuri, “walha” desemna celtii din triburile vecine, una dintre dovezile in acest sens fiind denumirea straveche a vechilor celti din sudul Britaniei, galezii sau Welsh.

Odata cu ocuparea Galiei de catre Roma, denumirea isi schimba sensul, definind acele populatii romanizate. De abia odata cu venirea slavilor in Europa, sensul de valah se va aplica strict populatiei de la nordul Dunarii, ca o recunoastere a descendentei acesteia din Imperiul Roman. Cronicile bizantine, incepand cu secolul al X-lea, vor defini comunitatile de pe teritoriul fostei provincii Dacia cu acest apelativ. La fel se va intampla si cu celebra cronica ungara a notarului Anonymus, care pomeneste in repetate randuri prezenta valahilor, vlahilor, valohilor sau a blascilor in Transilvania si la nordul Dunarii.

Cum au uitat romanii un mileniu de istorie (II)

„Multa lume isi inchipuie navalirile barbare ca la cinematograf: apare barbarul scrasnind din dinti, invartind niste ochi rosii, cu parul valvoi si facand semne de zdrobire si decapitare indata ce vede un colonist roman. Si atunci stramosii nostri, persoane foarte delicate, se speriau si luau cel dintai tren ca sa treaca dincolo de Dunare, caci evident podurile erau destule pentru inlesnirea circulatiei”, Nicolae Iorga.




„Desigur ca un bandit are un dosar mult mai bogat decat un onest taran care si-a cautat de rostul lui. Iar inscriptii si sculpturi lasa cei care au posibilitati materiale, deci bogatii, ci nu oamenii saraci si umili. Aceasta este o greseala: istoria reconstituita numai prin inscriptii si statui este una a celor bogati. Iar stramosii nostri, nu erau bogati, ci formau un popor de tarani, traitor in sate. Cate sunt, in toate timpurile, inscriptiile din regiunea Pindului sau chiar pe teritoriul grecesc, dupa ce viata stralucita a cetatilor creatoare ajunsese la o repede scadere?”. Astfel isi argumenta marele nostru istoric raspunsul la o intrebare care dusese la nasterea unei disensiuni de veacuri si care privea marile migratii in spatiul european, in asa numitul mileniu intunecat de dupa retragerea aureliana.

In fapt, diferendele cu privire la continuitatea daco-romanilor si aparitia poporului roman la nordul Dunarii au existat si vor mai exista, cu siguranta, inca multa vreme. Descopera.ro isi continua periplul istoric inceput in articolul trecut, prezentandu-va astazi una dintre cele mai importante si, totodata, mai controversate marturii ale existentei valahilor pe teritoriul fostei Dacii, Gesta Hungarorum, o prima evidenta a invaziei ungare in Europa secolului al IX-lea, scrisa, cel mai probabil, de cancelarul regelui Bela al III-lea, la sfarsitul secolului al XII-lea.
Gesta Hungarorum sau Cronica Notarului Anonymus

Descoperita sub forma unei copii, in 1746, la Biblioteca familiei imperiale din Viena, si publicata pentru prima data in 1765, de catre Johannes Georgius Schwandtner, sub titlul Anonymi Belae regis notarii Historia Hungarica, Cronica Notarului Anonymus a facut subiectul multor dezbateri controversate de-a lungul timpului. Prezentata initial de catre istoricii occidentali, in special cei din Austria si Ungaria, drept o dovada incontestabila a istoriei glorioase a Regatului Ungar la inceputul acestuia, Cronica a cazut prada, secolul trecut, unui veritabil tir al celor care o considerau un fals bine elaborat. Controversa, asa cum era de asteptat, este reprezentata de desele mentiuni ale prezentei valahilor in spatiul transilvanean si in Pannonia si, mai mult, a prezentei principilor vlaho-slavi si a primelor formatiuni prestatale pe teritoriul fostei colonii Dacia.
Prin cenusa imperiului

Daca la sfarsitul secolului al VII-lea e definitivata marea migratie bulgara prin stabilirea grupului lui Asparuh in nord estul Peninsulei Balcanice, secolul al IX-lea gaseste un alt popor migrator, ungurii, la nordul Marii Negre. Conflictul din anul 896 dintre bulgari si pecenegi, pe de o parte, si unguri, pe de alta parte, duce la infrangerea celor din urma si ii sileste pe acestia sa se refugieze in Pannonia prin pasul Verecke din Carpatii Padurosi si nu prin trecatorile din Carpatii Orientali sau Meridionali, asa cum se crezuse initial. Urmeaza o serie de incursiuni armate in vestul Europei, incursiuni stopate in batalia de la Lechfeld, langa Augsburg, aceasta fiind, de altfel, si ultima tentiva de expansiune in vest a ungurilor, ei concentrandu-se, din acest moment, asupra raidurilor in partea rasariteana a Batranul Continent.

Odata cu incetarea atacurilor asupra popoarelor din vestul Europei, ungurii isi indreapta atentia catre teritoriile de la est de Tisa, teritorii pe care, asa cum mentioneaza Anonymus, existau deja primele formatiuni prestatale ale ducilor vlaho-slavi: „…Tara aceea ar fi foarte buna si acolo curg puhoi cele mai vestite izvoare, al caror nume ar fi, dupa cum noi am spus mai sus, Danubius, Tyscia (Tisa), Morisius, Crisius, Temus (denumire evident latina a raurilor Mures, Cris si Timis), Wag si altele , tara care fusese mai inainte a regelui Athila. Si prin moartea acestuia, principii romani au ocupat tara Pannoniei pana la Dunare, unde si-au asezat pastorii lor. Dar tara care se afla intre Tisa si Dunare a ocupat-o pentru sine Kean, marele duce al Bulgariei, bunicul ducelui Salanus, pana la hotarul rutenilor si polonezilor si a facut sa locuiasca acolo pe sclavi si pe bulgari. Iar tara care este intre Tisa si padurea Igfron, care se afla in Erdeuelu (Ardeal), de la fluviul Mures pana la fluviul Zomus, o ocupase pentru sine ducele Morout, al carui nepot este numit de unguri Menu Morout…Dar tara care este la fluviul Mures pana la castrul Urscia (Orsova) o ocupase un oarecare duce cu numele Glad, din ai carui urmasi s-a nascut Ohtum (Ahtum), pe care, mult mai tarziu dupa aceea, in timpul sfantului rege Stefan, Sunad, fiul lui Dobuca, nepotul regelui, l-a omorat in cetatea sa de langa Mures, deoarece a fost in toate razvratit regelui numit mai inainte..”, „Tuhutum, tatal lui Horca, dupa cum era un barbat siret, in timp ce apuca sa auda de la locuitori bunatatea pamantului foarte paduros, unde un oarecare blac Gelou detinea stapanirea, a apucat sa ravneasca la aceasta cat ar fi sa poata sa cucereasca pentru sine si urmasii sai tara foarte paduroasa.”

Primul atacat a fost ducele Salanus (nume cu vadite conotatii latine), cel care, in ciuda ajutorului primit de la aliatii bulgari si greci, este invins in anul 903. Acesta va ceda partea de nord a tarii sale, pana la raul Souyoy (azi Sajo, afluent al Tisei), impreuna cu toti locuitorii sai, dovada incontestabila a prezentei populatiei autohtone. Salanus ramane, in schimb, duce in restul teritoriilor necucerite de unguri.

Odata cu ocuparea partii de nord a ducatului lui Salanus, ungurii condusi de Arpad isi indreapta atentia catre teritoriile stapanite de Menu Morut. Refuzul sfidator al liderului valah de a ceda fara lupta pamanturile stramosilor sai, imparatii Constantinopolelui, dupa cum insusi Menu Morut declara in celebra sa scrisoare catre suveranul ungur, atrage dupa sine o sangeroasa batalie intre soldatii ducelui valah si cei ai triburilor ungare. Dupa mai multe zile de inclestari, Menu Morut este infrant el acceptand, printre alti termeni ai capitularii, sa dea de sotie pe fiica sa lui Zulda, fiul lui Arpad. In urma acestei casatorii, valahul pastreaza suveranitatea asupra tarii sale, devenind in schimb, vasalul regelui ungur.

La scurt timp dupa incheierea luptelor cu ostenii lui Menu Morut, Tuhutum, unul dintre comandatii de osti ai lui Arpad, primeste permisiunea de a cuceri pentru dansul teritoriile vlahului Gelu ( nume derivat ,se pare, din latinescul Julius sau, in opinia istoricului Neagu Djuvara, din numele trac Gelupara). Conform cronicii lui Anonymus, lupta dintre localnici si atacatori este una dintre cele mai crancene dintre cel inregistrate pe teritoriul Transilvaniei de catre triburile maghiare. Arcasi priceputi, ostasii lui Gelu produc pierderi uriase armatei condusa de Tuhutum, inca inainte ca aceasta sa traverseze Somesul, tragand salve repetate de sageti de pe un mal pe altul. Infrant intr-un final, Gelu incearca sa se refugieze in cetatea sa situata in zona Somesului (nelocalizata inca), fiind, insa, ucis in timpul retragerii.

Ducele Glad este ultimul atacat de o expeditie a trupelor ungare, conduse de capeteniile Zuard, Boyta si Cadusa, cel mai probabil in jurul anului 934. Infruntarea celor doua armate are loc pe raul Timis, in locul numit Vadum Arenarum (Vadul Nisipurilor), acolo unde alianta formata din valahi, bulgari si cumani este zdrobita de atacatorii maghiari. Retras in cetatea Kevee (astazi Cuvin), Glad semneaza pacea cu triburile ungare, devenind vasalul acestora. Fiul sau Ahtum (sau Ohtum, cum este numit in Cronica Notarului Anonymus), se va razvrati, insa, impotriva regelui Stefan I al Ungariei, fiind ucis intr-un final, de catre generalul maghiar Chanadin.

Dincolo de aspectele sangeroase ale confruntarilor dintre valahii transilvani si triburile ungare, din Cronica Notarului Anonymus reiese clar faptul ca pe teritoriul fostei Dacii exista o numeroasa populatiei daco-romana, puternic legata de Imperiul Roman de Rasarit, a carei vasala se recunoaste. Mai mult, Gesta Hungarorum are meritul de a mentiona primele continuitati dinastice in Evul Mediu romanesc, cea a lui Morut si Menu Morut, precum si cea a lui Glad si Ahtum.
Facts

Diploma Cavalerilor Ioaniti si cnejii de la sudul Carpatilor

La sud de Carpati, primele formatiuni prestatale sunt mentionate la 1247 in Diploma Cavalerilor Ioaniti:
-„in numele casei ospitalierilor, s-a indatorat de buna voie, pe sine si casa ospitalierilor sa ia arme pentru ajutorarea regatului nostru in vederea apararii credintei crestine, potrivit cu actul scris mai jos, si sa se supuna si la celelalte indatoriri ce se vor arata indata in aceasta scrisoare, ii dam si ii daruim lui, si prin dansul numitei case, intreaga tara a Severinului impreuna cu muntii ce tin de ea si cu toate celelalte ce atarna de ea, precum si cnezatele lui Ioan si Farcas pana la raul Olt, afara de pamantul cnezatului voievodului Litovoi, pe care il lasam romanilor asa cum l-au stapanit acestia si pana acum. Totusi [le dam] in asa fel, incat jumatate din toate foloasele si veniturile si slujbele din intreaga tara a Severinului, amintita mai sus, din cnezatele numite mai sus sa o pastram pe seama noastra si a urmasilor nostri, cealalta jumatate cazand in folosul casei pomenite mai sus, afara de bisericile cladite si cele ce se vor cladi in toate tarile sus-zise, din veniturile carora nu pastram nimic pe seama noastra – ramanand totusi neatinse cinstea si drepturile arhiepiscopilor si episcopiilor, pe care stie ca le au – lasand deoparte si toate morile dintre hotarele tarilor amintite, atat cele cladite cat si ce se vor cladi – in afara de cele din tara Litua – precum si toate cladirile si semanaturile facute pe cheltuiala fratilor zisei case, si fanetele si pasunile pentru vitele si oile lor, si pescariile de la Dunare si iazurile de la Celei, pe care le pastram impreuna pe seama noastra si a lor.”

Richard Inima de Leu – Nascut sub semnul razboiului

„As vinde si Londra, daca ar exista macar un singur cumparator” –Richard I Plantagenet

Putine capete incoronate din istoria medievala a Europei au reusit sa se impuna in memoria contemporanilor si a celor ce au urmat, in moduri atat de opuse si de controversate pe cat o facea Richard I al Angliei. Adulat de popor ca un mare luptator si un neinfricat aparator al credintei, Richard, cel denumit si Inima de Leu, a fost mai degraba, cred istoricii contemporani, o veritabila catastrofa pentru Anglia. In fapt, din cei 10 ani de domnie (1189-1199), Richard Plantagenet nu a petrecut in Anglia decat 6 luni, lasand administratia in grija apropiatilor sai si alegand, in schimb, sa isi asculte vocatia, aceea de razboinic. Cine a fost controversatul rege de pe tronul Angliei si cat de veridice sunt legendele tesute in jurul sau, va invitam sa descoperiti in cele ce urmeaza.

Nasterea unui Rege

La 6 septembrie 1157, se nastea in Palatul Beaumont din Oxford, cel de al treilea fiu al regelui Henric al II-lea si al printesei Eleanor de Aquitania, nimeni altul decat Richard I Plantagenet. Frate mai mic al lui William, Conte de Poitiers si al lui Henric al III-lea cel Tanar, dar si frate mai mare ai lui Geoffry, Duce de Bretania, al lui John Plantagenet si al lui John, Conte de Mortain, Richard I era constient ca sansele sale de a ajunge pe tronul Angliei erau extrem de reduse. In fapt, se pare ca viitorul rege nu s-a simtit niciodata atras de tara al carei suveran avea sa fie. Paradoxal, Richard refuzase sa invete limba engleza, in care de abia putea lega cateva cuvinte, alegand, in schimb, sa vorbeasca limba franceza, limba stramosilor sai normanzi si, mai mult, sa isi petreaca cea mai mare parte a timpului in Franta.

Inca de la o varsta frageda Richard isi infrunta tatal, luand deseori partea mamei sale in conflictele iscate in mijlocul familiei regale, pe fondul interminabilelor infidelitati si aventuri amoroase ale lui Henric al II-lea. Separarea inevitabila a cuplului regal il gaseste pe Richard in Franta, acolo unde isi urmase mama, pe Eleanor de Aquitania, si unde primeste titlul de Duce al Aquitaniei in 1168, la varsta de numai 11 ani. Patru ani mai tarziu, in 1172, Richard primea si titlul de Conte de Poitiers, apartinand fratelui sau William, cel decedat la varsta de numai 3 ani.

Crescut sub puternica influenta a mamei sale, Richard isi creeaza o adevarata aura de cavaler razboinic, dar si de literat, capabil sa scrie poezii de o sensibilitate aparte. Vesnicele antrenamente militare, precum si desele conflicte cu nobilii razvratiti, ii aduc printului, inca din adolescenta, o reputatie de invidiat in randul maselor dornice sa vada pe tron un rege atat de drept si de temut. Mai mult, zelul sau de a apara cu orice pret pelerinii care treceau catre Tara Sfanta, ii creeaza, daca mai era nevoie, o aura de neinfricat aparator al credintei crestine.

La numai 17 ani, Richard, puternic influentat de mama sa, isi convinge fratii, pe Henric si Geoffry, sa i se alature intr-un razboi purtat chiar impotriva tatalui lor, prins in acel moment in lupta cu regele William al Scotiei. Sortii le sunt insa nefavorabili, Henric al II-lea invingand categoric armatele scotiene si indreptandu-si soldatii catre Franta, acolo unde urma sa isi infrunte fiii. Rebeliunea acestora nu se va dovedi, insa, decat un foc de paie. Desi Richard ramasese singur in fruntea armatei sale, hotarat sa isi invinga parintele, curand avea sa urmeze exemplul fratilor sai si sa implore iertarea in genunchi in fata lui Henric al II-lea.

In ciuda umilitoarei infrangeri, printul se dovedeste, totusi, un abil diplomat, convingandu-l pe regele Frantei, Philip al II-lea, sa ii acorde sprijin militar pentru o a doua campaniei indreptata impotriva tatalui sau, totul in schimbul drepturilor asupra Normandiei si a ducatului de Anjou. La 4 iulie 1189, Richard, alaturi de Philip al II-lea, isi invinge parintele si il obliga pe acesta sa il numeasca urmas de drept al tronului Angliei. Doua zile mai tarziu, regele se stingea din viata in conditii mai mult decat suspecte, ceea ce a dus la nasterea a numeroase suspiciuni cu privire la un posibil asasinat din partea fiului sau. Profitand si de moartea celor doi frati ai sai: Henric, mort de dizenterie, si Geoffry, ucis in urma unui turnir in Franta, Richard este incoronat la 20 iulie 1189, drept Rege al Angliei, Duce al Normandiei si Conte de Anjou.

Un razboinic sub semnul Crucii

Intentiile tanarului rege nu erau, insa, cele sperate de poporul extaziat de incoronarea sa. Inca de la ceremonia investirii sale pe tron, Richard isi afiseaza ostentativ armura de cruciat si interzice accesul oricarui evreu, gest ce va da frau liber resentimentelor englezesti de la acea vreme, impotriva urmasilor lui Israel. Insensibil la masacrele care aveau loc chiar sub ochii sai, regele sa multumeste sa pedepseasca doar pe cativa dintre cei vinovati de crimele impotriva evreilor si impune tuturor supusilor sai o taxa apasatoare, numita „zeciuiala lui Saladin”, cu scopul de a-si finanta o campanie de eliberare a Ierusalimului din mainile liderului sarazin. Cuprins de frenezia aurului intr-un regat deja saracit de luptele interne, Richard nu se da inapoi de la nimic pentru a obtine banii necesari cruciadei. El il elibereaza pe William al Scotiei in schimbul unei mari sume in aur si chiar vinde functiile importante ale regatului catre orice isi permitea sa plateasca o suma apreciabila. Era momentul in care regele rostea o fraza memorabila: „As vinde si Londra, daca ar exista macar un singur cumparator!”.

La numai doi ani de la numire sa ca rege, Richard debarca in Orient, dupa ce, pe drum, cucerise Ciprul aflat in mainile necredinciosilor. In drumul sau catre Cetatea Sfanta, regele Angliei ofera ajutor lui Philip al II-lea, sosit cu mult inaintea sa, la asediul cetatii Acra. Incepea, astfel, epopeea celui mai influent si mai curajos monarh european din toata istoria celor opt cruciade.

Desi asediul cetatii dura de mai bine de sase luni, in numai o luna, Richard I isi dovedea calitatile inconfundabile de strateg militar si cucerea Acra, spre marea invindie a regelui Frantei, care se vedea umilit in fata propriilor supusi. De altfel, Philip al II-lea se va intoarce in Franta, pretextand ca este bolnav, nu inainte de a-i lasa lui Richard comanda armatelor sale si suma aferenta platii acesteia.

In permanenta nevoie de bani, Richard incearca sa obtina o rascumparare imensa de la Saladin in schimbul celor aproape 3000 de prizonieri capturati la Acra. Incapacitatea suveranului musulman de a strange suma ceruta, circa 200.000 de monede de aur, ii provoaca regelui englez un acces de furie incontrolabila, in care ordona uciderea tuturor captivilor, chiar in fata taberei sarazine; gest incalificabil, care va atrage, la randul sau, executia prizonierilor crestini de catre soldatii musulmani.

Richard era insa prea preocupat pentru a-si implini visul de o viata, acela de a cuceri Ierusalimul. Constient ca o cetate atat de mare si de puternica nu putea fi ocupata cu usurinta, acesta isi indreapta atentia catre portul din Jaffa, aflat la numai 12 kilometri de Orasul Sfant, cu scopul de a taia liniile de aprovizionare ale armatei lui Saladin. Desi, net inferioara ca numar, armata cruciata obtine o stralucita victorie in fata musulmanilor, la Arsuff, acolo unde peste 7.000 de inamici, dintre care 32 de emiri, isi pierdeau viata. Richard insusi se remarca pe campul de lupta invingand, la un moment dat, nu mai putin de opt adversari care il inconjurasera.

Ocuparea cetatii Jaffa avea sa fie, insa, si ultima mare victorie a monarhului englez. In ciuda netei sale superioritati militare in fata lui Saladin, pe care il mai infrange in cateva batalii minore, Richard nu poate elibera Ierusalimul de sub dominatie sarazina.De doua ori pornise englezul catre Cetatea Sfanta pentru ca de fiecare data sa se intoarca fara a da macar o lupta. Nu avea de unde sa stie ca tocmai geniul lui Saladin, monarhul ale carui forte campate in oras erau incapabile sa reziste unui asediu, il pacalise, lasandu-l sa creada ca se afla in fata unei osti imense. Singura sa realizare era de obtine de la musulmani, dreptul crestinilor de a vizita Locurile Sfinte.

Neinvins pe campul de lupta, dar fara a obtine o victorie majora, Richard se intorcea in Europa, prada furiei iscata de complotul lui Philip al II-lea, care ii atacase provinciile din Franta, si al fratelui sau John, care se autointitulase rege al Angliei. Mai mult, pe drumul de intoarcere, Richard este arestat in Germania de Ducele Leopold al Austriei, din ordinul direct al lui Philip, sub acuzatia de implicare in asasinatul caruia ii cazuse victima Conrad de Montferrat, Regele Ierusalimului.

13 luni avea sa petreaca in arest Richard, la curtea lui Henry al VI-lea al Germaniei, acolo unde fusese predat de catre Leopold. Doar presiunile mamei sale, Eleanor, si ale poporului englez, care inca mai vedea in rege un eliberator, ii determina pe nobili sa plateasca o rascumparare imensa, 150.000 de marci de argint, echivalentul venitului pe trei ani al intregului Regat al Angliei. Era o suma prea mare pentru a fi refuzata de Henry al VI-lea, cel care primise, intre timp, o contraoferta de 80.000 de marci de la Philip al II-lea si de la John Plantagenet, pentru a-l tine captiv pe Richard.

Diavolul descatusat

La 4 februarie 1194, Richard I, deja supranumit Inima de Leu, era eliberat din arestul german, nu inainte de a-i trimite fratelui sau John, un mesaj :”Teme-te pentru tine. Diavolul a fost descatusat!”.

Cu toate acestea, la sosirea sa in Anglia, Richard isi iarta fratele si, mai mult, il numeste urmas al sau la tronul Angliei, nu inainte de a invinge in lupta pe toti nobilii care i se opusesera si care sprijinisera tentativa de inscaunare a lui John.

Doar doua luni petrecea regele englez in Anglia dupa eliberare. Atentia sa se indrepta acum catre Philip al II-lea si catre domeniile pe care acesta i le luase prin forta, in timpul arestului sau. Cu banii obtinuti din vanzarea Ciprului catre fostul Rege al Ierusalimului, Guy de Lusignan, si din ceea ce mai ramasese in vistieria Angliei, Richard pornea cu o noua armata impotriva Frantei.

Era evident ca in Europa acelor vremuri nu exista un rival pe masura puternicului rege englez. Rand pe rand, cetatile ocupate de francezi sau de nobilii razvratiti cadeau in mainile sale si probabil ca le-ar fi recucerit pe toate daca nu ar fi fost ziua fatidica de 25 martie 1199. Asediind o cetate fara importanta prea mare, Chalus-Cabrol ( unii istorici pretind ca motivul asediului era o comoara descoperita pe domeniul respectiv), Richard era lovit in gat de o sageata de arbaleta, in timp ce isi inspecta trupele, fara a purta armura necesara.

Incapabili sa extraga varful sagetii, dupa ce regele o rupsese in rana, medicii curtii regale asistau, astfel, neputinciosi la moartea suveranului, care isi dadea ultima suflare, in seara zilei de 6 aprilie 1199, chiar in bratele mamei sale. Se spune ca in momentul mortii sale, suveranul englez si-a cerut scuze tatalui sau ca si cum acesta ar fi fost viu si, cu o ultima farama de luciditate, a cerut sa fie inmormantat langa Henry al II-lea pentru a putea fi iertat pentru faptele sale din tinerete.

Poate ca expresia care ar caracteriza cel mai bine viata si faptele lui Richard I Inima de Leu, ar fi cea a istoricului englez Sir Steven Runciman: „Richard a fost un fiu rau, un sot rau si un rege si mai rau. A fost, in schimb, un soldat splendid!”

Arme medievale
Top10


Dovezile ca niciodata, noi oamenii nu am fost niciodata o specie pasnica, abunda si in prezent prin muzee publice sau colectii particulare, unde sunt expuse multitudinea de arme cu care pe vremuri obisnuiam sa ne atacam intre noi. Astazi ne dau fiori insa. acum cateva sute de ani, aceste arme erau ultimul argument in mainile stramosilor nostri. Cu ele s-au ridicat si s-au mentinut imperii, si tot cu ajutorul acestor arme, multe natiuni si-au castigat libertatea.

10. Bombarda

Acesta este de fapt prima arma de foc folosita de oameni cu sute de ani inainte de aparitia muschetei. Bombarda consta dintr-un simplu tub metalic care se incarca cu un proiectil, cel mai adesea ghiulele din bronz, piatra sau plumb. Era deseori atasata pe un afet primitiv caruia i se montau doua sau patru roti, in functie de dimensiunile bombardei. Precursoare atat a tunurilor de camp cat si a mortierelor si tunurilor marine, bombarda a jucat un rol deosebit de important pe campul de batalie. Totusi, acesta arma si-a castigat faima sangerosa in timpul asediilor cetatilor medievale. Unele modele au fost adaptate pentru corabiile de lupta fiind folosite pana la aparitia tunului cu proiectil capsulat. Se incarcau intotdeauna pe gura tevii cu o anumita doza de praf de pusca, dupa care prin acelasi orificiu era introdusa ghiuleaua, Actul tragerii se realiza prin aprinderea unui fitil scurt atasat capatului opus al tevii.

9. Carele de lupta

Aceste mijloace de locomotie destinate strict campaniilor militare au aparut acum cateva mii de ani, cand akkadienii, sumerienii, hititii, egiptenii si scitii le-au folosit aproape concomitent. Totusi perioada lor de aur a fost aceea in care grecii, si mai apoi romanii le-au folosit intens atat pe campul de lupta, cat si in urmarirea dusmanilor. Carele de lupta aveau intotdeuna doua roti, erau usoare si manevrabile, fiind trase de cei mai iuti cai disponibili. Efectul lor ucigator era asigurat de o serie de lame metalice in lungime de circa un metru, foarte bine ascutite pe ambele laturi, care erau atasate in pozitie orizontala de axul rotilor. Astfel echipate, carele erau folosite in sarje destinate atat pentru retezarea picioarelor soldatilor inamici, cat si pentru instalarea groazei in randurile armatelor dusmane.

8.Bilele cu tepi

Sunt printre cele mai vechi arme inventate de catre oameni. Se folosesc inca inainte de Antichitate si au fost semnalate cazuri cand bilele cu tepi au facut victime si in zilele noastre. Practic, acestea sunt alcatuite dintr-o bila mica de metal stabatuta de 3-4 tepi lungi astfel ca atunci cand este aruncata pe sol unul dintre tepi sa fie orientat intotdeuna in sus. Bilele se aruncau in numar mare pe sol atunci cand soldatii trebuiau sa se retraga in viteza din fata trupelor inamice, efectul psihologic fiind unul teribil. Daca un soldat calca pe o astfel de bila, tepii lungi si ascutiti puteau sa-i strapunga piciorul pana ieseau pe partea cealalta.Primele astfel de bile cu tepi au fost folosite in timpul bataliei de la Gaugamela din anul 331 i.e.n. Romani le-au folosit si ei denumindu-le Murex ferreus. Bilele cu tepi au fost una dintre armele preferate ale faimosilor luptatori Ninja din Japonia medievala . Acestia in momentul in care erau surprinsi dispareau in graba, nu inainte de a arunca pe podea cateva astfel de bile tepoase pentru a-i intarzia pe samuraii urmaritori.

7.Hunga Munga

Teribilul cutit-secera african a fost folosit intensiv de catre triburile africane din jurul lacului Ciad. Hunga Munga este o arma alba cu o forma fantezist-interesanta, dar care prezinta o eficienta deosebita in confruntarile armate. De manerul sau sunt atasate doua lame drepte pentru strapuns, si una curba pentru retezat. Hunga Munga poate fi folosita in egala masura in lupta, cat si ca arma de aruncat la distanta in genul bumerangului. Datorita eficacitatii sale, Hunga Munga a fost adoptata rapid de catre populatiile africane, in prezent find des folosita in reglarea conflictelor interetnice din Gabon, Republica Centrafricana, Ciad, Niger, Nigeria si Camerun.

6.Buzduganul

Vechii saxoni il denumeau ironic “Botezatorul”, ispirati probabil de faptul ca nu era nevoie decat de o lovitura bine tintita pentru ca victima sa fie ucisa pe loc. Buzduganul a fost precedat de ghioaga din lemn prevazuta cu tepi de metal. Spre deosebire de aceasta, buzduganul era fie alcatuit complet din metal, fie cu un maner din lemn de esenta tare prevazut la capat cu o bila grea de fier intesata cu tepi. Initial a aparut ca o arma a taranilor saraci chemati la lupta, prea saraci sa-si permita o sabie. Buzduganul si-a castigat notorietatea in momentul aparitiei armurilor complete, cand acestl a devenit un adevarat distrugator de armuri pe campul de batalie. Buzduganele erau de diverse forme si marimi, cele mai grele cantarind pana la 9 kilograme. Buzduganul a fost arma favorita a regelui Johan al Boemiei. Orb din nastere, acesta inainta calare, invartind si lovind haotic cu buzduganul sau cu maner din aur, pana cand, in mod inevitabil, cineva era lovit.


5. Catapulta

In Evul Mediu cea mai intalnita forma de catapulta era trebuchet-ul cu contragreutate, folosit deopotriva de musulmani si crestini inca din jurul anului 1000 e.n. Catapultele mari puteau arunca proiectile din piatra grele de pana la 140 kg in interiorul fortificatiilor inamice. Catapultele au aparut pentru prima data in China antica in jurul secolului 4 i.e.n. Alaturi de bombarde, catapultele au fost principalele arme de asalt impotriva stabilimentelor adverse. Deseori se catapultau cadavre de oameni si animale in interiorul cetatilor.

4.Arbaleta

Spre deosebire de clasicul arc cu sageti, arbaleta era o arma cu efect mult mai distructiv decat acesta. Arbaleta a fost de la inceput o arma proiectata pentru a putea trage sageti destinate  sa strapunga cele mai groase armuri. In acest scop, patul de lemn avea atasat un arc masiv din otel. Armarea acestuia era imposibila pentru forta bratelor unui om obisnuit, problema fiind rezolvata prin actionarea unui mecanism cu scripeti si roti dintate care facea posibila incordarea arcului metalic. Primele arbalete personale au fost folosite in scop experimental de romani, pentru ca in Evul Mediu arbaleta sa isi dovedeasca rolul hotarator in batalia de la Hastings. Arbaleta a fost in uzul armatelor occidentale pana in jurul anului 1500 cand a fost detronata de archebuza. Sageata folosita in tirul cu arbaleta, era considerabil mai scurta si mai grea decat cea pentru arc, in plus avea un varf scurt si masiv din metal, proiectat pentu a penetra mai usor armurile. Arma a avut o faima atat de rea incat a fost anatemizata de Papa Inocentiu al II-lea in cadrul Consiliului din 1139. Arbaletele aveau o faima proasta si printre cavalerii medievali , acestia considerand ca este o arma infama, deoarece orice iobag neexperimentat putea sa ucida intr-o secunda, cu ajutorul sau, un cavaler care-si petrecuse tot timpul vietii perfectionandu-si tehnicile de lupta.

3.Uleiul fierbinte

Inapoi in vremurile in care asedierea si escaladarea zidurilor unei cetati era una dintre cele mai periculoase indeletnici ale razboiului, asediatorii erau nevoiti sa infrunte o arma pe cat de redutabila, pe atat de banala, - uleiul incins! Fortificatiile medievale erau deseori prevazute cu orificii speciale in dreptul crenelurilor, prin care asediatii turnau suvoaie incandescente de ulei incins, direct deasupra asediatorilor. Aceste orificii speciale si-au dobandit o faima atat de sumbra incat au ramas in istorie sub denumirea de “Gaurile mortii”. Uleiul respectiv era usor de procurat, fiind obtinut prin presiune mecanica din diverse seminte. Ranile provocate de contactul cu uleiul incins sunt mai grave decat cele produse de apa clocotita, acesta fiind principalul motiv pentru care uleiul era folosit mai des.

2. Cadavrele

Desi la prima vedere este greu de imaginat ca un cadavru poate fi folosit ca o amenintare, asediile fortificatiilor din Evul Mediu au dus la “inaugurarea” unei astfel de arme. Cand asediatorii se aflau in fata unei cetati care opunea o rezistenta peste asteptari, iar durata asediului devenea prea mare pentru planurile de razboi ale acestora, atunci era momentul pentru intrarea in scena a cadavrelor intrate in putrefactie, care urmau sa fie catapultate in interiorul cetatilor. In cazul in care dintr-un motiv sa altul nefericitii asediati nu se imbolnaveau, asediatorii recurgeau la cadavrele celor decedati de ciuma. In urma unui astfel de bombardament cu cadavre infestate cu teribilul virus al ciumei bubonice, nicio cetate nu putea rezista.

1.Focul grecesc

Aceasta arma a fost cea care i-a asigurat Imperiului Bizantin suprematia atat in bataliile terestere cat mai ales in cele navale, de-a lungul zbuciumatei sale istorii. Conform mai multor surse istorice, focul grecesc a fost inventat de un filosof din Atena pe nume Proclus. Atat de eficient era incat multe batalii importante au fost castigate de Bizant datorita focului grecesc. Practic, era un lichid cu o compozitie necunoscuta decat de bizantini, compozitie care a ramas un mister si in zilele noastre. Datorita caracteristicilor sale, focul grecesc putea rivaliza cu napalmul modern. Era un lichid atat de inflamabil inct putea arde intens chiar si in apa. A ramas in istorie datorita faptului ca nu putea fi stins prin nicio metoda. Nefericitul soldat inamic care era improscat cu foc grecesc, ardea pana se transforma in cenusa, nemaiputand fi salvat nici macar de medici. Bizantinii umpleau cu foc grecesc recipiente circulare din lut carora li se atasa un fitil. Recipientele respective erau propulsate atat contra dusmanilor pedestri cat mai ales asupra corabiilor inamice. Recipientele aveau greutati de 6 sau 9 kg si puteau fi propulasate pana la distanta de 450 m. Realizate din lut se spargeau la impact si incendiau iremediabil orice tint

Cei mai buni si cei mai rai ani din istoria Romaniei


Trecutul nu se repeta, insa cu atat mai mult nu trebuie uitat. Circumstante, intamplari si accidente, conducatori si grupuri cu interese si viziuni diferite – in fiecare epoca, istoria a fost scrisa altcumva.

Iar secolul XX a fost, poate, mai altfel decat toate cele de dinaintea sa. Caci a cunoscut cutremurarea din rarunchi a establishmentului politic prin raspandirea cancerigena a fascismului si comunismului, atrocitatile cumplite si fara precedent cauzate de cele doua Razboaie Mondiale, miscarile de independenta si unificare care au dus la disparitia imperiilor si a colonialismului, boomul demografic, economic si – mai ales – tehnologic: in numai 100 de ani, Pamantul s-a schimbat mai mult si mai profund decat a facut-o in toata istoria sa.

Este, asadar, de inteles ca anii cei mai prosperi, dar si cei mai nefasti pe care i-a trait o natiune ca a noastra dateaza din preajma si din interiorul secolului XX. Bunastarea unei tari este destul de greu de masurat. Tocmai de aceea, in acest dosar, am facut apel la expertiza a trei personalitati care ne vor spune, in paginile ce urmeaza, cand a dus-o Romania bine si cand nu. Unele raspunsuri pot parea previzibile. Ele se sustin insa pe argumente solide, de care cei mai multi dintre noi au uitat.
De la agonia Razboiului Mondial, la extazul Unirii

1918 poate fi socotit unul dintre cei mai buni ani din istoria Romaniei nu pentru ca asa ne spun decenii intregi de istoriografie triumfalista, ci pentru ca reprezinta, condensat in 365 de zile, drumul romanilor de la agonia mizeriei unui razboi pregatit deficitar, la extazul unei uniri dorite pe plan intern, dar la realizarea careia conjunctura internationala a avut un rol deloc de neglijat.

La 1 ianuarie 1918, nimic nu anunta faptul ca anul ce tocmai incepuse avea sa fie unul dintre cei mai fasti din istoria Romaniei. Intrata in primul Razboi Mondial in august 1916, dupa negocieri indelungate cu puterile Antantei, Romania avea sa incerce curand gustul amar al infrangerilor militare, dublat de trauma produsa de ocupatia straina instaurata pe o mare parte din teritoriul sau. Infrangerea umilitoare de la Turtucaia, care a produs mii de victime in randul soldatilor romani, a relevat precaritatea pregatirii razboiului si, impreuna cu anxietatea publica generata de ocupatia Puterilor Centrale, a dat nastere unui sentiment general de dispret fata de clasa politica. Moralul national, partial refacut de victoriile din vara anului 1917 de la Marasti, Marasesti si Oituz, a fost apoi afectat de evolutiile politice interne din Rusia, care au slabit considerabil pozitia Romaniei pe Frontul de Rasarit. In aceste conditii, numirea generalului Averescu in fruntea unui nou guvern la sfarsitul lui ianuarie 1918 nu avea decat rolul de a aduce in fata Puterilor Centrale o figura respectabila, pentru o pace cat mai favorabila.

Esecul in negocieri al acestei guvernari, care a durat mai putin de o luna, arata fara indoiala gravitatea situatiei in care ajunsese tara, iar aducerea la putere a conservatorului filogerman Alexandru Marghiloman, agreat de Puterile Centrale, a demostrat ca doar apelul la solutii-limita mai putea salva ceva in acel moment. Punctul de varf al agoniei nationale din 1918 a fost reprezentat de semnarea Pacii de la Bucuresti, pe data de 24 aprilie/7 mai, pace care consemna grele pierderi teritoriale si marca, pentru Romania, sfarsitul umilitor al razboiului. Armand Calinescu rememora mai tarziu aceasta situatie in insemnarile sale, scriind ca: „Populatiunea se resemna, insa, in nadejdea bine intemeiata ca situatia creata nu era decat un provizorat si ca victoria sigura a aliatilor avea sa ne mantuie de acest regim nefast.” Intr-adevar, situatia politica externa avea sa influenteze in mod determinant transformarea anului 1918 dintr-unul ce se anunta tragic, intr-unul de remarcabil succes pentru Romania.

Daca evenimentele din Rusia de dupa revolutia bolsevica au subminat ireversibil pozitia Romaniei pe Frontul de Est, ele au permis totodata unor teritorii precum Basarabia sa isi gandeasca viitorul in termeni noi. Astfel, dupa cateva luni de evolutii politice, militare si diplomatice tensionate, Sfatul Tarii intrunit la Chisinau a proclamat, la 27 martie, unirea conditionata cu Romania. In contextul unei eventuale victorii a Puterilor Centrale in razboi, Basarabia parea ca va fi singura provincie locuita de romani care se va alatura tarii. Insa cursul razboiului a devenit favorabil, mai ales din vara lui 1918, Antantei, provocand in cele din urma infrangerea Puterilor Centrale si destramarea Imperiului Austro-Ungar. In acest context, elita romaneasca din Transilvania si Bucovina s-a alaturat celorlalte elite ale nationalitatilor din imperiu in a-si promova propriile proiecte politice. Astfel, Bucovina (la 28 noiembrie, conform hotararii Congresului General al Bucovinei) si Transilvania (la 1 decembrie, in urma Marii Adunari Nationale de la Alba Iulia) decid unirea cu Romania, incheind fericit un an ce nu incepuse deloc glorios.

Am insistat asupra nereusitelor din prima parte a anului 1918 tocmai pentru ca ele evidentiaza si mai clar motivul pentru care 1918 este unul din cei mai buni ani din istoria Romaniei. Aceeasi clasa politica responsabila pentru dezastrul din 1916 reuseste sa gaseasca, intr-un context extern devenit subit favorabil fara aportul ei, resursele interne pentru a indrepta raul si a intoarce in avantajul tarii o situatie ce parea ireversibil compromisa. Nu putem neglija aici rolul unor lideri politici precum Ionel Bratianu, Iuliu Maniu, Iancu Flondor sau Pantelimon Halippa, la fel cum nu trebuie ignorat sprijinul popular pentru proiectul unificator. Elita politica din Romania si din provinciile locuite de romani a stiut sa isi asume riscul si sa profite de un context international si regional devenit, spre sfarsitul razboiului, prielnic. Avand in vedere cat de dificila si de fluida a fost conjunctura in care s-a realizat Unirea, discursul istoriografic triumfalist care i-a urmat ar trebui privit critic si contextualizat, fara insa a diminua importanta in sine a actului.

Fie ca vedem in Unirea de la 1918 concluzia fireasca a unui proiect national romanesc, fie ca o consideram un act produs de o conjunctura favorabila, importanta sa pentru evolutia ulterioara a Romaniei este deosebita. Romania Mare, produsul direct al anului 1918, ne ofera niste coordonate cu totul diferite de ale realitatilor de pana la 1914. Prin unirea cu celelalte provincii, teritoriul Romaniei s-a marit substantial, iar sub aspect demografic transformarea a fost la fel de pronuntata. Astfel, in vreme ce recensamantul general al populatiei din 19 decembrie 1912 consemna 7.248.061 de locuitori, cel din anul 1930, singurul realizat in perioada interbelica, indica pentru Romania Mare o populatie de 18.052.896 locuitori.

Daca 1918 constituie finalul unui proces de transformari teritoriale faste pentru romani, tot el ofera si inceputul unor provocari fara precedent pentru statul nou-format. Integrarea deplina si fara discrepante a noilor provincii, politica fata de minoritatile etnice intrate in numar insemnat in componenta demografica a tarii, precum si necesitatea unor mari reforme conforme cu spiritul timpului (agrara, electorala) aveau sa constituie provocari carora clasa politica interbelica nu a reusit intotdeauna sa le gaseasca raspunsuri potrivite.

Text de Valentin Sandulescu, istoric
Cronica unui an sumbru

Pentru ca mersul istoriei nu respecta intotdeauna canoanele cronologiei, putem afirma ca unul dintre cei mai rai ani din istoria Romaniei, 1940, incepe de fapt pe 23 august 1939, prin semnarea pactului de neagresiune dintre Germania si Uniunea Sovietica. Acest acord a deschis drumul evenimentelor ce aveau sa puna capat Romaniei Mari.

Europa inceputului de an 1940 avea parte din plin de experientele unui razboi fara mila, declansat de Germania nazista si care facuse deja victime in state – precum Polonia – ce beneficiasera in trecutul nu foarte indepartat de deznodamantul primului Razboi Mondial. In acest context, Romania Mare inca isi pastra granitele ratificate international cu doua decenii in urma. Cu toate acestea, autoritatile de la Bucuresti nu aveau prea multe motive de liniste. Intregul sistem de politica externa construit in perioada interbelica fusese aproape desfiintat in cele cateva luni de la declansarea conflagratiei. Ofensiva germana in vestul Europei facea practic nefunctionala alianta cu democratiile traditionale,iar capitularea Frantei, in iunie 1940, a venit sa certifice aceasta realitate de politica externa.

La adapostul unei clauze din protocolul aditional secret al pactului de neagresiune din august 1939, care afirma dezinteresul Germaniei naziste pentru Basarabia, Uniunea Sovietica a declansat ofensiva diplomatica pentru recuperarea acestui teritoriu ce se unise cu Romania in 1918. Demersurile au culminat cu prima nota ultimativa trimisa de guvernul sovietic la 26 iunie, prin care cerea inapoierea Basarabiei, dar mai solicita si Bucovina de Nord, chiar daca acest teritoriu nu fusese mentionat explicit in protocolul aditional secret. Paragraful de debut al acestei note ultimative nu lasa nici o indoiala cu privire la viziunea sovietica asupra Basarabiei si asupra unirii acesteia cu Romania in 1918: „In anul 1918, Romania, folosindu-se de slabiciunea militara a Rusiei, a desfacut de la Uniunea Sovietica (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, calcand prin aceasta unitatea seculara a Basarabiei – populata in principal cu ucraineni – cu Republica Sovietica Ucraineana.” In fata acestei pozitii ultimative, autoritatile romane au incercat o negociere, respinsa ferm si rapid de sovietici. Consiliile de Coroana intrunite pentru a raspunde acestei situatii au decis cedarea fara lupta a Basarabiei si Bucovinei de Nord, care aveau sa fie urgent ocupate de trupele sovietice.

Aceasta pierdere a constituit o lovitura puternica pentru noi, iar prima reactie a regelui Carol al II-lea a fost instaurarea unui guvern progerman, condus de Ion Gigurtu, in speranta captarii bunavointei Berlinului. Calculul politic s-a dovedit nerealist, deoarece Hitler a preferat sa „arbitreze” revendicarile venite dinspre Budapesta si Sofia, in incercarea de a-si asigura continuitatea accesului la resursele petroliere romanesti si de a mentine in acelasi timp de partea sa mai ales Ungaria. In fata imposibilitatii reglementarii bilaterale a acestor revendicari teritoriale, Hitler dicteaza conditiile sale la Viena, pe 30 august, Romania trebuind sa cedeze Ungariei o mare parte din Transilvania (43.492 km²). Din nou, doua Consilii de Coroana analizeaza situatia si, in ciuda unor voci care se opun vehement, Carol al II-lea decide acceptarea cedarilor. Pe 7 septembrie, un tratat semnat la Craiova intre Romania si Bulgaria consemneaza revenirea la granita din 1912, in fapt, cedarea catre Sofia a Cadrilaterului.

Aceasta succesiune de pierderi teritoriale a avut un efect traumatic, pentru ca a marcat in mentalul colectiv sfarsitul Romaniei Mari, facand din 1940 unul dintre cei mai nefasti ani din istoria noastra. Clasa politica romaneasca s-a dovedit incapabila sa raspunda provocarilor unui context international profund ostil. Lipsa de solutii, fie si in circumstante extreme, si cedarea fara lupta a unor mari parti din teritoriul tarii au generat o profunda stare de criza in randul opiniei publice, confruntata cu trista realitate a destramarii Romaniei fondate in urma Unirii din 1918. Carol nu a mai putut supravietui acestui nou dezastru, asa ca abdicarea lui, ceruta de generalul Antonescu (adus sa formeze guvernul ca solutie-limita), a devenit realitate pe 6 septembrie. Carol al II-lea a parasit tara o zi mai tarziu.

Sirul evenimentelor sumbre ale anului 1940 nu avea sa se incheie cu pierderile teritoriale suferite de Romania. La 14 septembrie 1940, generalul Antonescu a decis sa formeze alaturi de legionari un nou guvern, desemnandu-l pe comandantul acestora, Horia Sima, vicepresedinte. Romania devenea „stat national-legionar” si incepea un scurt si nefast episod de colaborare intre Miscarea Legionara si generalul Antonescu, episod ce avea sa isi lase o amprenta profund negativa asupra sfarsitului de an 1940. Mai putin preocupata de actul guvernarii si mai mult orientata catre reglarea unor conturi, Miscarea Legionara va declansa o serie concertata de actiuni contra adversarilor politici si a minoritatii evreiesti.

Astfel, sub regimul instaurat la 14 septembrie, va fi emisa o serie intreaga de decrete cu un profund caracter discriminatoriu fata de comunitatea evreiasca, un preludiu sumbru al deportarilor ce vor surveni in anii urmatori. De asemenea, Miscarea Legionara va folosi acest prilej si pentru a-si lichida fizic o parte dintre oponentii politici din anii trecuti, crimelor savarsite la sfarsitul lunii noiembrie cazandu-le victime, printre altii, personalitati precum Nicolae Iorga si Virgil Madgearu. Parca pentru a intregi in mod nefericit acest bilant negru al anului 1940, unul dintre cele mai mari seisme din epoca moderna a lovit Romania la data de 10 noiembrie, afectand cu precadere sudul Moldovei, Valea Prahovei si Bucurestiul, unde prabusirea modernului bloc Carlton a produs numeroase victime. Aceasta lunga insiruire de evenimente tragice face din anul 1940 unul dintre cei mai rai ani din istoria Romaniei, asa cum consemna si scriitorul Mihail Sebastian in jurnalul sau: „an tragic, an de cosmar, an plin de spaime, de mizerii, de nenorociri”.

Text de Valentin Sandulescu, istoric
Un Regat numit Romania

O consecinta fireasca a castigarii independentei pe campul de lupta, prin jertfa din 1877-1878 a atator tineri cazuti sub parapetele Grivitei si Plevnei, a reprezentat-o ridicarea Romaniei la rang de regat. Acel an providential a fost 1881.

Pe data de 14 martie, Regatul a fost proclamat in Parlament. Ceremoniile investirii au fost programate sa aiba loc doua luni mai tarziu, pentru ca respectiva data sa coincida cu altele doua,la fel de importante pentru istoria moderna: 10 Mai 1866 – sosirea in tara a principelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen si 10 Mai 1877 – proclamarea Independentei.Sentimentul de mandrie nationala ajunsese la paroxism. O euforie generala pusese stapanire pe populatia din toate paturile sociale. Un carciumar patriot din Ploiesti si-a botezat localul cu pomposul nume La ridicarea Romaniei la rangul de „Regat“ si, pentru a fi mai convingator, rugase un pictor de firme sa-i zugraveasca, alaturi de inscriptie, un dorobant, precum acela de pe frontispiciul periodicului Dorobantul, ce aparuse in timpul Razboiului de Independenta.

Cativa dintre artistii romani de prima marime si-au adus contributia la festivitatile incoronarii, unii executand chiar proiectele pentru insemnele regale. Astfel, Nicolae Grigorescu a creat schitele pentru coroana reginei Elisabeta, care a fost executata in atelierul bijutierului Iosef Resch din Bucuresti, iar Theodor Aman, cel mai important si prolific autor de compozitii istorice, a fost solicitat sa faca desenele pentru coroana si sceptrul regelui Carol I. Pe 11 aprilie 1881, primul-ministru Dimitrie Bratianu il insarcineaza pe ministrul Cultelor si Instructiunii Publice, V.A. Urechia, sa prezideze comisia (compusa din B.P. Hasdeu, Alexandru Odobescu, Theodor Aman si Grigore Tocilescu) desemnata sa stabileasca „forma Coroanei lui Stefan cel Mare si a sceptrului lui Mihai Viteazul“. Din aceasta formulare se poate vedea clar ca, pentru insemnele regale, se doreau modele istorice. Desi guvernul s-a pronuntat in favoarea unor coroane „foarte scumpe si pompoase“, regele Carol s-a opus acestei idei, propunand sobrietate si simplitate. Venea astfel in intampinarea dorintelor tatalui sau, principele Carol-Anton de Hohenzollern, care, in scrisoarea din 19 aprilie 1881, intocmise un memoriu admirabil argumentat privind coroanele si ceremonia incoronarii intr-o monarhie proaspata, moderna si fara traditie.

Schita in tus a lui Aman pentru coroana si sceptrul regal se pastreaza la Muzeul Theodor Aman din Bucuresti. Coroana a fost executata in atelierele Arsenalului Armatei, din otelul unui tun capturat de la turci in 1877. Cand, pe 3/15 mai 1881, suveranul s-a intors in Capitala, dupa doua zile de odihna la Sinaia, a gasit coroana in biroul sau de la Palatul Cotroceni. „Ea se compune dintr-un cerc asupra caruia se ridica opt emisfere ce sustin globul regal cu «Crucea Trecerea Dunarii»; forma ei este aceea a coroanelor regale moderne; inauntru este imbracata cu catifea rosie, de pe care iese foarte bine in relief stralucitorul otel“ – nota suveranul in memoriile sale. Tot Aman a proiectat si Ordinul Coroana Romaniei.

Pe 10 Mai a avut loc solemnitatea incoronarii si defilarea trupelor, iar pe 11 mai defilarea societatilor civile. In prima zi, la orele 10.00, cortegiul regal a pornit de la Palatul Cotroceni spre Palatul Regal din Calea Victoriei. Intr-un landou luase loc Regina Elisabeta, care-l avea alaturi pe printul Leopold de Hohenzollern, fratele regelui, iar pe bancheta din fata se asezasera cei doi fii ai acestuia, Carol si Ferdinand, ultimul – viitor rege al Romaniei. Regina purta o roche alba de brocart cu guler Maria Stuart, iar pe cap avea o diadema de perle. Regele Carol I, in fruntea statului sau major si a tuturor comandantilor de corpuri, a deschis parada. Istorismul a dominat pavoazarea si ornamentarea carelor alegorice cu care au defilat, pe 11 mai, corporatiile mestesugaresti si negustoresti. Majoritatea personajelor care insoteau aceste care – paji, heralzi, purtatori de drapele sau baniere – erau imbracate in costume de Ev Mediu. Spre pilda, in Grupul al II-lea al Artistilor Dramatici si al Conservatorului de Muzica defilau 2 crainici calari, 4 scutieri in costume istorice, 4 paji cu baniere, 8 scutieri ce tineau panglicile rosii cu ciucuri aurii ale carului si 4 copii de casa plasati la colturile carului, spre a tine ghirlandele de flori; urmau Ludovic al XIII-lea, maresalul-print de Soubise, Francisc I si Ruy Blas calari, apoi personaje din basmele romanesti, Zmeul si Parlea Voda calari, urmati, pe jos, de suita lor, Murgila si Zorila, apoi alti calareti in costume istorice si cu baniere, 4 boieri in portul din vechime, calari, si 4 halebardieri cu care se incheia procesiunea.

Foarte inspirat si bine organizat a fost cortegiul istoric al elevilor de la Institutul Urechia, care a deschis parada carelor alegorice pe 11 mai. In el erau reprezentate toate personajele importante ale gloriosului trecut al tarii si, prin alegorii, momentele de cotitura ale devenirii noastre ca natiune: Decebal, Traian, Ionita Asan, Bogdan Dragos si Radu Negru, Mircea cel Batran si Alexandru cel Bun, Stefan cel Mare, Vasile Lupu si Matei Basarab, Negru Voda (de fapt, Neagoe Basarab) si fiul sau Teodosie, Mihai Viteazul, Dimitrie Cantemir si Constantin Brancoveanu, perioada fanariota (figurata de un boier velit, cu islic pe cap, un turc cu harapnic si un grec cu falanga in care se prindeau picioarele celor condamnati la biciuire), Tudor Vladimirescu, Anul 1848 (reprezentat de o femeie drapata), Razboiul Crimeii (evocat de un francez, un britanic si un italian, urmati de soldati in uniforme contemporane acelui moment, ce tineau lanturi rupte ca simboluri ale emanciparii) si, in sfarsit, Romania Libera – o tanara ce purta o replica a coroanei regale.

Acest cortegiu a facut mare impresie asupra entuziastilor privitori, chiar daca unii nu identificau de la inceput personajele si, din naivitate sau din lipsa de cultura, il luau pe Decebal drept Tudor Vladimirescu ori chiar drept Arhanghelul Mihail, iar pe Traian drept Irod... Din dorinta de a-si reprezenta cat mai bine specialitatea, unii dintre sefii de corporatii au atins ridicolul si chiar kitsch-ul, prin alegerea unor simboluri mult prea elocvente. Astfel, carul bauturilor gazoase era anuntat de o baniera albastra cu un sifon pe ea, purtata de o garda de onoare ai carei membri aveau drept cocarda la caciula de plaiesi... un cap de sifon; tot capete de sifon ornamentau si carul pe care se afla Zeita Hebe langa un havuz din care tasnea apa minerala.

Ca o incununare a acestei alegorii ce impletea mitologia cu realitatea prozaica, in fata carului mergea o coloana inalta formata din... sifoane. Grotescul a fost atins, insa, de cei care au aranjat carul sapunarilor si lumanararilor: „Pe un car sustinut si impodobit numai cu podoabe de sapun, se afla in picioare, in marime naturala, avand mana stanga asezata pe sabie iar la picioare semiluna si un fes, statua Majestatii Sale Regele, facuta cu totul din glicerina, de culoare inchisa, iar lenta si epoletele de culoare deosebita.“ Carele alegorice au fost fotografiate de Carol Szathmari, ajutat de confratele A.D. Reiser. Dar, cum ziua a fost ploioasa, imaginile au iesit palide, asa ca Szathmari a realizat dupa ele cromolitografii, care au fost legate intr-un album elegant. Anul incoronarii a fost cel mai bun an al Romaniei epocii moderne.

Text de Dr. Adrian-Silvan Ionescu, critic si istoric de arta
De la Focul cel Mare la Focul Revolutiei

In decembrie 1846, aflat in drum spre Kiev, marele Franz Liszt poposise la Bucuresti si concertase la sala Momolo. Asistenta a discutat despre acest eveniment pana dupa Revelion. Anul 1847 a inceput bine si parea sa fie unul bun.

Societatea inalta a petrecut, cu obisnuita-i voiosie, Carnavalul, mutandu-se in fiecare seara dintr-un salon select intr-altul. Dupa ultima soaré indracita si ultimii stropi de sampanie, sorbiti in noaptea de Lasata Secului, a urmat Postul Mare. Tot orasul se bucura de apropierea Sfintelor Pasti, pentru ca, dupa ceremoniile religioase si Saptamana Luminata, se reluau spectacolele, balurile, vizitele, jocul de carti si distractia aferenta. Pe neasteptate, insa, Capitala fu lovita de sinistru: in chiar prima zi de Pasti, duminica, 23 martie, la orele unu dupa pranz, din joaca unui copil ce trasese cu pistolul iar flacara acestuia aprinsese un butoi cu pacura, izbucni un incendiu care mistui rapid mahalalele orasului. Asa cum, in zilele noastre, exista obiceiul sa fie aprinse artificii si sa fie trase rachete si pocnitori in noaptea de Anul Nou, pe atunci, de Pasti, se slobozeau pistoale. Baietasul de 11 ani, Costache Druganescu, stia de acest obicei si, ca orice vajnic soldat inchipuit, luase un pistol cu cremene din casa si iesise in curte sa-si faca placerea mult asteptata.

Numai ca salva sa a declansat cel mai mare incendiu din Bucuresti. Din cauza vantului, focul s-a intins repede la gospodariile din jur, mai toate construite din paianta si cu acoperis de sita ori de paie. Interventia rapida a rotii (unitatii) de pompieri nu a putut rezolva prea multe, caci focul se propagase in mai tot orasul, iar efectivele militarilor erau insuficiente. Biserica si Hanul Stavropoleos au scapat neatinse, dar au fost cuprinse de flacari Bisericile Sf. Gheorghe Nou, Sf. Gheorghe Vechi, Baratia – ale carei clopote au cazut cu zgomot – si mahalalele din jurul lor. Maiorul Dimitrie Pappasoglu, martor ocular al parjolului, povesteste cu lux de amanunte ce s-a petrecut atunci. Se crease panica generala, iar pentru a-si mai salva ceva din avut, negustorii si meseriasii isi aruncau marfurile, mobilele, materialele si sculele in mijlocul drumului, incurcand si mai mult circulatia.

Domnitorul Gheorghe Bibescu a venit la fata locului si, prin propriul exemplu de barbatie, dand comenzi energice la fel ca un ofiter de trupa, a restabilit ordinea si a linistit populatia. La sugestia sa, a fost format un lant uman care dadea, din mana in mana, caldarile cu apa scoasa direct din Dambovita. Pentru a-si pune la adapost averea de eventualii hoti care, profitand de panica, se puteau deda la jafuri, bancherul Hillel Manoach a recurs la o stratagema si i-a spus domnitorului ca, in Hanul Serban Voda, avea depozitate treizeci de butoaie cu praf de pusca. Sesizand pericolul unei explozii, Bibescu a ordonat ca hanul sa fie inconjurat de soldati si pazit cu strasnicie. Astfel, acesta a scapat si de foc, si de talhari.

A fost mistuita atunci o cincime din Capitala: 12 biserici, 10 hanuri, peste 1.100 de pravalii si aproape 2.000 de case. Restul anului a fost dedicat stergerii urmelor sinistrului si inceperii reconstructiei. Parea ca viata isi reia cursul normal. Dar, in locul evolutiei, preferabila in situatia respectiva, in primavara urmatoare vine revolutia. Tinerii progresisti, cu studii la Paris si initiati in tainele masoneriei, se aduna tot mai des pentru a conspira si a pregati miscarea. Pe 10 mai, se constituie Comitetul Revolutionar – din care fac parte Ion Ghica, C.A. Rosetti, Ion Heliade Radulescu, Ion Campineanu, I.C. Bratianu, Cezar Bolliac, Nicolae Balcescu, fratii Golesti –, care adopta programul revolutiei, compus din 22 de articole. Pe 9 iunie, are loc un atentat la viata domnitorului Gheorghe Bibescu: pe cand se plimba la Sosea, cativa tineri trec calari, in galop, pe langa caleasca si trag cu pistolul in directia lui. Glontele loveste epoletul lui Bibescu si astfel printul scapa doar cu o sperietura. Epoletul cu urma plumbului se pastreaza la Muzeul Municipiului Bucuresti.

In aceeasi zi, la Islaz, Ion Heliade Radulescu da citire proclamatiei revolutionare, in fata unei mari multimi, iar peste doua zile izbucneste revolutia in Bucuresti. Domnitorul semneaza Constitutia care-i este prezentata de delegatii revolutionarilor si accepta guvernul propus de acestia. Peste doua zile, insa, de teama vreunei reactii dure a Imperiului Otoman, abdica si pleaca la Brasov, iar de acolo mai departe, la Paris. Reactia Inaltei Porti nu se lasa mult asteptata. O luna mai tarziu, pe 13 iulie, la Rusciuk (astazi Ruse, in Bulgaria), este concentrata o armata de 20.000 de oameni, care, pe 19 in aceeasi luna, trece Dunarea la Giurgiu. Amenintarea e evidenta. Spre a preintampina agresiunea trupelor otomane, guvernul provizoriu incearca sa-i organizeze o primire fastuoasa comisarului extraordinar Suleiman Pasa. Mai intai, membrii lui ii fac acestuia o vizita la Giurgiu. Pictorul maghiar Constantin Daniel Rosenthal, stabilit la Bucuresti si beneficiar al primului act de naturalizare eliberat de guvernul provizoriu, se deplaseaza in orasul de la Dunare spre a-l portretiza pe pasa, care este foarte flatat de acest gest de curtenie.

Rosenthal a avut o activitate foarte rodnica in acele zile de sublim patriotism si fratietate: pe langa memorabila compozitie Romania rupandu-si catusele pe Campia Libertatii (care a fost ulterior litografiata si difuzata pe scara larga), el a modelat Statuia Libertatii, ridicata in Piata Vorniciei (fiind din ghips, aceasta a fost cu usurinta distrusa de reactiune cand guvernul a fugit la Rucar). Rosenthal a fost si autorul arcului de triumf pe sub care au trecut Suleiman Pasa si cortegiul sau atunci cand au sosit in Bucuresti. Asa cum relata gazetarul francez Abdolonyme Ubicini, martor ocular la evenimente, „Soliman Pasa fusese primit cum nu s-a mai primit turc, nici inainte, nici dupa dansul. Nimic nu i-a lipsit: masa buna, casa buna si ce mai vine in urma.Ce mai vine in urma il incantase mai mult decat totul. Aducerea aminte singura il uimea si-i pricinuia ca un fel de extaz.” Dupa cum se vede, romanii stiau sa se orienteze pentru a le face toate placerile celor veniti sa-i pedepseasca! Iar pe moment asteptarile le-au fost implinite: Suleiman Pasa a aprobat Locotenenta Domneasca formata din moderatii Nicolae Golescu, Ion Heliade Radulescu si Christian Tell, cei trei angajandu-se sa opereze modificari ale Constitutiei in spiritul dorit de sultan.

Dar, la presiunea Rusiei, Poarta Otomana nu recunoaste noua conducere si-l schimba pe Suleiman cu energicul si inflexibilul Fuad Efendi, care intra cu trupele in Bucuresti pe 13 septembrie si, dintr-un simplu accident – incrucisarea coloanei turcesti cu trupa de pompieri ce revenea la cazarma – se isca lupta din Dealul Spirii. Pe 15 septembrie, armata rusa comandata de generalul Lüders trece Milcovul si curand se instaleaza in Capitala. Revolutia se stinge, iar infaptuitorii ei se exileaza. Tara este ocupata, pana in 1851, de catre fortele puterii suzerane si de ale celei protectoare, chiar daca intre Stambul si St.-Petersburg exista un conflict mocnit, care explodeaza in 1853 intr-o noua confruntare armata – derulata, mai intai, la Dunarea de Jos, iar apoi in Crimeea. Nedezmintiti in comportament, bucurestenii din elita incep sa dea baluri si dineuri in cinstea ocupantilor chiar din septembrie 1848, cand revolutia abia se incheiase. Unii sufereau, altii se distrau...Cel mai rau an a fost, de fapt, inceputul unui deceniu nefast pentru tara, cu ocupatii succesive, privatiuni si nelinisti.

Text de Dr. Adrian-Silvan Ionescu, critic si istoric de arta
Cine a pierdut pariul

Ca istoric al stiintei, retin perioada octombrie 1919 – octombrie 1920 drept una dintre cele mai rodnice din trecutul cultural romanesc. Cu cateva luni mai inainte, prin ianuarie 1919, in fostul Kolozsvár craiesc (pe care romanii il numeau, cu obstinatie, Cluj, iar anticii Napoca) s-a raspandit zvonul ca aici va lua nastere o universitate in limba „olaha“. „Fiti seriosi, a zambit rectorul maghiar al vechii institutii universitare. Pun pariu ca asa ceva nu se va intampla.“

„Si daca totusi?...“ a staruit decanul de la Medicina, cunoscutul internist Zsigmond Puryesz. „Exclus! Romanii nu sunt capabili de asa ceva. Nu au si nu vor avea niciodata oamenii de valoare necesari. Pe dumneata, de pilda, cine te-ar putea inlocui?“ „Am un asistent foarte bun, Iuliu Hatieganu.“ „Nu… nu! l-a asigurat rectorul. Romanii, clar, au un singur destin, chiar daca sunt scoliti la Budapesta ori la Viena: sa ramana pe locul secund, adica subalterni. De altfel, in cateva luni vom scapa de trupele de ocupatie ale Bucurestiului.“ Rectorul de la Kolozsvár a pierdut, insa, pariul. In 12 mai 1919, la Cluj, o comisie a Consiliului Dirigent, condusa de Onisifor Ghibu, a preluat vechea universitate. Nimeni nu a dorit sa-i indeparteze pe profesorii maghiari, unii dintre ei personalitati culturale de valoare. Li s-a cerut doar sa depuna, cum era uzanta, un juramant de loialitate statului roman. Din pacate, cei mai multi, in frunte cu rectorul, au refuzat si au migrat in corpore la Universitatea din Debrecen.

Erau inca vremuri tulburi. Abia se sfarsisera confruntarile sangeroase dintre romanii transilvaneni si nationalistii maghiari si secui ce se voiau inclusi in noul stat ungar proclamat in 1919 (21 martie), stat care, in acel moment, era „republica sovietica maghiara“ si era condus de Bela Kuhn. Transilvania nu se unise institutional cu tara, viata politica si sociala fiind condusa de Consiliul Dirigent. De aici si sperantele universitarilor unguri din Cluj ca acest inceput de uniune nationala romaneasca va esua, iar cultura transilvana va ramane predominant maghiara. Cum sa faci o universitate romaneasca? Si ce prestigiu stiintific, ce carte de vizita puteau prezenta Europei cei cativa juni licentiati romani care aspirau la catedre? Culmea: mai toti erau scoliti la Budapesta sau in alte orase din Imperiul Habsburgic. Si totusi, rectorul de la Kolozsvár a pierdut pariul.

Un val de entuziasm si solidaritate romaneasca, din pacate prea modeste azi, a cuprins nu numai Transilvania, dar si Vechiul Regat, cum i se spunea la Cluj patriei-mama. Oamenii de cultura ai vremii de la Bucuresti si Iasi au inteles rapid ca, daca nu le sar in ajutor fratilor din Transilvania, hecatomba de jertfe de pe front va intra in istorie ca tragic inutila. Raspunsul intelectualilor romani dat celor care au dezertat de langa ai lor, plecand in corpore la Debrecen, a fost ferm: Da, va exista o universitate romaneasca la Cluj si nu una formala, statuata pe criterii nationale sau vremelnic politice, ci un adevarat focar de cultura europeana, care sa dea nastere la idei originale, la descoperiri stiintifice de prim rang.

Universitatea Daciei Superioare (numita ulterior Universitatea Regele Ferdinand I), infiintata in 12 septembrie 1919, isi deschidea oficial cursurile pe 2 februarie 1920, in prezenta regelui Romaniei, a membrilor guvernului, a numerosi diplomati si invitati de peste hotare (oameni politici, scriitori, filosofi, oameni de stiinta s.a.). Primul rector, filologul Sextil Puscariu, membru al Academiei Romane, venea de la Universitatea din Cernauti si era bine cunoscut, mai ales in lumea spiritualitatii germane. El publicase la Leipzig, Viena si Paris articole si carti de dialectologie a limbilor romanice. In acelasi domeniu al stiintelor umaniste il secondau latinistul Vasile Bogrea, psihologul Florian Stefanescu-Goanga, cunoscutul arheolog si filosof Vasile Parvan, istoricul literar Gh. Bogdan Duica, s.a. Chimia era reprezentata de Gh. Spacu, bine apreciat in Europa vremii pentru introducerea unor metode originale de analiza cantitativa si calitativa. La stiintele naturale urca la catedra Emil Racovita, creatorul biospeologiei, primul dintre savantii lumii care explorase fauna de la Polul Sud. Alaturi de el s-a aflat dintru inceput botanistul Alexandru Borza – creator, cativa ani mai tarziu, al Gradinii Botanice si cercetator al florei din statul New York (Yellowstone).

La transformarea vechii universitati clujene dintr-o institutie provinciala intr-una de faima europeana au contribuit si medicii. In jurul primului decan, Iuliu Hatieganu, s-au strans mai intai cativa ardeleni: igienistul si bacteriologul Iuliu Moldovan, fost colonel-medic in armata lui Franz Josef, care lucrase ani buni alaturi de Stanislas Prowazek, descoperitorul inframicrobului tifosului exantematic (Rickettsia prowazeki); internistul Ioan Goia; dermatologul Coriolan Tataru; stomatologul Gheorghe Bilascu, profesor la Universitatea din Budapesta s.a. Apoi, din Vechiul Regat au venit la Cluj universitarii bucuresteni Iacob Iacobovici (chirurg), Victor Papilian (anatomist), Dimitrie Michail (oftalmolog), Constantin Urechia (neurolog, care lucrase la celebrul spital parizian Salpêtrière), Ion Predescu-Rion (ORL-ist), Cristea Grigoriu (obstetrician), Ioan Nitescu (fiziolog), Titu Vasiliu (anatomo-patolog), Dimitrie Negru (radiolog). Curand, insusi Victor Babes (elev al lui Robert Koch), autorul primului tratat de bacteriologie medicala aparut pe glob si precursor al descoperirii antibioticelor, a venit sa ilustreze invatamantul medical clujean. De la Institutul Pasteur din Paris, a raspuns apelului Constantin Levaditi, pionier pe plan mondial al cercetarii virusologiei, descoperitor al agentului infectios al paraliziei infantile si inventator al tratamentului sifilisului cu preparate de bismut.

Ce mai putea sa spuna, la inceputul lui 1922, fostul rector maghiar de la Cluj? Doar sa recunoasca faptul ca pierduse pariul cu istoria si ca, de atunci inainte, vrand-nevrand, datora universitatii romanesti de la Cluj respect si admiratie. Tot astfel cum noi, romanii, numind in prezent aceasta universitate Babes-Bolyai, aducem prinos de cinstire marelui matematician maghiar din secolul al XIX-lea.

Renasterea Inchizitiei

Pentru stiinta romaneasca, anul 1948 a constituit inceputul unei perioade de teroare si abuzuri, o poarta deschisa veleitarilor, debutul unui jalnic servilism fata de aberatiile impuse noua de asa-zisa „revolutie stiintifica“ stalinista.

Cum se stie, inca din anii ’20-’30, in URSS a fost lansata de catre partidul bolsevic lozinca „Sa eliminam intelectualitatea burgheza, sa cream o intelectualitate noua, de tip socialist!“ Dramele care s-au petrecut acolo le intrec cu mult pe cele din epoca medievala, Inchizitia fiind floare la ureche fata de genocidul caruia i-au cazut victime sute de savanti autentici. E destul sa amintim cazul geneticianului Cetvernikov, creatorul geneticii evolutioniste la nivelul populatiilor de plante si animale, care a fost executat pentru ca a ramas credincios ideilor sale.

Fara sa aiba o traditie cultural-stiintifica de tipul celei occidentale (Dimitrie Cantemir fiind doar o fericita exceptie), romanii au reusit totusi, dupa infiintarea universitatilor de la Iasi (1860) si Bucuresti (1864), precum si a Academiei Romane (1866), sa-si castige un bun renume peste hotare. Dar intelectualitatea romana nu era deloc dispusa sa accepte aservirea fata de o dogmatica impusa cu forta de ocupantul sovietic, astfel ca echipa Gheorghiu-Dej – Ana Pauker – Teohari Georgescu – Vasile Luca a hotarat sa o decapiteze prin eliminarea brutala a valorilor. Cel care s-a oferit sa „reformeze“ Academia Romana nu a fost un activist de partid, ci un veritabil om de stiinta: fitopatologul Traian Savulescu, reputat cercetator in domeniul ciupercilor microscopice care paraziteaza plantele. Lucrarile sale i-au adus o unanima recunoastere internationala. Din pacate, veleitar si lipsit de caracter, Savulescu s-a metamorfozat peste noapte in comunist convins, dupa ce in 1942 era cat pe-aci sa devina ministrul agriculturii in guvernul maresalului Antonescu.

Facuse o criza vecina cu infarctul miocardic cand i se comunicase ca „…maresalul a aflat ca sotia Dvs., Alice Savulescu, este evreica si astfel e imposibil sa…“ Ciudat destin! Un simplu telefon l-a salvat de la a nu deveni criminal de razboi. A ajuns, insa, in 1948, demolatorul Academiei Romane. Si iata-l, in acel an nefast, prezidand o ignobila sedinta in care a cerut, fara rusine, eliminarea din Academia Romana a celor mai valorosi oameni de litere si de stiinta pe care ii aveam atunci. Practic, Academia Romana a fost distrusa prin eliminarea a 20 de membri titulari si a 50 de membri corespondenti. Au fost alungati, printre altii, filosofii si literatii Lucian Blaga, Ion Petrovici, Constantin Radulescu-Motru, Dumitru Caracostea, Stefan Ciobanu (membru in Sfatul Tarii care a semnat, in 27 martie 1918, unirea Basarabiei cu patria-mama), Teodor Capidan, poetii Mihai Codreanu si Adrian Maniu, istoricii literari Basil Munteanu si Romulus Candea, istoricul, teologul si pedagogul Onisifor Ghibu s.a.

Istoricii, considerati a fi cei mai „rai dusmani ai poporului“, au constituit principala tinta a prigoanei: marele bizantinolog Gheorghe Bratianu, Alexandru Lapedatu, fost presedinte al Academiei Romane (ambii morti la Sighet), Ioan Lupas si Ioan I. Nistor (amandoi detinuti politici), Simion Mehedinti (geograf si istoric), Petre P. Negulescu s.a. N-au scapat de oprobriu nici sociologul Dimitrie Gusti, psihologul Florian Stefanescu-Goanga, marele fizician Dragomir Hurmuzescu, biologii Constantin Motas, Mihail Gusuleac si Eugen Botezatu – mort in detentie. Alti „dusmani ai poporului“ eliminati din Academie au fost compozitorul Tiberiu Brediceanu, folcloristul Constantin Brailoiu, medicii Grigore T. Popa, igienistul Iuliu Moldovan, neurologul Nicolae Ionescu-Sisesti, Alexandru Ciuca si Dumitru Combiescu – bacteriologi de renume, ctitori ai Institutului Ioan Cantacuzino s.a.

In acelasi an 1948, au fost zguduite din temelii si ierarhiile universitare, cladite intre 1930 si 1947 pe criterii valorice de tip european. Numerosi profesori, savanti de renume, au fost demascati ca „agenti ai imperialismului anglo-american“. Ceea ce s-a petrecut la Cluj, de pilda, nu trebuie dat uitarii. La Facultatea de Medicina, celebrul medic internist Iuliu Hatieganu s-a vazut demascat in public de unul dintre tinerii lui sefi de lucrari, Aurel Moga. In 1942, Hatieganu obtinuse o bursa vieneza de un an pentru unul dintre cei doi sefi de lucrari ai sai. I-a spus atunci lui Octavian Fodor: „Dragul meu, tu esti ginerele meu. N-ar fi corect sa-ti dau tie aceasta bursa. Ce-ar zice oamenii? Asa ca il trimit la Viena pe Moga.“ Dupa un an, Moga i-a scris maestrului ca ar avea nevoie de o prelungire de sase luni, dar austriecii au stopat remuneratia. „Nu-i nimic, i-a raspuns Hatieganu. Lucreaza, iar banii ti-i trimit eu din propriul buzunar.“ Asa a si facut.

Acum, acest Brutus dornic sa-i ia catedra si-a acuzat maestrul ca e impotriva stiintei sovietice, ca a fost prieten cu un profesor din Italia fascista etc. In acelasi timp, anatomistul Victor Papilian, care a infiintat si condus Teatrul National si Opera din Cluj, a fost aruncat in temnita. Deoarece trebuia eliminat si profesorul de chirurgie Alexandru Pop, a fost ales pentru a-l acuza in public un coleg al sau, profesorul Teposu. Daca, in cazul Hatieganu, ignobilului Aurel Moga i s-au promis catedra si academia (le-a si primit), doctorul Teposu a fost victima unui santaj: i s-a fagaduit ca, daca il demasca pe profesorul Pop, doamna Teposu (care era arestata de Securitate) va fi pusa in libertate. Torturat psihic, dr. Teposu s-a angajat ca o va face dar, om de mare caracter, s-a sinucis cu cianura in fata asistentei ingrozite, inainte de a-si rosti cuvantarea. Tot in acest timp, de la Universitatea din Bucuresti, era eliminat Vintila Mihailescu, unul dintre geografii nostri de reputatie europeana.

Anul 1948 a insemnat si debutul alinierii servile a unora dintre oamenii nostri de stiinta la aberatiile etichetate in URSS drept „viziune stiintifica revolutionara“. Astfel, asa-zisa „biologie creatoare“ initiata de Miciurin, un brav gradinar nescolit, dar priceput in diferite altoiri, a fost teoretizata de agresivul agronom T.D. Lisenko (intre 1948 si 1962) care, in numele materialismului dialectic dogmatizat, a respins cu furie tot ceea ce castigase genetica celulara pana atunci. Batand cu pumnul in catedrele academice, el striga ca, de fapt, cromozomii nu sunt decat o plasmuire a imperialismului american. Incurajat de Stalin, Lisenko si-a permis sa distruga laboratoarele de genetica, sa-i arunce afara pe savantii autentici, ba chiar sa obtina arestarea si condamnarea lor.

In aceeasi perioada, o alta protejata a lui Stalin, „bunicuta malefica“ Olga Lepesinskaia, anunta ca a reinviat defuncta teorie a generatiei spontane, pe care L. Pasteur o ingropase fara bocete inca din 1858-1864. Inarmata cu un microscop simplu, Lepesinskaia pretindea ca a vazut cum niste globule de lipoproteine, fara viata, se transforma brusc in celule vii. O aberatie mai mare nici ca se putea. Toti savantii lumii erau de acord ca, in decursul evolutiei, trecerea de la substantele fara viata la celula vie a durat sute de milioane de ani. Lui Stalin insa i-a placut trasnaia Lepesinskai, chit ca nu putea fi demonstrata. Semana cu revolutia bolsevica: acelasi salt de la societatea burgheza inferioara („o mortaciune“) la cea sovietica, „vie si superioara“.

Din pacate si fara jena, atat teoria lui Lisenko, cat si cea a Olgai Lepesinskaia au gasit adepti si la noi. Anumiti veleitari venali abia au asteptat prilejul sa-l demaste pe savantul Gh. K. Constantinescu, profesor de genetica si zootehnie la Facultatea de Medicina Veterinara, elogios apreciat de Th. H. Morgan (Premiul Nobel pentru genetica, 1933). Gh. K. Constantinescu a murit urmarit de agentii Securitatii. De la Facultatea bucuresteana de Medicina a fost alungat Alexandru Caratzali, cel care a publicat prima teza de genetica celulara aparuta in Franta. Alaturi de Lejeune, Karatzali este primul din lume care emite ipoteza dupa care mongoloidismul (Sindromul Down) este datorat unei aberatii cromozomiale (trisomia 21). De altfel, si Karatzali a construit socialismul, in calitate de detinut, „jucandu-se“ cu lopata si tarnacopul la Canalul Dunare – Marea Neagra.

Mai toate tarile au avut perioadele lor tragice. Din pacate, la noi, in vremea inchizitiei ideatice inceputa in 1948, in roba procurorilor s-au grabit sa intre, fara remuscare, colegii prietenosi de pana ieri, cei pe care ii credeai truditorii aceluiasi ogor ideatic nedestelenit, slujitorii exclusivi ai adevarului. Uimirea dureroasa a istoricului si criticului stiintific este sa constate ca varful ascutit de gheata a fost si continua sa fie un iceberg cladit din carente etice. Desi acest aspect depaseste granitele faptice care fac obiectul prezentului articol, el ne aduce sub ochi probleme inca nerezolvate ce tin de demnitatea si integritatea morala a cercetatorului stiintific.

Text de Prof. dr. Radu Iftimovici, laureat UNESCO

Top 10 – femei malefice in istorie

Putine femei au reusit sa se remarce de-a lungul unei istorii potrivnice lor, care le-a refuzat o lunga perioada de timp dreptul la exprimare, dreptul la educatie si dreptul la vot. Fortata sa se inscrie in diferite canoane, in functie de epoca pe care o traversa, urgisita, arsa pe rug, refuzata societatii sau cantata, servind drept muza pentru intreaga arta a lumii, figura materna respectata, femeia si-a dezvoltat o uimitoare natura camelonica. Insa, cum orice regula are exceptiile sale, au existat si femei care s-au facut remarcate prin intermediul altor atribute, decat feminitatea, delicatetea si gingasia. In continuare, veti putea citi doar o lista scurta a femeilor pe care istoria si le aminteste doar din cauza ferocitatii si cruzimii de care au dat dovada.

10. Isabela de Castilla

Isabela I a Spaniei este cunoscuta drept protectoarea si sustinatoarea lui Cristofor Columb, impreuna cu sotul ei, Ferdinand II de Aragon. Impreuna, au facut posibila unificarea Spaniei sub nepotul lor, Carlos I. Ca parte a procesului de unificare, Isabela a fost cea care l-a numit in functia de Inchizitor General pe temutul Tomas de Torquemada. In data de 31 martie 1492, este implementat decretul Alhambra, care forta convertirea populatiei evreilor si musulmanilor la catolicism. Prin urmare, 200 000 de persoane au parasit Spania. Cei care au ramas si au ales convertirea nu au scapat, totusi, de investigatiile si torturile inchizitiei. In 1974, papa Paul al VI-lea a propus-o pentru beatificare. In cadrul bisericii catolice, Isabela este descrisa drept “servitoarea Domnului”.
9. Regina Mary I

Mary a fost singurul copil al regelui Henry VIII si al Caterinei de Aragon. Incoronata dupa moartea lui Edward al VI-lea si indepartarea de pe tron a “Reginei de noua zile”, asa cum a ramas in istorie lady Jane Grey, Mary este recunoscuta pentru campania violenta pe care a dus-o pentru reintoarcerea Angliei la catolicism. Multe figuri proeminente protestante au fost executate pentru convingerile lor religioase, aducandu-i reginei denumirea de Bloody Mary (Mary cea sangeroasa). 800 de protestanti au parasit atunci tara, in asteptarea unor vremuri mai bune, asteptand moartea reginei pentru a se reintoarce in tara.
8. Beverly Allitt

Cunoscuta sub numele de “Ingerul mortii", Beverly Gail Allitt este una dintre cele mai cunoscute criminale in serie din istorie. Asistenta pediatrica, ea este responsabila de moartea a patru copii si de ranirea grava a altora cinci, aflati in grija ei. Aceasta folosea des injectiile cu insulina sau potasiu pentru a provoca palpitatii cardiace. Desi a fost condamnata numai pentru noua victime, ea a mai provocat ranirea a inca treisprezece copii, inainte sa fie prinsa. Allitt nu a marturisit niciodata care este motivul crimelor ei, dar sindromul Munchausen de care suferea poate oferi o posibila explicatie. Sindromul Munchausen este o forma complexa de maltratare, fiind definit prin falsificarea sau inducerea, de catre un ingrijitor, a unei suferinte emotionale si fizice la adresa unei persoane aflate in grija sa. De asemenea, sindromul se refera si la persoanele care simuleaza sau care-si induc simptomele unei boli pentru a atrage compasiune, protectie si a castiga control asupra altora.
7. Myra Hindley

Myra Hindley si Ian Brady sunt responsabili pentru asa numitele “Crime din mlastina”, care au avut loc in Manchester, Marea Britanie, la mijlocul anilor ’60. Impreuna, cei doi sunt responsabili de rapirea, abuzul sexual, torturarea si uciderea a trei copii sub varsta de 12 ani si a doua adolescente, in varsta de 16 si 17 ani. Indiciul care a dus la dezvaluirea identitatii criminalilor a fost un bagaj pe care Myra il uitase in gara centrala din Manchester. Printre probele incriminatorii se afla si o caseta pe care cei doi inregistrasera una dintre victime, in timp ce era violata si torturata. Inainte de a fi incarcerata, aceasta a abordat o atitudine plina de aroganta, pe care si-a pastrat-o si in timpul procesului, neparand sa-i pese de soarta ei. A fost prima femeie care si-a petrecut 37 de ani in detentie, cea mai lunga incarcerare din istoria Angliei moderne. In timpul detentiei, aceasta si-a schimbat atitudinea, pozand intr-o femeie religioasa si ispasita. Mai mult decat atat, si-a continuat studiile, reusind sa obtina o diploma universitara. Insa eforturile ei nu au fost de natura sa convinga prea multa lume. A murit in data de 15 noiembrie 2002, la varsta de 60 de ani, in urma unui atac de cord. Ironia face ca doar cateva zile mai tarziu, guvernul Marii Britanii sa dea un decret care ar fi gratiat-o.
6. Belle Gunness

Belle Gunness este una dintre cele mai inspaimantatoare criminale in serie din istoria Statelor Unite. Avand o statura impresionanta, cu o inaltime de 1.83 metri si cantarind peste 91 de kilograme, Belle era o femeie impozanta, de descendenta norvegiana. Aceasta si-a otravit cei doi soti si toti copiii, in perioade diferite, continuand cu toti pretendentii si iubiti. Motivul? Lacomia in stare pura. Politele de asigurare de viata si bunurile furate sau luate prin escrocherie de la victime formau toate veniturile ei. Anumite rapoarte pun pe seama ei peste 20 de crime, infaptuite de-a lungul mai multor decade.

5. Mary Ann Cotton

Englezoiaca Mary Ann Cotton este o alta criminala in serie, care a actionat sub impulsul lacomiei. Maritata la varsta de 20 de ani cu William Mowbray, acestia s-au stabilit in Plymouth, Devon, pentru a inteimeia o familie. Cuplul a avut cinci copii, dintre care patru au murit in conditii suspecte, diagnosticul fiind febra gastrica si dureri de stomac. Faptul ca s-au mutat in nord-vestul tarii nu parea sa ii ajute foarte mult. Blestemul i-a urmat. Inca trei copii au fost nascuti si tot trei copiii au fost inmormantati. William avea sa ii urmeze in scurt timp, rapus de o misterioasa boala intestinala. I-a urmat si cel de-al doilea sot, George Ward si inca un copil. Cauza? Probleme intestinale. Acest sir de coincidente incredibile au atras intr-un final atentia presei, ale carei investigatii au dus la prinderea criminalei. Ziarele au descoperit ca, in timpul mutarilor ei frecvente, a pierdut trei soti, un iubit, un prieten, mama si o multime de copii, toti loviti de aceasi boala. A fost spanzurata la Durham County Gaol, in data de 24 martie 1873, pentru otravire cu arsenic. Faptele ei au oripilat intr-asa masura populatia, incat executorii ei s-au asigurat ca nu va muri foarte repede in streang.
4. Katherine Knight

Prima femeie din Australia condamnata la inchisoare pe viata, fara posibilitatea eliberarii conditionate, Katherine Knight era cunsocuta pentru relatiile ei violente. Printre “dragalaseniile” ei casnice se numara sfaramarea maxilarului primului sot, taiarea gatului unui catelus de 8 saptamani in fata celui de-al doilea sot, o relatie fierbinte cu John Charles Thomas Price, care s-a lasat cu un ordin de restrictie impotriva ei. Acest lucru nu a impiedicat-o sa se apropie totusi de el suficient de mult incat sa-l injunghie de 37 de ori cu un cutit de bucatarie. Insa nu s-a multumit numai cu atat. Dupa ce l-a omorat, l-a jupuit de piele, i-a taiat capul si l-a pus intr-un bol de supa, i-a taiat fesele si le-a gatit la cuptor, insotite de o garnitura de legume. Ce a mai ramas din cadavru a fost suspendat de tocul unui geam din camera de zi. Masa calda, impreuna cu un biletel, a fost trimisa copiilor insa, spre norocul acestora, politia a reusit sa intervina inainte ca ei sa ajunga acasa.
3. Ilse Koch

Vrajitoarea din Buchenwald, pe numele ei Ilse Koch, a fost sotia lui Karl Koch, comandantul lagarului de concentrare de la Buchenwald intre 1937 si 1941 si a celui de la Majdanek, intre 1941 si 1943. Imbatata de puterea absoluta pe care i-a pus-o pe tava sotul ei, aceasta nu s-a dat inapoi de la nicio fapta marsava. In perioada Buchenwald, a reusit sa uimeasca oamenii prin desfraurile, torturile si obscenitatea de care era capabila. Colectionara impatimita, Ilse si-a creat o macabra colectie formata din lampioane si genti confectionate din piele…umana. Pentru diversitate, se foloseau bucatile de piele tatuate. Datorita pasiunii ei, a fost promovata in cadrul lagarului pe postul de sefa a gardienelor. Dupa terminarea razboiului a fost judecata, inchisa, eliberata si iar inchisa. In final, s-a spanzurat in 1967, in inchisoarea pentru femei Aichach.
2. Irma Grese

Una dintre cele mai feroce “produse” feminine ale nazismului, Irma Grese era cunoscuta sub numele de “Cateaua din Belsen”, si asta nu datorita caracterului ei milos. A abandonat scoala la 15 ani, pentru ca nu avea foarte multa dedicatie pentru studiu. Mai tarziu, a incercat sa devina asistenta medicala, dar nu a fost primita in randul acestora. Si-a gasit in scurt timp vocatia, odata cu inscrierea in randul “Ligii femeilor germane”. In 1943 a fost transferata la Auschwitz, devenind in mai putin de un an “Senior Superviser”. Promovarea a fost facuta pe baza excesului de zel de care dadea dovada. Printre “hobby-urile” ei se numarau crimele, torturile psihice si fizice, abuzurile sexuale, bataile crunte cu biciul sau asmutirea cainilor infometati asupra prizonierelor. Umbla incaltata cu cizme foarte grele, un accesoriu util in torturarea fizica a prizonierelor si nu se deplasa niciodata fara pistol si bici. In data de 17 aprilie 1945 a fost capturata, impreuna cu alti ofiteri SS, judecata sub legea britanica si condamnata la moarte prin spanzurare. Apelul ei a fost respins, devenind astfel, cea mai tanara femeie condamnata la moarte sub legea britanica in secolul XX.
1. Elizabeth Bathory

Contesa Bathory este considerata cea mai infama criminala in serie din istoria lumii. Multe zvonuri au circulat in acea vreme despre fetele de tarani angajate la castel care dispareau ca prin minune fara ca nimeni sa le mai vada vreodata sau sa mai stie ceva de ele. Aceste zvonuri au ajuns la urechile regelui Mathias al II-lea, care a trimis o comisie sa verifice autenticitatea lor. Soldatii au intrat in castel la timp pentru a descoperi cadavrul unei fete, o alta care era pe moarte si sa elibereze alte cateva, care se aflau inchise in temnitele castelului. Printre activitatile preferate ale reginei se aflau: mutilarea totala, mutilarea mainilor sau a organelor genitale, batai indelungate, muscaturi ale fetei si corpului, amputarea bratelor sau a altor parti ale corpului si infometarea victimelor pana la moarte.
Se pare ca aceste crime au avut loc pe o perioada indelungata de 25 de ani. A fost condamnata numai pentru 80 de victime, insa se pare ca numarul lor neoficial se ridica la cateva sute. Datorita statutului ei social, contesa nu putea fi judecata, insa a fost inchisa intr-o singura camera a castelului, pana cand a decedat, patru ani mai tarziu. Rautatea extrema a acestei contese a insapimantat lumea, iar folclorul local i-a atribuit si fapte care se pare ca nu le-a infaptuit. Cea mai cunoscuta dintre ele este ca Elizabeth Bathory se imbaia in sangele tinerelor pe care le omora, insa acesta teorie nu a fost dovedita nicioadata, negasindu-se dovezi in sprijinul ei.

Legiunea straina – Legio Patria Nostra

Visul de a deveni razboinic, luptator sau simplu barbat al armelor ramane pentru totdeauna viu in sufletele unor copii. Cand cresc se uita in jur si nu regasesc nimic din valorile in care cred. Pasul urmator pentru o buna parte dintre acesti tineri este inrolarea. Legiunea straina este ea insasi o legenda vie care-i astepta pe toti cei gata sa-si desavarseasca destinul sub stindardul celui mai cunoscut corp militar din istoria moderna a omenirii.

In dimineata zilei de 10 martie 1831, sub soarele ucigator care ardea nisipurile algeriene, regele francez Louis - Philippe punea bazele entitatii militare denumita Legiunea Straina Franceza. Gurile rele ale istoricilor francezi spun ca aparitia unei asemenea forte armate s-a datorat faptului ca persoanelor straine le era interzisa inrolarea in armata franceza in urma unui edict oficial aparut in preajma Revolutiei din luna iulie 1830.

Scopul principal care a dus la aparitia Legiunii Straine a fost, insa, unul lipsit de aureola de romantism, aventura si eroism care avea sa invaluiasca odata cu trecerea timpului acest original grup de soldati. Regele Louis - Philippe nu a dorit decat crearea unei armate destinata exclusiv pentru protejarea coloniilor franceze si inabusirea oricaror incercari de revolta ale bastinasilor. Legionarii aveau, de asemenea, rolul de protectie al transportului materiilor prime extrase de Franta din colonii. In ciuda faptului ca in prezent multi analisti militari din cadrul N.A.T.O. considera Legiunea Straina nimic mai mult decat un anacronism, eficienta si valoarea sa ca etalon in cadrul trupelor de elita pe plan mondial, a dus la consacrarea Legiunii si a simbolurilor sale drept veritabile brand-uri recunoscute international. Faimosul corp militar a supravietuit unui imperiu, trei republici, doua razboaie mondiale, dezmembrarii retelei coloniale franceze si, in final, pierderii de catre Franta a locului de nastere al Legiunii Straine, colonia Algeria.

Istorie si profesionalism

Legiunea Straina nu este cunoscuta doar pentru ca este o unitate militara de elita. Celebrul sau “Esprit de Corps” este insasi creuzetul care uneste si anima acesta originala armata. Desi pentru detractori este doar o versiune romantata a unei banale adunaturi de mercenari cu apucaturi violent-grobiene, istoria si adevarul demonstraza exact contrariul. Datorita acestui sentiment indescriptibil de “Esprit de Corps” legiunea a supravietuit in trecut si isi trage puterea in zilele noastre. Aici vin barbati din toate colturile lumii, de toate conditiile sociale si toate religiile. Intr-adevar, unii dintre ei au un trecut nu tocmai imaculat, dar Legiunea-i primeste si le da o noua sansa, o viata pe care societatea din care proveneau nu le-o putea oferi niciodata. Aici invata pe pielea lor si cu propriul spirit adevaratele valori ale luptatorului, alaturi de sensul pur al unor notiuni tot mai des uitate, precum Onoare, Fidelitate, Fraternitate, Sacrificiu…

Odata acceptat in randurile soldatilor, recrutul uita de deosebirile aparente dintre fiintele umane si isi slefuieste propria fiinta in conformitate cu paragrafele si regulamentele de ordine interioara ale Legiunii. Aici rasismul, egoismul, infatuarea, superficialitatea si zgarcenia sunt primele defecte umane de care viitorul legionar se va debarasa cat mai curand. Scandalagii au viata scurta in Legiune, iar consumul de alcool este prohibit. Conceptia conform careia Legiunea Straina este un refugiu pentru elemente antisociale si neadaptati nu este nimic altceva decat o simpla legenda urbana careia multi inca ii dau crezare.

De la inceputurile sale Legiunea a avut drept sediu principala oraselul algerian Sidi bel Abbes. Aici, in acest avanpost colonial francez in fata nemarginirii Saharei, se afla cea mai importanta parte din istoria si mostenirea lasata de Legiunea Straina. Asezarea si-a primit numele dupa cel al unui mistic musulman al carui mormant din mijlocul localitatii a devenit, cu timpul, centru de pelerinaj pentru credinciosii Islamului. Pana in anul 1961, Sidi bel Abbes a fost centrul principal de recrutarea al legionarilor, teren de antrenament, precum si cartierul general al Legiunii. Aici s-a slefuit spiritul Legiunii si tot aici s-a definitivat caracterul acestui grup de armata. Conform surselor istorice, sub soarele algerian s-au desfasurat unele dintre cele mai importante pagini din istoria Legiunii. Au devenit deja clasice confruntarile trecute dintre legionari si rebelii kabili care atacau neostoit forturile si taberele de campanie ale coloniei franceze.

Multi bastinasi nord-africani au ajuns totusi sa lupte sub flamura Legiunii. Pentru ei a fost infiintata o unitate speciala, faimoasa Armee d’ Afrique, compusa din nu mai putin celebrii spahii, zuavi, tiraliori, meharisti, harkii, gumi si vanatori africani. Impreuna cu voluntari veniti din intreaga lume, acestia au luptat in toate confruntatile armate din coloniile franceze din secolul 19, in razboiul franco-prusac, ambele razboaie mondiale, razboaiele din Mexic, Indochina, Benin, Madagascar, Congo si Algeria.

Momentul Camerone

Nicio evocare a vreunei batalii a trecutului nu prezinta o mai mare importanta pentru Legiunea Straina decat comemorarea bataliei de la Camerone. La data de 30 aprilie 1862, bravura si sacrificiul legionarilor i-a dus pe acestia deopotriva in legenda si in paginile istoriei universale. In preajma de zilei de 30 aprilie a fiecarui an, legionarii din lumea intreaga sarbatoresc aniversarea luptei de la Camerone. Fie ca se afla in junglele ucigatoare ale Guyanei Franceze, in desertul necrutator din Djibouti, in insulele pierdute din Pacific sau in cartierele generale din Vienot sau Strasbourg, ceremonia are o solemnitate deosebita. In cadrul unei parade publice, mana de lemn a capitanului Danjou este prezentata legionarilor si este citita cu glas tare povestirea luptei. Legionarii, cu toate decoratiile atarnand pe piept, defileaza cu inimitabilul lor pas lent si maiestuos, evocand o forta de nezdruncinat. In frunte, conform traditiei, sunt genistii, purtand sortul din piele de bivol si securea pe umar. Urmatorul moment important este acela in care seful de corp da semnalul inceperii veseliei. In ziua Cameronului si in noaptea urmatoare, totul este permis.

Compania capitanului Danjou numara in acea fatidica zi 62 de soldati si 3 ofiteri. In zori, compania escorta un convoi de refugiati catre orasul Puebla, care se afla sub asediul a 2000 de soldati ai armatei nationale mexicane. Legionarii au fost atacati de catre armata mexicana si fortati sa se adaposteasca intr-o hacienda locala denumita Camerone. In ciuda situatiei fara scapare, legionarii au luptat cu eroism pana la epuizare. Cand au ramas doar cinci legionari supravietuitori, acestia au constatat ca nu mai au munitii si au hotarat de comun acord sa atace la baioneta. Trei dintre cei cinci au fost impuscati iar ceilalti doi au fost luati prizonieri. Cei doi au fost adusi in fata generalului mexican Alberto Sanchez care, impresiunat de curajul si eroismul legionarilor, hotaraste sa-i elibereze pentru a se intoarce in Franta drept garzi de onoare pentru corpul capitanului Danjou, cazut in acea lupta.

In prezent, mana de lemn a capitanului este pastrata in Muzeul Legiunii din orasul Aubagne, unde este pazita zi si noapte de o garda de onoare. Mana din lemn apare in parada publica doar pe data de 30 aprilie.

Mergi sau Crapa

Acesta este probabil cel mai cunoscut motto al Legiunii Straine. Simplu si explicit, motto-ul este o marturie a duritatii antrenamentelor zilnice ale legionarilor si in egala masura o trimitere la vechi concepte martiale conform carora razboinicul este dator sa se infranga pe sine in fiecare zi, autodepasindu-si capacitatile umane. Cea mai importanta calitate a unui legionar este rezistenta fizica. Instructorii militari de aici insista tocmai pe dezvoltarea acesteia pentru ca odata cu rezistenta fizica creste si cea mentala iar psihicul se slefuieste la fel ca al unui razboinic desavarsit de odinioara. In comparatie cu cei 120 de pasi pe minut reglementati in cursul unui mars pentru infenteristii armatei franceze, legionarii trebuie sa mentina un ritm de 88 pasi pe minut in cadrul marsurilor.

Conditiile in care se desfasoara acestea sunt extreme de dure. In timpul antrenamentului legionarii marsaluiesc pe o distanta de 40 km avand in spate echipamentul militar si arma aferenta a caror greutate combinata variaza intre 25-30 kg in functie de anotimp si tipul de misiune. Traditional, in timpul marsului legionarii canta “Le Boudin” cel mai cunoscut cantec al Legiunii, vechi de peste 100 de ani. Alt aspect luat in serios in timpul pregatirii fizice si al antrenamentului de lupta, este cel al deprinderii tehnicilor de lupta corp la corp. In acest scop legionarii au dezvoltat un sistem de lupta care cuprinde elemente diverse din Karate, Jiu-Jitsu, Kung Fu, Silat si Sambo.

Nu este vorba de practicarea unei arte martiale propropriu zise, ci mai degraba de insusirea celor mai eficiente miscari folosite in lupta corp la corp. Antrenamentele sunt deosebit de solicitante atat pentru fizic, cat mai ales pentru psihicul uman. Se urmareste eliminarea fricii si a urii, considerate principalele vinovate in cazul pierderii unei lupte. Un membru redutabil al renumitelor unitati Beretele Verzi, din cadrul armatei americane, declara ca nu exista mare diferenta intre antrenamentul din Legiunea Straina si cele practicate de alte trupe de elita, cu o singura exceptie - aceea ca antrenamentul de mars, lupta si alergari se desfasoara pentru legionari in conditiile in care acestia nu au dormit in noaptea precedenta si nici nu au mancat nimic in ultimele zile…amanunte care fac diferenta!

Legio Patria Nostra

Sub simbolul Legiunii Straine, reprezentat de o grenada inconjurata de saisprezece flacari, au luptat mii de oameni de-al lungul istoriei. Pentru toti acestia Legiunea a fost casa, masa, si de multe ori chiar ratiunea de a trai. Aici un om nu era foarte mult judecat pentru trecutul sau, cat pentru calitatile de soldat si dupa capacitatea de a-si indeplini misiunile ce i se incredinteaza. S-a vorbit deseori despre legionari ca ar proveni din infractori, aventurieri fara credinta si lege, escroci, sau fii ai unor familii bogate care s-au abatut de la calea cea dreapta. Nimic mai fals. Fiecare voluntar face obiectul unei anchete discrete inainte de a fi primit. Daca se descoperea ca omul era cautat pentru fapte grave, portile Legiunii erau inchise in fata sa fara drept de apel.

Legiunea are mai multe devize, printre care si cea inspirata de de blazonul Regimentului 3 Infanterie straina : “ Legio Patria Nostra” – Legiunea este patria noastra. Noul legionar stia de acum inainte ca avea o noua familie si ca acesta nu-l va abandona niciodata, atat in lupta cat si in viata. Legiunea a avut si inca are propriile legi drastice care merg de la degradare la inchisoare. Functioneaza si un cod propriu al onoarei, dupa care erau judecati membrii ei.

Codul de onoare al Legiunii Straine Franceze

1. Legionar, esti un voluntar care serveste Franta cu onoare si fidelitate.
2. Fiecare legionar este fratele si camaradul tau de razboi, indiferent de rasa, nationalitatea sau religia lui. Considera-l fratele tau. Si el te va considera la fel.
3. Respecta-ti superiorii ierarhici precum si traditiile Legiunii. Disciplina si camaraderia sunt cu adevarat fortele pe care sa te bazezi. Curajul si onestitatea sunt singurele tale virtuti adevarate.
4. Fii mandru ca esti un legionar. Da dovada oricand de maniere elegante si inteligenta. Fii modest. Hainele si efectele sa-ti fie intotdeauna curate si ingrijite.
5. Esti un soldat de elita care are respect pentru propria persoana. Trateaza-ti armele cu respect, antreneaza-te si nu uita ca de armele tale depinde viata ta. Antreneaza-te constant astfel incat sa fii mereu in forma de lupta.
6. Misiunea ta este sfanta, indeplinesteti-o intotdneauna in respectul legilor si tratatelor internationale de razboi. Nu pregeta sa-ti risti viata pentru camarazii tai sau pentru indeplinirea misiunii

Cele mai dure 10 inchisori din lume


Cele mai dure 10 inchisori din lume     inchisoare, detentie, penitenciar, condamnat, gardian, violenta, viol, crima, carandiru, tadmor, ADX, SIDA, tortura

Imaginea colectiva adusa de orice inchisoare este in mod normal una menita sa inspire groaza si repulsie. Pe langa aceste aspecte, folclorul urban abunda in grozaviile care au loc zilnic in celule si dusuri comune. Cu atat mai grave sunt faptele care se petrec in cele mai terifiante inchisori din lume. Aici nu sunt inchisi niste golanasi de duzina care au furat un portofel sau un celular. “Absolventii” celor mai cumplite puscarii sunt ucigasi in serie, violatori in grup, sadici, teroristi si alte asemenea fiinte pentru care lunga serie a infractiunilor nu a incetat odata cu inchiderea lor intre patru pereti…Iar numarul condamnatilor creste continuu!

10. Inchisoarea din Nairobi. Kenia

Unele dintre inchisorile lumii si-au castigat dreptul de a intra in acest top nu numai din cauza violentei condamnatilor sau a gardienilor, ci si datorita conditiilor absolut inumane oferite detinutilor din incina lor. O astfel de inchisoare de cosmar este cea din capitala Keniei. In stabilimentul din Nairobi nu exista celule suficiente pentru numarul mare de detinuti. Prin urmare, in celule proiectate pentru 10 persoane se inghesuie 35-38 oameni. Aceasta este inchisoarea unde se transmit cele mai multe maladii. Oricine intra aici sanatos se alege cu una sau mai multe boli contagioase datorate prizonierilor care sufera de febra tifoida, malarie, varicela si SIDA. Cei mai multi condamnati mor in timpul detentiei deoarece nu primesc nici un fel de asistenta medicala. De asemenea, in inchisoarea din Nairobi, detinutii nu pot face dus sau baie pe perioada detentiei. Putina apa disponibila este folosita strict pentru baut.

9. Inchisoarea Mendoza. Argentina

Conditiile de trai in inchisoarea Mendoza sunt printre cele mai dure din intreaga lume. Inchisoarea a fost proiectata initial pentru detentia a 600 de detinuti. Cu toate acestea, intre zidurile ei sunt inghesuiti circa 3 000 de condamnati. Unul dintre “obiceiurile” acestui loc de cosmar este acela ca fiecare nou detinut sa fie violat de noii sai colegi de camera in decursul primei nopti petrecuta in Mendoza. Daca se opune acestui oribil “ritual de initiere”, regulile nescrise ale acestui loc il condamna la un viol colectiv efectuat de catre toti detinutii de pe culoarul unde este situata celula sa… adica de aproximativ 30-40 de infractori.

8. Inchisoarea San Quentin din California. S.U.A.

San Quentin este una dintre cele mai cunoscute inchisori din lume, si a ajuns faimoasa atat din cauza atrocitatilor petrecute intre zidurile ei cat si din cauza productiilor hollywoodiene care au gasit in astfel de fenomene o reteta rapida a cresterii audientei. Inchisoarea californiana este sinonima cu violenta fara limite, ce executiile si razbunarile duse intotdeauna pana la capat. Aici este locul de intalnire al celor mai periculosi criminali din Statele Unite. Pe langa aceste aspecte deloc incurajatoare, in San Quentin au loc zilnic conflicte intre bandele latino, ale negrilor si ale fratiilor ariene ale albilor. In ciuda celor 1 500 de gardieni inarmati pana in dinti si a sistemului ultraperformant de monitorizare a detinutilor, in fiecare zi au loc violuri, batai, mutilari si injunghieri. Cea mai recenta dovada a faptului ca personalul nu poate controla masa de infractori violenti, este data de revoltele din luna februarie a anului 2006. La acea data, conflictele rasiale au izbucnit fara precedent, ceea ce a dus la ranirea grava a peste 100 de condamnati si moartea a doua persoane.

7. Inchisoarea Diyarbakir. Turcia

Cu siguranta ca mitul inchisorilor turcesti nu este doar o legenda lipsita de temei. Drept dovada, inchisoarea Diyarbakir isi inalta si in zilele noastre zidurile sumbre sub soarele Anatoliei. In acest loc de cosmar sunt inchisi, fara nici o deosebire, detinuti politici alaturi de infractori de drept comun. Odata intrat pe portile groazei din Diyarbakir, orice drept elementar al fiintei umane este lasat la intrare. Practic, viata ta, trupul tau, libertatea ta nu mai sunt ale tale. Ele apartin, in schimb ,gardienilor care au drept de viata si moarte asupra oricarui detinut, fara a fi vreodata trasi la raspundere abuzurile sau crimele de care s-ar face vinovati. Intr-adevar, suna de-a dreptul medieval, dar acesta este adevarul cu privire la Diyarbakir. Fiind o inchisoare cu regim special si adapostind in mare parte prizonieri si opozanti kurzi, gardienii turci sunt liberi sa faca ce vor cu vietile acestora, dupa cum a demonstrat-o atacul organizat al gardienilor din anul 1996. Cu acea ocazie gardienii au ucis 10 condamnati, ranind grav alti 23.

6. Inchisoarea Rikers din New York. S.U.A.

In urma cu doar cinci ani , Rikers era pe locul 1 intr-un top neoficial al inchisorilor din Statele Unite. Insa in urma reformelor ce au avut loc in ultima perioada, situatia s-a schimbat cat de cat. In prezent au loc “doar” 70 de cazuri de injunghiere in decursul unui singur an. Acum cinci ani se inregistrau peste 1000 de tentative de omor, mare parte dintre ele duse la indeplinire de membrii diverselor bande rivale. Violentele din Rikers au atins deja un statut legendar odata ce un institut de cercetare a stresului din Stalele Unite i-a indicat pe gardienii din Rikers drept cei mai stresati americani, acestia temandu-se zilnic pentru siguranta vietii lor. America nu este Turcia…


5. Inchisoarea La Sabeneta. Venezuela

Tinand cont ca in acesta inchisoarea rata gardieni-detinuti este de doar un gardian la 150 de condamnati, nu este de mirare ca La Sanbeneta este una dintre cele mai periculoase inchisori din lume. Intre aceste ziduri, coruptia si mita din randul gardienilor sunt la ele acasa. Cat despre detinuti, situatia lor este cu adevarat groaznica. In decursul unui singur an, circa 624 detinuti sunt raniti, iar aproximativ 200 dintre acesti mor in urma agresiunilor. In anul 1994, bandele de detinuti s-au razboit intre ele in incinta inchisorii, ambele parti fiind inarmate cu arme automate si pistoale. 104 detinuti au murit in cursul schimburilor de focuri.

4. Inchisoarea La Sante. Franta

Cu toate ca este situata intr-una dintre tarile fondatoare a U.E., inchisoarea La Sante conduce detasat in topul sinuciderilor care au loc in inchisori. Doar in decursul anului 1999, 124 de condamnati au ales sa-si ia zilele intr-un ultim gest disperat, menit a-i scapa de mizeria, violenta, presiunea psihica si depravarea care domnesc in penitenciarul francez. Detinutii au ajuns sa inghita otrava de sobolani si sa se refugieze, astfel, in moarte, decat sa continue viata in acest loc de cosmar. Fenomenul sclaviei si al violurilor intre detinuti este aici la el acasa…Fiecare detinut are voie sa-si paraseasca celula doar 4 ore pe zi. Corpul de cladiri destinat pedepselor nu are apa curenta, iar detinutii sunt inchisi acolo fara apa si lumina timp de zile intregi chiar si pentru ofense minore, cum ar fi refuzul de a saluta politicos un guardian.

3. Inchisoarea ADX, Colorado. U.S.A.

Considerata drept cea mai sigura inchisoare din intreaga lume, ADX este prin definitie locul unde domneste izolarea si lenta tortura psihica. Activistii drepturilor omului scriu zilnic petitii guvernului american in care cer inchiderea acestei inchisori, inca de la inaugurarea sa din anul 1994. Detinutii care intra aici ajung sa innebuneasca in doar 2-3 ani. Nefericitii din ADX au voie sa-si paraseasca celulele doar o ora pe zi si nu au cum sa vorbeasca sau sa intre in contact unii cu altii. De asemenea, nu pot parasi incinta inchisorii pentru plimbarea zilnica. In cladirile ADX nu este nici o fereastra. Iluminatul din interior este asigurat de surse artificiale iar un detinut, odata intrat in ADX, nu mai vede lumina soarelui decat in momentul in care este eliberat.

2. Inchisoarea Carandiru. Brazilia

Carandiru este locul in care se petrec lucruri pe care majoritatea oamenilor nu le pot imagina…Torturi oribile, masacre in masa, proliferarea SIDA, tortura legalizata, violuri in grup, toate grozaviile din lume se regasesc amplificate de zeci de ori in inchisoarea braziliana. Intr-un loc de mizerie maxima, fara apa curenta si toalete in celule, condamnatii sunt obligati sa-si faca nevoile fiziologice intr-un colt al celulei. Unul din cinci detinuti, dintre cei 7 500, este bolnav de SIDA, iar orice detinut nou are sanse sa dobandesca teribila maladie in decursul primului sau an la Carandiru. Daca un detinut este ranit si are nevoie de orice fel de operatie, acesta va decurge fara anestezie. Inca de la deschiderea sa si pana in prezent, centrul medical din Carandiru nu-si poate permite luxul achizitionarii medicamentelor. Revolte, acte de anarhie si conflicte intre gardieni si condamnati au loc saptamanal la Carandiru, iar in timpul acestora mor zeci de oameni. In timpul masacrului din 1992, din cei 111 detinuti ucisi, 102 au fost impuscati in urma interventiei brutale a fortelor armate braziliene.

1. Inchisoarea militara Tadmor. Siria

Cea mai cumplita inchisoare din lume ar trebui sa-si schimbe numele... Tadmor nu mai este un loc detentie ci un lagar de exterminare, o adevarata gura de iad! Nici chiar executiile nu mai capata forma recunoscuta in care condamnatul este ucis prin impuscare sau spanzuratoare. LaTadmor, executiile devin torturi indelugate care au ca scop final moartea chinuitoare a victimei. Exista chiar si un manual de tortura, destinat gardienilor, in care sunt descrise in detaliu toate mijloacele de a suprima in chinuri maxime o fiinta umana. Vinovati sau nevinovati deopotriva sunt pedepsiti pentru orice motiv minor cu o ura bolnava. Detinutii sunt legati de maini, atarnati de tavan si batuti cu tevi de metal. Uneori, bratele si picioarele acestora sunt lovite cu topoare. Apogeul cruzimii umane a avut loc in data de 27 iunie 1980, atunci cand aproximativ 500 de detinuti au fost ucisi fara motiv de gardieni. Acesta este cel mai mare masacru din intreaga istorie a penitenciarelor din intreaga lume

Baba Novac – Mana dreapta a Viteazului

In zilele apogeului sau, temutul Imperiu Otoman dispunea de o forta militara care zdrobea fara drept de apel orice armata europeana. Frica si groaza semanate de turci au dat de fapt un imbold fara precedent dezvoltarii diplomatiei in Europa acelor timpuri. Sigurul conducator de osti care infrunta cu vitejie si succes puhoiul otoman din secolul 16 a fost Mihai Viteazul. Iar cel mai destoinic general al sau a fost un batran haiduc sarb care l-a urmat pe Viteaz deopotriva in moarte, legende si inimile oamenilor.

Inca din decursul anilor sai de tinerete Mihai Viteazul, fiul lui Patrascu-Voda, avusese de nenumarate ori ocazia sa cunoasca starea de spirit a supusilor crestini din provinciile Imperiului Otoman. Caderea sub dominatie turceasca a popoarelor din Balcani alaturi de transformarea acestei regiuni in villayet-uri coincidea cu instalarea de catre turci a unui regim de opresiune caracterizat prin biruri aspre, jafuri si toata seria de violente imaginate. Lipsite de posibilitatile organizarii unor armate regulate, popoarele din sudul Dunarii au apelat la haiducie drept singura forma de lupta care le era la indemana. Haiducia in Balcani a aparut sub forma unui fenomen social generalizat in Serbia, Bulgaria, Macedonia si nordul Greciei, pentru a inflori mai apoi si in tarile romane. Spontana la inceput, miscarea haiduceasca din Balcani avea sa cresca in intensitate de-a lungul secolului 16, pentru a se constitui intr-o adevarata rezistenta armata cu caracter popular. Haiducia a fost cea mai activa si eficace forma de lupta, care a reusit sa mentina in constiinta maselor populare cutuma razbunarii, cea care a devenit in Balcani o adevarata traditie, precum si speranta in libertate alaturi de redobandirea independentei propriilor state.

Aceste detasamente de haiduci cuprindeau in randurile lor o serie de razboinici experimentati, duri, manati in lupta de o ura fara margini impotriva cotropitorilor turci. Insufletiti de victoriile in serie ale lui Mihai Viteazul, gruparile haiducilor cunosc un reviriment fara precedent. Organizati in cete mici de 15-30 calareti, ei atacau si se ascundeau mai usor. Fiecare ceata avea propriul steag si era condusa de cel mai experimentat razboinic. Cateodata cetele se uneau in detasamente mari si atacau chiar orase si cetati, cum au facut deseori in timpul domniei lui Mihai. Exista unele documente in acest sens care certifica faptul ca numeroase solii ale balcanicilor sosite la Curtea Domneasca de la Targoviste aratau domnitorului roman ca daca el ar trece Dunarea, “ sarbii, bulgarii si albanezii, care sunt de aceeasi religie cu dansul, s-ar uni bucurosi cu el”.

Era, deci, firesc ca actiunile lui Mihai Viteazul in politica sa externa sa acorde o atentie staruitoare problemelor din sud-estul Europei. Tot firesc era ca popoarele balcanice strivite de sistemul pasalacurilor sa vada in victoriile de rasunet ale voievodului valah o excelenta ocazie de a da la randul lor lovituri aprige Imperiului Otoman.

Baba Novac - General la 80 de ani

Despre acest erou legendar avem putine insemnari, cu precadere cele privitoare la inceputul activitatii sale. Potrivit documentelor cronicarului Szamoskozy (Ioachim Craciun, Cronicarul Samoszkozy si insemnarile lui privitoare la romani (1566-1608), Cluj, 1928), Baba Novac s-a nascut in satul Poreci, situat pe o insula a Dunarii, in imediata apropierea a cetatii Semedria din Serbia, in jurul anului 1520. Viata si faptele lui Baba Novac se pot imparti in trei mari perioade distincte : copilaria in satul de pe malurile Dunarii, haiducia din Balcani si perioada traita in oastea Tarii Romanesti. In satul Poreci cunoaste de mic copil, umilintele, cruzimea si nedreptatea unor stapanitori straini. Se pare ca a invatat putina carte in chiliile manastirilor din apropiere, odata ce stia sa citeasca si sa scrie in slavona. Tanarul Novac devine astfel si un luptator spiritual, un adevarat aparator al dreptei credinte ortodoxe in fata turcilor care-i fortau sau mituiau pe locuitorii din Balcani sa treaca la Islam. Aceasta rezulta si din faptul ca l-a avut alaturi de-alungul intregii sale vieti, pe preotul Sasca, cu care de altfel a impartit tragicul sau destin.

Arta manuirii armelor a invatat-o de mic copil, in anturajul unui razboinic sarb, capetenie a unui grup de razvratiti locali. Pe langa abilitatea sa in lupta, izvoarele vremii noteaza ca Baba Novac era un munte de om, de o statura impozanta, care se folosea de forta sa fizica neobisnuita pentru a baga spaima in dusmani pe campul de lupta. Forta sa herculeana, alaturi de vitalitatea sa neobisnuita explica faptul ca la varsta de 80 de ani inca se afla in saua calului si participa in lupta inarmat cu sabie si secure. Mintea sa era intodeauna limpede, in ciuda anilor inaintati, Baba Novac fiind capitan al unui grup ce insuma 5 000-8 000 haiduci. In armata voievodului Mihai, avea rangul de general alaturi de fratii Preda si Stroe Buzescu, banul Mihalcea, banul Manta si banul Udrea.

Din cauza saraciei si a darilor pe care nu le putea plati, precum datorita faptului ca a muncit din greu timp de 3 ani la ridicarea cetatii Semendria fara a fi platit, Novac se gandeste la pribegie… Baladele populare ne spun ca unul dintre motivele care l-au determintat in tinerete pe Baba Novac sa devina haiduc, este faptul ca era recunoscut drept un barbat dintr-o bucata care nu “scotea caciula in fata nimanui”. Autoritatile turcesti au trimis un grup de 10 ieniceri care l-au prins si l-au batut crunt pana cand Novac, intr-un acces de disperare, s-a ridicat si s-a repezit asupra tortionarilor sai pe care i-a invins fara drept de apel. Pe capetenia grupului a ucis-o izbind-o repetat de pamant pana cand i-a sfaramat oasele. Dupa o asemenea fapta tanarul Novac se refugiaza pe Valea Timocului unde organizeaza o banda de haiduci alcatuita din romanii timoceni, sarbi si bulgari. Aflat la conducerea acestei cete de luptatori dornici de razbunare, Baba Novac zdrobeste pe turci la Cladova, cetatea timoceana Florentin si la Vidin.

O mare parte a activitatii sale o desfasoara in vilayet-ul Bosnia, pe muntele verde al Romaniei (U zelenoj gori Romaniji). B. P. Hasdeu arata ca “Pe blestematul munte Romania, Baba Novac a petrecut vreo 40 sau 50 de ani, catre care adaugandu-se alti vreo 20 sau 30 din viata sa de la Poreci, rezulta ca Baba Novac era octogenar, cand victoriile lui Mihai Viteazul, au desteptat speranta in sufletul sau, chemandu-l din codrii Bosniei spre un alt camp de lupta, intr-o alta Romanie”

Dupa cativa ani de lupte in Bosnia, rastimp in care face multe zile negre turcilor, Baba Novac este prins de acestia. Impresionati de curajul si de forta sa, turcii ajung sa-i propuna sa-l faca aga la Istanbul, lasandu-i si privilegiul de a-si pastra credinta ortodoxa. Sarb adevarat pana in maduva oaselor, Novac refuza si alege inchisoarea, ocazie cu care invata sa vorbeasca turceste si greceste. Evadeaza dupa doi ani de captivitate si revine in partile Bosniei unde se reapuca de haiducie.

“Pe unde Novac mergea/Asa turcii jos pica/Cum pica vara iarba/Cand o atingi cu coasa”

In aceeasi perioada in Balcani isi desfasura activitatea un alt capitan de haiduci. Originar din Dalmatia, raguzan dupa neam, haiducul Deli Marcu conducea la randu-i un grup de 1 500 de luptatori. Intre cei doi eroi se va lega o stransa prietenie si vor lupta impreuna pe multe campuri de batalie sub comanda lui Mihai Viteazul. Vestea ca domnitorul Valahiei, Mihai, fiul lui Patrascu Voda, a intors armele contra Semilunii, a ajuns imediat la urechile celor doi razboinici. Prima intalnire dintre acesti eroi are loc undeva in zona Varsetului unde, la ora pranzului, Mihai Viteazul insotit de capitanii Ghetea, Racea, Vasile Marza, Simion si Patru din Copaceni, este intampinat cu bucurie de capeteniile sarbesti banul Sava, capitanul Dochian, cneazul Dusan si haiducul Baba Novac. Mihai cunoscuse darzenia rasculatilor sarbi. Dupa echipamentul de lupta, calitatea armelor si experienta de lupta, domnul roman isi daduse seama ca sarbii sunt soldati excelenti. “Ne sunt frati si pot apara tara din coasta, pot scufunda corabiile turcesti care vin pe Dunare, pot hartui drumurile Balcanilor”, explica Mihai Viteazul capitanului Vasile Marza.

La sfarsitul adunarii voievodul Mihai a primit juramantul de credinta din partea tuturor conducatorilor rascoalei antiotomane a sarbilor. Sub panza cortului, razboinicii sarbi si-au scos sabiile la picioarele voievodului. Adanc miscat, Mihai isi scoate sabia asezand-o deasupra paloselor sarbesti. Juramantul este intarit de episcopul Teoharie al Varsetului. Baba Novac a fost puternic impresionat de personalitatea lui Mihai Viteazul. Batranul sarb l-a iubit si pretuit toata viata pe ilustrul conducator roman. La un moment dat, garda personala a Viteazului era alcatuita din haiducii sarbi ai lui Novac. Conform izvoarelor, sigurul regret al lui Baba Novac era legat de varsta sa, haiducul octogenar marturisind de nenumarate ori ca si-ar fi dorit sa-l fi intalnit pe Viteaz cand era mai tanar…Dintre toti capitanii straini care servisera in armata lui Mihai Viteazul, figura lui Baba Novac se detaseaza net. Daca scotianul John Smith, albanezul aga Lecca, polonezul Valentin Walawski si secuii Moise Szekely si Albert Kiraly nu erau in fond decat niste mercenari, lefegii interesati doar de banii domnitorului, Baba Novac este singurul capitan ne-roman care a ramas alaturi de Viteaz fara bani, animat doar de pretuirea fata de domnitor si de lupta impotriva dusmanilor acestuia.

In toate marile batalii ale Viteazului, bratul lui Baba Novac era in toiul luptei. Niciodata nu s-a lasat impresionat de superioritatea numerica a dusmanului. Ataca cetatea Plevnei alaturi de doar 1200 haiduci. Cu acesta ocazie reuseste sa ia multi prizonieri, printre care sotia si cei doi copii al bogatului pasa Mohamed Mihailoglu. “Tinuta cu omenie si nesiluita de haiduci"- cum spune cronicarul Balthasar Walther – turcoaica si copii sai sunt rascumparati de otomani contra sumei de 500 000 galbeni. In primavara anului 1595, in fruntea a doar 600-700 haiduci, Baba Novac trece Dunarea si marsaluieste pana in Muntii Sarplanina, unde asteapta oastea condusa de Hasan Pasa care traversa muntii pentru a face jonctiunea cu armata sultanului langa Sofia. Intr-o amabuscada, Baba Novac ataca si distruge intreaga armata turcesca luandu-i acesteia toti caii, camilele, tunurile si o mare suma de bani. Majoritatea turcilor sunt ucisi in munti.

Episodul victoriei de la Selimbar se lega de Baba Novac. Haiducul sarb nu mai suporta tratativele episcopului Malaspina, sol al lui Andrei Bathory si ataca prin surprindere. In cele trei momente hotaratoare de la Selimbar, mana dreapta a domnitorului a fost Baba Novac. Aflat in linia intai, s-a batut si a invins toti capitanii de oaste ai armatei ungurilor. Stefan Lazar, Peter Huszar, Stefan Csaki, Moise Szekely si Gaspar Kornis sunt umiliti de batranul de peste 80 de ani. Armurile invinsilor sunt depuse personal de Novac la picioarele lui Mihai Viteazul. In anul 1600, timis de Mihai in Banat, Baba iese victorios intr-o serie de lupte. Ajuns in Moldova, in urmarirea lui Ieremia Movila, ocupa aceasta provincie romaneasca si cucereste Iasul. Lupta neobosit pana in Hotin si Camenita. Alaturi de Mihai, la Calugareni, repurteaza o victorie istorica. La Naieni, langa Ploiesti se lupta cu polonezii. Luptele de la Sarata si Bucov il au din nou in prim plan.

Nedreapta moarte a unui erou

In timp ce Mihai Viteazul se afla la Viena, in ianuarie 1601, nobilii unguri din Transilvania pregatesc o rascoala. Astfel, conducatorul nemesilor maghiari, capitanul Stefan Csaki, dusman personal al lui Baba Novac, trimite un corp de oaste sa atace prin surpindere tabara lui haiducului la Lipov , in Banat. In acesta miscare, Csaki urmareste sa se razbune personal pe batranul sarb pentru infrangerea de la Selimbar in timp ce nobilimea ungureasca urmareste sa-l lipseasca pe Mihai de cel mai capabil general al sau. In urma unui simulacru de proces, Baba Novac si preotul Sasca sunt invinuiti de colaborare cu turcii (!) si condamnati la moarte.

Sadismul nobililor unguri iese inca o data la ivela pe data de 5 februarie 1601, cand Baba Novac si prietenul sau de o viata, preotul Sasca, sunt adusi in piata din mijlocul cetatii Clujului, actuala Piata Unirii din Cluj Napoca. Calaii primesc ordinul de a face supliciul batranului haiduc cat mai indelungat si dureros, pentru ca nemesii sa se poata delecta mai mult timp cu chinurile luptatorului pe care l-au urat cu o dementa neomeneasca.

La ora 10 dimineata, Baba Novac este adus in lanturi pe platfoma de executie. Calaii au inceput cumplita executie prin jupuirea de piele a celor doi eroi. Baba Novac este legat, apoi, de doua grinzi si spanzurat deasupra unui rug, calaii aruncand din cand in cu apa peste el pentru a-i prelugi chinurile. La fel ca Horea, eroul motilor din Apuseni care avea sa sfarseasca torturat de nemesi, Baba Novac nu scoate nici un tipat sau vaiet de durere. Impresionat de cruzimea torturii cat si de bravura cu care infrunta chinurile cumplite batranul trecut de 80 de ani, cronicarul italian Ciro Spontoni consemneaza ca supliciul si moartea lui Baba Novac au durat o ora si jumatate…. Sadismul nobililor maghiari nu se opreste aici. Csaki ordona tragerea in teapa a trupurilor lipsite de viata ale celor doi dupa care, aceiasi nobili se pun pe un ospat urmat de o betie. A doua zi compun o poezie intitulata “Cand a rabdat Baba de frig in gerul iernii”, in care comenteaza batjocoritor modul in care corbii au mancat din cadavrul lui Novac…

Cronica adminstrativa a orasului Cluj, consemneaza la randu-i ca: “Am dat tiganilor pentru ca au schingiuit, au torturat, au fript si au tras in teapa pe Baba Novac si pe preot, celor doi calai, 3 florini. Am platit lui Luca Aksi pentru ca a cioplit teapa pentru Baba Novac, 20 de florini” .

Dupa victoria de la Guraslau, Mihai Viteazul este din nou stapan pe Transilvania si Tara Romaneasca. Primul intregitor de tara poposeste la Cluj la inceputul lunii august 1601. Ungurii din Cluj se supun pe loc armatei lui Mihai, o parte din nobilii vinovati de moartea lui Novac reusind sa fuga la timp, iar ceilalti devin lingusitori si se inghesuie sa jure credinta noului stapan al Transilvaniei. Mihai oficiaza o comemorare solemna, urmata de o pomana in amintirea eroului sarb. Pe Bastionul Croitorilor din Cluj, Mihai Viteazul arboreaza toate steagurile castigate in lupta de Baba Novac. Vestea mortii sale ingrozitoare i-a impresionat pana si pe turci, sultanul Mehmet al III-lea apreciind intr-o nota personala ca sfarsitul unui astfel de razboinic trebuia sa fie pe campul de lupta, nu schingiuit de alti ghiauri lasi… Pe teritoriul mosiei daruite fiilor sai de catre Mihai Viteazul, se inalta astazi cartierul craiovean Brazda lui Novac.

Batranul si legendele

“Baba Novac/ Sare Dunarea-n ciomag/ Dincolo la Calafat/ Unde zace un turc legat/ Si-altu-n tapa alinat”

Oamenii din trecut nu au uitat lupta si sacrificul haiducului sarbo-valah pentru libertate. Baba Novac a intrat in legendele si inima popoarelor crestine din Balcani si nordul Dunarii fiind, de altfel, unul dintre putinii eroi despre care s-au scris balade si cantece inca de pe vremea cand era in viata. Parca pentru a pecetlui prietenia istorica si fratia de credinta care-i leaga pe sarbi de romani, in Serbia zilelor noastre, Baba Novac este unul dintre cei mai slaviti eroi nationali alaturi de Milos Obilic, Marko Kraljevic, Lazar Hrebeljanovic si alti luptatori ai panteonului razboinic sarb. In baladele sarbesti, Baba Novac, numit Starina Novac, este deseori descris in compania fiului sau cel mare, Gruia. Deopotriva in baladele sarbesti si romanesti este relatat episodul caderii in prizonierat al lui Gruia, cel care este intemnitat de turci la Istanbul. Batranul Novac purcede spre eliberarea fiului sau pe care reuseste sa-l faca scapat din inchisoarea orasului folosindu-se de diverse viclesuguri. In timpul evadarii ei sunt surprinsi de gardienii inchisorii si dupa o lupta scurta in chiar inima Imperiului Otoman, cei doi Novaci, tata si fiu, reusesc sa fuga cu bine in Tara Romaneasca.

Figura eroica a haiducului a ajuns la asemenea dimensiuni in folclorul romanesc incat se cunosc pana in prezent nu mai putin de 101 cantece vechi despre Novacesti! Numarandu-se printre cele mai impresionate balade populare romanesti, ciclul epico-narativ al Novacestilor a aparut ca un raspuns al valahilor impotriva expansiunii puterii otomane si a asupririi aduse de acestia. In unele cantece batranesti actiunile Novacestilor se petrec in Campia Dunarii, Banat, Oltenia sau Tara Hategului. In aproape toate baladele sarbesti despre Novac si fiul sau Gruia, acestia apar din nou alaturi de Muntele Romanija ceea ce, conform lingvistului croat Petar Skok, ar avea legatura cu numele etnic al megleno-romanilor si istro-romanilor din Bosnia. In universul epic bulgar, Baba Novac nu apare niciodata singur ci alaturi de alte personaje, cu precadere haiduci nationali bulgari. Sub numele de Stari Novac, Debel Novac si Hajdut Novac, batranul vultur al Balcanilor omoara orice turc iesit in cale si elibereaza sate intregi de tarani bulgari.

Eroii crestini din acesta parte a lumii au un statut apropiat sfintilor, sfinti de care ii apropie jertfa lor muceniceasca pentru credinta ortodoxa alaturi de lupta impotriva paganilor turci. Indiferent de numele ce i s-a atribuit, Baba Novac este patronul spiritual a generatii intregi de haiduci balcanici care se vor naste in viitor pe aceste meleaguri, precum si parintele cel mai indraznet si iubit al taranilor asupriti din Balcani. Nu trebuie decat sa aruncam o privire asupra toponimiei localitatilor din Romania, Serbia, Muntenegru, Bulgaria, Bosnia-Hertegovina, Grecia pentru a descoperi sute de orase si sate care-i poarta numele. Romanii de odinioara l-au cinstit nu doar in balade si amintiri pe marele erou. Multe asezari din tara noastra poarta numele haiducului, precum Baba Novac din Satu Mare, comunele Baba din judetele Alba, respectiv Maramures, Novac(Dolj), Novaci (Ilfov, Gorj), Novacesti (Alba, Prahova, Satu-Mare), precum multe alte sate numite Novac si Novacesti risipite in toata tara. In istoricul orasului Novaci din Judetul Gorj, este notat faptul ca in aceste locuri a poposit o bucata de vreme, Baba Novac impreuna cu 5 000 de haiduci sarbi, atunci cand a luptat sub steagul Tarii Romanesti. Intr-o lume care-si pierde in viteza valorile, cultura, istoria si identitatea, eroul octogenar ramane inca printre noi pentru a ne aduce aminte lectia uitata a vitejiei, a sacrificiului, a dragostei de tara si credinta

Fritz Haarmann – Macelarul din Hanovra

Sfarsitul primului Razboi Mondial nu a insemnat, neaparat, o schimbare in bine pentru fostele combatante. Obligata sa achite sume uriase ca datorii de razboi, Germania se afla in fata unei crize fara corespondent in istorie iar starea propriilor cetateni era una dintre cele mai precare. Ca si cum nu era de ajuns, pe fondul unei inflatii galopante si a unei rate a criminalitatii in continua crestere, intreaga lume avea sa fie socata de un fapt rupt parca din paginile celui mai negru roman horror. Era cazul Macelarului din Hanovra si al canibalismului colectiv care a marcat istoria micului oras german pentru aproape sase ani.

Germania primilor ani de dupa Marele Razboi era, cu siguranta, unul dintre locurile in care niciun european nu si-ar fi dorit sa traiasca. Haosul care cuprinsese economia se reflecta din plin si asupra situatiei sociale, iar orasele germane devenisera un trist cliseu negativ al ordinii impuse de lege. Multi dintre tineri incercau sa paraseasca ilegal o tara in care un kilogram de margarina ajunsese sa fie vandut pentru patru miliarde de marci si in care alimentele elementare devenisera bunuri de lux. Prostitutia, de multe ori infantila, devenise singura sursa de venit a unor intregi familii iar adolescentii germani vedeau in Legiunea Franceza un mod sigur de evadare din fata lipsurilor stringente la care erau supusi. Hanovra obtinuse titlul de capitala mondiala a homosexualitatii, in timp ce politia era incapabila sa dea de cap miilor de plangeri ce relatau crime, spargeri sau rapiri. Intr-un atare climat, este lesne de inteles de ce nimeni nu mai dadea atentie sutelor de cazuri de disparitie care erau semnalate in fiecare luna, pe tot cuprinsul Germaniei.

Un adevar macabru

Totul a inceput la 17 mai 1924, data la care mai multi copii care se jucau in parcul Herrenhausen din Hanovra au facut o descoperire socanta…un craniu uman. Doar cateva zile mai tarziu, un alt grup de tineri anunta politia cu privire la o noua descoperire, de data aceasta in apropierea raului Leine. Era vorba de un alt craniu, scalpat stangaci, si mai multe resturi umane. In vreme ce politia din Hanovra porneau greoi cercetarile, dovezile continuau sa se adune intr-un ritm alert. Scandalizata, populatia incepuse propriile cautari si, in numai cateva saptamani, oamenii legii fusesera nevoiti sa aduca mai multi saci pentru a ridica ramasitele celor care fusesera ucisi si, aparent, descarnati. Atat de multe erau fragmentele de cadavre incat autoritatile decideau, la acea vreme, sa sece albia raului… iar rezultatul a fost unul cutremurator. Peste 500 de ramasite umane, provenind de la 22 de persoane, erau scoase la lumina in acea dimineata de 5 iulie 1924. Neputand ascunde adevarul miilor de cetateni adunati in preajma Leinei, politia auzea pentru prima oara o acuzatie cutremuratoare: carnea victimelor fusese vanduta pe piata neagra a alimentelor. Era replica unui cetatean care nu putuse sa nu observe ca oasele prezentau urmele unor unelte de macelarie.

Intr-adevar, asa cum se temusera oamenii legii, toate indiciile duceau catre aceeasi concluzie morbida, rostita de cineva din multimea de pe malul raului Leine. Oasele si articulatiile aproape descompuse prezentau, in totalitate, evidente urme de topor si de fierastrau. Analiza acestora adancea si mai mult sadismul cazului. Se pare ca, timp de sase ani, cineva transase victima dupa victima si aruncase resturile prin parcurile Hanovrei fara ca vreo singura persoana sa observe ceva suspect. Iar ceea ce era si mai grav, era faptul ca nicio victima nu era adulta. Toti cei ucisi erau copii, adolescenti si tineri cu varste cuprinse intre 12 si 24 de ani.

Herr Inspektor

Asa cum putini s-ar astepta ca lucrurile sa decurga, depistarea si prinderea autorului oribilelor crime nu a durat decat cateva zile. A fost suficient ca medicii legisti sa confirme identitatea unei prime victime, adolescentul Feldmark Garben, si ca politia sa reconstituie traseul acestuia pentru a afla ca fusese vazut pentru ultima oara in prezenta unui barbat de 40-45 de ani care se recomanda Herr Inspektor Haarmann. Victima fusese racolata in gara orasului Hanovra si de atunci nimeni nu o mai vazuse. O prima vizita a oamenilor legii la lucratorii garii confirma aceeasi poveste. Pretinsul ofiter de politie, in realitate un informator cu un bogat cazier, Fritz Haarmann, obisnuia sa racoleze tineri fugiti de acasa sau aflati in cautarea unui adapost, imbiindu-i cu o tigara si eventualitatea unui loc de munca.

La domiciliul suspectului, vecinii acestuia relatau lucruri care, in mintea oamenilor legii, prindeau un contur sumbru. Toti locatarii imobilului in care Haarmann locuia il stiau drept un homosexual notoriu, dar nimeni nu considerase de cuviinta sa reclame desele orgii care aveau loc in apartamentul de la etajul 3 al imobilului situat in strada Rote Reilhe, numarul 4, atata vreme cat suspectul era, printre altele, un macelar clandestin care nu uita niciodata sa isi aprovizioneze vecinii cu o marfa la care putini puteau avea acces…carnea. In plus, era in relatii bune cu politia. Perchezitia la domiciliul falsului politist avea sa stearga orice urma de indoiala. Locuinta era intesata de haine si obiecte apartinand victimelor, dar si de un intreg arsenal de cutite, topoare si fierastraie de macelarie.

Haartamann nici macar nu a fost arestat. Printr-o ironie a sortii, ajungea singur la sectia de politie dupa ce intentionase sa se razbune pe unul dintre iubitii sai, Kurt Fromm, pe care il acuza in fata oamenilor legii ca a calatorit cu un bilet fals. El cerea pe un ton imperativ ca acesta sa fie incarcerat. Nu realiza ca acesta stupida cearta pasionala insemna sfarsitul lungii serii de crime comise timp de sase ani.

Confruntat cu declaratia aceluiasi Kurt Fromm, cel care mentionase ca a fost amenintat cu un cutit, si cu dovezile descoperite in apartamentul sau, Friedrich Haarmann a inceput prin a nega totul. El declara ca, intr-adevar, se ocupa cu comertul ilicit de carne, speculand preturile practicate de intermediari si cele de pe piata. Pentru o astfel de infractiune, era constient ca nu va primi decat o amenda. Lucid, coerent, uneori iritat de insistenta procurorului el construia o caz pe care era evident ca il repetase indelung. Totusi, la un moment dat, lui Haarmann i-a scapat o replica pe care interlocutorii sai nu aveau cum sa nu o remarce : „Nu mai luati drept un nebun. Taiati-mi capul daca vreti, dar va rog, din mila, sa nu ma inchideti in acelasi loc cu nebunii!”.

Sarada a continuat timp de sase zile cu Haarmann negand vehement toate acuzele politistilor. De abia in momentul in care a realizat ca Hans Grans, partenerul sau de viata stabil din ultimii cinci ani, hotarase sa il acuze, Macelarul din Hanovra a decis sa rupa tacerea.

Haarmann si Grans – cuplul mortii

Friedrich „Fritz” Haarmann era un personaj binecunoscut politiei din Hanovra. Se nascuse in anul 1879 iar mama sa, o fiinta pe care ajunsese sa o divinizeze, se stinsese din viata pe cand Fritz nu avea decat cativa ani. Fusese supus unui regim al terorii de catre tatal sau, cel care vroia ca din toti cei sase copii pe care ii avea sa creeze niste veritabili „duri”. Acesta este poate si motivul pentru care inclinatiile homosexuale ale lui Haarmann incepeau sa se manifeste de la o varsta frageda. La numai 17 ani el este acuzat de corupere de minori si este internat intr-un ospiciu dupa ce examenele psihiatrice il indicasera ca un posibil nebun periculos. Experienta traita intre zidurile acestei institutii l-a marcat evident, oroarea sa fata de bolnavii mintal ramanand-i extrem de puternica pentru tot restul vietii. Eliberat pentru o „conduita exemplara” in 1903, Haarmann incercase sa se angajeze ca ucenic la un lacatus. Moravurile sale au facut, insa, ca la scurt timp sa fie aruncat in strada. In mintea tulburata a tanarului, armata ramanea singura metoda de subzistenta. Astfel se face ca, la cererea sa, este primit in cadrul armatei si repartizat la plutonul de subofiteri de la Neuf-Brisach. Cariera i-a fost, insa, una scurta, el lesinand in timpul unor manevre militare si producandu-si, in timpul caderii, un grav traumatism cranian. Datorita tulburarilor mintale si a halucinatiilor tot mai dese, Fritz Haarmann a fost declarat inapt si, la recomandare medicilor, a fost internat intr-o noua clinica de psihiatrie la Hildesheim. Scapa din spital dupa ce reuseste sa fuga si sa se ascunda tocmai in Elvetia, acolo unde executa mai multe condamnari la inchisoare pentru infractiuni marunte. Revenit in Germania in 1918, la varsta de 39 de ani, Haarmann isi incepea lunga serie de crime in compania partenerului sau, Hans Grans.

Povestea relatata de el insusi politiei avea sa ingrozeasca prin detaliile socante. Daca primele victime le racolase singur, cele mai multe dintre ele fusesera atrase in capcana mortala de Grans. Individ fara scrupule, acesta nu impartasea cu totul viciul partenerului sau. Astfel, Hans Grans cauta si compania femeilor, de cele mai multe ori pentru a obtine bani de la acestea, si chiar incepuse o „cariera” de proxenet desi sub protectia sa nu se afla decat o singura prostituata, o anume Dora.

Victimele erau atrase in apartamentul lui Haarmann, acolo unde acesta le oferea alcool si unde, dupa ce isi pierdeau luciditatea, erau ucise si transate. Carnea era vanduta ulterior pe piata neagra iar o parte din aceasta era preparata si pastrata de insusi Haarmann. Nu putine au fost momentele in care cei doi parteneri, alaturi de Dora, isi invitasera cunoscutii la petreceri de la care nu lipseau preparatele din carne. Nimeni nu banuia ca pateurile, mezelurile si celelalte produse alimentare aveau acelasi ingredient macabru…carnea de om.

Era evident faptul ca, in declaratiile sale, Friedrich incerca sa il absolve pe Grans de orice vina. Doar in momentele in care constientiza ca acesta il acuza si il facea unic vinovat de toate cele intamplate, ucigasul incerca sa arunca vina asupra prietenului sau. El declara ca, pentru Hans Grans, importante erau hainele victimelor si ca niciodata nu participase la transarea lor. In schimb, era perfect constient de ceea ce se intampla si nu o data ii ceruse lui Haarmann sa grabeasca lucrurile pentru a-si primi „cadourile”. Macelarul declara nonsalant ca prezenta cadavrelor nu ii producea nici o emotie. Pentru el nu era nicio diferenta intre un om mort si unul viu. De aceea nu avea nici un fel de problema in a dormi in acelasi pat cu cei ucisi pana isi recapata fortele si isi putea incepe sumbra activitate. Tacerea vecinilor o cumpara cu bucati de carne invelita in ziare dupa ce indepartase toate semnele care ar fi putut duce cu gandul la provenienta acesteia.

Intrebat cate victime a ucis, Haarmann a declarat nonsalant: „De unde vreti sa stiu? Dumneavoastra spuneti 27…sa zicem, atunci, 27. Dupa numaratoarea mea ar trebui sa fie, insa, pe putin 40.”

Procesul

Procesul care a inceput in data de 4 decembrie 1924 nu a durat decat 14 zile, desi prin fata instantei au defilat peste 200 de martori. Peste toate, insa, se evidentiaza rapoartele psihiatrilor de la Universitatea din Gottingen. Conform acestora, Fritz Haarmann, in ciuda coerentei aratata in timpul interogatoriilor, nu depasise nivelul intelectual al unui copil de cativa ani. Cel mai probabil, el nu realiza gravitatea faptelor comise si, cel mai important, actionase la cererea persoanei iubite, Hans Grans. In timpul examenelor psihiatrice la care a fost indelung supus, Haarmann ii socase, practic, pe interlocutorii sai. El nu realizase ca Germania trecuse printr-un razboi si nu stia nici macar numele ultimului imparat. In timpul sederii sale in Elvetia, el nu remarcase nici macar prezenta muntilor iar in mintea lui, Hanovra era capitala Germaniei. In sfarsit, asemenea unui copil, ii placea sa fie in atentia oamenilor mari. Pentru el, un proces la care asistau atatea persoane importante si faptul ca urma sa fie executat in prezenta multor martori reprezentau certe motive de mandrie. Fritz Haarmann isi compusese chiar si propriul epitaf cu aceasta ocazie: „Aici zace Haarmann, cel mai mare criminal”.

In timpul procesului, acuzatul nu a facut decat sa il apare pe iubitul sau, Hans, si sa incerce sa il absolve de orice vina. La auzul acuzelor venite din partea acestuia, a fost, insa, daramat. Tandretea pe care o aratase pana in acel moment s-a transformat in furie, iar vicleanul Hans Grans era acum tinta atacurilor sale. Intr-un asemenea moment, din sala s-a auzit un strigat: „Amandoi sunteti niste monstri. Dar dintre voi doi, Hans Grans, tu esti cel mai mare!”. Era Dora.

Verdictul care a urmat, a fost unul previzibil. Hans fusese condamnat la moarte. Haarmann primise pedeapsa capitala…de 27 de ori.

Ceea ce a urmat, insa, tine de domeniul incredibilului. Semianalfabetul Fritz Haarmann trimite din inchisoare o scrisoare catre autoritati in care il disculpa, din nou, pe Hans Grans si cerea ca toate acuzele sale fie retrase. Era evident ca Macelarul din Hanovra nu putuse redacta singur un asemenea document cu atat mai mult cu cat folosea un limbaj care nu ii era accesibil. Cu toate acestea, Hans era rejudecat iar pedeapsa sa era schimbata. Autorul moral al crimelor nu mai primea decat 12 ani de detentie

Skanderbeg – In spiritul razboinic al Balcanilor

Niciodata Balcanii nu s-au cutremurat mai tare decat in secolul al XV-lea, o epoca in care, in fata amenintarii otomane, batrana provincie a dat nastere unor eroi demni de legendele homerice. Iancu de Hunedoara, Vlad Tepes sau Stefan cel Mare sunt doar cateva dintre numele care au scris istoria civilizatiei crestine la nord de Dunare. In aceeasi perioada, in sudul si mai framantat de conflicte, un barbat din vechea stirpe a macedonenilor reinvia inca o data spiritul darz al natiilor balcanice, un barbat al carui nume intra in eternitate drept Skanderbeg Vulturul.

Privita in contextul istoric al mijlocului de veac XV, ascensiunea liderului albanez Skanderbeg – Giorgi Kastrioti, pe numele sau adevarat – ar putea parea una atipica. Imperiul Otoman, aflat aproape de apogeu, ocupase o mare parte a Balcanilor iar caderea Constantinopolului reprezenta doar o problema de timp. Mai mult, intentia sultanilor turci de a cuceri al doilea mare centru al crestinatatii, Roma, nu mai era deloc privita ca o intentie nebuneasca ci ca o realitate cutremuratoare. Armatele Europei se aratau neputincioase in fata colosului otoman.

O dovedise Batalia de la Nicopole din anul 1396, o batalie in care elita cavalerilor unguri, francezi, englezi, scotieni, germani, polonezi, elvetieni, venetieni, genovezi, bulgari sau valahi, dar si cea a teutonilor si a razboinicilor din ordinul Sf. Ioan se dovedise incapabila sa opreasca iuresul turcesc. Fusese ultimul semnal de alarma pentru monarhii crestini. In fapt, intre puterile europene si Imperiul Otoman parea sa nu mai stea nimic, iar Vechiul Continent se pregatea de o infruntare cum nu mai vazuse de pe vremea hunului Attila. Era momentul in care, din muntii Albaniei de azi, se ridica un barbat fara de tara, un barbat care, in fruntea a numai 300 de razboinici, pornea un razboi de proportii epice impotriva celui mai mare imperiu al vremii. Skanderbeg, caci despre el este vorba, avea sa ii infrunte pe turci, de-a lungul a peste doua decenii si jumatate, in peste 25 de batalii, fara a fi invins niciodata si, mai mult, sadea in chiar inima cuceririlor turcesti ideea crearii unui nou stat, Albania.

Acolo unde se nasc vulturii

Fostul regat al Epirului, strajuit de coastele dure al muntilor Pirului si de valurile Marii Adriatice, nu este altul decat locul in care vedea lumina, odinioara, cel mai mare general din istoria omenirii, Alexandru Macedon. Secole mai tarziu, in acelasi loc, un alt mare general se nastea pentru a aminti si purta mai departe mostenitea ilustrului sau predecesor.

Giorgi Kastrioti s-a nascut in Castelul Kruja, la 5 mai 1405, in familia nobililului Ioan Kastrioti, lider local aflat sub suzeranitatea directa a sultanului. Povestea sa nu difera de cea a altor lideri balcanici. Inca de la o varsta frageda, Giorgi a fost incredintat Curtii Otomane, alaturi de alti trei frati ai sai, drept garantie pentru eventualele acte de nesupunere ale tatalui, deja recunoscut pentru tentativele sale de eliberare de sub dominatia turca. Circumcis, educat in legile Islamului si trecut prin durele antrenamente ale elitei ienicerilor, tanarul Kastrioti se remarca rapid in ochii sultanului Murad al II-lea, cel care il ridica la rangul de general, la mai putin de 30 de ani. Alura sa impunatoare, cu mult peste media acelor vremuri, curajul nebunesc de pe campul de lupta dar si victoriile sale neintrerupte ii determinau pe turci sa il asemene cu Alexandru Macedon si chiar sa ii acorde numele acestuia. Astfel, aparea pe scena istoriei Skanderbeg – Aleksander Beg sau Lordul Alexandru, asa cum suna cognomenul sau  la Curtea Otomana. Nimeni nu se astepta la schimbarea sa radicala, cu atat mai mult cu cat Kastrioti fusese desemnat, in 1443, sa conduca un regiment important in lupta impotriva noii amenintari din Transilvania, nimeni altul decat Iancu de Hunedoara. Mai mult, Giorgi primise si titlul de guvernator, iar cariera sa parea sa il duca pe un loc de cinste in anturajul sultanului si catre o viata lipsa de neajunsuri..

Skanderbeg nu isi uitase, insa, originile, in ciuda anilor indelungati petrecuti in tabara turcilor. Indurerat de moartea tatalui sau, dar si de decizia monarhului otoman de a-si extinde dominatia asupra cetatii in care se nascuse, albanezul schimba taberele si se indrepta, in cea mai mare graba, catre Castelul Kruja. Lupta impotriva generalului de origine valaha nu mai era lupta sa. De acum, Giorgi Kastrioti si cei 300 de razboinici care il urmasera aveau sa aprinda scanteia unui razboi pe care Imperiul Otoman nu il va mai uita niciodata.

Folosinu-se de un tertip si silindu-l pe secretarul sau, Reis Efendi, sa redacteze un document fals prin care Murad al II-lea i-ar fi incredintat comanda Castelului Kruja, Skanderbeg intra nestingherit in cetatea in care se afla deja guvernatorul legal, Hasan Beg. Nebanuind absolut nimic si convins de loialitatea albanezului, Hasan ii incredinta acestuia fraiele micului tinut. Avea sa fie un gest pe care toti turcii il vor regreta amarnic.
Autoproclamat conducator al Krujei, Kastrioti depunea un juramant teribil. Atat el cat si sustinatorii sai jurau sa nu se opreasca pana cand ultimul turc nu va fi parasit stravechiul teritoriu al Epirului si pana cand vechea credinta ortodoxa nu isi recastiga locul de odinioara. Toti cei care au refuzat in acel moment convertirea la crestinism erau trasi in teapa, iar Hasan Beg, loialul sustinator al sultanului, fusese ridicat in cea mai inalta dintre ele.

Scutul Europei

Putini se asteptau ca Skanderbeg sa supravietuiasca unei asemenea incercari nebunesti de a sfida cea mai mare putere a lumii. In fond, niciun alt european nu reusise sa obtina vreo victorie in fata turcilor, cu exceptia lui Mircea cel Batran,  in legendara Batalie de la Rovine din 1395. Atunci, in fruntea a mai putin de 10.000 de razboinici, voievodul valah reusise sa administreze o infrangere zdrobitoare celor 40.000 de turci condusi de insusi Baiazid I si celor aproape 10.000 de sarbi veniti in ajutorul otomanilor. A fost un exemplu pe care Giorgi Kastrioti, in comparatie cu marile puteri europene, avea sa il aplice cu succes pentru tot restul vietii.

Skanderbeg era constient de faptul ca ofensa adusa sultanului de tradarea sa nu putea ramane trecuta cu vederea. Astfel, la numai cateva luni de la ocuparea Krujei, liderul albanez organiza Liga de la Lezha, intalnire in care ii invita pe toti liderii regionali din fosta provincie a Epirului pentru a i se alatura in lupta. Surprinzator, nimeni nu ii refuza cererea si, mai mult, noul lider primea sprijinul total, uman si financiar, din partea populatie locale, unita pentru prima oara sub un singur steag. In fapt, Kastrioti alegea sa dea inca o palma otomanilor alegandu-si drept simboluri, steagul rosu cu insemnul vulturului bicefal, stindardul de lupta al Bizantului, si coiful impodobit cu capul unui tap aurit, trimitere la vechile simboluri razboinice ale grecilor antici.

Riposta Imperiului Otoman nu s-a lasat prea mult asteptata. In acelasi an 1444, an in care Skanderbeg reusea sa uneasca triburile albaneze, o armata numarand 25.000 de luptatori turci se indrepta catre noul stat din sud-estul Europei, pentru a oferi o lectie rebelilor si tuturor celor care ar fi intentionat sa le urmeze exemplul. Condusi de Ali Pasa, unul dintre cei mai renumiti generali turci ai momentului, otomanii erau convinsi ca victoria va fi una rapida si exemplara. Nu se asteptau ca, intr-un timp atat de scurt, rebelul Skanderbeg sa poata organiza o rezistenta pe masura neintrecutilor ieniceri. Si totusi, in vara anului 1444, Kastrioti dadea un prim semn Europei, aratand ca turcii pot fi infranti. Folosind tactici de gherila inaintea confruntarii finale, albanezul reusea sa demoralizeze trupele adverse si sa le administreze o infrangere zdrobitoare, cu o armata ce nu depasea 15.000 de luptatori. In fond, armata lui Skanderbeg nu avea sa depaseasca niciodata un numar mai mare de 20.000 de combatanti.

Ajutorul pe care Kastrioti spera sa il primeasca din partea monarhilor europeni nu avea, insa, sa mai vina. Invinsi in Batalia de la Varna, acestia preferasera sa se retraga in propriile tari pentru a-si reface fortele. Singuri in fata otomanilor, albanezii lui Kastrioti reuseau, totusi, sa obtina alte doua victorii in urmatorii doi ani. Cu toate acestea, greul de abia urma sa vina. In vara anului 1450, satul de sfidarea fostului sau supus, sultanul Murad al II-lea pornea catre Albania cu o forta imensa de aproximativ 150.000 de razboinici. Primul pas al monarhului turc urma sa fie chiar cucerirea Castelului Kruja, simbolul rezistentei lui Skanderbeg, o lovitura care ar fi distrus moralul rebelilor si i-ar fi transformat pe acestia in simpli proscrisi. Geniul militar al albanezului isi spunea, insa, din nou, cuvantul. Cu o garnizoana in Kruja de numai 1500 de oameni si cu grosul armatei implicat in nesfarsitele actiuni de gherila, Kastrioti reusea un an mai tarziu sa puna pe fuga intreaga ostire otomana. Umilit, Murad al II-lea se stingea in acelasi an in timpul retragerii, fiind urmat la tron de fiul sau, Mahomed al II-lea.

Urmau cinci ani de liniste pentru Skanderbeg si pentru ostenii sai, dar toti constientizau ca nu era vorba decat de linistea premergatoare furtunii. Dezlantuit, Mahomed al II-lea dadea lovitura de gratie, in 1453, ultimelor ramasite ale Imperiului Bizantin. La numai 21 de ani, noul monarh reusea ceea ce nimeni inaintea sa nu mai reusise, cucerirea Constantinopolului. Lumea intreaga era ingrozita de caderea celei mai mari cetati a lumii medievale iar Roma era cu totul indreptatita sa se simta urmatoarea tinta a sultanului. Ramanea, insa, o zona careia nimeni nu parea sa ii dea o importanta prea mare, Balcanii. Statul rebel al lui Giorgi Kastrioti si ascensiunea verilor valahi, Vlad Tepes si Stefan cel Mare aveau, totusi, sa se dovedeasca o nuca prea tare chiar si pentru Mahomed al II-lea Cuceritorul.

Dornic sa stearga rusinea infrangerii tatalui sau in fata mult mai putin numeroasei armate a lui Skanderbeg, Mahomed trimitea in Albania, in fruntea a 90.000 de luptatori de elita, pe Isa Beg Evrenoz,  singurul general turc ce reusise sa se doveasca superior liderului albanez, in perioada uceniciei acestuia in armata turca, si chiar pe nepotul acestuia, Hamza Kastrioti. Lipsit, iarasi, de sprijinul puterilor europene, din partea carora primise cu doi ani inainte doar 500 de soldati (majoritatea cazuti in Asediul de la Berat, din 1455), Skanderbeg reusea imposibilul si invingea mult mai numeroasa armata otomana in confruntarea ramasa in istorie sub numele de Batalia de la Ujerbardha (Apa alba).

Suprinzator, Mahomed al II-lea propune pacea invincibilului liber albanez, lasandu-i acestuia timp sa isi refaca fortele si sa caute ajutor la curtile Europei. Profitand de linistea neasteptata, Skanderbeg se implica activ, in acelasi an, in lupta de sprijinire a Regatului Neapolelui si reuseste sa infranga fortele beligerante ale nobililor angevini ce amenintau stabilitatea, si asa subreda, a statelor italiene. Gestul sau ramanea, si de aceasta data, fara urmari notabile din partea liderilor europeni, ajutoarele oferite de acestia constand, de cele mai multe ori, in titluri de noblete si promisiuni desarte. Poate cel mai bun exemplu in acest sens ramane gestul Papei Pius al II-lea, cel care il numea pe Skanderbeg drep Capitan General al Sfantului Scaun si ii acorda titlul de Athleta Christi, titlu pe care il mai primeau si Iancu de Huneadoara si Stefan cel Mare. In schimb, ajutoarele solicitate de albanez in vederea iminentului atac al lui Mohamed nu se mai materializau.

Din nou singur in fata eternului sau dusman, Imperiul Otoman, Skanderbeg se vede nevoit sa lupte in fata noii armate a sultanului ce nu isi putuse ascunde frustrarea de a nu fi putut cuceri Castelul Kruja. Avea sa fie ultima lupta a albanezului, cel care, lovit de o boala necrutatoare, se stingea un an mai tarziu, in 1468, in Cetatea Lezha. Cu ultimele suflari, Skanderbeg afla ca locotenentul sau, Leka Dukadjini, ii invinsese pe turci.

Impulsionati de geniul Kastriotului, albanezii continuau sa lupte cu succes in fata otomanilor pentru inca 12 ani. Lipsiti, insa, de aportul marelui lider militar, acestia se recunosteau vasali ai Imperiului si ramaneau astfel pana la inceputul secolului XX. Inmormantat in Biserica Sf. Nicolae din Lezha, Skanderbeg nu avea parte de liniste nici macar in locul de veci. In anul 1480, turcii devastau lacasul sfant si sfartecau ramasitele fostului general pentru a le purta asupra lor in chip de amulete sacre. Visul lui Mahomed de a cuceri Roma nu se indeplinea nici el. La nordul Dunarii, in mica Tara a Moldovei, un alt lider de geniu avea sa ii tina pe turci la portile Europei pana la inceputul secolului al XVI-lea. Era vorba de nimeni altul decat Stefan cel Mare.

Gladiatorii patrupezi din arenele romane

S-au nascut in mijlocul naturii. Trebuiau sa-si urmeza cursul normal al vietii ghidat de genetica si instincte. Nu doreau decat sa ramana podoaba muntilor, junglelor si padurilor. Au fost smulse violent din rostul lor lasat de Creator. Au fost fortate sa se sfasie si sa se ucida intre ele pentru distractia plebei Romei... Povestea lor nu este decat un nou cap de acuzare la adresa celei mai emfatice civilizatii din vechime.

Mult circ, putina paine

Totul a inceput in anul 264 i.Hr., la funeraliile lui Iulius Brutus, ocazie cu care s-a dorit cinstirea memoriei sale prin organizarea primelor lupte ritualice la care au participat doar trei perechi de gladiatori. Doar trei! Cinzeci de ani mai tarziu, Aemilius Lepidus arunca in arena douazeci si doua de perechi de gladiatori. Roma prinsese gustul sangelui... Asa au luat nastere jocurile de o cruzime fara margini, care aveau sa macine pentru 668 de ani (264 i.Hr. -404 d.Hr.) hecatombe de cadavre umane si aveau sa transforme intr-o masa de carne sangeranda splendide exemplare ale lumii animale. Necuvantatoarele de talie mare nu au fost crutate... cu cat un animal era mai de temut, cu atat mai mult specia sa era haituita si capturata pentru a lupta in numeroase arene presarate prin intregul Imperiu Roman. Intr-un amestec insolit, de oameni si lei, zebre si tigri, leoparzi si ursi, elefanti si rinoceri, girafe, mistreti, lupi, caini, hipopotami, hiene, cerbi – toate acestea si-au dat viata, fortate sa lupte intre ele in acesta adevarata Vale a Plangerii. Totul pentru pofta nesanatoasa de violenta a unui public care fremata excitat de vedera sangelui inecand arena...

Un psihiatru modern pus sa explice bucuria traita de unii oameni atunci cand vad animale sfasiindu-se intre ele, ar da acestora verdictul de sadism comportamental nascut pe baza complexelor de inferioritate, totul grefat pe traume din copilarie combinate cu lipsa unui mediu familial normal. Totusi, adevaratele cauze pentru care o intreaga patura sociala din probabil cel mai stralucitor imperiu la Antichitatii era atrasa de lupte, erau mult mai diversificate decat par la o simpla privire. Aici avem de-a face, in primul rand, cu o cauza patriotard-revansarda. Stapanii Romei, fie ei senatori sau imparati, doreau astfel sa-si asigure pozitia in fata multimii, stimuland in acelasi timp mandria si identitatea ei nationala. Plebeul Romei, chiar daca era un sarantoc lepros si ros de vicii, trebuia facut sa se simta superior oricarui alt om. Nu degeaba indivizii care nu aveau ascendenta greaca sau romana, erau denumiti dispretuitor – barbari! Plebeul de rand trebuia stimulat, trebuia facut sa se simta important, trebuia sa vada cu proprii ochi maximul de distractie din acea vreme, oferit lui de suveranii romani. Plebea (pleava!) Romei era in acelasi timp o forta de temut, de care patricienii si senatorii romani tineau cont cu strasnicie. Sarantoci si bolnavi, acestia erau masa populatiei romane; altfel statutul lor social era unul temut si invidiat. Un plebeu roman era mai respectat decat un nobil bogat din Tracia, Galia sau Africa tocmai datorita ascendentei sale de cetatean roman. In plus, Imperiul Roman a cunoscut numeroase revolte ale cetatenilor sai, nemultumiti de taxele sau pretul alimentelor aflat in crestere.

Pentru a-si tine sub control o populatie ale carei pretentii materiale cresteau in mod proportional cu extinderea si jafurile inteprinse de Imperiu, conducatorii Romei s-au folosit de implementarea luptelor de gladiatori si animale. Cetateanul roman era facut dependent de aceasta forma de distractie, devenita intre timp afacere, practic in acelasi mod in care oamenii din prezent sunt dependenti de vizionarea meciurilor de fotbal, baschet sau rugby. O alta cauza era data de dorinta subconstienta a omului de a-si demonstra ca a ajuns sa stapaneasca si sa ucida toate fiarele pamantului care, in trecutul indepartat, il vanau frecvent. Pentru romani nu a existat un mod mai bun de a-si demonstra acest lucru, decat prin organizarea de lupte in care cele mai temute animale sa se sfasie unele pe altele pentru distractia si amuzamentul multimilor.

Unii istorici, printre care si Pierre Grimal, acrediteaza ideea unei origini straine a luptelor intre animale. Prezenta repetata a taurilor in arena pare sa confirme aceasta ipoteza, caci sacrificiul taurilor aminteste de semnificatia acestui animal-simbol in cadrul civilizatiilor persane, egiptene, babiloniene si minoice. Sa vedem oare in coridele tinute in Spania la ora 5 dupa amiaza o continuitate a acestui tip de sacrificii ? Se pare ca da. Alti istorici precum J. C. Fredouille considera luptele intre animale din Colloseum drept o reminsicenta arhaica a riturilor religioase preitalice, precum si o supravietuire a sacrificiilor omenesti si animale in cinstea zeului Saturn si a zeilor chtonieni. In luna aprilie a fiecarui an, in timpul jocurilor zeitei Persefona, erau lansate in amfiteatre cate 10 vulpi cu faclii aprinse legate de coada. Sarmanele animale intruchipau sufletul deznadajduit al sotiei stapanului Infernului...



Nevinovatii din arena

Printre cele mai cautate animale pentru lupte erau felinele mari, ursii si lupii. Foarte gustate ramaneau si meciurile intre mistreti si tauri sau ursi si mistreti. Pentru a procura numarul sporit de gladiatori cu blana, gheara si coarne, romanii au dezvoltat o adevarata industrie specializata in capturarea si transportul spre Roma al animalelor din Asia, Europa si nordul Africii. Astfel au pierit la propriu inca din Antichitate numeroase specii de animale. Datorita luptelor din arene au disparut elefantii, rinocerii si hipopotamii din Egiptul, Algeria, Tunisia, Libia si Marocul din zilele noastre. Leii si leoparzii au supravietuit in numar infim pana in prag de secol XIX, nereusind niciodata sa-si refaca efectivele decimate de cererea de luptatori patrupezi din perioada luptelor in Colosseum. Echipele de vanatori care aveau sarcina de a captura vii si nevinovate animalele destinate luptelor ajunsesera la o astfel de eficienta incat inventasera capcane mobile, gropi cu intrarea mascata de frunze, custi culisante. Inventivitatea lor a mers intr-atat incat sedau leii si panterele cu ajutorul cadavrelor de animale impanate cu droguri usoare!

Meciurile in care animalele luptau unele cu celelalte sau impotriva gladiatorilor erau extrem de gustate, in parte datorita dorintei plebei de a vedea gladiatorii, care simbolizau Roma, in lupta cu fiarele, care simbolizau dusmanii clasici ai Imperiului. Astfel, ursii erau considerati inruchiparea Daciei, leii - ai Cartanginei, in timp ce tigrii erau perceputi drept temutul Imperiu al Partilor. Un alt motiv pentru succesul acestor lupte era reprezentat de raritatea animalelor. Capturarea si transportul unui leu, tigru sau urs, era o operatiune extrem de riscanta si costisitoare care trebuia sa ia in calcul cantitatea considerabila de carne pentru hrana animalului, sau posibilitatea ca acesta sa moara datorita stresului captivitatii. Deosebit de scumpi erau in special tigrii, primiti deseori sub forma de cadouri din partea unei capetenii de trib din Caucaz, sau cumparati la preturi exorbitante de la negutatorii de animale din Persia.

Foarte gustate erau luptele intre cei doi eterni rivali, leul si tigrul. Conform marturiilor timpului se pare ca tigrii erau in general luptatori mai buni, desi exista destule date despre lei care au invins tigri. Alti oponenti redutabili pentru ambele feline erau ursii buni capturati in codrii seculari ai Daciei. Ursii din Carpati reuseau deseori sa ucida lei si tigri in urma unor lupte cumplite care au inrosit de sange nevinovat nisipul amfiteatrelor. Toate aceste suflete chinuite au fost fortate sa se ucida spre satisfactia unui public viciat pana in maduva oaselor, dupa cum cugeta trist insusi Dante Alighieri.

In mod paradoxal, animalele carnivore nu sunt niste luptatori straluciti in mediul lor natural, asa cum se asteapta majoritarea oamenilor! Sa vanezi este una, sa lupti este altceva. Carnivorele stiu acest lucru si evita instinctual lupta. Un tigru, o pantera sau un lup cu o rana la picior este condamnat sa moara de foame, nemaifiind in forma fizica desavarsita pentru a-si captura prada cu succes. Pradatorii trebuie sa astepte pana cand ranilelor se vor vindeca pentru a vana din nou. Daca vindecarea unei rani dureaza mai mult de 2 saptamani, animalul este condamnat la inanitie. Cu atat mai mare este crima de a sili la lupta un animal caruia instinctul sau i-a dictat de mileniii sa evite confruntarile inutile. Pentru a “corecta” asta, romanii obisnuiau sa intepe si sa chinuie animalele care urmau sa intre in arena pentru a le spori furia si irascibilitatea. Odata ajunse in arena, lumina orbitoare a soarelui, albul nisipului si urletele multimii dezlantuite isterizau la maxim nevinovatele animale.



Escrocherii, dopaje, condamnati

Lupele intre animale desteptau pasiuni, nasteau pariuri imense si dadeau dependenta impatimtilor genului. S-a ajuns pana intr-acolo incat se faceau escrocherii in care un leu sau tigru renumit era dopat incat sa devina mai lent in lupta, facilitand in acest mod victoria unui alt leu slab cotat. Frauda a ajuns si in cadrul luptelor intre ursi, lei si tigri pe de o parte si gladiatori umani pe celalata. Istoria ne aduce marturie cazurile mai multor gladiatori care se temeu de confruntarea cu fiarele si plateu in avans doparea animalelor incat sa devina mai lente , iar ei sa le ucida fara riscuri. Totusi, imparatii romani nu tolerau astfel de escrocherii, unii propietari de fiare care isi otraveau lent animalele inainte luptei, precum Petronius din Sicilia sau Marcus din Libia, fiind descoperiti si sfarsind in arena drept hrana pentru propriile animale.

Organizate initial la poalele unui deal, cu un mobilier primitv, usor de demontat la sfarsitul “spectacolului”, jocurile de gladiatori aveau sa duca la crearea unei arhitecturi specifice, Amfiteatrul. Cel mai fastuos si cunoscut era fara indoiala Colosseumul din centrul Romei. Dintre cele peste 200 de amfiteatre identificate in lumea romana, cel mai vechi pare sa fie cel de la Pompei (70-65 i.Hr.). In provincia Dacia Romana au fost descoperite trei : Sarmizegetuza Ulpia Traiana, Porolissum (astazi Moigrad in Salaj) si Apullum (Alba Iulia). Romanii au fost uimiti sa descopere ca dacii nu erau deloc interesati sa privesca la chinurile animalelor din arena, astfel ca in scurt timp, cele trei arene au dat faliment!



Spectacolele incepeau la Roma odata cu rasaritul soarelui, prelungindu-se uneori sub lumina facliilor pana noaptea tarziu. In zori aveau loc executiile. La inceput, talharii, violatorii, ucigasii si escrocii Romei erau executati prin crucificare sau ardere pe rug, insa la insistentele multimi s-a trecut la Ad Bestias - executia prin intermediul fiarelor flamande... Inceputul acestei practici l-a dat Augustus, atunci cand revoltat de crimele banditului Seluros, l-a condamant ca legat de un stalp in arena, sa fie sfasiat de leoparzi flamanzi. La Ad Bestias erau sortiti doar sclavii si oamenii liberi care nu erau cetateni romani, dar in timpul persecutiei crestinilor, multi dintre ei au fost supusi aceluiasi supliciu. Printr-un paradox neinteles de nimeni, cetatea Vaticanului este ridicata pe locul fostelor gradini ale lui Nero, din care bolnavul suveran privea chinurile primilor crestini...

Organizate la orele de varf ale amiezei, Venationes (vanatorile), erau printre preferatele publicului, si se imparteau in mai multe feluri: defilari menite sa uimeasca, exhibitii asemanatoare numerelor de dresura din circuri si vanatorile propriu-zise, la fel de pline de oroare ca luptele intre animale. Atat Pliniu cel Batran cat si Martial amintesc cu uluire de maiestria dresorilor antici: pantere ascultatoare care trageau carele festive la care erau inhamate, lei care lingeau mana care-i biciuia usor, elefanti care ingenuncheau in fata lojei imperiale si scriau cuvinte latine cu trompa pe nisip. Arta mozaicala romana ne descrie insa imagini ale carnagiilor: ursi legati de tauri cu lanturi si intaratati sa se lupte pana la moarte. In cupluri contrastante si nefiresti, nefericitele vietati se ucideau unele pe altele in aplauzele extaziate ale trandavei plebe romane. Pentru a le mari mai mult chinurile, apareau in scena bestiarii – gladiatori specializati in lupta cu animalele. Acestia aveau rolul de calai, aruncand cu sulite si sageti in vietatile muribunde. Uneori, pentru a starni admiratia imparatului, bestiarii trageau cu sageti in ursi si lei pana cand acestia erau in pragul mortii, dupa care coborau in arena incercand sa ucida ursul muribund cu lovituri de pumn, sau incercand sa sufoce leul aflat pe moarte cu ajutorul faldurilor mantiei.

Apocalipsa animalelor

Renumit pentru forta si ferocitatea sa, leul a fost principalul martir patruped al masacrelor din arene. Doar Iulius Cezar a folosit in luptele si executiile din arena peste 400 de lei cumparati cu banii proprii din Cartagina si Siria. In spectacolul (munus) inaugural al Colosseumului au fost sacrificate peste 5.000 de animale din specii diferite. In cele doua munere organizate de imparatul Traian au pierit 2.246 , respectiv 2.243 de tigri, lei, lupi, caini de lupta, tauri, ursi, rinoceri, crocodili. Si nu era decat inceputul. Dupa jefuirea aurului Daciei, Traian aducea la Roma o comoara incredibila. Peste 165 tone de aur si 335 tone de argint sunt adaugate visteriei goale a Imperiului. Din acesta comoara inestimabila, Traian plateste toate datoriile Imperiului Roman, isi comanda un for personal si organizeaza nu mai putin de 123 de zile de serbari si lupte de gladiatori si animale, ocazie cu care mor sute de oameni si animale nevinovate.

Totusi, odata cu decaderea civilizatiei romane, amplificata de atacurile popoarelor migratoare, slabeste si intensitatea acestor jocuri sangeroase. La celebrarea Romei din anul 248 d.Hr. au trecut prin Colosseum “doar” 32 elefanti, 10 tigri, 60 lei, 30 pantere, 10 hiene, 6 hipopotami si un singur rinocer. Foarte putin comparativ cu cele 11.000 animale si 10.000 gladiatori adusi de Traian... Intr-un munus din anul 404 d.Hr. multimea nebuna sfasie de viu pe calugarul crestin care indraznise, coborand simbolic in arena, sa protesteze astfel impotriva luptelor de gladiatori. Totusi, in acelasi an, imparatul Honorius abolea aceste jocuri. Tinta morala a gestului fusese atinsa. Peste un secol, in 523 d.Hr. erau interzise si luptele intre animale

Ilustrii nebuni de pe tronul Romei

Puterea corupe. Este o lege nescrisa a naturii umane. Sub valul amagitor al puterii absolute, putini au fost cei care au reusit sa isi pastreze atributele care ii defineau ca oameni. Si unde oare este mai vizibil acest lucru decat in Cetatea care odinioara se credea eterna si in care imparatii se imaginau asemenea zeilor… Roma.

Tiberius – Lumea intreaga pentru o insula

Roma inca il plangea pe cel care fusese „Divinul” Octavian Augustus, atunci cand succesorul sau, Tiberius Caesar Augustus, urca in anul 14 d.Hr. pe tronul celui mai mare imperiu al lumii antice. Fiu adoptiv al primului imparat al Romei, Tiberius trecuse deja de prima tinerete in momentul in care a imbracat purpura imperiala. Calit in numeroase lupte, econom, cumpatat in aparenta, acesta parea la cei 56 de ani ai sai alegerea ideala pentru cel care urma sa reprezinte imaginea puterii absolute.

„Daca vreodata ati avea dubii asupra moravurilor mele si asupra devotamentului meu fata de voi (sper sa-mi vie ziua cea de pe urma mai inainte ca asa ceva sa se intample) titlul de parinte al patriei nu mi-ar aduce onoare...” – astfel ii cucerea Tiberius pe senatorii care inca mai aveau indoieli asupra sa. Nimeni nu parea insa sa remarce disparitia misterioasa a lui Postumus, coregent din ordinul imparatului Augustus. In fapt, Postumus a fost declarat mort, desi corpul sau nu a fost gasit niciodata, iar Tiberius isi vedea drumul eliberat de cel care ar fi reprezentat o piedica in calea planurilor sale.

Verdictul pe care l-ar putea da medicii de azi asupra personalitatii lui Tiberius nu ar fi decat unul singur... un caz tipic de paranoia. La scurt timp dupa inscaunare, imparatul incepe sa vada dusmani peste tot. Apare astfel crima de „lezmajestate”. Orice injurie, remarca deplasata sau care nu era pe placul suveranului atragea automat moartea. Parintii cad victimele propriilor copii, rudele incep sa se suspecteze reciproc, in timp ce vendetele personale isi gasesc cea mai simpla rezolvare. Jocurile care faceau deliciul multimii au fost interzise lasand loc sutelor de executii publice, iar imparatul se retragea tot mai mult in spatele zidurilor palatelor pentru a-si consuma viciile indelung disimulate. Camarazii sai de arme le cunosteau. Cruzimea aratata in campaniile militare ii era legendara, cat despre pasiunea pentru vin, ea ii atrasese chiar o deformare a numelui. Astfel, soldatii il numeau pe propriul lor general Biberius Caldius Mero in loc de Tiberius Claudius Nero („biberius” de la „a bea”, „caldius” aluzie la obiceiul romanilor de a bea vinul cald si „mero” care nu insemna altceva decat „betiv”).

In plina campanie de regenerare a moravurilor, campanie lansata de el insusi, Tiberius petrece nopti la rand in orgii ale caror ecouri ingrozesc Roma. Partenerii sai de pahar devin automat posesorii unor functii importante. In urma unei astfel de orgii bahice, Pomponius Flaccus devine guvernator al Siriei, in timp ce Lucius Piso devine prefect al Romei. Motivatia imparatului? „Ei sunt cei mai placuti prieteni ai tuturor clipelor”. In acelasi timp, locuitorii celui mai impunator oras al lumii traiau intr-o continua groaza si nesiguranta. De aici si pana la aparitia primelor zvonuri de asasinat nu mai era decat un pas.
Temator, Tiberius paraseste Roma pentru siguranta insulei Capri in anul 26 d.Hr., acolo unde se inconjoara de prieteni indoielnici si de o impresionanta garda de corp. De acum era invincibil, iar timp de 11 ani, vestile care veneau de pe izolata insula nu puteau decat sa agite spiritele unei Rome care incepea deja sa isi blameze fatis conducatorul.



„In timpul retragerii la Capri, a imaginat o sala de banci, loc de desfasurare pentru placeri ascunse, unde strangea cete de fete si de baieti desfranati adunati de pretutindeni, inventatori de imperecheri monstruoase pe care le numea spintriae. Acestia, uniti in grupuri de cate trei, se prostituau intre ei, spre a-i destepta prin acest spectacol dorintele adormite...Chiar si in paduri si tufisuri a imaginat locuri ale lui Venus si a pus tineri si tinere in costume de faun si de nimfe sa faca dragoste in caverne si grote. A fost pana-ntr-atat patruns de prea mari si prea rusinoase obiceiuri, incat abia pot fi spuse sau auzite, nicidecum crezute. Zice-se ca ar fi instruit copii de varsta mica, pe care-i numea „pestisorii sai”, sa se tina si sa se joace intre coapsele sale in timp ce inota si sa-i redestepte simturile cu limba si muscaturile lor, ba chiar unor copii sugari le oferea membrul sau in loc de san. Varsta si gustul il impingeau catre asemenea placeri”, Suetonius - Vietile celor 12 cezari. Iar nebunia sa nu se opreste aici. Impresionat de un tanar preot, il violeaza pe el si pe fratele acestuia chiar in timpul slujbei religioase. Afland ulterior ca cei doi isi reprosau reciproc dezonoarea, ii cheama in fata sa doar pentru a asista la momentul in care le sunt zdrobite picioarele.

In acelasi timp, imperiul functiona doar in virtutea inertiei unei birocratii instituita de Augustus. Timp de mai multi ani, Spania ramane fara legati consulari, in timp ce Galia este invadata de triburile germanice, Moesia de daci si Armenia de parti. In acelasi timp, Africa este cuprinsa de o puternica rascoala antiromana. Nimic nu il tulbura insa pe imparatul dedat cu totul viciilor nebuniei. Atunci cand hotaraste totusi sa riposteze, transforma totul intr-o baie de sange.

Intr-un final, decide sa viziteze pentru ultima oara Roma. Nu va mai apuca sa o faca niciodata. Pe drum, la 16 martie 37 d.Hr., in apropiere de Misenum, Tiberius moare in mod misterios. Desi cauzele mortii sale nu au fost nicicand elucidate, acuzatorii vremii il aratau deja cu degetul pe chiar nepotul sau, Caligula. Pentru Cetatea Eterna raul de abia incepea.

Caligula – ilustrul chip al nebuniei

In toata istoria Romei nu exista un alt imparat a carui ascendenta la tron sa fie mai dorita si mai aplaudata de plebe si nobili totodata. Si de ce nu ar fi fost? Moartea lui Tiberius nu stersese din memoria contemporanilor sai excesele si crimele la care fusesera supusi. Caligula, in schimb, era fiul celui mai iubit general al Romei, Germanicus Claudianus, iar copilaria si-o petrecuse alaturi de legionarii tatalui sau, aparent departe de tentatiile vietii romane. Imbracat cu o uniforma pe masura lui, micul Gaius Germanicus isi castiga atunci cognomenul de Caligula – cizmulita, aluzie la sandaua clasica a soldatilor romani, caliga. Chiar si numai faptul de a-l fi inlaturat pe tiranul batran si plin de vicii pentru a-l inlocui cu un tanar ambitios, crescut in spiritul celei mai bune educatii romane, il facea pe Caligula pretendentul ideal la tronul unui imperiu care spera la un lider pe masura inaintasului Octavian Augustus. Curand, toti cei care il aplaudasera, aveau sa regrete amarnic alegerea facuta.

Inscaunat la doar 25 de ani, Gaius Julius Caesar Augustus Germanicus, pe numele sau real, isi incepea scurta domnie asa cum toti si-ar fi dorit. Printre primele sale edicte se numarau interzicerea „lezmajestatii”, iertarea tuturor celor acuzati de aceasta crima, reducerea impozitelor, alungarea organizatorilor orgiilor lui Tiberius, marirea soldelor legionarilor, reinstaurarea jocurilor publice sau incercarea de a institui dreptul de vot tuturor cetatenilor romani. Roma intreaga era in delir. Caligula era conducatorul pe care il visase orice roman.

Sapte luni mai tarziu, in octombrie 37 d.Hr., imparatul este cuprins de o boala misterioasa. Semiinconstient timp de aproape trei saptamani, Caligula delireaza si, spre groaza medicilor si a apropiatilor, se afla la un pas de moarte. Este momentul in care adevarul incepe sa iasa la iveala. Fostii acoliti ai lui Tiberius marturisesc faptul ca noul lider al Romei nu era strain de placerile bunicului sau. Mai mult, participase din plin la orgiile de pe insula Capri si nu o data asistase deghizat la executiile publice fata de care simtea o placere ascunsa. Cuvintele lui Tiberius ajung incet pe buzele tuturor:”Am crescut o hidra pentru poporul roman si un Phaeton pentru globul pamantesc”. Amare cuvinte.



Revenindu-si din boala, Caligula este complet schimbat. Nobilii care din exces de zel strigasera la capataiul sau ca sunt gata sa-si dea viata pentru a o salva pe a lui, sunt impinsi catre sinucidere sau sunt executati. O promisiune trebuia respectata. Rudele apropiate sunt izgonite din Roma sau sunt obligate sa isi ia singure viata. La fel ca si Tiberius, Caligula incepe sa vada conspiratii impotriva sa la fiecare pas. „Sa ma urasca, dar sa se teama”, striga cuprins de manie impotriva romanilor care, in mintea sa tulburata, vroiau cu toti sa il asasineze. Nimeni nu mai era in siguranta. Senatorii, nobilii, actorii sau oamenii simpli sunt ridicati in toiul noptii de garzile pretoriene si torturati cumplit inainte de a fi ucisi. Drept compensatie pentru pierderile din Senat, Caligula isi investeste calul senator cu drepturi depline.

„Pe multi oameni de rang onorabil i-a insemnat cu fierul rosu si i-a condamnat la munca in mine, la drumuri sau i-a azvarlit fiarelor salbatice; pe altii i-a obligat sa stea in cusca in patru labe, asemenea animalelor, sau i-a taiat cu fierastraul la jumatatea corpului. Si in majoritatea cazurilor nu era vorba de pedepse pentru chestiuni serioase, ci pentru ca avusesera o parere proasta despre un spectacol sau pentru ca nu jurasera pe geniul lui Caligula. Pe parinti i-a obligat sa asiste la executarea copiilor lor. Pe unul dintre acestia, abia revenit de la executia fiului sau, l-a invitat la masa si a facut toate eforturile pentru a crea o atmosfera vesela care sa-i starneasca rasul”, Suetonius.

In mai putin de doi ani, Roma se afla aproape de colapsul financiar din pricina banchetelor fastuoase si a jocurilor de gladiatori fara egal. Nici chiar averile confiscate de la victimele suspiciunilor imparatului nu mai erau suficiente pentru a suplini nevoia de lux a acestuia. Caligula gaseste insa o solutie socanta. Intregul Capitoliu va fi transformat in cea mai mare casa de toleranta care a existat vreodata iar damele de companie urmau a fi sotiile si fiicele nobililor. Ca sa isi intareasca decizia, imparatul isi violeaza toate cele trei surori in timpul unui banchet apoi le arunca nobililor in schimbul unor sume imense de bani. In timpul acelorasi orgii, Caligula isi alege partenerele la intamplare din randul sotiilor celor prezenti. Cu urmele desfraului evidente, el critica sau lauda calitatile victimelor sale. Nimeni nu are curajul sa i se opuna. Isi plimba propria sotie goala prin fata soldatilor si este la un pas de a o tortura pentru a afla de ce il iubeste atat de mult. In nebunia sa, el dezonoreaza chiar mai multi tineri de origine nobila.

Mai mult, imparatul devine gelos pe orice roman pe care il considera superior fizic propriei sale persoane. Barbatii sunt tunsi grotesc pentru a nu intrece in frumusete parul imparatului iar cei puternici si atragatori sunt aruncati in arena prada gladiatorilor sau fiarelor salbatice. Cum una dintre victimele sale reuseste sa isi infranga toti adversarii, ea este torturata si purtata goala in vazul multimii. Nefericitul avea sa fie ucis la marginea Romei in aceeasi seara.

Dar paroxismul faptelor sale este atins atunci cand i se nazare sa devina cel mai mare cuceritor din istoria Romei. „Cand i-a venit ideea unei campanii in Germania; n-a mai ezitat, a concentrat de pretutindeni legiuni si unitati auxiliare, a facut recrutari, a adunat provizii nemaivazute pana atunci si a pornit la drum… Apoi, deoarece ii lipsea ocazia de razboi, a poruncit catorva germani din garda sa sa treaca Rinul si sa se ascunda. A ordonat ca dupa pranz sa i se anunte in chip alarmant prezenta dusmanului. Cand s-a produs faptul, s-a napustit cu o parte a cavaleriei pretoriene si cu prieteni in cea mai apropiata padure; acolo au taiat arbori si i-au dispus in forma unui trofeu. Revenit la lumina tortelor i-a acuzat de timiditate si lasitate pe cei care nu il urmasera… Intre timp a trimis Senatului si poporului un edict prin care ii dojenea ca „in timp ce Caesar da batalii si infrunta atatea primejdii, ei se distreaza la circ, la teatre si in alte locuri de placeri”, Suetonius.

Urmatoarea pe lista „cuceririlor” sale avea sa fie salbatica insula a Britaniei. Cu aceeasi mobilizare exemplara, Caligula isi purta armatele pana pe tarmul Atlanticului, acolo unde ordona ca toate trupele sa fie aliniate iar masinile de razboi sa fie pregatite de lupta. Cand nimeni nu stia care urma sa fie decizia imparatului, acesta le ordona legionarilor sa adune cat mai multe scoici. Apoi, ca si cum daduse dovada de un gest de marinimie absoluta, ii indemna pe toti cei prezenti „Duceti-va bucurosi, duceti-va bogati!”. In mintea sa chinuita, el obtinuse cea mai mare victorie dintre toate, o victorie in fata oceanului. Scoicile nu erau altceva decat prazile de razboi capturate de la acesta. In scrisoarea adresata functionarilor fiscului Caligula cerea sa-i fie organizat „cel mai ieftin triumf, dar de un fast fara precedent, deoarece putea dispune de bunurile tuturor”.



Patru luni mai tarziu, la 24 ianuarie 41 d.Hr., Caligula este injunghiat in timp ce se adresa unei trupe de actori. Aproape 30 de senatori si membri ai garzii pretoriene isi implantau pumnalele in cel care avea sa fie catalogat drept cel mai infam lider al Romei de pana atunci. Trecusera doar patru ani de cand acesta fusese numit imparat... patru ani pe care Roma nu ii va uita niciodata. Dar raul inca nu se terminase pentru cel mai mandru popor al Antichitatii…

Nero – Antichristul

Nero s-a nascut la noua luni dupa moartea lui Tiberius, la 15 decembrie 37 d.Hr. Vazandu-l, tatal sau, Gnaeus Domitius Ahenobarbus, ar fi exclamat in fata celor care il felicitau : „Din mine si din Agrippina nu se poate naste decat ceva detestabil si funest pentru stat”. Parca pentru a-i intari spusele, astrologii anuntau atunci lucruri infricosatoare. Legendele mai spun ca imediat dupa nastere, un sarpe urias ar fi venit de nicaieri pentru a-i pazi patul, sarpe a carui piele a fost descoperita pe perna micului Nero, si pe care acesta ar fi purtat-o intr-o bratara, in chip de talisman, pana aproape de propria moarte.

Dar acestea sunt doar mituri legate de prima perioada a vietii sale. Cert este ca, la numai 16 ani, Nero ii lua locul tatalui sau adoptiv in urma unui complot pus la cale de Agrippina, cea care isi otravea atunci sotul abia intors din campaniile militare. Claudius s-a stins intr-o singura noapte, cea de 13 octombrie 54 d.Hr., probabil in urma unei doze extrem de puternice de otrava ce ii fusese administrata in timpul cinei. In aceeasi dimineata, Nero devenea Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus, cel mai tanar imparat al Romei de pana atunci.

Puternic influentat de Agrippina si de cei doi invatatori alesi de aceasta, Lucius Aeneus Seneca cel Tanar si Sextus Afranius Burrus, Nero se pregatea asiduu pentru rolul major pe care urma sa il joace in fruntea lumii cunoscute. Putini luau insa in serios, punand totul pe seama tineretii, apucaturile cel putin condamnabile ale imparatului. Acesta parasea deseori palatul, deghizat in femeie sau barbat, pentru a colinda lupanarele Romei si pentru a se deda celor mai crunte orgii. Nu o data s-a intamplat sa joace chiar rolul prostituatei. Aceleasi seri le incheia alaturi de un grup sinistru de acoliti, alaturi de care ataca trecatorii, lovindu-i si jefuindu-i doar pentru distractie. In Roma lui Nero totul devenea posibil.

Dar poate mai infama decat Nero era chiar mama acestuia, Agrippina. Avida de putere, fosta imparateasa isi imagineaza ca este adevarata conducatoare a imperiului si nu se da inapoi de la nimic din a-si corupe fiul pe care il considera doar o marioneta. Cei doi ajung pana acolo inca sustin relatii incestuoase in palat si in lectica cei ii purtat pe strazile Romei, urmele desfraului nemaifiind un secret pentru nimeni. Un imens scandal are loc atunci cand Agrippina insista sa stea pe tron alaturi de Nero, cand acesta urma sa primeasca o delegatie din Armenia, doar riposta dura a lui Seneca facand ca totul sa nu degenereze intr-un imens fiasco. Este momentul in care imparatul devine constient de rolul sau.

Afland ca i se planuia inlaturarea si inlocuirea cu Britanicus, fiul natural al lui Claudius, complot pus la cale chiar de Agrippina, Nero ia masuri drastice. Rivalul sau este ucis chiar in ziua majoratului, iar imparateasa-mama este trimisa intr-o calatorie pe mare cu o nava capcana care ar fi trebuit sa se dezintegreze in larg. Chiar daca aceasta supravietuieste naufragiului, ajunsa la mal, este ucisa de pretorienii anume pregatiti de imparat. Urii sale ii pica victima chiar sotia sa, Octavia, pe care initial o exileaza, rechemand-o apoi la Roma doar pentru a o ucide. Fantomele nebuniei il acapareaza de acum cu totul pe cel care avea sa fie numit mai tarziu Antichristul. Bantuit de viziunea mamei sale, Nero recurge la magie pentru a imbuna Furiile. Chinuit si de moartea Octaviei, moarte pe care o regreta amarnic, imparatul alege un adolescent pe nume Sporus a carui infatisare semana izbitor cu a fostei sale sotii si il emasculeaza. Are loc un spectacol grotesc. Imparatul oficiaza public nunta dintre el si Sporus, iar actul sexual are loc in vazul musafirilor prezenti la banchet. Multimea murmura : „Ce noroc ar fi fost pentru omenire daca Domitius tatal ar fi avut o asemenea mireasa”. Portile Iadului fusesera deschise. Nemultimit sa fie doar imparat, Nero vrea sa fie si imparateasa. Astfel, el isi alege drept sot pe un anume Doryphorus si se lasa luat de sotie intr-o ceremonie asemanatoare cu cea in care Sporus fusese dezonorat. Capitoliul devine iarasi un loc al orgiilor si al placerilor nebune duse la extrem.



El vrea sa fie erou si zeu in acelasi timp si este convins ca nici macar zeul Apollo nu il poate intrece in arta poeziei si a muzicii. Spectacolele date de el dureaza zile intregi si numai recitalul sau se intinde pe o zi si o noapte. Cei care adormeau sau doar cascau erau pasibili de pedeapsa capitala. Pentru a scapa, unii dintre spectatori se prefac ca lesina de placere si sunt purtati pe brate in afara incintei. In arena, el vrea sa dovedeasca faptul ca este cel putin egalul lui Hercule, iar organizatorii jocurilor ii pregatesc special un leu pe care sa il omoare cu ghioaga sau sa il sufoce cu o mantie, asemenea eroului mitologic. Toate concursurile de arta de la Roma si pana in Grecia sunt castigate de imparatul care isi anunta singur victoriile. Cu toate acestea, mintea sa tulburata ii spune ca toata concurenta este reala si ca trebuie sa se teama de cei care vor sa il intreaca in maiestrie. Tinerii talentati sunt repede redusi la tacere iar statuile invingatorilor sunt distruse. Lumea nu putea avea decat un singur poet… Nero.

Pasionat de cursele de care, imparatul se viseaza campion olimpic. Nu are rabdare insa sa astepte data oficiala a competitiei si o muta cu trei ani mai devreme in anul 67 d.Hr. Participand la cursa cu un car tras de zece cai, lucru de altfel interzis, Nero este aproape ucis dupa ce cade din acesta. La final este declarat invingator in uralele celor 5000 de insotitori adusi special de la Roma ca sa il aplaude. Emotionat, imparatul acorda libertatea Greciei si le oferea cetatenia romana tuturor arbitrilor. Intors in peninsula italica, el darama zidurile Neapolisului pentru a intra in cetate asemenea olimpicilor din vechea Elada.

Dar poate cea mai infama fapta a lui Nero este prigonirea tinerii secte a crestinilor. Roma fusese incendiata iar poporul il acuza chiar pe imparat. Focul care dureaza aproape 6 zile si 6 nopti mistuie o mare parte a Cetatii Eterne lasand loc planurilor megalomane ale lui Nero. Chiar daca vina sa nu a fost dovedita niciodata, imparatul isi castiga pentru totdeauna porecla „Nero, cel care a dat foc Romei”. Temandu-se de reactia unei populatii a carei rabdare ajunsese la sfarsit, el cauta un tap ispasitor. Si il gaseste… crestinii. Mii de oameni nevinovati sunt tarati in arenele circurilor si supusi unor spectacole grotesti. Copii, femei si batrani sunt aruncati prada leilor in numar atat de mare incat chiar si plebea cea insetata de sange se simte ingrozita. Ca sa isi desavarseasca razbunarea, Nero lumineaza aleile propriului palat cu torte vii… crestini inveliti in suluri de bumbac imbibat in ulei. Strigatele lor de durere devin sursa de inspiratie pentru alte opere de arta sinistre ale imparatului.

Pe locul de astazi al Vaticanului, Nero asaneaza un lac imens si ridica cel mai impunator palat vazut vreodata de romani. „In sfarsit, pot locui si eu decent ca un om”, exclama el fericit in momentul finalizarii constructiei. Complexul era strajuit de o statuie imensa a sa in care era reprezentat in chip de zeu soare. El, Nero Atotputernicul.

Totul trebuia sa ia un sfarsit. Multimea isterizata ia cu asalt palatul sprijina de legiunile care il parasisera pe imparat. Abia atunci Nero isi da seama ca langa el nu mai ramasese nimeni. Cei apropiati fusesera ucisi de mult. Pana si mentorul sau, Seneca, se sinucisese in urma unui edict imperial. Parasit pana si de garda pretoriana, Nero incearca sa fuga ajutat de Sporus si de un sclav. Pe drum crede ca inca mai poate scapa daca se taraste in genunchi in fata lui Galba, batranul general care avea sa ii ia locul, si sa ii ceara acestuia iertare si… prefectura Egiptului. Afla insa ca fusese declarat dusman al Romei si ca era condamnat la o moarte chinuitoare. Intr-un final, ajutat de secretarul sau Epaphroditus, Nero se sinucide. Cu hainele sfasiate, plangand acesta se stingea murmurand:”Ce artist piere!

Ilustrii nebuni de pe tronul Romei II


Aproape ca nu exista un conducator in intreaga istorie a Cetatii Eterne, nici macar Augustus, care sa fi scapat de zvonurile rauvoitoare ale contemporanilor sai sau de pecetea aspra a cronicarilor. Fapte reprobabile, amanunte socante, picanterii, toate au dat savoarea si imaginea unei epoci din care, de multe ori, preferam sa pastram in amintire doar titlurile de glorie. E drept ca nu toti istoricii vremii au fost obiectivi si ca operele lor au fost scrise sub privirea atenta a mai marilor vremii. De aceea, ne vom opri in caracterizarea noastra doar asupra acelor imparati a caror sumbra faima este dincolo de orice banuiala. Ei sunt nebunii Romei…

Vitellius – demnul urmas al lui Nero


8 iunie 68 d. Hr. Roma. Printre sutele de mii de oameni care asaltasera strazile si palatele imperiale un zvon se raspandea cu repeziciune. “Nero a murit. Tiranul s-a sinucis”. Furia maselor se transforma de acum intr-o veselie fara margini. Batranul general Galba, la cei 68 de ani ai sai, reusise sa puna capat unei terori care durase timp de 14 ani si, in uralele multimii adunate in fata Senatului, primea onorurile imperiale din partea senatorilor. Roma avea din nou un imparat. Pe strazi, veselia generala amintea de zilele de glorie. In realitate, linistea imperiului era departe de a se fi instalat. In lunile care au urmat, Galba se dovedeste prea batran si prea nepriceput in a conduce imperiul. Multimea incepea sa se gandeasca din nou la Nero, iar zvonurile ca legiunile din Germania isi alesesera un nou imparat, pe Vitellius, incepeau sa prinda contur.

Nu el avea sa fie insa noul lider al Romei. Mituind membrii garzii pretoriene, un alt general, Otho, reusea sa il ucida pe Galba dupa mai putin de 8 luni de la numirea acestuia in fruntea imperiului. La 15 ianuarie 69 d.Hr., Marcus Salvius Otho devenea Marcus Otho Caesar Augustus, noul imparat. Cu toate acestea, legiunile din Germania, Galia si Britania jurasera credinta lui Vitellius si, in momentul inscaunarii lui Otho, ele marsaluiau deja catre Roma acolo unde credeau ca il vor infrunta pe Galba. In fapt, nu adversarul era atat de important, iar in batalia de la Bedriacum – nordul Italiei – armata lui Otho era infranta intr-una dintre cele mai sangeroase batalii ale vremii. Conform lui Dio Cassius, peste 40.000 de soldati isi pierdeau viata in acea zi funesta. Desi o noua armata urma sa i se alatura curand, Otho alegea sa se sinucida decat sa asiste la un alt masacru inutil, gest care ii aduce un val de simpatie fara egal. Trecusera mai putin de trei luni de cand isi incepuse domnia. La 16 aprilie 69 d.Hr., Vitellius era numit imparatul Romei. Al treilea imparat in mai putin de un an pentru cel mai mare imperiu al lumii antice. Cine era insa Aulus Vitellius?



„Aulus Vitelius, fiul lui Lucius, s-a nascut in a opta zi de calendele lui octombrie sau, dupa altii, in a saptea zi inainte de calendele lui septembrie… Parintii s-au inspaimantat atat de mult de horoscopul facut de astrologi incat tatal sau s-a straduit cu mare indarjire cat a trait sa nu i se acorde nici o provincie, iar mama lui, cand a fost trimis la legiuni si numit imparat, l-a plans ca si cum l-ar fi pierdut”- Suetonius.

Roma il cunostea bine pe noul imparat. Inca din copilarie, acesta facuse parte dintre copiii prostituati ai lui Tiberius, pestisorii, experienta care ii atrasese lui insusi renumele de „desfranat”. Mai mult, atat in timpul lui Caligula cat si al lui Nero, Vitellius fusese unul dintre putinii nobili apreciati de cei doi infami imparati. Versatil, slugarnic, el fusese unul dintre primii care au cerut divinizarea lui Caligula, in timp ce in timpul domniei lui Nero, era nelipsit de la spectacolele acestuia, aplaudand si extaziindu-se zgomotos pentru a atrage atentia asupra sa. Mai mult, ca si cum ar fi fost delegatul tuturor, Vitellius il implora pe Nero sa continue spectacolele indelungi, spre groaza celor prezenti si spre incantarea imparatului care il coplesea cu cele mai inalte functii.

Acelasi Suetonius il descrie drept „ un mancau de o obezitate fara pereche, cu fata de obicei inrosita de bautura, cu o burta proeminenta si cu o coapsa mai slaba de cand fusese lovit de o cvadriga”. In fapt, istoricul pune numirea acestuia in fruntea legiunilor din Germania tocmai pe seama viciului sau, mancarea, citandu-l pe Galba:”Sunt mai putin periculosi oamenii care se gandesc numai la mancare iar Vitellius va putea poate, prin bogatiile provinciei, sa isi umple stomacul fara fund”.

Cert este ca pasiunea sa pentru mese imbelsugate il aruncase intr-o saracie lucie inainte de plecarea catre Germania, sursele istorice mentionand ca isi mutase familia intr-o locuinta saracacioasa cu chirie, in timp ce el fusese nevoit sa-i smulga mamei sale o perla din ureche pentru a-si putea plati calatoria. Dar in spatele infamului personaj se ascundea un viciu si mai mare. Cu mult inainte de a fi numit imparat, Vitellius isi otravise unul dintre fii, pretextand ca acesta ar fi planuit un paricid. Mai mult, odata cu accederea la tron, el isi infometa mama pana la moarte convis fiind de o vrajitoare care ii prezisese ca va domni multi ani doar daca ii va supravietui acesteia. Crima se afla in sangele sau.

„Fiind inclinat sa condamne la moarte si la supliciu din indiferent ce motiv, a ucis in chip perfid barbati nobili, colegi si persoane de varsta lui… unuia i-a oferit cu mana lui otrava in apa rece pe care acesta o ceruse in timpul unui acces de febra. Cand cei doi fii ai unui condamnat il rugau sa il crute pe tatal lor, i-a pus sa ii impartaseasca supliciul”-Suetonius. Mai mult, imparatul ucide la intamplare chiar si oameni simpli, din banalul motiv ca isi manifestasera simpatia pentru alta echipa de curse hipice decat cea cu care tinea el insusi. Pe cei care fac glume la adresa sa sau a astrologilor ii ucide fara a le da dreptul de a se apara. In acelasi timp, dorind sa arate cine ii este model, Vitellius organizeaza un amplu spectacol in care sunt recitate o noapte intreaga creatiile lui Nero. Roma era ingrozita.



In scurta sa domnie, imparatul afiseaza un lux exorbitant. El strabate orasele alaturi de convoaie triumfale, in timp ce pe rauri se deplaseaza in ambarcatiuni luxoase impodobite pana la refuz cu ghirlande de flori, iar in fiecare oras au loc lupte de gladiatori fara egal. De patru ori pe zi el organizeaza banchete fastuoase, banchete la care mancarea este adusa in cantitati impresionante. Se spune ca nici una dintre mesele organizate de el sau in favoare lui nu putea costa mai putin de 400.000 de sesterti, o suma imensa la vremea respectiva. Numai la o cina, lui Vitellius i-au fost aduse la masa 7000 de pasari si 2000 de pesti rari. Lacomia lui era atat de mare incat, chiar si in timpul slujbelor, smulgea aproape din foc maruntaiele si painile aduse ca ofrande, iar stomacul sau putea rezista acestor mese pantagruelice datorita obiceiului, detestat de altfel la Roma, de a vomita.

Supliciul romanilor avea sa fie, de aceasta data, unul scurt. Din Iudea, un alt general venea sa ceara tronul Romei. Vespasian. Ingrozit de uriasa armata a rivalului sau, Vitellius decida sa fuga din Roma insotit de bucatarul si brutarul personal. Se razgandeste insa si se intoarce la palat. Abia atunci isi da seama de greseala. Toti cei care ii lasasera impresia ca ii sunt aproape il parasisera. Prin palatul gol, Vitellius alearga ingrozit si incearca sa adune cat de mult poate lua cu el. Cu o centura plina cu bani de aur el vrea sa fuga din nou. Isi da seama insa ca este inconjurat si se ascunde in cabina portarului, baricadand usa cu un pat. In van. Prins de legionarii lui Vespasian, cei care, ca o ironie a sortii, iesisera invingatori in fata armatei loiale lui Vitellius chiar la Bedriacum, este tarat aproape gol in vazul multimii si ucis rapid pe treptele Gemonii. Alaturi de el erau masacrati fratele si fiul sau. Roma vroia sa stearga cu orice pret amintirea lui Nero si a apologetilor sai. Odata cu Vitellius se sfarsea si agonia Cetatii Eterne. Era timpul pentru dinastia luminata a Flaviilor.

Commodus – gladiatorul

De mult nu mai cunoscuse Roma gustul amar al rusinii unui conducator infam. Trecuse peste un secol de la moartea lui Nero si de la „anul celor patru imparati” iar dinastia Flaviilor si ulterior cea a Antoninilor dusesera gloria Cetatii Eterne acolo unde nimeni nu sperase. Traian extinsese imperiul asa cum nu a mai facut-o nimeni altcineva, iar aurul dacilor schimba pentru totdeauna fata Romei. Alaturi de Traian, alti patru conducatori, Nerva, Hadrian, Antoninus Pius si Marc Aurelius formau impreuna ceea ce istoricii aveau sa numeasca grupul celor „cinci buni imparati”. Intregul imperiu il astepta de acum pe cel de al saselea lider luminat.

Coregent alaturi de tatal sau, Marc Aurelius, inca din anul 176, Commodus se anunta un imparat demn de numele glorios al Romei. Placut la infatisare, cu un fizic impozant, calit in lungile campanii razboinice care caracterizasera domnia parintelui sau, el parea singurul sortit sa preia puterea. Iar acest lucru se implinea la 17 martie 180 d.Hr. odata cu moarte lui Marc Aurelius in Germania, moarte survenita in urma unei epidemii de ciuma. La scurt timp insa, imparatul se dovedeste prea putin atras de treburile administrative si de legislatia necesara conducerii unui imperiu atat de intins si de puternic. „Dintr-un imperiu de aur, el il transforma intr-unul de fier si de rugina”- mentiona istoricul Dio Cassius, fapt ce ii determina pe istoricii medievali si contemporani sa il considere pe Commodus cel cu care incepea practic declinului Romei. Atras in special de jocurile de gladiatori, el isi petrece mult timp asistand la acestea, lasand conducerea in voia sortii. Iar lucrurile aveau sa se agraveze la numai doi ani de la incaunarea sa.



Geloasa pe succesul fratelui ei si al sotiei acestuia, Lucilla, sora lui Commodus, isi vazuse deja distruse planurile de a ajunge imparateasa a Romei. Alaturi de un grup de conspiratori din Senat, grup din care facea parte chiar nepotul imparatului, ea hotaraste sa il asasineze pe acesta pentru a-i lua locul. Planul esueaza lamentabil dupa ce ucigasul strigase teatral catre Commodus: „Iata pumnalul pe care Senatul ti-l trimite”. Este arestat imediat si ucis la scurt timp dupa aceea. Lucilla este exilata alaturi de fiica sa si de o a treia membra a conspiratiei. Toate trei aveau sa fie executate un an mai tarziu. Dar raul fusese deja facut. Senatul devenise deja inamicul public numarul unu pentru Commodus. In mintea sa chinuita de temeri, imparatul incepe sa se creada zeu. Mai mult, el cere poporului roman sa il deifice si sa il trateze asemenea monarhilor orientali. Dar nu era vorba de un simplu zeu. Commodus era mai mult decat atat. El este convins ca Hercule insusi s-a reincarnat in persoana sa iar pentru a dovedi acest lucru incepe sa coboare in arena alaturi de gladiatori. Evident, nici unul dintre ei nu castiga. Cine s-ar fi putut opune imparatului?

Fiecare infatisare a lui Commodus in arena circului costa pe putin 1 milion de sesterti, iar imparatul apare in fiecare dimineata si in fiecare dupa amiaza. Daca diminetile erau destinate luptelor cu animale, cele de la amiaza erau dedicate infruntarilor cu gladiatori. Se spune ca intr-o singura zi, Commodus a ucis 100 de lei cu propriile maini.Intr-un alt spectacol, imparatul ucide de unul singur trei elefanti, in timp ce cu alta ocazie omoara o girafa lipsita de aparare. Masacrele starnesc insa indignarea populatiei. In plus, la nemultumirea maselor se adauga obiceiul imparatului de a lupta gol impotriva gladiatorilor. Desi nu ii ucide in arena, in spectacolele private pe care le da la palat, Commodus nu lasa nici un supravietuitor. Rusinea era prea mare chiar si pentru plebea insetata de sange.

Pentru ca numarul gladiatorilor scadea simtitor, imparatul cere sa fie adusi in arena soldati ale caror membre fusesera amputate. Jalnici luptatori, ei sunt ucisi rand pe rand de imparatul nebun. Cand si numarul acestora ajunge la final, Commodus cere sa ii fie adusi infirmii de pe strazile Romei. Intr-un spectacol grotesc el pretinde ca toti acestia sunt uriasi. Cu o ghioaga identica cu a miticului Hercule, el le zdrobeste craniile. Era salvatorul lumii. Iar ca sa dovedeasca Romei cine este singurul conducator, el isi agita armele catre senatorii prezenti la spectacol. Ei erau urmatorii. Ba chiar intentioneaza sa isi aduca acoliti si isi declara public intentia de a crea functia de consul-gladiator.

Nu apuca insa sa isi duca planul la indeplinire. In anul 192, un grup de senatori condus de comandantul garzii pretoriene, Quintus Aemilius Laetus, si de concubina imparatului, Marcia, pune la cale complotul care sa il inlature pe imparat. Otravit initial chiar de Marcia, Commodus vomita otrava si pare sa scape cu viata. Pe loc este trimis insusi antrenorul sau personal, luptatorul Narcissus, ca sa il sugrume. In timp ce se imbaia ca sa scape de ultimele efecte ale otravii, imparatul isi pierdea viata in mainile celui care ii fusese alaturi timp de aproape 12 ani. Odata cu el se sfarsea si mareata dinastie a Antoninilor. Dar raul cel mai mare de abia urma sa vina.

Elagabal – jalnicul Zeu Soare

Cei care crezusera ca nimic nu poate fi mai rau decat conducerea unui Caligula sau a unui Nero se inselasera amarnic. In fata celui numit El a Gabal – Zeul Soare in siriana veche, toti nebunii de pe tronul Romei nu ar parea decat niste simpli nevinovati. Cine insa si-ar fi imaginat ca asa ceva este posibil?

Varius Avitus Bassianus, pe numele sau adevarat, era doar un copil de origine siriana, ce servise ca preot in cultul oriental al zeului Baal, atunci cand, la 14 ani, ajungea pe tronul Romei in locul infamului imparat Macrinus, cel care il ucisese pe Caracalla. Era anul 218 d.Hr. Bine sfatuit de mama si de bunica sa, ele insele adoratoare ale lui Baal, Elagabal isi asasineaza rapid rivalii la tron. In fond, Roma devenise de mult un fief al crimelor la nivel inalt, putini fiind imparatii care ajungeau sa moara in alt mod decat sub mana ucigasilor.



Primele sale edicte, puternic marcate de cele doua femei care ii calauzeau destinul, sunt luate in conformitate cu religia sa. Influentat de ascendenta credintelor in zeul soare, Elagabal il declara pe Baal drept zeul suprem in panteonul roman, sub numele de Deus Sol Invictus – Zeul Soare cel Invincibil si, spre stupoarea maselor, zeitele venerate de sute de ani devin sotiile zeului oriental. Pentru a-si intari edictul, imparatul aduce din Siria o uriasa piatra neagra si le cere tuturor romanilor sa o venereze. In plus, mama si bunica sa devin senatori cu drepturi depline, primele femei din istoria Romei care ocupau aceasta pozitie. Iar acesta nu era decat inceputul.

Orientarile sale sexuale devin evidente odata cu trecerea timpului, cei mai multi istorici considerand ca avem de a face cu primul imparat transsexual din istoria Romei. Complet epilat, machiat ca un bufon, Elagabal organizeaza impunatoare procesiuni religioase in care el, imparatul, umbla gol pe strazile Cetatii Eterne, in fata convoiului care purta piatra neagra baalica. Insotit de un alai de travestiti si de luptatori gata sa moara la primul semn al sau, imparatul decide ca Zeul Soare nu poate fi imbunat decat daca i se aduc sacrificii. Si ce sacrificiu mai important putea fi acela decat nou-nascutii? Zeci de copii sunt ucisi in fata pietrei siriene spre stupoarea multimii lipsita de aparare. Elagabal este insa multumit. In transa indusa de droguri si alcool el poate comunica din nou cu zeul sau.

Incercarile sale de eliberare de sub influenta mamei si bunicii sale capata aspecte grotesti. Cele doua femei sunt obligate sa umble goale, in patru labe, alaturi de alte metrese, in chip de car alegoric. Pe acest car statea nimeni altul decat imparatul. Palatul si strazile Romei devin martorii celui mai sinistru spectacol vazut vreodata.



Elagabal ajunge chiar sa se considere intruparea Zeului Soare si, in mintea sa chinuita, el crede ca menirea sa este sa fecundeze muritoarele. Desi pe lista preferintelor sale intime primau barbatii, imparatul nu ezita sa violeze o vestala, fapta considerata mai mult decat o crima in Roma antica. Mai mult, pentru a-si spori virilitatea, conducatorul face bai indelungi in sange de taur. Banchetele sale sunt, de departe, cele mai ingrozitoare date vreodata. Mesenii sunt obligati sa ia masa in timp ce in spatele lor sunt aliniate custi cu lei. La intamplare, unii dintre ei sunt alesi si aruncati prada animalelor infometate. Cei ramasi sunt siliti sa rada si sa aplaude. Paroxismul este atins in timpul unei orgii in care imparatul ii intreaba pe cei prezenti daca le-ar placea sa ia masa printre petale de trandafir. Cum raspunsul fusese afirmativ, Elagabal da ordinul sinistru. Tone de petale se prabusesc deasupra nobililor din instalatiile pregatite in prealabil. Cei mai multi dintre ei sunt sufocati iar cei care scapa sunt aruncati la lei. Nimeni nu refuza un imparat.

Patru ani avea sa dureze calvarul romanilor. Nicicand nu se vazuse o mai mare rusine la Roma. Indignati, legionarii se revolta si il ucid pe imparat intr-o latrina. Cum mama sa incercase sa il apere, este ucisa si ea. Furia soldatilor intrece orice masura, iar trupurile celor doi sunt manjite cu excremente si purtate pe strazile orasului pana la malul Tibrului. Acolo, cadavrele sunt taiate in bucati si aruncate in apele raului. Doar organele genitale ale imparatului sunt pastrate in varful unei sulite si expuse ca trofeu in fata unei baraci militare. Astfel sfarsea cel mai nebun dintre imparatii Romei.

Ioan Voda cel Cumplit – Voievodul de Cremene

Oricat veti cauta in colbul istoriei noastre un personaj asemanator Voievodului Ion Armeanul, rar veti gasi vreunul. Oricat veti cauta in Istoria Universala un razboinic asemenea Mariei Sale, nu veti afla unul care sa se apropie de bravura, forta si neinduplecarea sa. Readucerea aminte a faptelor si vietii unuia dintre cei mai straluciti strategi ai Europei crestine, este o adevarata datorie de onoare.

Europa alienata

Secolul XVI al erei noastre surprindea Batranul Continent intr-o etapa de tensiuni sociale, fierbere politica si consolidare a artelor si civilizatiei Apusului. Imperiul Spaniol se afla la apogeul fortei si dezvoltarii sale. Fanaticul rege catolic Filip al II-lea era cel mai bogat monarh al vremii, in porturile peninsulei hispanice acostand galioane pline cu comori si sclavi adusi din Europa, Africa, Asia si America. Anglia isi definitiva noua sa orientare constitutionala reformata, alaturi de revizuirea politicilor coloniale. Franta se vedea aproape condusa de miscarea hughenotilor. Taratul moscovit era o imensa pustietate asupra caruia flutura steagul insangerat al unei adevarate fiare, Ivan cel Groaznic pe numele sau.

Pe fondul acestei Europe alienate si dezbinate, Imperiul Otoman continua sa muste hulpav bucati din trupul Continentului cel Vechi. Forta sa militara si cruzimea pasalelor inspaimantau orice armata. Si acesta in ciuda faptului ca la Stambul domnea Sultanul Selim cel Betiv, un suveran care nu calcase in viata sa pe un camp de batalie, un notoriu obsedat sexual interesat doar de frumusetea roabelor din Balcani si Caucaz si nu in ultimul rand un mare betivan, dupa cum i-a ramas si numele. In aceste conditii, intr-un marunt voievodat romanesc, apare un mare conducator de osti, pe care numai soarta cea nedreapta alaturi de o tradare devastatoare, l-au oprit sa nu schimbe fata Europei.

Armeanul cel Cumplit de Viteaz

Dupa moartea Marelui Stefan, tronul Moldovei a fost ocupat vremelnic de fiul sau, Bogdan cel Chior. Fiul celui din urma, Stefan cel Tanar sau Stefanita Voda, muri la randul sau fara de urmasi legitimi. Pe tron se inscauna Petru Rares, un copil din flori al lui Stefan cel Mare. In scurta sa perioada de domnie, Moldova a stralucit totusi datorita talentului sau diplomatic, Petru Rares dovedindu-se un voievod iubit de popor, care baga iarasi groaza in randurile dusmanilor. Urma apoi cruda domnie a lui Voda Alexandru Lapusneanu, ale carui excese si carnagii au ramas intiparite chiar si in literatura romaneasca, sub pana lui Costache Negruzzi. In tot acest rastimp, un alt vlastar din trupul lui Stefan cel Mare, crestea necunoscut in strainataturi, departe de ochii celor care se luptau intre ei pentru tronul Moldovei. Este vorba de fiul bastard al lui Stefan cel Tanar, Ioan sau Ion, depinde de cronicar. Mama acestui adevarat stranepot al lui Stefan cel Mare a fost o femeie de neam armean din familia Serpega. Vitejia, gandirea strategica, forta fizica si neinduplecarea o mosteni de la tatal sau, Stefan cel Tanar, descris in letopisete drept un personaj dintr-o bucata, cu un caracter bataios.

De la mama sa, Ioan Voda a mostenit o fizionomie tipic armeneasca, ten masliniu inchis la culoare, o frunte inalta si lata, dar neromaneasca, dupa cum aminteste si B.P. Hasdeu, par des si negru, nas oriental precum al tuturor negutatorilor armeni care strabateau Moldova.



Moldovenii si-au denumit intotdeauna domnitorii bastarzi dupa numele mamei, ca o ramasita straveche a matriarhatului in taramurile locuite de daci. Astfel, Alexandru Voda a fost numit Lapusneanu, dupa mama sa, Lapusneanca. Petru Voda a ramas cu numele de Rares, dupa Raresoaia, porecla mamei sale. Prin urmare, in aceiasi nota, poporul l-a numit Ioan Armeanul pe stranepotul lui Stefan cel Mare. In anul 1561, la varsta de aproape 40 de ani traiti in anonimitate, Ioan Armenul se face remarcat pentru prima data intr-un context destul de neobisnuit. Datorita situatiei politice nefavorabile, paraseste regatul polon si apare drept refugiat in Crimeea, la curtea hanului tatar Mehmet Kalga, a carui admiratie si prietenie o cucereste definitiv, dupa ce-l insoteste pe tatar intr-o campanie de lupta contra armatelor rusesti. Acolo, intr-o lupta crancena de pe malul Volgai, remarcabilul sau sange rece alaturi de forta-i fizica de proportii herculeene, au smuls strigate de admiratie incercatilor calareti ai stepelor. Simpatia lui Kalga-Han pentru Ioan era atat de puternica incat trimite o scrisoare regelui polonez Sigismund-August : “Te rog foarte mult a binevoi a tine in gratiile tale pe acest fiu de domn din Moldova”. La acea data regatul polonez tremura de frica tatarilor. Pana la urma, ura boierilor impotriva lui Bogdan Lapusneanu, fiul lui Alexandru, precipita situatia in favoarea lui Ioan Armeanul, ale carui eforturi de a cuceri tronul Moldovei ajunsesera deja la urechile imparatului Germaniei, regilor Ungariei si Poloniei, precum si sultanului turc. Profitand de situatia-i favorabila si bazandu-se pe curajul sau nemaiintalnit, Ioan ajunge in sfarsit Voievod al Moldovei.

Doi ani cat o eternitate

Inscaunat in luna februarie a anului 1572, Ioan a domnit doar pana in iunie 1574, cand moartea sa de martir l-a trecut deopotriva in istorie si legende. Primele clipe de domnie au fost marcate de tensiuni si hartuiri reciproce cu regatul polonez. Exelent politician, Ioan Voda redobandeste pentru Moldova cetatea Hotinului, cea mai puternica fortificatie romaneasca din acele timpuri. Crestin de rit armean inca din nastere, luteran in Polonia, convertit la islam in Stambul, Ioan Voda trece la ortodoxie in uralele multimii. Un strateg de talia sa, animat de ambitia libertatii ar fi trecut la catolicism daca s-ar fi inscaunat rege al Spaniei sau ar fi aderat la confucianism, daca astfel ar fi devenit suveran al Chinei.

In scurta sa domnie, Ioan a savarsit o serie de reforme nemaivazute pana atunci in Tarile Romane. Cunoscator al limbilor turca, greaca, polona si armeana, domnitorul aplica controlul personal al actelor emise de cancelaria domneasca. Decide schimbarea capitalei de la Suceava la Iasi, trece la eliberarea oamenilor de rand de sub jugul boierilor si clerului. Pentru a salva averea tarii, ordona sa fie batute monezi nationale de arama in loc de aur si argint. Prima inscripitie in limba romana apartine banilor de arama pe care Ion Voda a ordonat sa se inscriptioneze “Teara Moldovei”. Tot el impune o strictete de fier contributiilor fiscale ale oricarui moldovean, fie el simplu taran sau logofat. Toate aceste masuri nu au facut decat sa inteteasca ura boierimii si a clerului contra lui Ion Voda. Parca pentru a inaspri situatia, Ioan Voda se tine tare si nu face rabat de la principiile sale. Astfel, pe o inalta fata bisericeasca care ar fi savarstit pacatul sodomiei, o pedepseste prin arderea de viu. Pentru a-l consola, Ioan Voda aminteste preotului nefericit ca este mai bine sa-i arda trupul cel pacatos aici pe pamant, decat sufletul sa-i fie ars pe veci in Gheena. Pe un boier care tradase trei domnitori anteriori si se facuse haiduc, Ioan Voievod il ingroapa de viu in pamant, cerand familiei boierului sa nu fie mahnita, deoarece numai pamantul putea inghiti un asemenea ticalos.


Ura sa impotriva boierilor si preotimii nu cunoaste margini, in opinia voievodului aceste doua clase sociale fiind vinovate de slabirea tarii, jaful taranilor si cultivarea unei adevarate arte a tradarii si intrigilor. Pentru a controla si limita puterile boierimii si influenta clerului, Ioan Voda face o miscare politica fara precedent pana atunci in istoria interna a principatelor romane. Spre surpriza tuturor, redutabilul voievod ia mosiile manastiresti pentru a le darui unor boieri. Tot asa procedeaza si cu mosiile, domeniile turmele, si hergheliile boierimii. In scurt timp, aceste bogatii erau daruite unor manastiri. Astfel, scandalurile, invidia si ura dintre preotime si boieri se tineau lant.

Succesul voievodului era de o simplitate neobisnuita. Ioan nu-i lasa nici pe boieri nici pe preoti sa abuzeze de roadele muncii taranilor. Razesii erau taria armatei, cu cat erau mai bine hraniti cu atat luptau mai destoinic. Domnitorul, totusi, nu i-a improprietarit pe tarani, deoarece se temea ca o astfel de masura ar fi nascut o criza ce ar fi dus la situatii anarhice in Moldova. In schimb, lua taxa de la tarani doar o zecime din cat le luau boierii. Prin acesta metoda, a reusit in scurt timp sa umple vistieria tarii si totodata sa devina eroul maselor populare. Evident, datorita acestor masuri si-a atras Ioan numele de cel Cumplit sau cel Rau, dupa cum il aminteste un cronicar mitropolit.

Intrigile boierimii au atins cele mai indepartate colturi ale Europei. Despre mazilirea si uciderea lui Ion-Voda se vorbea nu numai in cancelariile din Ungaria, Polonia, Valahia sau Stambul. Pana si in indepartata Franta se puneau la cale planuri care vizau inlaturarea sa de la tron. In acea perioada, Moldova platea Inaltei Porti un tribut anual de 40.000 de galbeni. Turcii observara prosperitatea tarii in timpul domniei lui Ioan si aproape dublara tributul. Insa, Ioan Voda cel Cumplit nu putea accepta lacomia turcilor. Tot mai multe amenintari se strangeau la adresa sa. Cea mai mare venea din partea Doamnei Chiajna in persoana. Acesta adevarata Lady MacBeth a istoriei romanesti platise deja in avans multi galbeni Inaltei Porti in scopul cumparararii tronului Moldovei pentru fiul sau, Petru Schiopul sau Petru cel Tanar. Turcii se pregatesc de razboi. In fata unei asemenea amenintari , Ioan Voda cel Cumplit tine in fata divanului boieresc o cuvantare ramasa la cunostinta noastra datorita lui cronicilor lui Grigore Ureche. Neinduplecatul voievod prezinta situatia si se pregateste de razboi impotriva celei mai mare forte militare din vremea sa.

Moldoveni si Cazaci – Luptatori fara egal

Ioan Voda studiase arta militara a turcilor, tatarilor, polonezilor si germanilor, astfel incat cunostea atat punctele tari, cat si pe cele slabe alte armatelor respective. Aici intervine geniul sau militar desavarsit. Intr-un avant de-a dreptul revolutionar, Ioan Voda anticipeaza importanta artileriei si a infanteriei pe campul de lupta. La momentul respectiv, niciun alt suveran european nu gandea atat de vizionar. Franta avea la acea data doar 30-40 de tunuri, Ioan Voda avea 200 de guri de foc. Tunurile europene din acea perioada erau niste masinarii imense, greoaie si foarte dificil de manevrat. Ion Armeanul este constient de acest neajuns si isi doteaza armata cu tunuri mult mai mici si mai mobile. Daca un tun de la curtile Europei putea fi carat cu 4 sau 6 cai, un tun modovenesc patentat de voievod putea fi deplasat cu o singura pereche de cai. Modovenii se distingeau prin revolutionara lor artilerie de camp, fapt subliniat si de Nicolae Balcescu care declara: “Artileria la romani a fost mult mai in buna stare decat la cele mai multe neamuri”. Cu nimic mai prejos se prezenta armata moloveneasca compusa in mare masura din razesi si boieri de rang mic. Toti acesti oameni erau caliti in lupta si cunosteau la perfectie arta manuirii armelor. Luptele de sute de ani cu turcii, tatarii, ungurii si polonezii au dus la desavarsirea unui tip de razboinic de neinvins in Europa. Arcasii moldoveni erau superiori in tactica si mobilitate celor occidentali.

O alta arma pe care se bazau razesii luptatori erau teribilele ghioage sau fusturi. Realizate din lemn de esenta tare si ghintuite la capat, acestea puteau usor zdrobi coifurile si armurile vrajmasilor. Sabia era la mare cautare, tipul de palos moldovenesc aducea mai degraba la forma cu iataganul. Razesii nu au ales niciodata sabiile grele si impractice de tip european, folosite indeobste de polonezi si unguri. Fiecare grup de infanterie avea cate o ceata de sateni inarmati cu coase folosite pentru a taia picioarele cailor sau ale calaretilor, in functie de conjunctura luptei. Caii moldovenesti erau o rasa unica, din nefericire disparuta azi. Extrem de pretuiti de hanii tatari sau pasalele turcesti, caii moldavi nu au fost foarte aratosi, dar erau deosebit de iuti si de rezistenti. La nasterea manjilor, razesii le taiau narile pentru a inlesni astfel procesul respiratiei accelerate pe timp de galop. Codul martial al moldovenilor se rezuma la un singur alineat: “Fugarul carele va lasa campul bataliei, sa fie pedepsit cu o moarte mai cumplita decat aceea ce i s-ar fi putut intampla in lupta din partea vrajmasului”.

Marturiile cronicarilor straini cu privire la spiritul de lupta al romanilor din acele vremuri sunt edificatoare: “Ei se bat cu o asemenea indrazneala si dispret fata de dusmani, cu o asemenea incredere in sine, incat cu o mana de oameni infransesera mari armate ale vecinilor” spune Graziani. “E un popor totdeauna foarte ciudat, capritios, tafnos, dar atat de dur si razboinic incat nu o data a dat lectii acelora care nu-l lasau in pace” citim la Vigenere. “Neamul moldovenesc e feroce, cam barbar, dar foarte ager in arta militara” declara Reichersdorf. “Ostasii moldoveni sunt viteji si mesteri in lupta, desi sunt niste tarani prosti, luati de la plug” ne spune Bielski. “Sunt oameni groaznici si foarte viteji; si nici ca este pe fata pamantului un alt popor care pentru gloria razboinica si eroism sa apere o tarisoara mai mica contra mai multor dusmani, atacandu-i si respingandu-i fara incetare” zice si Orzechowski.

In acelasi timp, in istoria universala isi fac aparitia teribilii cazaci. La marginea hotarului Poloniei cu tinuturile tatarasti apare o natie compusa in mod egal din fugari refugiati din Rusia, Polonia, Moldova, Kalmukya si Cerchezia. Vorbeau o limba amestecata pe care o intelegeau cu totii. Urau de moarte pe musulmanii turci si tatari precum si pe polonezii cei catolici. Impotriva acestora porneau in fiecare an in expeditii de jaf si pedepsire, fiind condusi de cate un ataman. Resedinta lor era la gurile Niprului si Volgai unde isi injghebasera chiar si o flota de barci cu care jefuiau negutatorii turci si genovezi. Erau luptatori rebeli, violenti si temperamentali. In lupta dadeau dovada de o cruzime nemaintalnita nici macar la tatari. Ingroziti, turcii i-au denumit Cozaq, adica “nebun liber”. Bazandu-se pe credinta comuna ortodoxa, Ioan Voda angajeaza douasprezece sotnii cazacesti sa lupte de partea sa impotriva Semilunei. Istoria nu i-a dat alti aliati, polonezii si ungurii, vecinii crestini ai Moldovei, tremurau de frica ienicerilor. Atamanii cazaci Pokotilo si Swiercewski i-au fost credinciosi voievodului pana la moarte.


Prima mare victorie a lui Ioan Voda cel Cumplit a fost cea de la Jiliste, langa Ramnicu Sarat. Acolo cei 9.000 de modoveni si sotniile cazacesti decimeaza o armata formata din 20.000 turci, 40.000 de munteni si 2.000 de secui, practic intreaga armata a lui Petru cel Schiop, care marsaluia din Tara Romaneasca pentru a se sui pe tronul Moldovei. Petru cel Schiop scapa cu greu, refugiindu-se in cetatea Brailei. Ioan Voda cel Cumplit inainteaza pana la Targoviste unde il inscauneaza pe aliatul sau Vintila Voda. Napraznicul voievod se indreapta apoi spre Braila unde se angajeza in asediul cetatii. Turcilor nu le venea inca sa creada. O solie din cetate ajunge la Ion Voda cu un mesaj simbolic: zece gloante, zece ghiulele si zece sageti. Ion Voda nu gusta ironia amara a turcilor si taie buzele, urechile si nasurile turcilor dupa care-i rastigneste in fata cetatii, transmitandu-le turcilor ca aceasta soarta urmau sa aiba si cei din cetate, daca nu-i deschideau portile. Turcii se incapataneaza. Voievodul ordona escaladarea zidurilor, iar Braila cade in mainile moldovenilor si cazacilor. Urmeaza scene de cosmar pentru musulmanii din cetate. “Nimeni nu fu crutat; sangele curgea parau in Dunare. Nu au fost ucisi doar oamenii, pana si cainii au trecut prin sabie. Nu a ramas piatra pe piatra. Focul mistui ce nu a ucis sabia” ,aminteste cronicarul polonez Gorecki.

Dincolo de infrangere, dincolo de moarte, dincolo de uitare

Succesele militare ale voievodului il indreapta spre recucerirea Cetatii Albe si a Chiliei, denumite de turci Akkerman, respectiv Bender. In acest scop isi indreapta armele spre Bugeac, unde valurile de turci si tatari pribegi alungasera deja populatia romaneasca. Batalia de la Lopusna a fost un nou exemplu de strategie militara spontana, adaptata la teren si la armatele turco-tatare. Raidurile lui Ioan-Voda devasteaza cele doua cetati construite de Stefan cel Mare, iar populatia musulmana care se instalase acolo este masacrata fara crutare. La Tighina si Cetatea Alba, Ioan-Voda infrange trei corpuri de armate turcesti. In lupta de la Roscani, voievodul isi uimeste ostasii, demonstrandu-si forta herculeeana. Un tun se impotmolise in noroi, singur, Ioan-Voievod apuca tunul de franghii si il smulge, tragandu-l pe o pozitie noua de unde trage asupra turcilor. Forta colosala a voievodului este atestata de marturiile cazacesti. Pentru a-si distra ostenii obositi, Ioan Voda obisnuia sa franga in maini potcoave de cai.

Exasperati de victoriile domnitorului, otomanii trimit in vara anului 1574 o noua expeditie militara. Armata uriasa era compusa din turci, tatari si munteni. Un puhoi de 200.000 de oameni se indrepta contra celor circa 35 mii de luptatori ai voievodului Ioan. In acelasi timp, o alta oaste de tatari se pregatea sa-l atace pe voievod. Impotriva armatei turcesti care se apropia de Dunare, voievodul il trimise pe Ieremia Golia, omul sau de incredere. Avand parca o presimtire Ioan il pune pe Golia sa jure pe Cruce si Evanghelie ca nu va trada. Insa, langa lacul Cahul, Golia impreuna cu cavaleria moldoveana tradeaza si trece de partea turcilor pentru 30 de pungi cu galbeni…

Petru Schiopul, succesorul lui Ioan Voda la tronul Moldovei, si fiul sau



Sosirea unei noi armate de tatari copleseste oastea moldo-cazaca si o obliga sa se retraga in satul Roscani din apropiere. Exasperati de rezistenta romanilor, turcii ataca in valuri succesive. Dupa ce moldovenii resping al treilea val de ieniceri, turcii trimit in lina intai pe Ieremia Golia si oamenii sai. Tradatorii sunt macelariti de sageti si ghiulele. Uluiti, cu pierderi uriase, turcii incerca un nou asalt. Dezastrul vine insa din partea naturii. Seara se porni o ploaie torentiala care uda pulberea necesara tunurilor romanesti. Furia romanilor nu mai putea fi oprita, ataca cu sabiile pozitiile turcilor care-i copleseau numeric. Urmeaza trei zile de canicula ucigatoare. Ioan-Voda mai ramasese doar cu 7.000 de osteni. Respinsese timp de o saptamana atacurile concentrate a 200.000 de dusmani. Oamenii sai suferau cumplit de sete. Nobletea si sacrificiul sau unic ii impun sa se preda in schimbul crutarii soldatilor sai. Primul pas il fac turcii care-i trimit o solie in cea de a patra zi. Ion cel Viteaz accepta sa se predea cu trei conditii: ostenii moldoveni supravietuitori sa fie crutati, cazacii sa fie lasati sa se intoarca la setciile lor zaporojene, iar el personal sa fie trimis viu si nevatamat sultanului Selim al II-lea. Turcii primira. Ahmed Pasa jura de 7 ori pe Coran, Petru cel Schiop care ravnea Moldova, jura la randul sau de 7 ori pe Biblie. Ostenii sai plangeau, multi nu vroiau sa-l lase sa se duca la turci. Voievodul lasa credinciosilor cazaci armele si bijuteriile sale. In cortul turcilor, respinge toate acuzatiile seraskirului, declarandu-i ca nu va vorbi decat cu sultanul. Mandria sa infiora pe turci. Atunci, un aventurier italian din Napoli, pe numele sau Scipione Cigalla, trecut la islam cu numele de Cigalazade, savarsi infama fapta. Sperand la o recompensa, infipse cutitul in inima voievodului neinarmat. Ienicerii incurajati, taiara capul trupului lipsit de viata, dupa care legara puternicul sau trup de patru camile care, fiind biciuite, sfasiara in bucati corpul eroului. Intr-un ritual dement, ienicerii se inghesuie sa culeaga oasele domnitorului, fiind convinsi ca ramasitele viteazului erau moaste si talismane. Pasalele isi umezesc iataganele in sangele sau, rugandu-se lui Allah sa le dea si lor curajul si puterea lui Ion Voda.

In fata unui asemenea spectacol oribil, moldovenii dezarmati din suita domnitorului sar cu pumnii goi pe turci. Sunt ucisi pana la ultimul de ieniceri, drept lectie pentru oricine ar fi incercat sa se rascoale contra Semilunei. Vazand cum isi tin turcii cuvantul, cazacii ataca cu furia disperarii. Supravietuiesc doar 12, in frunte cu atamanul Swiercewski. Impresionati de bravura zaporojenilor, turcii cedeaza si-i lasa in viata chiar si pe cazacii raniti. Astfel s-a savarsit din istorie unul dintre cei mai viteji conducatori ai romanilor. Fratele sau, Nicoara Potcoava, ajunge ataman al tuturor cazacilor zaporojeni, si ocupa vremelnic tronul Modovei. Astazi, cei doi eroi sunt pe nedrept trecuti in uitare…

Semnul Diavolului in muzica

Chiar daca religia si stiinta sunt, prin definitie, notiuni contrastante, arta, un element abstract si strain razboiului ideologic dintre Biserica si comunitatea stiintifica, a reusit sa traseze in Evul Mediu un liant subtil intre cele doua. Convingerea straveche a Scolii ezoterice a lui Pitagora, aceea ca sunetele influenteaza anumite stari si emotii umane, a coincins cu decizia de mai tarziu a Bisericii Romano-Catolice de a interzice tritonul in muzica medievala, pe motiv ca acesta reprezenta semnul blasfemic al Diavolului.

Desi putini oameni o stiu, chiar si astazi, muzica joaca in viata noastra un rol mai important decat cel aparent si imediat pe care oricine il poate percepe. Nu mai este pentru nimeni un secret faptul ca sunetele sunt create prin simpla miscare a aerului dar, structurate in portative si organizate muzical, ele pot influenta individul si chiar societatea. Valentele muzicii sunt numeroase, diverse si uneori contrastante. Ascultarea unor frecvente sporeste concentrarea si imbunatateste capacitatile cognitive, muzica fiind cu succes folosita in anumite terapii medicale. La anumite rezonante, tot muzica poate distruge materia, casand sticla sau sfaramamd pietrele. Este si un eficient “mediu” de stocare cronologica, prezentand particularitati diverse in functie de incadrarea sa istorica. Mai presus de toate insa – fenomen atent studiat de psihologi si manipulatori - muzica poate ingloba stari, ganduri si emotii pe care le poate transmite individului sau maselor, inoculand imagini si idei, uneori intamplator, alteori controlat.

Antica Scoala ezoterica a lui Pitagora sustinea ca anumite masuri, tempo-uri si ritmuri muzicale pot declansa diverse stari de spirit. Ilustrul matematician transformase aceasta premiza intr-o stiinta aproape omologata, incat oamenii il vizitau deja in vederea vindecarii pe Pitagora, cel care le recomanda terapia cu anumite ritmuri asa cum doctorii prescriu astazi o medicatie. Bazandu-se sau nu pe aceeasi stiinta, Biserica a inteles si ea dimensiunea psiho-emotionala a muzicii si a identificat rapid in natura sa o structura careia i-a atribuit caracteristici demonice.

Biserica Romano-Catolica a Evului Mediu a interzis folosirea in muzica bisericeasca a intervalului denumit triton, care reprezinta o sectiune formata din 3 tonuri sau 6 semitonuri succesive. Biserica zilelor in care muzica sacra era singura tolerata considera tritonul prea disonant pentru a fi folosit in procesiunile liturgice, gasindu-l incompatibil cu sfintenia. De aceea, fetele bisericesti au aruncat in ilegalitate acest interval muzical, suspectandu-l de provenienta demonica, in virtutea senzatiilor cu caracter ludic si sexual pe care le invoca. Biserica are si astazi, adanc ascunse in Vatican, mostre de muzica pe care o considera intunecata si muzica pe care o catalogheaza drept puternica si inaltatoare.

Tritonul a fost catalogat drept un sunet nenatural, specific disonantei si a capatat supranumele de "mi contra fa, diabolus est in musica" (“Diavolul din Muzica”), iar de atunci s-a construit o intreaga simbolistica religioasa legata de Diavol in jurul acestui acord muzical. Se pare ca sunetul era considerat chiar o apelare a Diavolului. El are anumite nuante grave care excita, iar in Evul Mediu, cand oamenii erau ignoranti si tematori, in momentul in care simteau fiori prin trup ascultand muzica, asociau acest sentiment cu prezenta sau apropierea Diavolului.

Multe superstitii au ajuns sa fie asociate cu tritonul si multi sfinti parinti au aderat la credinta ca el ar putea servi la invocarea Necuratului. Se speculeaza ca acest acord a fost asociat cu Diavolul si din cauza faptului ca el contine sase semitonuri. Acest lucru ar fi putut conduce doctrina religioasa la o oarecare corelare cu “insemnul Bestiei”, sau numarul diavolului: 666. Din cauza acestei asocieri negative, muzica acelor vremuri a evitat folosirea tritonului, iar el a fost exclus din predarea educatiei muzicale.

Dupa secole de stigmatizare, tritonul si-a recastigat, insa, treptat popularitatea in secolul XIX, odata cu eruperea curentului romantic in muzica. Datorita sonoritatii sale specifice, intervalul servea de minune scenelor sinistre sau momentelor de tensiune caracteristice noului stil artistic. Gotterdammerung-ul lui Wagner, spre exemplu, este una dintre cele mai incitante scene pentru auzul uman – o imprejurare pagana, demonica, sustinuta cu ritmuri de tobe si timpane, abundenta in intervale tritonice. Vivaldi, Beethoven si Debussy sunt alti trei compozitori romantici celebri care au uzitat neinfranat tritonul in muzica lor. De asemenea, erele muzicale baroca si clasica au folosit controversatul ritm.

Astazi, intervalul continua sa sugereze un sunet inspaimantator, rau, opresiv si este foarte popular in muzica rock heavy metal. Un emisar modern al tritonului a fost formatia rock Black Sabbath – din care se evidentia figura celebrului Ozzy Osbourne. Totusi, legatura cu “muzica Diavolului” este o surpriza chiar si pentru membrii acestei trupe de capatai in muzica rock, cei care au declarat ca atunci cand s-au apucat de compozitie au facut pur si simplu o muzica ce suna bine, nicidecum nu incercau sa obtina muzica demonica. Exista si destule formatii care folosesc in mod constient tritonurile, inclusiv celebra trupa Slayer, care chiar si-a oferit tributul intr-un album intitulat “Diabolus in Musica”.

Antony Pryer, coordonatorul unui curs postuniversitar de istorie muzicologica, crede insa ca trupele de rock heavy metal au inteles gresit ideea tritonului. “Tritonul era recunoscut drept o problema a muzicii inca din secolul IX. A fost denumit Diabolus in Musica de catre doi sau trei scriitori din perioada medievala sau renascentista. Era o muzica falsa, intervalele nu erau naturale. Probabil s-au gandit ca este demonic de greu sa ii dezvete pe elevi sa-l cante, dar nu cred ca s-au gandit vreodata ca este influenta Diavolului in muzica”.

Intervalul Diavolului are acum o gama foarte larga de stiluri muzicale care il folosesc, in special muzica de film, jazz si blues. Multe filme au in ele ceea ce muzicienii numesc Capitanul Triton, un exemplu fiind si serialul animat “The Simpsons”, a carui tema muzicala abunda in ritmuri de acest fel.

Indiferent, insa, de povestea reala a Intervalului Diavolului, legatura romantica intre Lucifer si si muzica va continua la nivel religios sau popular si, indiferent de natura influentei sale, muzica va ramane un factor important de determinare emotionala in randul oamenilor.

Top 10 – Femei Razboinice

Istoria este plina de faptele de arme ale nenumarati barbati. Vremurile vitrege din trecut au determinat insa ca multe femei sa lase la o parte timiditatea, non-implicarea si teama atunci cand situatia o cerea. Mai putin numeroase decat barbatii, dar in nici un caz inferioare acestora atunci cand trebuiau demonstrate calitati precum : curajul, perseverenta, increderea, generozitatea si sacrificiul de sine; femeile razboinice si-au sacrificat deseori eleganta, familia, soarta si insasi viata in lupta pentru libertatea si salvarea unei natiuni.

10. Gudit – 960 d.H.

Gudit, cunoscuta in Istorie si sub numele de Judit. Yodit sau Esato, a fost o regina de rit iudaic care acondus Etiopia. Regina neagra a etiopienilor din tinuturile de Nord ale tarii, Gudit s-a facut remarcata prin numeroase distrugeri si masacre. Astfel dupa ce a ras de pe fata pamantului regatul rival din Axum (Orasul sacru al Etiopiei), Gudit s-a angajat in distrugerea tuturor monumentelor artistice si bisericilor construite de membrii dinastiei precedente Axumite, care erau la randul lor, erau descendenti directi ai Reginei din Shaba. Faptele ai au fost pastratepana in zilele noastre in cadrul traditiior orale transmise in cadrul comunitatilor nomade de pastori etiopieni. Conform cronicilor vremii, Gudit l-a ucis pe ultimul imparat Axumit si i-a luat tronul pe care l-a stapanit timp de 40 de ani. Gudit a jefuit si a distrus fortareata Debre Damo, care continea deopotriva trezoreria si inchisoarea folosita de regii etiopieni.

9. Trieu Thi Trinh – 225 d.H.

Trieu a fost o vajnica luptatoare vietnameza din secolul al III-lea care a rezistat cu succes atacurilor inteprinse de fortele chineze ale Regatului Wu din timpul invadarii Vietnamului. Trieu s-a nascut in districtul Trieu Son din provincia Thanh Hoa. aflata in prezent in nordul statului vietnamez. Inca din timpul nasterii sale Vietnamul era deja cucerit si controlat de Regatul Wu, unul dintre cele trei regate chineze de la acea vreme. Ramasa orfana de la frageda varsta de 6 ani, Trieu a fost crescuta ca o sclava de catre fratele sau si sotia acestuia. La 20 de ani Trieu evadeaza si fuge in adancul junglelor unde cunoaste diversi maestri de arte martiale. Marcata negativ de asprimea si violenta cu care soldatii Wu conduceau tara, micuta vietnameza organizeaza si antreneaza o mica armata compusa din 1 000 de barbati si femei. Trieu Trinh reuseste sa elibereze Vietnamul de opresorii chinezi si se inscauneaza singura drept regina conducatoare. Onorata drept “Mama a natiuniii vietnameze Trieu isi conducea trupele in lupte calare pe un elefant, imbracata intr-o armura din aur si inarmata cu doua sabii.

8.Boudicca – Primul secol al erei noastre

Boudicca a fost nimeni alta decat legendara regina celtilor din insulele britanice care a condus o rascoala de proportii contra fortelor de ocupatie ale Imperiului Roman. In clipa mortii sale, sotul Boudiccai a lasat regatul acesteia pentru a-l conduce alaturi de fiicele lor - situatie traditionala in lumea celtilor, dar cu care romanii nu au fost deloc de acord. Astfel, dupa moartea regelui, armatele romane au ocupat si anexat, pur si simplu, micul regat celtic cu capitala la Norfolk-ul de azi. Ca un semn suplimentar de cruzime, romanii au biciuit-o pe Boudicca, dupa care au silit-o sa priveasca violarea in public a fiicelor sale de catre legionarii romani. Revansa reginei nu a intarziat. Aleasa conducatoare a armatelor de catre supusii sai, alaturi de triburile vecine celtice, Boudicca a inregistrat succes dupa succes masacrand armatele roman trimise impotriva sa. Razbunatoarea regina a distrus orasul roman Camulodnum (azi Colchester). Tacitus scrie ca la indemnul ei celtii nu luau nici un prizonier ucigand orice invadator roman capturat. Dio Cassius spune, la randu-i, ca toate femeile nobile romane cazute in mana reginei celtilor erau decapitate, dupa care sanii le erau retezati si bagati in gura… Ironic, regina Boudicca, marea rebela anti-imperialista, a fost declarata eroina nationala de catre …Imperiul Britanic din perioada coloniala.

7.Surorile Trung – secolul I d.H.

Vajnicele rebele vietnameze, surorile Trung, au reusit sa stavileasca invazia chinezilor timp de trei ani, in primul secol al erei noastre. In prezent, alaturi de regina Trieu, sunt eroinele nationale ale Vietnamului. Cele doua surori s-au nascut in timpul indelungatei ocupatii chineze a Vietnamului care a durat aproape 1 000 de ani. Dupa eliberarea satului natal, cele doua razboinice au adunat o mica armata compusa predominant din femei care si-au pierdut sotii si copiii in lupte sau sclavie. In decurs de doar cateva luni, mica armata a reusit sa elibereze o mare parte a tinuturilor vietnameze. Surorile Trung au fost alese in unanimitate drept regine ale Vietnamului. Din acesta postura de conducere, cele doua au respins atacurile chinezilor timp de peste doi ani dar, in cele din urma, chinezii au trimis o armata imensa. Legendele spun ca adversarii au intrat complet goi in batalia finala cu scopul de a le intimida astfel pe curajoasele femei luptatoare. In ciuda unei rezistente eroice, chinezii au reusit sa invinga. Pentru a evita violul cu care erau amenintate de catre generalii chinezi, precum si umilinta anilor de sclavie, cele doua surori eroine s-au sinucis aruncandu-se impreuna in raul Hat.

6. Artemisia I din Caria – Secolul 5 i.H.

Artemisia, conducatoarea Ioniei in secolul i.H., a ramas in istorie drept un aliat militar de nadejde al vechilor persani. Este cel mai bine amintita datorita particiciparii sale la batalia de la Salamina, de partea persanilor . Regina Artemisia in persoana l-a sfatuit de nenumarate ori pe regele persan Xerxes I sa nu se avante intr-o lupta pe mare impotriva grecilor. Xerxes nu a luat-o, insa, in seama si a trimis-o sa comande cinci nave persane in timpul bataliei din luna septembrie a anului 480 i.e.n. In timpul luptei, grecii erau gata sa-i captureze nava dar, dand dovada de o ingeniozitate iesita din comun, Artemisia a improvizat pe moment un plan cu care a reusit sa se salveze. Ea a lovit si scufundat cu propria-i nava o alta nava persana, strigand in acelasi timp la greci ca s-a razgandit si va lupta de acum de partea lor. Acestia crezand-o au lasat-o in pace, astfel incat Artemisia s-a putut intoarce in siguranta in tabara persana. De pe un deal, Xerxes ,care vazuse intreaga manevra , a crezut ca Artemisia a scufundat o nava greceasca si a reusit apoi sa scape de urmaritori. La apusul zilei, regele persan a fost plin de aprecieri la adresa sa si a declarat :” barbatii mei s-au transformat in femei, iar femeile mele in barbati…Astazi a fost o zi ciudata”.Artemisia, spre deosebire de generalii persani, a continuat sa-l sfatuiasca pe Xerxes sa se retraga in Asia Mica. Acesta a refuzat si, in consecinta, a suferit infrangeri zdrobitoare.

5. Fu Hao – 1 200 i.H.

Consoarta a imparatului Wu Ding din dinastia Shang, Fu Hao a fost, in acelasi timp, mare preoteasa si general de razboi. Recent, mormantul sau a fost descoperit intact sub ruinele orasului Yin, capitala dinastiei Shang. Fu Hao a ajuns sa fie cunoscuta istoricilor datorita legendelor iscriptionate pe artefactele stravechi chineze. Conform acestor date, Fu a condus nenumarate campanii militare pe teritoriul Chinei, in urma cu aproape 3 milenii si jumatate. Regatul Tu a luptat contra celor din Shang timp de multe generatii pana cand, intr-un final, Fu Hao i-a masacrat intr-o singura batalie. Temuta femeie general si-a condus trupele la razboi contra statelor vecine Yi, Qiang si Ba, invingand de fiecare data. In fruntea celor 13 000 de luptatori de elita Shang, Fu Hao a fost cel mai puternic lider militar din China acelor vremuri.

4.Ahhotep I – 1 600 i.H.

Ahhotep I a fost o figura istorica atat de importanta in cadrul Regatului cel Nou Egiptean, incat este considerata de istorici drept fondatoarea de drept a celei de-a 18 dinastii. Ahhotep a avut o lunga si influenta existenta in rolul de regenta, obtinut dupa moartea tatalui sau, reusind sa isi convinga cei doi fii, Kamose si Ahmose I, sa unifice Egiptul dupa perioada ocupatia hixosilor. Tot ea a fost cea care a instituit legea prin care se oferea ajutor financiar veteranilor egipteni retrasi din serviciul militar. De asemenea, a facut eforturi de a readuce in Egipt fugarii din timpul razboaielor, a pacificat Regatul Superior al Egiptului si a expulzat toti rebelii de la curtea faraonilor. Ahhotep a trait pana la varsta de 90 de ani si a fost ingropata cu mari onoruri alaturi de fiul sau Kamose, in orasul sacru Teba.

3. Ioana d’Arc – 1412-1431 d.H.

Fecioara din Orleans este considerata astazi drept cea mai importanta figura din intregul Ev Mediu al Frantei. Tanara taranca analfabeta a insistat sa ajunga in fata viitorului rege, Charles al VII-lea, pentru a-l determina pe acesta sa reia ofensiva contra englezilor din timpul Razboiului de 100 de ani. Ioana a afirmat de nenumarate ori ca auzea voci pe care le interpreta ca fiind de origine Divina, voci care-i porunceau sa mobilizeze atat nobilimea cat si masele de tarani in lupta pentru eliberarea Frantei de sub dominatia engleza. Timisa sa conduca trupele franceze care asediau cetatea din Orleans, Ioana d’Arc a reusit sa o cucereasca in doar 9 zile. Dupa alte cateva victorii in serie, ea a contribuit la incoronarea regelui Charles VII la Catedrala de la Rheims. Ioana este, de asemenea, singura persoana din Evul Mediu european care, la varsta de doar 17 ani, a ajuns sa comande armata unei tari intregi. In ciuda unor rani suferite la gat si cap, a continuat sa insufleteasca si sa imprime curaj trupelor franceze. A fost declarata eretica si arsa pe rug in urma unui proces fals. Acest proces a fost declarat nul de catre Biserica Catolica, iar Ioana a fost canonizata in anul 1920.

2. Zenobia – Secolul 3 d.H.

Septimia Zenobia a guvernat Siria intre anii 250-270 d.H. Aceasta razboinica a nisipurilor calarea in fruntea armatelor sale imbracata in armura, fara sa tina cont de caldurile ucigatoare are verii. A reusit, astfel, sa infranga multe legiuni romane trimise impotriva sa de catre imparatul Claudius. De fapt, pagubele provocate romanilor au fost atat de mari incat acestia s-au retras din Asia Mica. Triburile arabe, Armenia si Persia s-au aliat cu Zenobia iar aceasta s-a autoproclamat Regina a Egiptului. Imparatul Aurelian si-a trimis cele mai bune legiuni contra Zenobiei dar a fost nevoie de 4 ani de lupte si asedii inainte ca romanii sa ocupe Palmyra. Zenobia, alaturi de alte 9 regine razboinice au cazut prizoniere si au fost purtate prin Roma in cadrul unei parade de razboi. Aurelian a exilat-o pe Zenobia la Tibur. Fiicele sale s-au maritat cu influenti nobili romani, iar linia sa a continuat sa fie influenta in Roma Antica pentru urmatorii 300 de ani.

1.Regina Tamara a Gruziei – 1184-1213 d.H.

Regina Tamara (apare in unele surse drept Tamar) a fost fiica regelui gruzin Giorgi III. Datorita evidentelor sale calitati de lider, tatal sau a declarat-o regina succesoare inca din anii copilariei. Dupa moartea Regelui Giorgi, Tamar si-a castigat o reputatie de lider desavarsit si a fost denumita de catre supusii sai drept :“Rege al regilor si regina a reginelor”. Regatul Georgiei din Caucaz a fost martor, in timpul domniei sale, la aparitia si consolidarea Islamului in acesta zona de confluenta a marilor culturi si religii. Tamar a jucat un rol decisiv pe scena istoriei atunci cand a devenit comandanta militara a ostilor gruzine. In timpul domniei sale Georgia a ajuns la apogeul dezvoltarii sale politice, culturale si economice. Intre anii 1201-1203 Georgia a ocupat si anexat orasele armene Ani si Dvin. In 1204, armata condusa de Tamar a ocupat orasul Kars pentru ca, in acelasi an, regina sa aiba un rol decisiv in fondarea Imperiului din Trebizonda (astazi provincia Trabzon din Turcia). Regina Tamar a zdrobit, rand pe rand, armatele persane, arabe si tatare, aflate atunci la apogeu, care amenintau granitele Georgiei. Si in prezent, Regina Tamara este cea mai iubita personalitate istorica in Georgia.

Top 10- Asasini celebri

Politica si diplomatia sunt nimic altceva decat simple fatete in spatele carora nu se ascunde decat eterna lupta pentru putere a omului. Cand interesele unei grupari politice s-au lovit de ambitiile personale ale unui oponent politic, crima a ramas ultimul argument. In astfel de situatii, dictonul “Homo homini lupus” este la fel de actual si in prezent, ca acum 10 000 de ani…

10. John Wilkes Booth

Personajul cu pricina nu este nimeni altul decat cel ce l-a asasinat pe presedintele american Abraham Lincoln pe data de 14 Aprilie 1865 in incinta teatrului Ford din Washington. Booth era un actor in cadrul acestui teatru si, pe langa acest amanunt minor, era si un simpatizant al Confederatilor care au conspirat, de asemenea, pentru uciderea vicepresedintelui Andrew Johnson si Secretarului de Stat William Seward. Conspiratorii au sperat astfel ca moartea lui Lincoln si a succesorilor sai va destrama guvernul unionist si va permite guvernului confederat sa continue razboiul. Booth a tras un singur glont de la distanta mica in capul presedintelui Lincoln, ucigandu-l pe loc. Arma folosita era un revolver Deringer de calibrul 44.

9. Balthasar Gerard

Gerard l-a ucis la data de 10 Iulie 1584 pe Printul William I de Orange, Conte de Nassau, cunoscut si sub denumirea de William cel Linistit. Acesta era o figura proeminenta, angajata in lupta de independenta a olandezilor de sub stapanirea coroanei spaniole. Printul William de Orange a fost direct implicat in luptele care au precedat Razboiul de 80 de ani. Gerard era un catolic fanatic si un suporter fervent al Printului Filip al II-lea. Acesta, ferm convins ca printul William a tradat deopotriva religia catolica si pe regele Spaniei, l-a impuscat in piept pe print, de la distanta mica, in interiorul casei acestuia din orasul Delft. Majoritatea istoricilor sunt convinsi ca William de Orange a fost primul sef de stat din istorie asasinat cu un pistol.

8.Gavrilo Princip

Denumita drept ”Impuscatura care s-a auzit in toata lumea”, focul de arma care a dus la moartea arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei, a declansat prima conflagratie mondiala din istorie. Scopul politic al asasinatului a fost acela de a urgenta desprinderea provinciilor de sud ale Imperiului Austro-Ungar in scopul formarii unei noi entitati statale denumita Yugoslavia sau Marea Serbie. Sursele istorice nu sunt sigure de numarul conspiratorilor, acesta variind intre 6 si 22 indivizi. Asasinii s-au aliniat de-a lungul traseului arhiducelui Ferdinand, inarmati cu pistoale si grenade. In timp ce soferul lui Ferdinand parasea orasul, acesta a intors masina spre Gavrilo Pricip, un nationalist sarb. Gavrilo a tras de doua ori in directia masinii, ucigandu-l pe arhiduce si pe sotia sa, Sophie. Arma lui Gavrilo era un revolver semi-automat marca Fabrique Nationale de 7,5 x 17 mm.

7.Jan Kubis si Josef Gabcik

Reinhard Tristan Eugen Heydrich a fost comandantul Reichssicherheitshauptamt (RSHA), temuta politie secreta germana din perioada celui de al treilea Reich. Mult mai cunoscuta Gestapo nu era decat o divizie din cadrul RSHA. Pe data de 24 septembrie 1941, Heidrich a fost numit guvernator militar al Protectoratului din Boemia si Moravia (Cehoslovacia). Cruzimea lui Heydrich fata de cetatenii cehi si evrei i-au adus acestuia poreclele de Macelarul din Praga, Bestia Blonda si Calaul German. Heydrich a avut un asemenea succes in curatarea regiunii de partizani, incat Hitler in persoana vroia sa-l numeasca guvernator al Parisului ocupat. Afland acest amanunt serviciul secret britanic a decis eliminarea acestuia cu orice pret. Jan Kubis si Josef Gabcik, doi ofiteri cehi, s-au oferit sa fie antrenati de britanici in acest scop. Au fost parasutati in apropiere de Praga si au inscenat o ambuscada asupra masinii lui Heydrich pe data de 27 mai 1942. Dupa ce arma lui Gabcic s-a blocat, Kubis a aruncat o grenada antitanc in masina lui Heydrich care a murit 11 zile mai tarziu de septicemia provocata de ranile produse de schije. Acest asasinat a fost singurul reusit de Aliati dintre toate asasinatele planuite de acestia in timpul celui de al doilea Razboi Mondial.

6. Charlotte Corday

Charlotte Corday este nimeni alta decat femeia care la data de 13 iulie 1793 l-a asasinat pe Jean-Paul Marat. Marat a fost un simbol cheie al Revolutiei Franceze si a fost considerat un martir. Dupa moartea sa acesta a ajuns sa aiba un statut aproape de sfintenie printre francezi. De fapt, portretele sale au ajuns sa inlocuiasca crucifixurile din multe biserici franceze. Marat suferea de o boala necunoscuta de piele (probabil o dermatita herpetiforma), singura usurare pentru durerile covarsitoare fiind scufundarea intr-o cada cu apa rece. Marat si-a petrecut ultimii trei ani din viata stand intr-o cada cu apa rece, din acelasi loc conducandu-si toate afacerile si scriindu-si memoriile. Dupa ce a obtinut o intrevedere cu Marat, Charlote Corday a intrat in camera in care acesta isi petrecea viata asezat in nelipsita-i cada cu apa rece. Inarmata cu un cutit de bucatarie, Charlotte l-a injunghiat pe Marat in piept, sectionandu-i astfel plamanul stang , aorta si ventriculul stang.


5.Nathuram Godse

Godse a fost autorul asasinatului care a socat o lume intreaga, atunci cand la data de 30 ianuarie 1948, Godse l-a impuscat pe parintele natiunii indiene din acea perioada, Mohandas Karamchand Gandhi. Mahatma este un tilu onorific care semnifica “Mare suflet” . Nathuram Godse era membru al Hindu Mahasabha o miscare nationalista a hindusilor, opusa Ligii Musulmane si secularului Congres National Indian. Motivul asasinatului este atribuit , in general, atitudinii moderate a acestuia fata de scindarea fostei colonii britanice in ceea ce mai tarziu se vor numi India, Pakistan si Bangladesh. Godse era convins, de asemenea, ca Gandhi sacrifica interesele hindusilor majoritari in favoarea minoritatilor si, in principal, a musulmanilor. Godse l-a asasinat pe Gandhi in fata resedintei sale, Birla House din New Delhi. Acesta s-a apropiat de Gandhi si a tras asupra sa, de la mica distanta, trei focuri dintr-un pistol semi-automat Berreta. Gandhi a zambit, a salutat spre directia unde era ucigasul, si a intrat astfel in Eternitate.

4.Felix Yusupov

Probabil cel mai bizar si interesant asasinat din istorie, moartea lui Rasputin suscita si astazi vii controverse si nesfarsite intrebari. Pe data de 16 decembrie 1916, un grup de nobili rusi, condus de Printul Felix Yusupov si Marele Duce Dimitri Pavlovici, l-a asasinat pe misticul rus, Grigori Rasputin. Conform datelor asasinatului, Rasputin a fost otravit, impuscat, batut cu ciomagul, injunghiat si intr-un final, aruncat in apele unui rau inghetat unde, intr-un final, a sucombat. Conspiratia a fost decisa de influenta crescanda a lui Rasputin asupra membrilor Casei Imperiale Rusesti, in particular asupra tarinei Alexandra, sotia tarului Nicolae al II-lea. Rasputin a fost pentru inceput otravit cu o cantitate de cianura de potasiu suficienta sa ucida sapte oameni. Aparent neafectat de otrava, Rasputin a fost impuscat in spate cu un revolver de catre Yusupov care apoi a parasit camera pentru a se consulta cu ceilalti. Cand a revenit, Rasputin l-a prins de gat si i-a sopotit la ureche: Esti un baiatel rautacios, printule !”, dupa care l-a aruncat si a fugit din camera. La tipetele printului, companionii sai au navalit si l-au impuscat de trei ori pe Rasputin, dupa care l-au batut cu ciomege si l-au injunghiat, legat de maini si, intr-un final, l-au aruncat in raul Neva. Dupa trei zile cadavrul sau a fost gasit. La autopsie s-a stabilit ca Rasputin a murit de hipotermie, iar mainile sale erau libere, inclestate de un sloi de gheata…

3.Lee Harvey Oswald

Cel mai dezbatut si controversat asasinat al tuturor timpurilor pare a fi acela in care Lee Harvey Oswald l-a impuscat pe presedintele american John Fitzgerald Kennedy, pe data de 22 noiembrie 1963. Marxist notoriu, Oswald era un fost infanterist marin care a emigrat in Uniunea Sovietica in anul 1959. Dezamagit de viata din asa-zisul paradis comunist, el se intoarce in Statele Unite in vara lui 1962. Oswald l-a ucis pe presedintele american de la fereastra etajului sase al cladirii Texas Schoolbook Depository din Dallas, in timp ce JFK se afla in masina care traversa Dealey Plaza. Oswald a folosit o pusca marca Mannlicher-Caracano . Exista in prezent aproximativ zece teorii referitoare la cauzele asasinarii presedintelui Kennedy, cele mai credibile fiind acelea care amintesc de implicarea Mafiei Italiene, a politicienilor americani, cubanezi, CIA, KGB, mai multor tragatori, sau a Guvernului din Umbra.

2.Andrei Lugovoi

Lugovoi este agentul servicilor secrete ruse despre care presa si oficialitatile britanice afirma ca ar fi chiar persoana care l-ar fi otravit cu poloniu-210 pe dizidentul rus Alexander Valterovick Litvinenko pe data de 1 noiembrie 2006. Cazul este remarcabil datorita faptului ca este vorba de primul “Asasinat Nuclear” din Istorie. Litvinenco a fost expus radiatiilor mortale ale poloniului-210 in timp ce servea masa cu presupusul sau asasin, Andrei Lugovoi si Dimitrio Kovtun. Litvinenko era un critic dur al guvernului rus si al presedintelui Vladimir Putin. Pe langa acestea, Litvinenko incepuse pe cont propriu o ancheta referitoare la mortea Annei Politkovskaya, o reputata jurnalista rusa, cunoscuta pentru opozitia fata de Razboiul din Cecenia si fata de politica presedintelui Putin. Politkovskaya a fost, de asemenea, asasinata la inceputul anului 2006.

1.Marcus Iulius Brutus

Cel mai rasunator asasinat politic din istorie este, de fapt, si primul asasinat efectuat strict pe considerente politice. Marcus Iulius Brutus, impreuna cu aproximativ 60 de senatori romani, l-a injunghiat pe Gaius Iulius Cezar in zorii zilei de 15 martie, anul 44 i.e.n. Cezar devenise Dictator militar al Romei incepand cu anul 50 i.e.n., dar relatiile sale cu Senatul Romei ajunsesera extrem de incordate. Brutus era nepotul si prietenul lui Cezar si, mai mult, confidentul acestuia pe probleme de stat. Impreuna cu alti senatori. Brutus a conspirat la asasinarea liderului roman datorita cresterii puterii si influentei lui Cezar, fapt care ar fi dus ,cu siguranta, la transformarea Senatului Roman intr-un for derizoriu si inutil. Armele cu care a fost asasinat marele strateg militar al Antichitatii au fost niste simple pumnale de lupta, foarte populare in randul romanilor.

Povestea lui Pazvante Chioru’ 8)

Acum mai bine de 200 de ani ispravile unui pasa rebel zguduiau provinciile balcanice ale Imperiului Otoman. Ecouri ale acelor vremuri s-au pastrat pana in zilele noastre sub forma unei expresii care ne trimite cu gandul la o perioada istorica indepartata si anacronica. Putin se cunoaste in prezent despre personajul istoric Pazvante. Viata si ispravile sale au fost insa strans legate de suferintele romanilor de pe malurile Dunarii, iar sfarsitul sau a fost pe masura vietii sale…

Viata si ispravile celui care a dat limbii romane una dintre cele mai vechi expresii, des uzitata si in prezent, sunt atipice pentru majoritatea pasalelor care au servit de generatii intregi interesele Inaltei Porti. De fapt, indrazneala de neconceput pentru un supus al sultanului din acele timpuri l-a dus pe pasa Pazvante direct in cartile de istorie turcesti, el ramanand pana astazi singurul pasa care a indraznit sa se revolte contra autoritatii supreme de la Stambul si sa creeze un adevarat “stat” independent, cu capitala la Vidin, relatii diplomatice private si moneda proprie. Pentru istoricii pasionati, Pazvante este si astazi o personalitate greu de etichetat. Diplomat, egocentrist, maniac, fanatic, lingusitor, sadic, prieten fidel, nostalgic, invatat, vizionar, haimana, arivist, complexat, depresiv, ambitios, misogin, razbunator, el intruchipeaza perfect figura dusa pana la extrem al unui slujbas de rangul doi din Balcanii inceputului de secol 19.

Baiatul din Balcani

Undeva prin iarna anului 1758, se nastea intr-un satuc din vilayet-ul Bosniei, un copil a carui faima de mai tarziu va straluci putin dar intens in noianul de intrigi si taifasuri care zugraveste perfect imaginea unui Imperiu Otoman a carui stea incepea sa apuna. Orfan de tata de la o varsta frageda, micutul Osman, duce in spate o zestre genetica diversa si un caracter pestrit si maleabil cum numai Balcanii puteau da nastere in acele vremuri. Exista o sursa conform carora Osman era fiul unei familii de romani din Valea Timocului, trecuti la Islam din simplul motiv ca astfel erau scutiti de taxele comerciale percepute de turci cetatenilor non-musulmani din provinciile stapanite de ei. Nu exista, insa, mai multe izvoare care sa confirme ipoteza originii romanesti. Astfel, se pare ca bunicul sau facuse parte din garzile de akingii bosniaci ale orasului Sofia. De aici rezulta, de fapt, al doilea nume al tanarului Osman, Pazvantoglu, o derivatie a poreclei Pasban-Oglu, adica fiul gardianului. Bunicul sau era nascut in Bosnia din tata turc si mama croata. Mama sa avea radacini amestecate, rudele dupa bunica fiind formate din albanezi, evrei, sarbi, bulgari si turci. Tipic balcanic!

Dupa moartea timpurie a tatalui, Osman ajunge in grija bunicului sau. Alaturi de acesta deprinde arta armelor, isi insuseste primele notiuni de politica si se apuca de camatarie. Cum pentru orice credincios musulman, camataria este o indeletnicire strict interzisa de perceptele religioase, Osman se afla pentru prima data in viata in fata pericolului de a sfarsi in streang. Prins de autoritatile turce, are de ales intre spanzuratoare si exil. In urma interventiilor bunicului si datorita mitei avansate de acesta judecatorilor, Osman scapa de la moarte si fuge intr-o noapte din inchisoarea din Sofia unde, spre norocul sau, o parte dintre gardieni erau vechi cunostinte ale bunicului. Cateva zile mai tarziu, Osman Pazvantoglu strabate pe furis, intr-o barca, apele Dunarii si ajunge in Tara Romaneasca. Aici, dupa multe peripetii, datorate caracterului sau bataios si a catorva scandaluri datorate escrocarii unor boieri, Pazvantoglu ajunge sa frecventeze cercul de apropiati ai domnitorului muntean de origine fanariota, Nicolae Mavrogheni.

Politichie, smecherie, talharie…

Aflat in element propriu printre demnitarii fanarioti care parazitau Tara Romaneasca, Pazvantoglu este brusc inflacarat de ideea de a ajunge sef al garzilor domnitorului. Pentru inceput se angajeaza in paza palatului domnesc din Bucuresti, oferindu-si serviciile ca simplu mercenar. Ajutat de insistenta si ambitia nativa, dublate de numeroase pungi de galbeni, Pazvantoglu avanseaza, ajungand in doar doi ani sef al garzilor personale de arnauti ale domnitorului Mavrogheni. Fire sensibila, simte o stranie atractie pentru poezie, astfel ajunge sa il cunoasca si sa se imprieteneasca cu renumitul poet revolutionar grec de origine aromana, Rigas Feraios. Atras de frumusetea domnitelor romance de la curte, Pazvante, dupa cum l-au denumit romanii, este respins de o asa numita jupanita Anica. Pazvante cade intr-o depresie care l-a tinut la pat timp de doua luni. Ridicandu-se plin de razbunare, dezvolta o ura bolnava impotriva femeilor, ura care va fi concretizata mai tarziu, in timpul raidurilor de jaf efectuate in Valahia, cand personal indeamna hoardele de pazvangii sa siluiasca orice femeie romanca intalnita in cale, indiferent de varsta sau rang social.

Pofta de glorie si marire a lui Pazvante nu mai putea fi tinuta in frau astfel incat, in scurt timp, ajunge sa comploteze cu boierii fanarioti, mazilirea lui Mavrogheni. Acesta afla si, turbat de furie, ordona decapitarea lui Pazvante pe o platforma construita undeva in apropiere de Strada Lipscani. Nesabuitul aventurier bosniac este salvat de la moarte, in ultima instanta, de catre interventia lui Rigas Feraios, interventie dublata de o suma considerabila de bani platita in prealabil de acesta domnitorului Mavrogheni.

Pazvante trece inapoi Dunarea si organizeaza o banda de turci si albanezi cu care incepe sa jefuiasca sistematic Balcanii in lung si in lat. Reuseste astfel sa stranga o suma considerabila de bani pe care o va trimite direct sultanului Selim, impreuna cu asigurarea ca daca va fi pus aga, va dubla peschesul trimis Inaltei Porti. Sultanul accepta momeala, iar Pazvante devine aga. Nemultumit, doreste sa ajunga pasa in cel mai scurt timp. Cum politica de la Stambul era indiferenta la insistentele lui, el strange o armata de mercenari adusi din toate colturile Europei si se rascoala impotriva stapanirii turcesti a sultanului Selim al treilea.

Pazvante nu mai poate fi oprit. In nebunia sa creaza un stat independent cu capitala la Vidin si se autoproclama pasa. Fascinat de puterile occidentale, dezvolta relatii diplomatice cu toate tarile din jur, ajungand chiar sa-si deschida un consulat in Republica Franceza! In anul 1798, Pazvante stapanea deja un teritoriu marginit de Dunare, Muntii Balcani, cetatea Belgradului si orasul Varna. Dus de val, nu se lasa pana nu ajunge sa bata moneda proprie care pe o parte il infatisa, iar pe cealalta avea gravata puscaria din Sofia.

Jaf si durere in Valahia

Sultanul nu putea lasa nepedepsita indrazneala nebuna a lui Pazvante astfel incat, in anul 1798, trimite o expeditie militara de pedepsire compusa din 100.000 de oameni condusa de aga Husein Kukuc.
In mod bizar, armata lui Kucuk nu reuseste sa cucereasca Vidinul si, implicit, sa-l captureze pe Pazvante. Pus in fata acestei situatii, aga Kucuk da vina pe domnitorul fanariot din Tara Romaneasca, Constantin Hangerli, pe care il acuza ca nu i-a aprovizionat suficient armata. Hangerli trebuie sa plateasca oalele sparte. In consecinta, sultanul emite un firman de mazilire si executie a domnitorului fanariot, act dus la indeplinire de aga Kucuk la data de 18 februarie 1799. In vara aceluiasi an, sultanul decide sa-l ierte pe Pazvante si se hotaraste sa-l numeasca, in sfarsit, pasa de Vidin, impresionat de ambitia de neoprit a baiatului din Balcani.

Stapanit de o sete nestinsa de bani si bunuri, Pazvante inteprinde unele dintre cele mai crunte expeditii de jaf si distrugere din intreaga istorie a Tarii Romanesti. Bolnav de ura, nu se multumeste cu jefuirea satelor si targurilor, ci ordona incendierea acestora. Astfel de fapte, alaturi de siluirea femeilor si uciderea barbatilor, duc la intarirea sentimentului antiotoman printre romani precum si la constituirea primelor cete de haiduci, organizate pe sistem militar, din Tara Romaneasca. In anul 1800 trupele sale, denumite pazvangii, jefuiesc si incendiaza Craiova, dintre cele circa 7000 de case de la aceea vreme doar 300 fiind salvate de incendiu. Acesta situatie a dus la un fapt straniu: depasit total de realitate, domnitorul fanariot Alexandru Moruzi isi cere singur automazilirea! In ianuarie 1802, Bucurestii sunt terorizati la aflarea vestii ca Pazvante si-a trimis trupele spre capitala. Domnitorul Mihail Sutu fuge si ordona garnizoanei de arnauti albanezi sa apere orasul. Acestia se cearta intre ei, fiecare aga albanez dorind sa detina comanda. Bucurestiul cade in anarhie, fiind stapanit de bandele de pazvangii care fraternizeaza cu vagabonzii si cersetorii locali. Acesta situatie dramatica ia sfarsit odata cu interventia brutala a trupelor turcesti care restabilesc ordinea.

Mort de mana Jianului?

Distrugerile aduse de Pazvante nu au ramas fara replica. Intr-un episod remarcabil, si din nefericire pea putin cunoscut al Istoriei Romanilor, trupele de haiduci olteni conduse de Iancu Jianu reusesc sa dea o replica pe masura atacurilor pazvangiilor. Astfel, celebrul haiduc si erou national, Iancu Jianu, organizeaza o serie de incursiuni de urmarire si pedepsire dincolo de Dunare. Intr-una din inclestari ajunge sa se lupte personal cu iataganele cu Pazvante. Cuprins de setea rabunarii, Jianu-i scoate un ochi cu iataganul temutului Pazvante, de unde acesta se alege cu porecla de Pazvante Chiorul. Grav ranit de Jianu, el este salvat in ultima instanta de garda sa personala. Supararea peste masura a Jianului este retinuta in unele balade, celebre atat in Romania cat si in Serbia si Bulgaria. Conform versurilor, Jianu ar fi strigat :
“Cu mana asta ti-am scos un ochi, tot cu mana asta te omor, caine de pagan!”

Marele nostru haiduc nu se opreste, si alaturi de cetele de panduri olteni continua sa treaca Dunarea. In anul 1809, haiducii lui Iancu incendiaza Vidinul si Plevna, ucigand orice turc intalnit in cale, in replica la actiunile lui Pazvante care atacase Craiova si incendiase satele din Oltenia. Trupele de panduri distrug din temelie raiaua turceasca de la Turnu Magurele care devenise baza favorita de incursiuni a lui Pazvante.
Iancu Jianu in persoana aprinde fitilul care va arunca in aer moscheea din Turnu Magurele. In urma acestor lovituri, turcii nu vor mai incerca niciodata construirea vreunui edificiu musulman in Valahia.

Sfarsitul lui Pazvante este neclar, existand doua surse care precizeaza acest acest moment. Intr-una dintre variante, Pazvante moare la data de 27 ianuarie 1807, otravit de catre medicul evreu al orasului Vidin, din ordinul sultanului, varianta putin probabila datorita faptului ca Pazvante era o sursa importanta de stoarcere a birurilor din Balcani. Mai plauzibila ramane varianta mortii sale in urma distrugerii Vidinului de catre Iancu Jianu, care probabil ca si-a indeplinit dorinta de a-l ucide pe Pazvante. De altfel, dupa episodul distrugerii Vidinului de catre panduri, nu mai apare nici o referire la Pazvante Chioru', decat o simpla expresie, des folosita si in zilele noastre…

In orasul Vidin din Bulgaria mai pot fi vazute si astazi moscheea, biblioteca si cazarma construite…pe vremea lui Pazvante.

 

Mujahedinii - Luptatorii Profetului

Razboinicii Islamului au devenit in prezent o realitate omniprezenta in peisajul politic si social mondial. Motivati, decisi, dedicati si temuti, acesti luptatori religiosi intra din ce in ce mai mult in atentia opiniei publice. Contextul mondial actual, dominat de crize economice, conflicte militare, dezastre naturale si goana dupa combusibili este la randu-i influentat de activitatile ultimilor razboinici ai credintei.

Primii mujahedini din istorie au fost insasi cei mai apropiati tovarasi ai Profetului Mohamed, razboinici neinduplecati ai nisipurilor, care l-au insotit pe acesta atat in raspandirea mesajului sau cat si in desele lupte cu triburile arabe potrivnice. De atunci pana in prezent, viata si ispravile luptatorilor din avangarda Islamului au continuat sa fie invaluite de mister, ignoranta, groaza si confuzie. Ca o paralela deloc fortata putem considera ca si alte religii isi au, bunaoara, proprii mujahedini. Pentru musulmani, chiar si in prezent, cavalerii cruciati reprezinta cumva contrapartea crestin-catolica a mujahedinilor musulmani.

In limba araba, termenul de mujahedin trimite la acel luptator de parte barbateasca ce a renuntat la viata lumeasca pentru a-si dedica toate eforturile Razboiului Sfant intru gloria lui Allah. Unul dintre sensurile termenului Jihad (care in acceptiunea comuna este preponderent asociat cu Razboiul Sfant) este acela de Efort Spiritual care vine din interior, din inima si credinta musulmanului. Prin aderarea musulmanului la acest concept, el devine instantaneu un Mudjahid, un luptator care persevereaza prin efort launtric pe calea Jihadului. Spre deosebire de termenul turcizat de Ghazi, care semnifica orice musulman care se distinge in lupta prin eroismul sau, cel care a pasit pe calea Mudjahid a ales deja sacrificiul suprem si nu va pregeta sa-si sacrifice viata in lupta spre a deveni un Shaheed, martir in acceptiunea Islamului. Occidentul a devenit familiar cu termenul de mujahedin abia in anul 1958, cand intr-un context istoric legat de statul Pakistan, istoricii militari britanci i-au descris pe mujahedinii locali drept… ”insurgenti neobrazati din gherilele musulmane”.

Jihadul cel de toate zilele

“O voi care va numiti dreptcredinciosi ! Cei cu voi? Cand vi s-a spus “Porniti la lupta pentru calea lui Dumnezeu !”, v-ati lipit de pamant. Va multumeste viata de acum mai mult decat Viata de Apoi? Care este bucuria vremelnica din viata de acum fata de Viata de Apoi, daca nu foarte putin ! Daca nu porniti la lupta Dumnezeu va va osandi cu dureroasa osanda, apoi va va inlocui cu un alt popor si nu-L veti pagubi cu nimic. Dumnezeu asupra tuturor are putere” - (Coran, 9:39-39)

Acesta este un verset din Sura coranica “al Tawba”, adica Sura Caintei, caracteristic pentru genul de mesaj de avertizare utilizat in nenumaratele chemari la Jihad care au rasunat de-a lungul Istoriei pentru lupta neincetata contra necredinciosilor. Nu trebuie subestimata forta si puterea din spatele cuvintelor, accentul pus pe onoare, indatoririle religioase, dorinta mortii si fericirea vietii de dincolo. Obiectivul politic al conceptului spiritual de Razboi Sfant este extinderea Islamului si apararea acestuia de atacurile necredinciosilor. Cei care mor in timpul Jihadului sunt instantaneu Shaheed in Paradis si au privilegiul de a-l vedea pe Profet pe langa cele 72 de virgine daruite pentru a se desfata pe veci. Contrar unei idei raspandite, Jihadul nu face parte dintre cei Cinci Stalpi Canonici ai Islamului, cu exceptia khajiritilor heterodocsi care au facut din Jihad, in vremea lor, un “Al saselea Stalp”.

Razboiul Sfant trebuie precedat intotdeauna, conform traditiei Sunna, de indemnul adresat necredinciosilor sa se converteasca. Surprinzator aici nu erau vizati direct evreii si crestinii, statutul lor permitandu-le deseori sa-si pasteze religia in teritoriile conduse de musulmani. In schimb, in regiunile considerate idolatre, cum erau Africa Neagra, Asia Centrala si India, invocarea Jihadului a fost pretext pentru masacre sistematice. Cu toate ca teoretic este interzis sa se poarte Razboiul Sfant contra musulmanilor, acest percept a fost deseori incalcat in timpul Istoriei din cauza oportunismului politic. In prezent este incalcat de catre unele miscari integriste care nu pregeta sa sacrifice civili musulmani pentru indeplinirea scopurilor lor. Pentru Siitii Duodecimani din Iran, declansarea Razboiului Sfant este imposibila inainte de intoarcerea Imamului Ascuns. In declaratia de Jihad impotriva americanilor, Osama bin Laden le scrie acestora: “A te ingrozi si teroriza in timp ce tu iti desfasori armele pe pamantul nostru Sfant este o datorie obligatorie, legitima si morala.”

Inceputuri afgane

“Sunt impresionat si onorat deopotriva, in aceste momente deosebite in care va transmit mesajul meu. Voi sunteti adevarati luptatori pentru idealurile nobile ale libertatii de expresie si ale valorilor democratiei. Iata, voi bravi soldati musulmani stati mandri si demni aparand lumea de expansiunea Imperiului Raului…” - Ronald Reagan – 15 Aprilie 1985

Cu astfel de cuvinte felicita fostul actor american Ronald Reagan, devenit presedinte al Statelor Unite ale Americii, grupurile de mujahedini din Afganistan, antrenate si echipate de cate C.I.A. sa lupte contra trupelor Uniunii Sovietice care ocupasera Regatul Soarelui, asa cum fusese denumit de catre antici teritoriul actual stapanit de triburile Pashtun…Si cum istoria ne dovedeste ca are mult umor negru, comandant peste mujahedinii din Afganistan era insusi Osama bin Laden, aliat de nadejde al americanilor in Razboiul Rece al acestora contra “Imperiului Raului”, dupa cum se exprima cu patos presedintele american.

Primii mujahedini care si-au facut remarcata prezenta in Afganistan au fost cei care dupa ce au infiintat bande rebele, au inceput sa hartuiasca trupele guvernamentale din anii ’70, conduse si instruite de militarii sovietici. De fapt, victoria finala din 1989 a mujahedinilor impotriva sovieticilor a atras pentru prima data atentia intregii lumi asupra straniilor luptatori de credinta musulmana care respingeau confortul lumii capitalist-consumiste, aflat in expansiune globala, pentru a lupta pana la moarte pentru credinta lor. Eficienta si determinarea lor in lupta a adus nu numai admiratia intregii lumi ci si teama analistilor militari americani care intr-un moment de inconstienta politica le-au cerut mujahedinilor armele cu care-i echipasera pentru a lupta contra sovieticilor, cerere care evident a fost refuzata. Armele de provenienta americana au fost folosite in continuare in luptele si reglarile de conturi intre clanuri, inainte ca Regimul Taliban sa puna stapanire pe Afganistan.

Principala baza a mujahedinilor in Afganistan era situata in orasul Badaber, la 24 km. de Peshawar. Acolo, volunarii mujahedini erau antrenati in tehnica sabotajelor, a atentatelor cu bomba, lupta corp la corp si folosirea armei cu luneta, in principal de catre instructori militari americani. Acesta pentru ca Afganistanul a fost un experiment ciudat si complex, iar la finalul razboiului cu sovieticii, mujahedinii au ajuns sa fie antrenati la Badaber si de catre militari din China, Pakistan si Egipt, care se foloseau de teatrul militar afgan pentru a-si testa la randul lor echipamentele si tehnica militara de productie proprie. Multi musulmani au venit din tarile lor de bastina insufletiti de Jihad, gata sa lupte pentru salvarea musulmanilor afgani de sub ocupatia sovietica. Cu toate ca zilnic veneau noi mujahedini din Emiratele Arabe Unite, Turcia, Irak, Siria si Pakistan, marea majoritate a fluxului de tineri care doreau cu ardoare sa devina mujahedini soseau din Arabia Saudita. Acestia erau atat de multi incat populatia autohtona i-a botezat “Arabi Afgani”. Platiti si insufletiti de mesajul lui bin Laden, tinerii razboinici musulmani erau preluati, echipati si antrenati de mana dreapta a lui bin Laden, mujahedinul Abdullah Yusuf Azzam. In prezent in Afganistan termenul de mujahedin a fost extins de americani si asupra luptatorilor talibani si a membrilor Al Qaeda.

In cazul conflictelor ruso-cecene din Caucaz nu se poate vorbi de un razboi religios sau inter-etnic, cat despre confruntari bazate pe dorinta cecenilor de libertate. In ciuda faptului ca cecenii sunt un popor musulman doar de 300 de ani, prezenta mujahedinilor straini veniti sa-i ajute in razboiul contra rusilor s-a facut simtita inca de la inceputul anilor’90. Atunci mujahedinii de origine araba infiltrati in Caucaz sub conducerea sauditului Ibn al Khattab si-au unit fortele cu cele ale separatistilor ceceni condusi de faimosul Shamil Basaev. Dorinta lor suprema nu a fost doar eliberarea Ceceniei, ci ocuparea tuturor statelor din Caucazul de nord si declararea Emiratului din Caucaz care trebuia sa se intinda din Daghestan la est, pana in Adigea la vest.

Mujahedinii s-au avantat in lupta chiar si in Europa Continentala unde s-au implicat in conflictele din fosta Yugoslavie, preponderent in Bosnia si Kosovo. Acolo tinerii fanatici proveniti din Algeria, Egipt, Pakistan, Afganistan si Arabia Saudita s-au dedat la acte de ucidere in masa, jafuri si violuri indeosebi asupra populatiei civile sarbe. Majoritatea si-au gasit sfarsitul ajungand sa fie vanati si executati de paramilitarii sarbi, cunoscuti sub numele de Tigrii lui Arkan, ajutati de formatiuni militare alcatuite din voluntari ucraineni si rusi.

Globalizarea mujahedinilor ?

Situatia politica internationala din prezent este influentata decisiv de actiunile falangei islamistilor extremisti, reprezentata de tinerii mujahedini al caror numar creste direct proportional cu numarul de noi convertiti la Islam. Pe langa activitatatile lor militare din Irak si Afganistan, unde au ajuns sa se confrunte aproape de la egal la egal cu armata americana, mujahedinii au grija sa se remarce in tot mai multe teatre de operatii militare din intreaga lume. Pana si in tari unde nu existau musulmani militanti, cum sunt Thailanda si Myanmar, au inceput sa-si faca simtita prezenta prin atentate si luari de ostatici. Provincia Kashmir, indelung disputata de India si Pakistan, este un continuu teatru de operatiuni militare in care gruparea Harakat-ul Mujahedin conduce ostilitatile impotriva Armatei Nationale Indiene. Somalia este din nou un exemplu in care militarii mericani au avut serios de furca cu gloatele de mujahedini locali, si chiar au fost infrante de acestea. Insulele filipineze sunt zguduite de atentatele si rapirile organizatiei teroriste Abu Sayyaf, ai carei membri se autointituleaza cu mandrie mujahedini.

In Iran, organizatia Mujahedinii Poporului din Iran a reusit detronarea si exilarea Sahului Mohamed Reza Pehlevi, in anul 1979, dupa care au luat puterea pe care o mentin si in prezent. In ciuda acestui aspect, mujahedinii iranieni au declansat unele reforme, iar ideologia lor este mai degraba nationalist-religioasa. Pe 15 Ianuarie 2006, un cunoscut site jihadist anunta constituirea in Irak a celei mai mari organizatii de mujahedini din prezent. Temuta Mujahedin Shura este condusa de oficiali al-Qaeda din Irak si de la aparitia sa, este responsabila de cel mai mare numar de soldati americani ucisi in Irak. Organizatia similara din Afganistan a transmis presei, ca isi propune sa-i depaseasca in decursul acestui an pe fratii lor din Irak in privinta numarului de invadatori americani eliminati prin orice mijloace…

Hadrian – un demon pe tronul Romei

Betia puterii este o realitate cu care istoria ne-a obisnuit inca din cele mai vechi timpuri. Nu odata s-a intamplat ca monarhi pe care lumea ii considera adevarati salvatori sa se transforme, sub influenta puterii absolute, in tirani ale caror fapte sa se regaseasca in cele mai negre cosmaruri ale umanitatii. Si, poate nicaieri, acest aspect al istoriei trecute nu s-a evidentatiat mai clar decat in Roma antica. Descopera va invita astazi sa calcati pe urmele uneia dintre cele mai controversate si mai neintelese figuri ale Antichitatii, un om ale carui fapte il caracterizeaza deopotriva ca inger si ca demon, imparatul Hadrian.

Hadrian s-ar putea evidentia cu usurinta printre cei mai buni imparati pe care Roma i-a avut vreodata. De altfel, un termen propus de Niccolo Machiavelli in 1503 si preluat de istoricul Edward Gibbon in secolul al XVIII-lea - „Cei cinci imparati buni”, il include pe Hadrian in aceasta categorie selecta, alaturi de Nerva, Traian, Antoninus Pius si Marc Aurelius. Si totusi, cum ar putea fi considerat demon un imparat in timpul caruia Roma prospera din toate punctele de vedere? Cum ar putea fi numit tiran acel monarh filozof pentru care ideile de pace si sensibilitate artisitica il propulsau cu mult peste timpul sau?

Fiul Romei

Desi s-a nascut in Hispania (24 ianuarie 76), mai precis in localitatea Italica, situata la circa 9 kilometri de actualul oras Sevilla, Hadrian a fost considerat de conationalii sai drept un roman veritabil, in care virtutile Cetatii Eterne se impleteau cu un succes nemaivazut de pe vremea lui Octavian Augustus. Sustinut de catre tatal sau adoptiv, nimeni altul decat imparatul Traian, iubit de catre soldatii a caror viata o adoptase si adorat de catre cetatenii Romei, misiunea lui Hadrian de a ajunge pe tronul Imperiului a fost una cat se poate de usoara si de previzibila. Si nimeni nu avea sa regrete, pentru ca in timpul domniei sale, Roma cunostea una dintre cele mai infloritoare perioade din toata istoria sa.

Chiar daca Hadrian a petrecut extrem de putin timp in capitala Imperiului preferand, in schimb, sa viziteze toate provinciile acestuia, lipsa sa nu a fost resimtita nicicand ca un aspect negativ. Protejand si finantand personal artele, consolidand granitele imense ale imperiului creat de stramosii sai, sustinand pacea si incurajand relatiile comerciale cu fostii adversari ai Romei, tanarul imparat se anunta drept un veritabil urmas al lui Romulus sau al lui Octavian Augustus. Inca din primii ani ai domniei sale, Hadrian finanta construirea unui imens templu dedicat lui Zeus in Atena, reconstruia Panteonul roman, si ridica numeroase edificii in Cetatea Eterna, poate cel mai cunoscut dintre ele fiind castelul Sant’Angelo, cunoscut si ca Mausoleul lui Hadrian.

Pe plan militar s-a implicat activ in razboaiele contra dacilor incercand din toate puterile sa mentina provincia cucerita de tatal sau adoptiv. Mai mult, in Britania, Germania si nordul Africii, ridica ziduri puternice ca un semn al intreruperii expansiunii teritoriale a Romei si ca protectie in fata eventualelor atacuri barbare. Tot el a fost cel care modifica legile, protejandu-i pe sclavi de abuzurile stapanilor, si tot el acorda dreptul invalizilor de a folosi baile publice. Era evident ca visul sau era unul maret, un vis in care Imperiul Roman, puternic dar non-agresiv, urma sa se indrepte catre modelul si spiritul luminat al vechilor greci.

Astfel, este greu de crezut ca imaginea aproape perfecta a imparatului se putea transforma pentru totdeauna in cea a unui tiran crud si degenerat, gata sa sacrifice o intreaga natiune pentru a-si satisface orgoliul propriu. Si totusi, un eveniment sumbru avea sa schimbe iremediabil personalitatea monarhului, aruncandu-l pe acesta in tenebrele nebuniei, tenebre din care nu va mai iesi pana la finalul vietii.

Moartea unui vis

Momentul care avea sa schimbe pentru totdeauna viata lui Hadrian s-a petrecut in Grecia, tara in care se nascusera modelele inspiratiei sale: Epicur, Epictet Aristotel, Platon, Heliodorus sau Favorinus. Intr-una dintre calatoriile sale in tara muzelor, imparatul se indragostea de un adolescent pe nume Antinous. A fost, probabil, singura si cea mai mare iubire a lui Hadrian, cu atat mai mult cu cat casatoria pe care deja o incheiase cu Vibia Sabina, o femeie de origine nobila, nu fusese decat una de convenienta.

Imparatul il adopta imediat pe Antinous ca si „companion” si isi dedica din ce in ce mai mult timp scriindu-i acestuia poeme de dragoste. Cei doi vor calatori nedespartiti prin aproape toate provinciile romane, fiind reprezentati numai impreuna in gravuri, la ordinele exprese ale lui Hadrian. Nu era ceva neobisnuit la Roma ca nobilii sa isi aleaga parteneri din randul sclavilor tineri, astfel ca dragostea neobisnuita a monarhului era privita cu intelegere de catre supusii sai. Nu de aceeasi parere era si zeii, cei care, in conceptia multimii, se opuneau unei asemenea relatii.

Astfel, primul semn avea sa vina in Siria, atunci cand Hadrian si Antinous scapau ca prin minune de fulgerul care il ucidea pe preotul ce se afla la doar cativa metri distanta inaintea lor. Le fel se intampla si in Egipt, in timpul unei partide de vanatoare in care doar vigilenta unuia dintre participanti il scapa pe tanarul sclav de furia salbatica a unui leu dezlantuit. Si tot in Egipt venea si momentul fatidic. Aflat alaturi de imparat intr-o calatorie pe Nil, Antinous murea inecat in conditii mai mult decat misterioase. Daca a fost impins peste bord de un rival gelos sau daca, pur si simplu, si-a luat singur viata, nemaiputand indura rusinea de a fi iubitul unui alt barbat, acesta va ramane un mister pentru totdeauna. Se spune ca la aflarea vestii, Hadrian ar fi plans asemenea unui copil, dezonorandu-se in fata propriilor soldati, cei pentru care imaginea unui imparat in lacrimi era un lucru de neimaginat.

Antinous murise, si odata cu el mureau si visele monarhului si ale celor 100 de milioane de supusi ai sai.

Imparatul primului Holocaust

Cuprins de furia neputincioasa in fata destinului, Hadrian il deifica pe Antinous si, poate si datorita orgiilor bahice in care se afunda din ce in ce mai des, imparatul cerea ca in fiecare provincie romana si fie ridicate statui si temple ale noului zeu. Lumea intreaga trebuia sa fie partasa suferintei monarhului si sa se roage pentru iertarea acestuia la picioarele zeului-sclav.

Era scanteia care ducea la aprinderea revoltelor intr-un Imperiu din ce in ce mai slabit si lipsit de mana puternica a unui monarh.

Vestile rele veneau din ce in ce mai des la Hadrian. Iudeea, vesnicul focar al nemultumirilor religioase, se revolta din nou. Evreii distrusesera statuile lui Antinous si isi cereau dreptul de a-si slavi unicul Dumnezeu, lucru de neinteles pentru romanii obisnuiti cu zeitatile zecilor de neamuri supuse. Lider al rebelilor era un fanatic religios, pe nume Simon bar Kokhba, care se autointitulase Mesia si care era sustinut in campania de denigrare a autoritatii latine chiar de catre liderii religiosi evrei.

Intr-un semn de sfidare, care vadea lipsa capacitatii lui Hadrian de a mai percepe realitatile imperiului, acesta ordona ca in Templul de la Ierusalim sa fie ridicata o uriasa statuie a lui Jupiter. Simbol al puterii romane, aceasta ar fi fost suficienta, in conceptia monarhului, sa puna capat razmeritei din indepartata provincie.

Realitatea era insa cu totul alta. Nu mai putin de 400.000 de evrei se aflau deja sub comanda lui bar Kokhba, iar securitatea romanilor aflati in Iudeea, civili sau militari, nu mai putea fi asigurata cu niciun chip. Legiunea a VI-a Ferrata din Galilea, alaturi de cei 12.000 de veterani ai Legiunii a X-a Fretensis, erau infrante rusinos de armata rebelilor. O alta legiune, a XXII-a Deiotariana, din Alexandria, era decimata la granita Egiptului. Roma se confrunta cu cea mai mare revolta din toata istoria sa.

Pentru Hadrian era insa o vendetta personala. Decimarea legiunilor romane, distrugerea statuii lui Jupiter, dar mai ales distrugerea monumentelor lui Antinous era mai mult decat putea indura monarhul. Acesta il chema tocmai din Britania pe cel mai sangeros general al sau, Julius Severus, si ii incredinta comanda a nu mai putin de 12 legiuni, cu doar una mai putin decat avusese nevoie Traian pentru a supune Dacia, cu scopul de a inlatura pentru totdeauna problemele din Iudeea. Iar Julius Severus urma sa isi confirme pe deplin renumele.

Romanii nu au aratat nici un pic de mila. Fiecare oras, sat sau grota in care se putea ascunde un rebel erau trecute prin infernala masinarie de razboi latina. Masacrele devenisera un lucru obisnuit si, in frenezia data de sangele rebelilor, Severus asasina orice barbat evreu cu varsta mai mare de 14 ani. Istoriul roman Cassius Dio mentioneaza ca nu mai putin de 585.000 de iudei au fost masacrati de legionarii romani, in crunta razbunare a lui Hadrian. Iudeea era pacificata si isi schimba numele in Siria Palestina, in timp ce Ierusalimul devenea Aelia Capitolina. Mai mult, nici unui evreu nu ii era permis accesul in Cetatea Sfanta, indiferent de motiv.

Fostele aspiratii ale imparatului erau acum doar niste vise desarte. Doar 16 ani durase perioada in care pacea stapanise Imperiul. Din monarhul luminat, dedicat artelor si bunastarii supusilor sai, Hadrian devenise unul dintre cei mai sangerosi imparati romani, autorul primului Holocaust din istorie.

Macinat de esecuri si de durere, imparatul se stingea din viata la 10 iulie 138, inecat in amforele de vin cu care isi umpluse singuratatea. Nici macar moartea timpurie a sotiei sale nu ii mai putuse smulge vreun sentiment de compasiune. Ultimul sau poem, scris in timpul betiei care avea sa dovedeasca fatala, era inchinat lui Antinous

Cine a descoperit, de fapt, America?


O astfel de intrebare ar putea parea extrem de simpla pentru cei mai multi dintre noi. Columb, ar raspunde, probabil, majoritatea celor intrebati; vikingul Leif Erikson ar putea argumenta altii. Dar daca primul om care a descoperit Lumea Noua nu este nici unul dintre cei doi? Daca America a fost descoperita de un om al carui nume nu a fost rostit niciodata? Pentru a afla adevarul, Descopera.ro va invita la un periplu prin lumea descoperitorilor Lumii Noi, o calatorie in care vom incerca sa identificam impreuna pe cel ce a descoperit, de fapt, America.

Amerigo Vespucci, Cristofor Columb sau Marco Polo?

Atunci cand Cristofor Columb, la 12 octombrie 1492, atingea pentru prima data tarmurile Lumii Noi, mai precis tarmul de est a ceea ce astazi este Bahamas, a fost convins ca a descoperit drumul catre Indii, ruta atat de ravnita de catre curtile regale europene ale vremii. De fapt, Columb a murit cu convingerea ca a fost primul european ce a acostat in estul Asiei si care a deschis calea catre miticul Taram al Mirodeniilor. Nici macar cele patru voiaje intreprinse intre 1492 si 1502, voiaje in care genovezul descoperea o mare parte a Americii Centrale si a insulelor din estul celor doua Americi, nu fusesera suficiente pentru a-i schimba parerea.

Ca o cruda ironie a sortii, la doar un an dupa moartea sa, in 1507, cartografii germani Martin Waldseemuller si Matthias Ringmann numeau continentul nou descoperit... America. Numele care avea sa invinga timpul nu era altceva decat un elogiu adus unui alt italian, florentinul Amerigo Vespucci, cel al carui merit a fost de a demonstra ca lumea lui Columb este mult mai mare decat crezuse acesta si ca, de fapt, genovezul descoperise nu unul, ci doua continente complet necunoscute pana in acel moment. Istoria a facut, insa, dreptate, cel putin in cazul celor doi, acordandu-i lui Cristofor Columb paternitatea identificarii celor doua continente americane. Oficial, Cristobal Colon, asa cum suna numele hispanizat al italianului, este descoperitorul Americilor, o realitate care desi este acceptata ca atare, este considerata o grava eroare a istoricilor.

Lucrurile se complica in momentul in care ne indreptam atentia asupra unui alt explorator italian, venetianul Marco Polo, cel care, incepand cu anul 1271, a strabatut Drumul Matasii si a adus in Europa primele marturii despre Curtea Imperiala a Chinei, imperiu in fruntea caruia se afla, pe atunci, mongolul Kublai Han, nepotul temutului Gingis Han. Conform unei harti atribuita venetianului, harta care se afla in prezent in Biblioteca Congresului din Washington, acesta ar fi navigat de-a lungul coastei estice a Asiei pana in dreptul stramtorii Bering, fiind, de altfel, primul european care a cartografiat stramtoarea ce leaga cele doua continente. Desi contestata, harta lui Marco Polo nu a putut fi dovedita ca fals medieval, in ciuda testelor repetate la care a fost supusa inca din 1943.

A descoperit oare Marco Polo ceea ce Columb a crezut a fi Asia, cu peste doua secole inaintea acestuia? Bizara marturie a venetianului, marturie facuta pe patul de moarte, nu poate decat sa adanceasca misterul legat de adevaratul descoperitor al Americilor. „Nu am schitat nici macar jumatate din ceea ce am vazut”, spunea Polo in 1324, anul mortii sale.

Amiralul Zeng He si misterioasa harta a lui Piri Reis

Una dintre cele mai controversate relatari privitoare de descoperirea Americii este cea legata de armada amiralului chinez, Zeng He (1371-1433), si de cele 7 voiaje intreprinse de acesta intre anii 1405 si 1433. Comandant al uneia dintre cele mai mari flote construite vreodate, Zeng He (Ma Sanbao, dupa sursele din timpul dinastiei Ming) a explorat zonele de coasta ale Oceanului Indian, pana pe tarmul estic al Africii, in dorinta de a realiza legaturi comerciale cu populatiile necunoscute pana atunci, de a dicta biruri in teritoriile vecine Chinei si de a impune controlul imperial asupra comertului din zonele nou descoperite. Nu mai putin de 300 de corabii, dintre care cea mai mare avea 153 de metri lungime (prin comparatie, Santa Maria, nava amiral din primul voiaj al lui Columb, nu avea decat 29 de metri lungime), faceau parte din flota chineza, in timp ce numarul membrilor expeditiei depasea 28.000 de soldati. Conform cronicilor de la Curtea Imperiala a Chinei din timpul imparatului Yongle (1360-1424), amiralul Zeng He a atins, in punctul cel mai indepartat al expeditiilor sale, coasta Keniei, acolo unde a ridicat un altar in cinstea lui Budha, a lui Allah si a zeului Vishnu, dar si a zeitatilor locale.

Controversele incep odata cu opiniile anumitor istorici chinezi care sustin ca amiralul a atins in anul 1421 coastele estice ale celor doua Americi. Desi nu exista dovezi palpabile care sa sustina o asemenea ipoteza, insemnarile din jurnalul de bord ale lui Zeng He, cel care pretinde ca a parcurs mai mult de 100.000 de Ii (50.000 de km) pe mare, lasa loc de interpretari. Din nefericire pentru sustinatorii amiralului, punctul forte al teoriei acestora, o harta a Americii despre care se credea ca a fost realizata de Zeng He insusi, s-a dovedit a fi o copie din secolul al XVIII-lea a unor harti europene. Mai mult, denumirea chineza a Lumii Noi, asa cum era notata pe presupusa harta a chinezului, nu era alta decat…America, nume imposibil de cunoscut in anul 1421.

Mult mai misterioasa si in afara oricarei banuieli este celebra harta a amiralului turc Piri Reis. Descoperita in anul 1929 in arhivele palatului Topkapi din Istanbul, harta s-a dovedit o piatra de incercare pentru toti istoricii contemporani. Desi s-a pastrat doar un fragment din originalul intocmit in anul 1513, acesta ilustreaza in detaliu coasta estica a Americii de Sud si chiar o parte a Antarcticii, amanunte imposibil de cunoscut la data realizarii hartii. Enigma hartii lui Piri Reis este adancita de o inscriptie in limba araba care sustine ca aceasta nu este decat „ o copie a unei copii, a unei copii, a unei harti din vechime”. Fostul comandant britanic de submarine si autorul controversatei carti „1421: Anul in care China descoperea Lumea”, Rowan Gavin Paton Menzies, sustine ca amiralul turc ar fi intrat in posesia unei harti intocmite cu aproape un secol inaintea sa de catre Zeng He. Teoria, desi puternic constestata de catre istorici, pare sa ofere o explicatie cat de cat plauzibila a acuratetii detaliilor din harta lui Piri Reis, orice alta ipoteza fiind aproape imposibil de formulat. Harta amiralului turc este considerata si astazi unul dintre marile mistere ale omenirii.

Leif Erikson si epopeea vikinga

In ceea ce priveste descoperirea Americii, din punct de vedere istoric, putem afirma ca ne aflam in fata unei evidente anomalii. Cristofor Columb este acceptat de marea majoritate a istoricilor drept europeanul care a pasit pentru prima oara pe tarmul Lumii Noi. Paradoxal, in randul acelorasi oameni de stiinta exista o unanimitate in a-l recunoaste pe islandezul Leif Erikson, fiul nu mai putin celebrului Erik cel Rosu, intemeietorul primelor colonii in Groenlanda, drept descoperitorul Americii de Nord, cu aproape cinci secole inaintea genovezului. Daca ne-am lasa influentati de cele doua zile de sarbatoare ale descoperirii Americii, cea de 12 octombrie dedicata lui Columb si cea de 9 octombrie – Ziua Oficiala a lui Leif Erikson – concluzia nu ar putea fi decat una singura, aceea ca America de Nord are doi descoperitori oficiali. Iar pentru ca lucrurile sa ia o turnura si mai bizara, se poate sustine cu dovezi credibile faptul ca nici macar Erikson nu a calatorit la intamplare ci a urmat ruta unui alt viking, Bjarni Herjolfsson (Bjarni Hergelfson, dupa alte surse). Atunci, cine a descoperit America, in realitate?

Conform relatarilor lui Leif Erikson (Leifr Eiriksson in norvegiana veche), el ar fi aflat de existenta unui taram indepartat dintr-o poveste careia nimeni nu parea sa ii dea importanta. Povestea spusa chiar de eroul ei, Bjarni Herjolfsson, un islandez ce obisnuia sa isi petreaca iernile in Norvegia pentru ca in restul timpului sa stea alaturi de tatal sau in Islanda, sustine ca acesta a fost surprins de plecarea neanuntata a parintelui sau in Groenlanda. Dorind sa il ajunga din urma, Bjarni ar fi pornit in cautarea acestuia, in anul 985, fiind deviat de pe ruta de navigatie de o ceata puternica ce a ascuns pentru mai multe zile Steaua Nordului. Fara compas sau busola, Herjolfsson a navigat la intamplare pana in momentul in care a atins un tarm necunoscut si extrem de intins. Doar dorinta de a-si vedea tatal l-a determinat pe Bjarni Herjolfsson sa nu debarce si sa caute ruta catre Groenlanda. 18 ani mai tarziu, Leif Erikson, impresionat de relatarile islandezului, a urmat aceeasi ruta, chiar in corabia pe care o cumparase de la acesta.

In celebra scriere medievala Vinlandsaga, Erikson sustine ca, in anul 1003, ar fi strabatut oceanul in fruntea unui echipaj format din 35 de razboinici, si ca ar fi intemeiat o asezare temporara pe tarmul urias al unui taram pe care l-a numit Vinland – Tara Vinului – denumire inspirata de abundenta vitei de vie salbatica din zona. Urme ale unei asezari vikinge au fost descoperite in situl arheologic de la L'Anse aux Meadows, in insula Newfoundland, Canada, ceea ce da dreptate, categoric, scrierii scandinave. In mod misterios, doar cateva expeditii sporadice au mai avut loc dupa cea a lui Leif Erikson, si el revenit, la randul sau, in Norvegia, fara a-si mai manifesta intentia de a se intoarce. Intrat in legenda, Leif a fost considerat, mai degraba, un bun povestitor, iar calatoria sa epica a fost trecuta in uitare pana aproape de timpurile moderne.

Olmecii si teoria africana

Putine lucruri se stiu astazi despre civilizatia olmeca ce inflorea in urma cu aproape trei milenii si jumatate pe teritoriul de astazi al Mexicului (statele Veracruz si Tobasco). Cert este ca in cazul olmecilor putem vorbi de prima mare civilizatie din Mezoamerica. In fapt, olmecii au precedat cu circa un mileniu mult mai celebrele civilizatii Azteca si Maia si, mai mult, pot fi considerati parintii culturali ai acestora. Olmecilor le este atribuit primul sistem de scriere din Lumea Noua, ritualurile sangeroase ce implicau sacrificii umane, primele notiuni de astrologie dar si panteonul zeitatilor mezoamericane preluat de civilizatiile ce le-au urmat. Dar poate cea mai misterioasa dintre creatiile acestor inaintasi ai culturii precolumbiene o constituie uriasele capete de bazalt, inalte de pana la trei metri si cantarind peste 20 de tone fiecare. Dincolo de faptul ca au fost sculptate in bazalt, o roca extrem de dura si greu de prelucrat, cu atat mai mult cu cat olmecii nu cunosteau prelucrarea metalelor, figurile impresionante realizate de olmeci au evidente trasaturi africane.

Teoria contactului dintre civilizatia africana si cea sud-americana cu mult inaintea primelor calatorii transatlantice este sustinuta de declaratiile istoricului Ivan van Sertima, cel care mentioneaza ca in timpul sosirii sale pe insula Hispaniola, Cristofor Columb ar fi aflat de la populatia bastinasa ca a fost precedat cu mult timp inainte de vizitatori cu pielea neagra. Descoperirea, de altfel, a urmelor de tutun si a frunzelor de coca in sarcofagele mumiilor egiptene, plante care nu existau decat in America de Sud, pare sa alimenteze, si ea, ipoteza unor contacte intre Africa si civilizatiile precolumbiene. Ca un argument in plus, faptul ca pe ambele continente au fost realizate piramide de dimensiuni uriase, folosind principii asemanatoare, duce cu gandul la o posibila interferenta culturala si economica intre cele doua continente.

Sa fie, oare, descoperitorul Americii un explorator necunoscut din urma cu peste trei milenii? Raspunsurile din partea oamenilor de stiinta inca intarzie sa apara, iar ipotezele sunt, in continuare, analizate. Cert este ca o calatorie transatlantica realizata cu tehnologia disponibila in Antichitate este perfect posibila. A demonstrat-o norvegianul Thor Heyerdahl in anul 1970, atunci cand cu ajutorul unei corabii de papirus botezata Ra II, ambarcatiune identica cu cele folosite in Egiptul Antic, acesta reusea sa traverseze Atlanticul din Maroc pana in America de Sud.

La granita timpului

Una dintre cele mai longevive teorii stiintifice referitoare la popularea celor doua Americi sustinea ca populatiile siberiene au patruns acum circa 10.000-13.000 de ani, odata cu incheierea ultimei mari glaciatiuni, prin stramtoarea Bering (la acea vreme fasia de uscat cunoscuta sub numele de Beringia), pe continentul nord american, avansand treptat catre America de Sud. Descoperirea recenta a unor varfuri de sulita realizate din silex, varfuri scoase la lumina in situl arheologic de la Cactus Hill, Virginia, arunca, insa, o lumina cu totul noua asupra acestei ipoteze. Artefactele au o vechime de aproximativ 17.000 de ani, cu peste patru milenii inaintea oricaror urme ale culturii Clovis, si sunt identice cu cele realizate in Europa, pe teritoriul de azi al Frantei si Spaniei, in aceeasi perioada. Mai mult, in situl arheologic de la Meadows Rockshelte, Pensylvania au fost descoperite urme ale aceleiasi culturi preistorice, vechi de peste 19.000 de ani.

Cum a fost, insa, posibil ca omul cavernelor sa fie adevaratul descoperitor al Americii? Reconstituirea computerizata a conditiilor climaterice de acum circa 20.000 de ani a aratat oamenilor de stiinta un fapt neasteptat. Date fiind temperaturile extrem de scazute din timpul ultimei glaciatiuni, nordul Oceanului Atlantic era acoperit de o imensa patura de gheata ce lega Europa de America de Nord. Astfel, pare suficient de credibil ca oamenii preistorici sa fi strabatut intinderea de gheata in cautarea hranei. In fapt, inuitii de astazi folosesc inca ambarcatiunile din piele de foca, similare, probabil, cu cele realizate in urma cu 20 de milenii, iar performantele acestora ii indreptatesc pe paleoantropologi sa creada ca o calatorie transatlantica la bordul lor, in apropierea banchizelor, ar fi fost mult mai accesibila decat se crezuse initial.

Ca un ultim amanunt, merita mentionat raportul recent al arheologilor americani de la Universitatea din Carolina de Sud. Acestia au descoperit in situl arheologic de la Savannah River din Allendale County urme ale unei vetre vechi de 50.000 de ani. Pare cel putin bizar, atata vreme cat teoriile moderne spun ca Homo Sapiens a parasit Africa in urma cu aproape 40.000 de ani. Dar acest aspect al istoriei indepartate a omenirii va face subiectul unui articol separat.

Razboi fara pace


“Am hotarat sa ma intorc in lume.Cand am ajuns pe aeroport, ma asteptau tot soiul de lichele care au inceput sa ma acuze. Ei n-au fost acolo. Nu stiu ce s-a-ntamplat.“ Asa se justifica patetic-nervos supereroul John Rambo, zguduit de plans, cand vede ca, dupa ce a revenit de pe front, nici macar ai lui, americanii, nu-l inteleg.

Razboiul din Vietnam, pomenit de Rambo, chiar daca a fost, probabil, cel mai controversat conflict armat din a doua jumatate a secolului XX, a izbutit sa devina si primul razboi televizat din istorie. Evolutia tehnologiilor media le-a ingaduit spectatorilor de pe intreaga planeta sa priveasca, in tihna fotoliilor din sufragerie, lupta cumplita, de uzura, dintre trupele americane si gherilele nord-vietnameze, cele doua tabere implicate in „cel de-al doilea Razboi din Indochina“. Bombe, ambuscade, rafale de mitraliera, trupuri sfartecate prin orezarii, copii orfani rataciti printre liane, noi si noi fronturi de lupta, ajutoare parasutate din avioane, avioane azvarlind napalm.

Cine ataca pe cine si, mai ales, cine avea dreptate? Un raspuns transant este, pana si astazi, la aproape 50 de ani de la declansarea ostilitatilor, riscant. Se cuvine sa cautam nuantele, mai mult decat tonurile ferme si consensul. Sa eliberam informatiile atat de efectele amneziei selective si ale deculpabilizarii cu orice pret, cat si de riscul de a privi anapoi doar cu manie (conform, bunaoara, muscaturii de gecko a lui Noam Chomsky: „Cred ca, din punct de vedere juridic, exista motive serioase pentru inculparea fiecarui presedinte al Statelor Unite, de la cel de-al doilea Razboi Mondial incoace. Toti au fost fie niste adevarati criminali de razboi, fie implicati in grave crime de razboi.“)Sa nu uitam ca, in epoca, odata cu mijloacele tehnice de televizare, evoluasera, la inalte cote de perfectiune, si uneltele propagandei. Ne aflam in plin Razboi Rece, iar lumea privea, scindata maniheist, conflictul din Vietnam, inlocuind victimele cu agresorii, prin rocade mecanice, in functie de unghiul de vedere pe care il ofereau mijloacele de comunicare. Alegerea taberei era, intotdeauna, o chestiune de optiune politica, chiar daca mortii erau aceiasi.

Un index: istoria de pamant

Fara sa stim exact ce s-a intamplat (din punctul acesta de vedere, Rambo avea perfecta dreptate), sa incercam macar sa facem cunostinta cu cateva marturii ale locurilor si ale oamenilor, iar apoi sa socotim ce pret uman au avut de platit cei doi poli implicati in conflict. Liza Nguyen, fotograf de origine vietnameza, autoare a unui tulburator album de fotografii privitoare la ranile, inca necicatrizate, ale razboiului, se antreba, in 2005, la 30 de ani de la incheierea ostilitatilor: „Cum sa marcam doliul unei istorii si al unei tari pe care nu am cunoscut-o? Cum putem oare comemora o istorie care este inca prezenta?“ Drept raspuns, imaginile realizate de ea propuneau o cartografie a memoriei care o reproducea pe cea a razboiului: Hanoi, Haiphong, Dien Bien Phu, Da Nang, Hue, Saigon... Din toate aceste locuri, fotografiile reproduse in albumul Surface (Suprafata) n-au retinut decat tarana. Tot atatea imagini ale absentei. In Vietnam, oamenii si pamantul lor au fost asasinati. A murit insa de tot pamantul Vietnamului? A ramas in el, ne spune Liza Nguyen, doar atata viata cat sa poata marturisi.

Si totusi: istoria de pe hartie

Pe scurt, povestea consemnata in documentele istorice este urmatoarea: Sursa andepartata a razboiului a fost conflictul care a opus Franta si Vietminh-ul (Liga pentru Independenta a Vietnamului), intemeiata si condusa de liderul revolutionar Ho Si Min (Ho Chi Minh). Vietnamul fusese ocupat de catre trupele japoneze la sfarsitul celei de-a doua Conflagratii Mondiale, in august 1945. Pofitand de vidul de putere creat prin capitularea japonezilor, razboinicii Vietminh au pus mana pe capitala Hanoi si l-au obligat pe imparatul Bao Dai sa abdice. Recucerirea de catre Franta a vechii sale colonii, antre 1945 si 1946, iar apoi imposibilitatea Vietminh-ului si a guvernului francez de a se pune de acord cu privire la independenta Vietnamului au condus, in decembrie 1946, la cel dintai conflict in zona, cunoscut sub numele de Razboiul din Indochina. Batalia decisiva a avut loc in preajma taberei franceze de la Dien Bien Phu, in nordul Vietnamului. La 8 mai 1954, dupa un asediu de 55 de zile, francezii au capitulat. Acordurile de la Geneva au divizat tara in doua entitati, printr-o fasie demilitarizata, la nivelul Paralelei 17: in nord, Republica Democratica Vietnam (RDVN), condusa de regimul comunist al lui Ho Si Min, iar in sud – Republica Vietnam, dominata de regimul nationalist al lui Ngo Dinh Diem, sustinut de americani.

Razboiul civil a inceput la instigarea partizanilor RDVN, care doreau reunificarea tarii sub monopolul nordului. Luptele au inceput in 1957 si au cunoscut interventii logistice sino-sovietice si americane, ale caror proportii nu sunt cunoscute cu exactitate nici azi. Statele Unite, aliate ale Sudului (RVN), au inscris conflictul in contextul general al Razboiului Rece, conferindu-i o imagine intemeiata pe niste principii si pe o strategie anticomuniste: expansiunea comunismului trebuia oprita conform doctrinei americane a „indiguirii“, astfel incat sa poata fi stopat efectul de domino in Asia Orientala. Republica Democrata Vietnam, reprezentata de Frontul National de Eliberare (supranumit si Vietcong – abreviere de la „comunistii vietnamezi“) s-a straduit, in schimb, sa reunifice tara si sa lupte impotriva agresiunii imperialiste straine, asimilandu-si demersul unei continuari a primului Razboi din Indochina. Dupa 15 ani de lupte, cu un tragic bilant in materie de vieti omenesti pierdute, razboiul a luat sfarsit in 1973, prin semnarea acordurilor de pace de la Paris. Luptele intre fortele vietnameze s-au ancheiat insa abia in 1975, prin caderea Saigonului. Vienamul de Nord si cel de Sud s-au unificat, formand Republica Socialista Vietnam.

Aceasta era condusa de un guvern cu sediul la Hanoi, compus, in principal, din membri ai partidului comunist. Cei 8 ani de razboi in care America a fost direct implicata au cauzat moartea a mai mult de 2 milioane de vietnamezi si ranirea a circa 3 milioane. Se estimeaza ca numarul refugiatilor a ajuns la cifra de 12 milioane. Intre aprilie 1975 si iulie 1982, au parasit tara 1.218.000 de persoane. Pierderile americane insumeaza 57.000 de mii de morti si 153.300 de raniti. La data incetarii focului, 587 de militari si civili americani erau prizonieri de razboi.

Istoria de celuloid: dramele de constiinta

Georges Clemenceau spunea ca „razboiul este un lucru prea grav ca sa fie lasat pe mana militarilor“. Parafrazandu-l, putem spune ca istoria este, tot asa, un lucru prea grav ca sa fie lasat pe mana istoricilor. In privinta Razboiului din Vietnam, cineasti precum Francis Ford Coppola, Oliver Stone, Michael Cimino, John Irvin sau Milos Forman au scris o istorie paralela cu cea oficiala, construindu-si mesajul fie pe scheletul remuscarii, fie pe al omagiului adus luptatorilor (si, simultan, pe condamnarea luptei) si contribuind la consolidarea imaginii unei Americi degradate, care suferea cea dintai infrangere din triumfala sa istorie. „Este adevarat ca guvernele sunt cele care detin puterea, monopolizeaza bogatiile si controleaza informatiile, spunea celebrul istoric american Howard Zinn. Dar aceasta putere, chiar daca pare zdrobitoare, este in acelasi timp fragila. Depinde de acceptarea si de supunerea popoarelor. Cel mai puternic guvern de pe Pamant, guvernul Statelor Unite, a trebuit sa se retraga din Vietnam atunci cand nu a mai putut conta pe loialitatea militarilor sai si pe sustinerea cetatenilor. Exista o putere mai mare decat cea a armelor si a bogatiei.“

Fotografiile si filmele care dezvaluiau masacrele au creat un adevarat traumatism in randul populatiei americane, care, multa vreme, fusese convinsa de justetea politicii guvernamentale. O intreaga generatie de americani a ajuns pe culmile disperarii si a invatat lectia vehementei in materie de proteste, dupa ce a produs o cumplita hemoragie de victime de razboi care, atunci cand nu s-au intors pe scut, au intrat direct in spitalele pentru invalizi sau in clinicile psihiatrice (cel mai bun exemplu an acest sens este filmul Deer Hunter, al lui Michael Cimino, care infatiseaza un grup de veterani de razboi complet mortificati dupa lasarea la vatra, debilizati mintal si crucificati sufleteste, pentru care viata a ramas doar o simpla miza pentru ruleta ruseasca).

In acelasi spirit, trilogia lui Oliver Stone (Platoon, Born on the 4th of July si Heaven & Earth) ne sfredeleste constiintele, deruland imaginile ororii si amintindu-ne, pe urmele lui Chateaubriand, ca, omorandu-i pe altii, nici macar nu inveti sa mori, necum sa traiesti. Good Morning Vietnam, filmul din 1988 al lui Barry Levinson, este oarecum singular in peisaj. Ne aflam la Saigon, an 1965, cand Cronauer (interpretat de Robin Williams) incearca sa scoata din rutina emisiunile postului de radio al fortelor americane. Intre el si o dragalasa indigena se infiripa o idila, dupa care barbatul pleaca in primele randuri ale frontului.
Din fericire pentru el, fratele ibovnicei sale il salveaza de furia ucigasa a Vietcong-ului. Pe acest fond, Levinson denunta cu furie drapata in ironie culisele politicii americane, gratie umorului devastator al unui DJ care nu se teme de represalii.

La urma, dar nu in ultimul rand, capodopera lui F.F. Coppola, Apocalypse Now. Actiunea filmului este plasata an 1969, dupa ofensiva de la Tet. Este momentul in care SUA nu mai sunt sigure ca vor putea castiga militar acest razboi, momentul in care America incepe sa se indoiasca de ea insasi, iar armata sa este cangrenata de droguri si de tot soiul de tipuri de trafic (motociclete, tigari, alcool). Apocalypse Now devine, la momentul aparitiei sale (1979), cel mai critic film realizat pana atunci la adresa Razboiului din Vietnam, cu atat mai dur cu cat prezinta faptele din perspectiva americana. Calatoria capitanului Willard pe un fluviu ostil seamana cu un voiaj interior, cu o introspectie, dar este, in acelasi timp, si un drum la capatul ororii si al nebuniei razboiului, trasaturi pe care pare sa le intrupeze colonelul Kurtz (Marlon Brando). Inainte de a ajunge in jungla in care Kurtz devenise un zeu pe Pamant, Willard nimereste pe o fantomatica plantatie intretinuta de niste fosti colonisti francezi. Unul dintre acestia, Hubert Desmarais, ii spune frontal capitanului: „Voi, americanii, va luptati pentru nimic!“ Este exact ceea ce gandea Coppola in momentul in care turna scena si asa gandeau o sumedenie de americani despre razboiul acela. Fapt care rimeaza perfect cu atitudinea majoritatii soldatilor din filmele despre Vietnam (The Green Berets, Full Metal Jacket, Hamburger Hill, Casualties of War, We Were Soldiers), care nu-si inteleg nici o clipa rostul si vestesc absurdul acestui razboi in ochii si urechile intregii planete.

Ivan cel Groaznic si crimele in numele Domnului

Inceputul de secol al XVI-lea aducea in tinuturile inzapezite ale Rusiei un monarh cum lumea nu mai vazuse inca de pe vremea imparatilor romani. Sadic, mistic, sangeros dar in acelasi timp diplomat de geniu, manuitor neintrecut al condeiului si veritabil vizionar politic, Ivan al IV-lea Vasilyevich si-a atras deopotriva atributele „cel groaznic” si „cel mare”. Considerat de Stalin drept conducatorul ideal, tarul Ivan si-a depasit timpurile cu o imagine controversata si la fel de disputata in prezent ca si in urma cu secole.

Semnele divine si nasterea unui print

Trecusera 20 de ani de cand Marele Cneaz al Rusiei, Vasili al III-lea, era casatorit cu Salomeea Saburova, o descendenta a vechilor hani tatari, fara a avea nici un urmas. Constient de pericolul de a pierde tronul in favoarea fratilor sai, cneazul recurge la un gest indelung contestat, acela de a-si repudia sotia si de a o inchide pe viata intr-o manastire. Chiar daca divortul era ilegal in Rusia acelor vremuri, legile facute pentru cei umili pareau sa paleasca de la sine in fata capetelor incoronate.

In ciuda frumusetii sale proverbiale, a caracterului bland si a moralei fara cusur, Salomeea este batuta, tunsa si silita sa se retraga la manastirea din Suzdal sub numele de maica Sofia, nume sub care va fi canonizata ulterior. Boierii care ii iau apararea cneaghinei sunt, la randul lor, exilati. Locul ei avea sa fie luat de o lituanianca, Elena Glinski, o femeie ale carei moravuri urmau sa dea nastere unor interminabile discutii si controverse. Patru ani mai tarziu dupa legitimarea celei de a doua casatorii, Vasili al III-lea inca nu are un succesor. Zvonurile conform carora fosta cneaghina Salomeea ar fi nascut un baiat, George, intre zidurile manastirii il aduc pe monarhul rus aproape de pragul nebuniei. Doar rugaciunile unui preot obscur, Pafnutie Borovski, mai sunt in masura sa domoleasca furia cneazului.

La 25 august 1530, miracolul insa se produce, iar Elena Glinski da nastere unui fiu pe care il va boteza cu numele de Ivan. Se spune ca in acel moment un fulger a zguduit Kremlinul dand nastere unui puternic incendiu, iar noul nascut avea deja doi dinti. Semnele au fost interpretate ca o manifestare a vointei divine: printul avea sa ii sfasie cu un dinte pe dusmanii tarii, iar cu celalalt avea sa muste groaznic din propriul popor. Daniel, mitropolitul de atunci al Rusiei, il avertiza pe cneaz asupra napastei ce urma sa abata asupra tuturor din cauza pacatului celei de a doua casatorii. In acelasi timp, barfele boierilor de la Moscova il indicau ca tata al noului nascut nu pe Vasili, ci pe un nobil din suita acestuia, Obolenski Telepnev. Pentru cneaz, insa, acestea nu erau decat vorbe goale. Avea fiul pe care si-l dorise si asta era tot ce conta.

Vasili al III-lea nu va putea, insa, sa se bucure prea mult de nasterea mostenitorului sau. La 3 decembrie 1533, cneazul se stinge din viata in urma unei boli fulgeratoare, lasand in urma si un al doilea fiu, Yuri. Este momentul in care Rusia devine o veritabila arena in care familiile boieresti pornesc o lupta surda pentru putere. Desi Ivan fusese recunoscut drept mostenitor de drept al tronului, in realitate, copilul de numai trei ani era o piedica prea mica pentru nobilii ahtiati dupa putere. Elena Glisnki, alaturi de scutierul Obolenski Telepnev ordona arestarea celor mai temuti dintre boieri dar cad, la randul lor, prada intrigilor si asasinatelor de la Curte. O nesfasita serie de crime si de lupte surde, in special intre familiile Suiski si Bielski, vor caracteriza anii copilariei printului Ivan. Lipsit pana si de aportul doicii sale, deportata intr-o manastire indepartata, mostenitorul tronului este uitat, infometat si, uneori, batut de membrii celor doua familii boieresti combatante. In acele momente, Ivan da primele semne ale unui comportament deviant. Singur printre zidurile Kremlinului, printul se amuza smulgand penele pasarilor, scotandu-le ochii, eviscerandu-le sau aruncand puii animalelor de pe ziduri.

Astfel aveau sa decurga primii 13 ani de viata ai celui care avea sa devina primul tar al Rusiei. Constient de faptul ca in curand ar fi urmat sa devina un monarh legitim si acest fapt nu putea fi permis de catre cei ce doreau tronul, Ivan al IV-lea isi face curaj si da o adevarata lovitura de teatru in momentul in care, la numai 16 ani, se autointituleaza cezar, Tar in slavona, titlu pe care nu il mai purtase nici unul dintre strabunii sai. Luand de partea sa pe membrii Bisericii, Ivan se dovedeste un strateg innascut atunci cand le cere boierilor sa ii recunoasca dreptul divin de a guverna. In fata unei asemenea abordari, nobilii se recunosc invinsi si il asigura de bunele lor intentii. Era 16 ianuarie 1547.

Caligula

Unii istorici s-au grabit sa il asemene pe Ivan al IV-lea cu nu mai putin celebrul imparat roman din dinastia iulio-claudina, Caligula. La fel ca in cazul latinului, prima parte a domniei tarului este marcata de reforme ample si masuri care ii atrag admiratia atat a nobilimii cat si a marii mase populare. Astfel, Ivan ii iarta pe fostii sai tortionari si incearca o apropiere a Rusiei de Germania, cerand puterii europene mesteri si invatati care sa modernizeze o tara si asa destul de izolata. Acestia sunt, insa, arestati, in 1547, la cererea Poloniei si Livoniei, iar tarul se vede nevoit sa bata in retragere. Ignorat de monarhiile Europei continentale, tarul da din nou dovada de geniu politic si, in 1550, deschide portul Arhanghelsk negustorilor englezi. Bunavointa reginei Angliei, Elisabeta I, cea care il numeste „frate” pe Ivan si care rupe barierele dintre cele doua tari, anunta lumii intregi ca in indepartata Rusie se nascuse un monarh de care trebuia sa se tina seama.

In acelasi timp, tarul organizeaza prima armata profesionista din Rusia, cea a strelitilor, si da lovituri mortale tatarilor din Kazan si Astrahan, anexandu-le teritoriile. El are grija ca imaginea sa sa nu aiba de suferit in ochii multimii si isi alege o sotie de stirpe ruseasca, Anastasia Romanovna, din peste 1000 de pretendente. Nelipsit de la nicio slujba bisericeasca, mandru si neclintit in politica externa, bland si ingaduitor cu supusii sai, cu o sotie pe care o iubea nebuneste si care ii daruise deja doua fiice, Ana si Maria, si doi fii, Dmitri si Ivan, tarul parea, pe drept cuvant, monarhul ideal pentru poporul rus.

Avea sa vina, insa, anul fatidic 1553. Lovit de o boala misterioasa, Ivan al IV-lea este considerat pierdut de catre toti medicii, vracii si samanii care il consultasera. La fel ca si Caligula, tarul delireaza si are momente in care isi pierde cunostinta. Intr-un moment de luciditate, monarhul de numai 23 de ani convoaca o adunare a boierilor carora le cere sa jure credinta sotiei sale si tareviciului pe care sa il inscauneze dupa moartea sa. Inevitabilul se produce. Aceiasi boieri ce il asigurasera de sustinerea lor neconditionata si care il lipsisera de aportul celor dragi in copilarie ii refuza cererea. Certurile dintre nobilii Suiski si Bielski izbucnesc la Kremlin desi tarul de drept inca nu isi daduse sfarsitul. Ivan asista neputincios la aceleasi episoade pe care le traise dupa moartea tatalui sau.

Urmeaza un episod rupt parca din paginile unui roman. Tarul se insanatoseste brusc, la fel de misterios pe cat se imbolnavise, iar ura sa fata de boieri devine evidenta. Desi nu porneste represalii impotriva acestora, intentiile sale sunt din ce in ce mai fatise. Ruptura fusese produsa. Lucrurile tergiverseaza timp de sapte ani, moment in care, la 7 august 1560, tarina Anastasia moare subit. Banuindu-i pe boieri de otravirea sotiei sale si de incercarea de a-l schimba la tron cu varul sau, Vladimir Andreievici, Ivan isi dezlantuie intreaga furie asupra clasei nobiliare.

Intr-un gest ale carui semnificatii putini si le imaginau la acea vreme, Ivan anunta ca va abdica si ca se va retrage alaturi de restul familiei in satul Alexandrov, la 120 de kilometri de Moscova. Era, practic, o cerere adresata poporului pentru ceea ce avea sa urmeze, iar raspunsul multimii nu s-a lasat asteptat. Intr-o manifestare de solidaritate cu tarul, zeci de mii de rusi, alaturi de numeroase fete bisericesti, veneau in pelerinaj in catunul izolat pentru a-l implora pe Ivan sa revina pe tron. Niciuna dintre conditiile lui Ivan nu a fost respinsa, nici macar aceea de a-si crea o garda imperiala care sa il protejeze de eventualele atentate…Opricinina. Zarurile fusesera aruncate!

Inger si demon

Reintors pe tron, tarul ravasit de pierderea sotiei sale si de ura viscerala impotriva boierilor da primele semne de nebunie. Abilul sau sfatuitor, Alexei Adasev, este primul condamnat. Pentru mai multa siguranta, Ivan nu ii permite acestuia sa se apere la proces. Doua luni mai tarziu, Adasev sfarsea batut crunt de temnicerii sai. Fratele acestuia, Daniel Adasev, erou al mai multor campanii impotriva tatarilor, impreuna cu fiul sau de 12 ani, sunt acuzati de tradare si executati. Orice ruda apropiata sau indepartata a sfetnicului este torturata si ucisa. Nici maica Maria, o prietena a lui Alexei ce traia intr-unul dintre schiturile moscovite nu este trecuta cu vederea. Alaturi de cei cinci fii ai sai, ea este condamnata la moarte prin inecare. Si nu era decat inceputul…

Intr-o atare atmosfera de teama, boierii incep sa se intrebe daca nu au nimic sa isi reproseze. Prietenii refuza sa isi mai vorbeasca de teama unui denunt. Fiecare isi controleaza limbajul si incearca sa ii faca pe plac monarhului dornic de razbunare. Prea tarziu, insa. Tarul nu numai ca s-a dezlantuit, dar pare sa savureze fiecare tortura in parte. El ia parte personal la schingiuirea condamnatilor si petrece ore intregi din noapte delectandu-se cu tipetele de durere ale acestora. Nici un denunt, oricat de marunt, nu este uitat. Nobilii se strang cu miile in inchisori si dispar la fel de repede pe cat au venit. Torturile clasice nu mai sunt de ajuns. Tarul inventeaza altele mai atroce. Experientele sadice din copilarie revin cu o intensitate insutita. Ivan nu mai ucide animale. De data aceasta, oamenii sunt cei care fac subiectul experientelor sale morbide.

Mai mult, monarhul incepe sa batjocoreasca sarbatorile crestine. El apare din ce in ce mai des beat, in compania unor personaje obscure, dansand si facand gesturi obscene in timpul slujbelor de la palat. Maliuta Skuratov, Alexei Basmanov sau Vasili Graznoi sunt doar cateva dintre sinistrele personaje care devin prietenii de pahar si sfatuitorii tarului. La indemnul acestora, Ivan cauta dragostea pierduta printre fetele boierilor si cele ale taranilor, doar ca nimic nu mai este interzis. Violurile se tin lant alaturi de crime. A face dragoste si a semana moartea devin expresiile supreme ale virilitatii tarului. In aceeasi nota, el ajunge sa se creada, asemenea Papei de la Roma, reprezentantul lui Dumnezeu pe pamant si este convins ca poate capata iertare pentru orice faradelege.

Astfel, dupa fiecare crima, Ivan se retrage in rugaciuni care dureaza ore intregi. In acelasi timp, opricinicii imbracati in negru, purtand la brau capete de caine si maturi (simbol mai mult decat evident la adresa tradatorilor) se dedau la veritabile orgii de sange. Sate intregi sunt pustiite, boieri alaturi de tarani isi pleaca deopotriva capetele pe acelasi esafod in timp ce bunurile lor revin tortionarilor. Torturile nascocite de tar sunt puse in aplicare pe scara larga. Boierii varstnici sunt prajiti in tigai uriase, fierti in cazane sau pusi la frigare asemenea animalelor. Cei tineri sunt trasi in teapa iar in fata lor le sunt violate rudele de sex feminin. Femeile sunt trecuta prin supliciul sforilor, sfori astfel create incat sa taie trupul asemenea unui fierastrau.

Nebunia tarului atinge paroxismul in masacrul de la Novgorod, din 1570. Convins ca orasenii bogatului targ comploteaza impotriva sa, Ivan al IV-lea ordona opricinicilor sa ucida intreaga populatie. Doar dupa ce numarul victimelor atinge ordinul miilor sau zecilor de mii, iar apele raului sunt zagazuite de multimea cadavrelor, tarul le ingaduie supravietuitorilor sa isi continue existenta. Unul dintre opricinicii aflati sub conducerea lui Maliuta Skuratov mentiona cu un umor amar: „Am intrat in Novgord cu un cal si am iesit cu 49 de cai si 22 de carute incarcate”. Erau doar trofeele unui singur om.

Tarul, care isi capatase deja apelativul Groznii – cel groaznic -, nu pierde timpul si realizeaza casatorie dupa casatorie. De la printesa circaziana Maria Temrjukovna si pana la Maria Feodorovna Nagaya, Ivan schimba nu mai putin de 7 sotii. Cele mai multe mor otravite, in timp ce de altele divorteaza la scurt timp dupa casatorie. Nemultumit de femeile din Rusia, tarului i se nazare ca sotia cea mai potrivita pentru el este chiar Elisabeta I a Angliei. Mesagerii sai sunt, insa, luati in deradere.

Campaniile militare din Livonia esueaza lamentabil, in timp ce tatarii din Crimeea, aflati sub conducerea hanului Devlet Ghirei, devasteaza Rusia si ard din temelii Moscova. Tarul nu face altceva decat sa se retraga in nordul tarii, acolo de unde continua seria de masacre. Doar initiativa printului Vorotinski face ca armata tatarilor sa fie infranta in apropierea capitalei. Peste numai cativa ani, acelasi print Vorotinski, era acuzat de tradare si executat. Rusia primeste, insa, si o veste buna. Cazacul Yermak Timofeievich cucereste Siberia din mana mongolilor si a triburilor locale la 26 octombrie 1581. Reticent initial la initiativa cazacului, Ivan il iarta de pedeapsa capitala pe Yermak si ii ofera acestuia o blana pe care el insusi o purtase, o platosa si cateva cufere cu bani de aur. Primea, in schimb, un teritoriu imes. Ca o ironie a sortii, Yermak murea inecat, tras in valtorile apelor tocmai de platosa primita de la tar.

Inceputul sfarsitului

Presat de armata polonezului Stefan Bathory si de cea a lui Frederik al II-lea in vest, amenintat de tatari in sud si in est, lipsit de aportul celor mai buni generali pe care el insusi ii ucisese, Ivan simtea, probabil, ca tot ceea ce construise in primii ani de domnie fusese in zadar. Cu exceptia Siberiei, totul parea sa fie ca la inceput. Rusia era pustiita si foametea era iminenta. O parte dintre boieri reusisera sa fuga in Polonia si sa intre in slujba lui Bathory. Poate cel mai important dintre acestia, Andrei Kurbski, se intorsese impotriva tarului si pustia Rusia in vest.

Sub spectrul paranoiei, Ivan se crede tradat de toti cei din jurul sau si, intr-un acces de furie incontrolabila, el isi loveste nora insarcinata pana cand aceasta avorteaza. Tareviciul Ivan, in varsta de 27 de ani, riposteaza si este batut cu cruzime, la randul sau. In timpul violentei, Ivan al IV-lea ii perforeaza tampla propriului fiu, cel care se stinge peste numai patru zile. Era mai mult decat putea suporta chiar si un tar. Nebun de-a binelea, monarhul isi petrece ultimele zile admirand pietrele pretioase din tezaurul regal in timp ce noptile ii erau bantuite de stafiile celor ucisi. De cele mai multe ori, este nevoie de garda imperiala pentru a-l stapani pe tarul ce umbla prin palat cu bratele intinse ca un somnambul, strigandu-si fiul pe nume.

Cu ultimele momente de luciditate, Ivan incearca sa intocmeasca o lista cu numele celor ucisi pentru a o oferi preotilor spre iertarea pacatelor. Dupa aproximativ 3000 de nume isi da seama ca ii este imposibil sa si-i mai aminteasca pe toti si renunta. El cere, in schimb, ca in momentul mortii sa fie uns preot si sa fie inmormantat simplu, asemenea unui ascet. La numai 53 de ani, albit de timpuriu, lovit de nebunie si de o boala necunoscuta ce ii descompunea trupul, Ivan cel Groaznic isi dadea sfarsitul in timpul unei partide de sah alaturi de boierul Boris Godunov, viitorul tar al Rusiei. Desi populatia fusese instiintata ca monarhul a decedat in urma unei boli misterioase, raportul ambasadorului Angliei suna sec:”Tarul a murit otravit!”.

La mijlocul anilor 60, autoritatile sovietice au redeschis mormintele lui Ivan cel Groaznic si al primei sale sotii Anastasia Romanovna. Testele au indicat ca ambii fusesera intoxicati cu mercur

Experimentul Frankenstein: Transplantul de cap

Mintea umana este, poate, cea mai remarcabila performanta a evolutiei. Imagineaza, creeaza, dezvolta individul si lumea care il inconjoara.. Devine insa o arma periculoasa sub influenta naturii umane, cea care il impinge deseori pe om la realizarea unor actiuni reprobabile. Descopera va prezinta in cele ce urmeza episodul istoric in care competitia ideologica dintre est si vest a condus la unul dintre cele mai excentrice experimente medicale realizate vreodata: transplantul de cap.

Rusii demonstreaza ca se poate

In perioada anilor ’50, in plin Razboi Rece, Stalin si-a indreptat atentia spre medicina cu intentia de a stimula un avans stiintific accelerat si a propulsa URSS deasupra puterilor occidentale. Pentru a face acest lucru, liderul sovietic a pus bazele unui complex secret de laboratoare medicale la marginea Moscovei. Cercetatorii si neurofiziologii cooptati la realizarea proiectului au fost finantati si incurajati sa experimenteze necenzurat pe modele animale pentru a dobori barierele medicale.

Coordonator al proiectului a fost numit doctorul Vladimir Demikhov, un veteran in medicina militara inca din al doilea Razboi Mondial. Initial, principalele experimente conduse de acesta vizau indepartarea unor organe ale animalelor si mentinerea acestora in viata cu ajutorul aparatelor. In mintea talentatului cercetator a incoltit insa o idee si mai puternica. Demikhov presteaza cu succes un transplant de inima si plamani intre doi caini, demonstrand partial posibilitatea unei interventii asemanatoare la oameni. Experimentele lui au pregatit terenul viitoarelor succese medicale la pacienti umani, dar munca nu i-a fost niciodata recunoscuta.

Lucrurile nu se opresc insa la acest nivel. Intr-o noapte din 1954, Demikhov deruleaza un experiment care avea sa uimeasca lumea medicala internationala. Impreuna cu echipa sa de chirurgi, acesta opereaza un caine de talie mare si un caine de talie mica pe perioada unei intregi nopti. In dimineata urmatoare prezinta publicului o creatura “viabila” desprinsa parca dintr-un roman science-fiction. Demikhov cususe capul si partea superioara ale cainelui mic la gatul cainelui mare, conectandu-le vasele de sange si traheele. Fireste, propaganda sovietica si-a proclamat fulgerator si zgomotos “cucerirea”, iar in Statele Unite ale Americii acest lucru nu a putut ramane fara ecou, atragand in special atentia unui tanar cercetator pe nume Robert White.

SUA transforma competitia in razboi

Robert White s-a nascut in Minnesota, in 1926. La fel ca si Demikhov, era un veteran al celui de-al doilea Razboi Mondial, in urma caruia, inscris la cursurile Scolii Medicale Harvard, a ajuns sa studieze neurochirurgia. Pentru un om de stiinta american cuprins de paranoia Razboiului Rece, un caine rusesc cu doua capete era o lovitura ideologica de netolerat, iar SUA urmau sa-si inceapa curand propriul program de experimentare medicala.

In 1960, guvernul Statelor Unite, dorind cu ardoare sa stea deasupra Rusiei in toate aspectele stiintei, l-a ajutat pe White sa inagureze un laborator special la Spitalul Regional din Cleveland, Ohio. Aici, el a creat un centru de cercetare a creierului de prim rang mondial. Zilnic, White opera pacienti cu diverse leziuni si afectiuni cerebrale, iar aptitudinile sale chirurgicale devenisera faimoase. Dar, ca om de stiinta isi dorea mai mult, vroia sa dezlege misterele creierului, sa il extraga din craniu si sa-l mentina in viata pentru a-l analiza. In 1962 reuseste acesta performanta internationala, iar in 1964 ii vine o idee si mai indrazneata, aceea de a realiza un transplant de creier de la un animal la altul si sa-l studieze de la acest nivel. La scurt timp, extrage creierul unui caine si il introduce in trupul altuia, insa nu in cutia craniana, ci in zona gatului. Creierul era conectat la circulatia sanguina a animalului, dar si la un sistem de electrozi pentru a i se monitoriza activitatea cerebrala. Aceasta exista, dar lui White ii mai ramanea o dilema. Presupunand ca anterior operatiei subiectul avea o constiinta, un tipar comportamental, in urma translocarii intr-un alt sistem organic, creierul isi pastra viabile capacitatea de comanda si functiile anterioare?

Munca lui White nu a trecut neobservata in Uniunea Sovietica si, in mod neobisnuit, a urmat un numar de vizite reciproce ale rusilor la laboratoarele din Ohio si ale lui White in Rusia. Vizita in URSS si colaborarea cu cel care l-a inspirat l-au facut pe White sa-si imagineze un model de a verifica starea de activitate a creierului. Daca ar fi reusit sa transplanteze un cap de pe un corp A pe un alt corp B si respectivul subiect (cap A+corp B) ar fi reactionat la stimuli in mod vadit si perceptibil, atunci acest lucru ar fi demonstrat ca, indubitabil, creierul este inca viabil. I-a luat trei ani sa planifice operatia, despre care stia ca urma sa fie o ofensa morala pentru multi. Pentru a pastra creierul intact, sangele subiectului B trebuia transfuzat la capul subiectului A printr-o retea de tuburi de plastic. Dupa mai multe incercari, White efectueaza la Metrohealth Medical Centre, din Cleveland, Ohio, pe doua maimute, operatia care si reuseste in data de 14 martie 1970, dupa 18 ore petrecute in sala de operatii. La sfarsitul interventiei, capul unei maimute era atasat, cusut si conectat la corpul celeilalte maimute, iar echipa de chirurgi astepta ca animalul sa-si revina din anestezie, pentru a-i studia functiile cognitive. Dupa ce s-a trezit, nu numai ca maimuta isi putea misca musculatura faciala si putea urmari miscarile cu privirea, dar ea chiar a incercat sa-l muste pe unul dintre membrii echipei. Animalul a fost descris ca fiind “violent, periculos si anxios”, insa manifestarea lui a confirmat viabilitatea capului transplantat si reusita operatiei. Desigur, avand coloana vertebrala sectionata, maimuta era paralizata de la gat in jos, dar operatia a fost considerata un succes.

Solutie medicala sau Frankenstein modern?

In ultimele trei decenii transplantul de organe a devenit relativ banal. Incepand din anul 2000 se efectueaza inclusiv transplanturile de membre, dar ideea transplantului de cap a ramas insa respinsa vehement, nu numai de publicul larg ci, mai ales, de neurochirurgi, fiziologi si neurologi. Astfel, dupa parerea unora, Dr. White, din ilustru neurochirurg a devenit un “Frankenstein care vrea sa altereze cursul normal al naturii”.
Chiar si asa, White sustinea cu tarie ca descoperirea sa putea sa ajute foarte mult medicina. In cazul pacientilor cu rani severe la corp care le puteau pune in primejdie viata, daca s-ar fi putut sa li se transplanteze capul la corpul altor persoane aflate in moarte clinica, insa al caror corp era sanatos, procedeul le-ar fi putut salva viata. Insa White nu a avut sansa sa-si implineasca aceasta idee, experimentele lui nefiind agreate. A ajuns sa fie exclus din viata stiintifica si sa primeasca amenintari cu moartea, devenind din pionier al stiintei un paria al mediilor academice.

Argumentele aduse impotriva sa au fost subliniate cel mai fervent de Stephen Rose, doctor in cercetare cerebrala si comportamentala, de la Universitatea Open. El sustine ca aceasta tehnologie medicala a transplantului de cap sau de creier este nebuneasca si depaseste cu mult proportiile necesarului. “Este total absurd sa sugerezi ca un transplant de creier sau de cap creaza o legatura mai solida decat cea rezumata la vascularizare. Nu se identifica si nu controleaza trupul in nicio alta maniera. Singura performanta pe care o presupune aceasta operatie este mentinerea in viata a unui cap retezat, prin circulatia sanguina a unui alt corp. Nu exista conectare nervoasa de niciun fel si nu vad resurse medicale adecvate pentru realizarea unei asemenea practici. Singura cale de a ajuta comunitatea de oameni paralizati este cercetarea asidua pentru descoperirea unei modalitati de regenerare a nervilor spinali”, afirma profesorul doctor Stephen Rose.

Ursul din cosmarul mamutilor

Candva in trecut, natura ne-a aratat cat de mici si neputinciosi suntem. Acum mai bine de 12 mii de ani si-a trimis una dintre cele mai cumplite fapturi sa ne invete din nou lectia data fiilor cutezatori si nerecunoscatori. Acesta este povestea lui, Povestea Ursului Zeu care a oprit exodul primilor oameni catre regatul sau de tundre inghetate…Povestea Ursului care a fost singurul carnivor care se incumeta sa ingrozeasca mamutii… Povestea lui Arctodus simus !

 Oamenii nu au apucat sa-i dea vreun nume, sau daca i-au dat a fost repede uitat de primele triburi asiatice care au strabatut stramtoarea Bering spre a coloniza continentul American. Probabil groaza si neputinta provocate de intalnirea cu un asemenea carnivor nu trebuiau transmise mai departe generatiilor urmatoare. Arctodus a fost fara indoiala cel mai mare si mai teribil mamifer carnivor terestru care a trait vreodata pe Terra. Uitati de tigrii cu colti pumnal, uitati de leul de pestera de pe campiile Eurasiei care a fost cea mai mare felina, uitati de Pakycrocuta brevirostris, hiena gigantica de dimensiunea unui leu…Toate aceste carnivore ar fi fugit infricosate la intalnirea cu un exemplar adult de Arctodus!

Prima descriere a acestui carnivor fara rival a aparut in anul 1879 cand paleontologul american Edward Drinker Cope a descoperit intr-un depozit fosilifer din Alaska resturile osteologice ale unei specii de urs necunoscute pana atunci. Tot el a ales numele sau - Arctodus Simus, intr-o traducere aproximativa din latina ar suna drept Ursul cu colti si cu nas plat! Mai apoi paleontologii din toata lumea s-au referit la el numindu-l Ursul cu bot scurt sau Ursul cu cap de bulldog, pe baza botului sau scurt si puternic, anormal pentru un urs, una dintre trasaturile tipice pentru Arctodus.
Imperia

Un mascul adult de Arctodus masura in medie 1’80 metri la nivelul umarului cand statea in patru labe, adica aproximativ inaltimea medie a unui barbat din zilele noastre. Ridicat pe labele din spate pentru a adulmeca departarile si a infrunta un mamut sau un lenes gigant din specia impresionantului Megatherium, putea atinge inaltimea halucinata aproape 5 metri…Acest urs putea privi in ochi un mamut sau daca ar mai trai in prezent s-ar putea uita usor intr-un apartament de la etajul 1! Masculii erau cu aproximativ 20 % mai mari si mai grei decat femelele. Arctodus avea o constitutie corporala oarecum diferita de a unui urs tipic. Deoparte de a fi un animal greoi si indesat ca un urs, Arctodus avea picioare neobisnuit de lungi, ceea ce il recomanda drept un pradator redutabil care alerga si isi dobora prada asemeni marilor feline, un argument in plus acestei ipoteze este faptul ca Arctodus avea labele anterioare orientate spre in fata spre deosebire de ursii tipici care le au orientate spre interior pentru a se catara in copaci si a sapa dupa furnici, mici rozatoare sau radacini. Tot cu ajutorul acestor membre lungi si puternice masculii de Arctodus se luptau intre ei sau doborau prazi periculoase precum lenesii giganti sau bizonii diluviali.

Craniul acestui colos era mult mai masiv decat al oricarui urs, pe langa acesta prezenta un bot scurt si solid, foarte asemanator unui bot de tigru sau de leu. Arcadele zigomatice adaposteau muschi enormi, ceea ce facea din falcile unui Arctodus deopotriva un eficient mecanism de ucidere si o unealta potrivita zdrobirii oaselor groase ale cadavrelor de animale intalnite in scopul gasirii maduvei. Mandibula sa era orientata diferit de a ursilor tipici, acest aspect plus inaltimea crestei sagitale de care se ancorau muschii maseteri permitea acestui animal sa sfarame cu o singura muscatura humerusul sau omoplatul unui lenes gigant. Greutatea corporala a unui Arctodus nu era una impresionata pentru un animal cu proportiile sale. Fiind singurul urs pradator, avea nevoie de o constitutie care sa-i permita sa alerge dupa o turma de bizoni sau de cai salbatici. Un exemplar de talie medie catarea in jur de 6-700 kg, cam cat un mascul adult de urs polar sau Kodiak, cu toate ca descoperiri osteologice recente duc la ideea ca un mascul bine dezvoltat de Arctodus putea ajunge la 900 kg.
Fara scapare

Paleontologii care au investigat cu atentie scheletul unui Arctodus, s-au oprit asupra intrebarii: Ce vana un Arctodus ? Pentru ca tot ei sa dea raspunsul: Orice dorea !
Printre prazile sale se enumerau reprezentanii de seama ai Megafaunei: pui si exemplare tinere de mamuti si mastodonti, bizoni diluviali, cai salbatici, lenesi giganti, camile, cerbi giganti si elani. Este evident ca nici macar un Arctodus nu putea dobora de unul singur un mamut imperial care era in acele timpuri cea mai mare specie de mamut din megafauna americana, dar unele descoperiri sugereaza ca acesta ataca tinerii si puii acestor mamuti. Tenacele si rezistentul Arctodus hartuia neincetat turmele de mamuti pana cand, invariabil, aparea o bresa in zidul viu format din mamutii adulti care isi protejau puii, iar Arctodus putea insfaca un pui. In 1988 intr-un sit paleontologic din Huntington Canyon, statul Utah, paleontologii au facut o descoperire socanta care consta in oase de mamut lanos care prezentau urme de colti, restul fosilelor ducand cu gandul la un act deliberat de pradare efectuat de cel mai teribil urs al tuturor timpurilor asupra mamutilor. Mai ales cand urmele de canini s-au potrivit perfect cu cele de Arctodus. Cu toate acestea au existat in trecut multe controverse intre paleontologii care sustineau ca Arctodus ar fi fost un consumator de cadavre, care se baza pe dimensiunile sale gigantice pentru a intimida celelalte carnivore si a le fura prazile, si cei care afirmau ca acesta era un pradator feroce.

Cel care a pus capat acestor controverse a fost reputatul paleontolog american Robert „Bob” Baker, care a demonstrat ca marele Arctodus era un animal oportunist care excela in ambele roluri. Arctodus era capabil deopotriva sa goneasca un grup de smilodoni sau lei americani de langa propriile prazi doborate sau sa vaneze el insusi o prada vie. Dupa modelul marilor carnivore actuale care sunt deopotriva pradatori si hoitari atunci cand situatia o cere. Cercetarea cu izotopi stabili a fosilelor de Arctodus a dus la descoperirea unor concentratii mari de nitrogen -15, un izotop de nitrogen care se acumuleaza doar in oasele consumatorior exclusivi de carne. Spre deosebire de ursii actuali care sunt preponderent vegetarieni, un exemplar adult de Arctodus avea nevoie de circa 16 kg de carne in fiecare zi.

Arctodus era construit pentru urmarirea prazii si pentru lupta cu aceasta atunci cand era cazul. Astfel temutul urs avea o alta adaptare unica printre membrii familiei ursilor, Arctodus simus prezenta un pasaj suplimentar pe partea interioara a osului humerus, pasaj pentru insertia si alunecarea muschiului, denumit foramenul entepicondilar. Arctodus era un animal al spatiilor deschise care stapanea tundra si campiile continentului Nord American din Alaska pana in Mexic. A fost contemporan cu ursii grizzly si Kodiak, dar ambele specii traiau in paduri. In cazurile in care se aventurau in tundre, acesti ursi care supravietuiesc si in prezent, ar fi intrat cu siguranta in meniul teribilului Arctodus.
Cine este Irkuiem?

In anul 1920 Sten Bergmann, un zoolog suedez, a intrat in posesia unei blani care apartinuse unui urs impuscat in peninsula Kamceatka. Blana ursului respectiv era exceptional de mare, mult peste media ursilor bruni care traiau pe acele meleaguri. Fapt surprinzator blana avea perii scurti, de culoare neagra, iar forma blanii sugera ca apartinuse unui urs de doua ori mai mare decat ursii bruni din Kamceatka. Situatia a ramas neschimbata pana in anul 1980 cand, Rodion N. Sivobolov, un vanator rus care colinda tinuturile de Nord ala Kamceatkai, a vanat un urs neobisnuit, a carui blana prezenta caracteristicile exacte ale celei investigate de Sten Bergman. Sivobolov si-a trimis constatarile, fotografiile precum si probe din blana institutelor de specialitate din Moscova si Sankt Pertesburg.
Doar ca materialele sale au fost tratate cu superficialitate de cei care le-au cercetat. Cu toate acestea au provocat unele discutii contradictorii dar si un minim interes in randul zoologilor de pe mapamond.

Cercetarile lui Sivobolov au continuat aducand la lumina faptul ca populatiile native din Kanceatka, triburile de Ciuki si Koriaci cunosteau bine posesorul blanii problematice. Acesta facea parte integranta din folclorul local, fiind denumit Irkuiem adica Ursul Zeu! Animal temut despre care crescatorii de reni credeau ca simpla sa intalnire aduce moartea, iar dimensiunile unui Irkuiem erau atat de mari incat animalul ridicat in doua labe lasa gropi in sol datorita greutatii sale. Legenda sau nu, ipoteza ca Irkuiem ar fi urmasul direct al lui Arctodus a inflacarat imaginatia multor specialisti, mai ales daca tinem cont in epoca in care traia Arctodus, America de Nord si Asia erau unite printr-o portiune de pamant numita Beringia. In anii ’90 o expeditie condusa de geologul Oleg Kuraev si zoologul Valeri Orlov nu a gasit nicio urma a misteriosului Irkuiem. Oricum viitorul ramane deschis!

Au fost descoperite pana in prezent mai multe specii de Arctodus. Cea mai mare este Arctodus simus yukonensis care traia in Alaska, Yukon, Nebraska, Utah si California. Arctodus simus simus traia in centrul Americii de nord iar Arctodus pristinus vietuia in Florida
In America de Sud au existat Arctodus bonariensis un urs de talie medie, dar prezenta canini si carnasiere impresionante, Arctodus pamparus era similar cu bonariensis, in timp ce in Amazonia traia Arctodus brasiliensis.
Singura specie de urs existenta care se apropie genetic cel mai mult de temutul Arctodus este timidul urs andin (Tremarctos ornatus) un urs care atinge circa 100 kg la maturitate si se hraneste cu plante.
Se pare ca insasi existenta lui Arctodus a oprit popularea cu oameni a Americii de Nord prin stramtoarea Beringia. Triburile asiatice cu siguranta ca vazusera ursi, dar nimic nu i-a pregatit pentru intalnirea cu temutul urs gigant care alerga mai repede ca un cal si era un carnivor feroce. Conform teoriilor mai multor paleoantropologi, se pare ca Arctodus a oprit inaintarea oamenilor in America. Brusc dupa disparitia sa invaluita in mister, primele triburi asiatice colonizeaza Americile.

Cum ne-am scris destinul: bătălii care au schimbat soarta lumii

Fie că ne place sau nu, războaile şi bătăliile au scris şi rescris soarta lumii de sute de ori. În urma fiecărei lupte au existat urmări care, fie ele de scurtă durată sau de lungă durată, au avut efect asupra modului în care s-a dezvoltat lumea.

În cartea lor apărută anul acesta la editura Polirom, „Douăzeci de bătălii care au schimbat lumea”, James Lacey şi Williamson ne descriu cu pasiune şi extrem de multe detalii contextul în care s-au purtat douăzeci dintre bătăliile ce au schimbat soarta lumii.

Mai jos, am ales să descriem pe scurt mare parte dintre aceste bătălii şi să evidenţiem unele dintre cele mia importante urmări ale lor care au ajutat la consolidarea lumii actuale.

1. Maraton

Acum aproximativ 2.500 de ani, 10.000 de atenieni au „terorizat” o armată de trei ori mai mare alcătuită din neînfricaţii perşi.

Mai exact în vara anului 490 î.e.n., după ce au cucerit mai multe insule din Marea Egee, perşii au acostat la Maraton, considerând că locul de aici le-ar fi asigurat o debarcare în siguranţă. Totuşi, comandantul Datis şi oamenii lui nu au luat în seamă, sau au subestimat, un amănunt esenţial: câmpia avea o singură cale de ieşire care să fi putut asigura retragerea rapidă a unei armate. Deşi izvoarele istorice nu indică exact perioada pe care au petrecut-o perşii aici, este clar că ei au stat suficient de mult în golful de la Maraton încât să le permită atenienilor să adune o armată. De fapt, atenienii au fost atât de rapizi, încât au străbătut cei aproximativ 40 de kilometri, până la Maraton, în doar o jumătate de zi. Cu toate acestea lupta nu a început imediat, ci grecii au decis, mai întâi, să aştepte până ce oamenii lui Datis vor rămâne fără provizii. Şi aşa s-a şi întâmplat. Când Datis a constatat că rămâne fără provizii şi când nu a mai suportat mizeria creată de oastea lui uriaşă, a hotărât că este timpul să îi atace pe atenieni, însă de fiecare dată când se uita la cei 10.000 de holiţi cu armurile lor strălucind sub doare, se răzgândea dându-şi seama că lipsa unui corp de infanterie grea ar fi provocat daune mult prea mar în rândul armatei sale. Aşa că perşii decid să se retragă.Însă chiar în dimineaţa în care Datis iniţiază retragerea, atenienii îmbrăcaţi în armuri grele, cu scuturi şi lănci strălucitoare încep să înainteze cu pas grăbit spre tabăra perşilor.

Fireşte, perşii au fost pe cât de uimiţi pe atât de amuzaţi de nebunia care părea să îi mâne pe greci în această acţiune aparent sinucigaşă. Şi totuşi, pe măsură ce atenienii organizaţi în rânduri foarte strânse grăbeau pasul şi ritmul paşilor şi al armurilor devenea din ce în ce mai alert, mai obsesiv şi perturbator pentru soldaţii perşi ce îşi ţineau strâns în mâni scuturile de răchită. Cu cât distanţa dintre cele două armate devenea mai mică cu atât atenienii grăbeau pasul până în momentul în care, în ultimii 180 de metri paşii lor alerţi s-au transformat într-un sprint perfect sincronizat. Intimidaţi, arcaşii perşi au ratat momentul oportun şi şi-au lansat prea târziu săgeţile. În momentul în care zidul viu compus din atenieni bine apăraţi de armuri s-a izbit de soldaţi perşi, măcelul a început. Primele rânduri de infanterişti au căzut seceraţi în câteva clipe, iar atenienilor nu le-a luat mult până şi-au atins scopul. Într-un astfel de haos, bătălia a fost nu doar grea, ci şi îndelungată, însă curajul nebunesc, armurile, buna organizare şi strategia de atac i-au făcut pe atenieni învingători. Se spune că succesul atenienilor a fost atât de mare încât ei nu au pierdut decât 192 de oameni, spre deosebire de perşi care şi-au lăsat în urmă peste 6.000 de decedaţi.

După victorie, un mesager a fost a trimis în Atena pentru a da vestea cea bună. Legenda spune că el a parcurs cei 42 de kilometri în fugă, îmbrăcat în armură, pentru ca apoi, odată ajuns în Atena să îşi dea ultima suflare, nu înainte de a striga „Ura! Am învins!”.

Care au fost urmările acestei bătălii, vă întrebaţi? Ei bine, pe lângă proba de la Jocurilor Olimpice, propusă chiar de baronul Pierre de Coubertin, în cinstea mesagerului de la Maraton, trebuie să recunoaştem că dacă atenienii ar fi căzut pradă perşilor şi ar fi fost înrobiţi, exista riscul ca unele dintre cele mai sclipitoare minţi (precum Aristotel, Platon, Socrate etc )care au pus bazele civilizaţiei, principiilor şi culturii europene actuale să nu îşi mai fi putut exprima ideile geniale.

2. Gaugamela

Lupta de la Gaugamela a avut loc în anul 331 î.e.n. la trei ani după ce Alexandru cel Mare traversase strâmtoarea Dardanele îşi începuse campania în Persia. În primăvara lui 333 î.e.n., Alexandru ajunge faţă în faţă cu Darius, în Levant. Însă, odată ce perşii sunt cotropiţi, Darius îi scapă printre degete macedoneanului. Abia la începutul anului 331  î.e.n, după ce Alexandru a reuşit să deţină control total asupra Levantului şi să întemeieze oraşul Alexandria, decide să atace inima Imperiului Persan.

De data aceasta însă, Darius este cel care alege unde se va duce bătălia. Locul a fost Gaugamela, o câmpie întinsă pe care se speculează că Darius ar fi strâns 200.000 de oameni care să lupte alături de el, folosindu-se de 15 elefanţi şi 100 de care de luptă. Prin comparaţie, armata lui Alexandru era compusă din 7000 de cavalerişti şi 40.000 de infanterişti.

Diferenţa importantă a fost că armata lui Darius nu era alcătuită din elită ca cea a lui Alexandru, ci dintr-o mare diversitate de soldaţi neexperimentaţi care vorbeau diferite limbi. În plus, una dintre cele mai mari greşeli a lui Darius a fost aceea că în noapte dinaintea luptei, de teamă să nu fie atacat, a decis să îşi ţină armata în alertă. Astfel, pe când soldaţii lui Alexandru se odihneau, cei ai lui Darius erau gata de epuizare. Acest lucru a contribuit semnificativ la măcelul ce urma să apară odată cu ivirea zorilor.

Lupta a fost teribilă însă şi de data aceasta învingător a fost cel care a dat dovadă de bună organizare şi de strategii pe cât de ingenioase, pe atât de nebuneşti. La sfârşitul zilei, Darius a părăsit câmpul de luptă doar cu o mică parte din armata cu care venise.

Ce urmări a avut bătălia? În primul rând, după această victorie, regiunile persane, au devenit nu numai parte a marelui imperiu al lui Alexandru, ci şi centrul lumii elenizate. Victoria de la Gaugamela a dus la o îmbinare unică între culturile Vestului şi cele ale Estului.

În al doilea rând, poate că ar fi trebuit să ne gândim ce s-ar fi întâmplat dacă armata lui Alexandru ar fi fost învinsă. Cu siguranţă Darius nu ar fi cruţat pe nimeni din armată şi astfel grecii nu ar fi avut cum să se mai apere împotriva răzbunării perşilor şi, cine ştie, poate că civilizaţia elenă ar fi fost rasă de pe faţa pământului, aşa cum făcuse şi Alexandru cu multe oraşe din Asia.

3. Zama



În secolul III î.e.n, Cartagina domina lumea vestică fiind cea mai mare putere comercială şi maritimă a lumii vestice. În 264 î.e.n, Roma cucerise teritoriul Italiei de la sud de Pad, iar setea ei pentru cuceriri nu se oprea aici. Astfel, în scurt timp, ambiţia Romei pune Republica în conflict direct cu interesele economice ale cartaginezilor, iar rezultatul sunt două decenii de război ce se încheie cu un armistiţiu în favoarea Romei. Totuşi, în momentul armistiţiului, un singur general cartaginez a rămas neînvins iar acesta reprezenta un duşman puternic. Numele acestui general era Hamilcar Barca, nimeni altul decât tată lui Hannibal, unul dintre cele mai strălucitoare genii militare ale lumii, care sub supravegherea tatălui său va creşte pregătit pentru împlinirea gloriosului destin şi purtând o ură eternă pentru romani.

Aşa se face că el este cel care porneşte cel de-al Doilea Război Punic sfidând, practic, puterea Imperiului Roman. Din 218 şi până în 201, războiul pare să se deruleze ca un joc de şah. Când Hannibal făcea ravagii în Italia, Roma ataca armatele cartagineze din Spania. Întrega perioadă a fost marcată de unele dintre cele mai originale metode de asediere şi negociere, de strategii de apărare şi atac de geniu. Însă soarta celor două mari puteri s-a decis la Zama, nu departe de Cartagina. Bătălia a fost crâncenă. Polibius nota că „spaţiul dintre cele două armate era o mare de sânge acoperită cu răniţi şi cadavre”. În momentul când, în sfârşit cartaginezii au cedat şi au încercat să se retragă, romanii au fost mânaţi de o poftă de sânge orbitoare. Singurul lor scop era să omoare cât mai mulţi cartaginezi, şi puţini au fost cei care au scăpat de suliţele romane.

Când măcelul s-a sfârşit, 20.000 de cartaginezi zăceau într-o baie de sânge şi cam tot atâţi fuseseră luaţi prizonieri. Nici pe romani nu i-a costat puţin victoria, ei pierzând în urma confruntării aproximativ 1.500 de vieţi.

Cel de-al Doilea Război Punic a fost cel mai dificil din istoria romanilor şi numai geniul generalului Scipio, care îl egala pe cel al lui Hannibal, a scăpat Roma de la pieire, căci dacă învingătorii ar fi fost cartaginezii, oraşul ar fi fost ruinat.

Pe de altă parte, succesul Romei de la Zama a fost unul dintre factorii care a determinat formarea marelui Imperiu Roman. Aşadar, nu este o exagerare dacă am spune că soarta lumii occidentale s-a decis la Zama, mai ales dacă ne gândim la influenţa pe care a avut-o Imperiul Roman în viitoarele sute de ani asupra civilizaţiilor vestice.

4. Pădurea Teutoburgică



După zeci, chiar sute de ani de cuceriri, romanii îşi arată pentru prima dată interesul pentru germani în timpul campaniei lui Caesar în Galia. Aşa se face că romanii construiesc poduri peste Rin şi încep să îi cotropească pe germani. Însă, după uciderea lui Ceasar, lucrurile nu mai merg aşa de bine şi germanii nu acceptă să se supună romanilor.

Totuşi, interesul pentru regiunea germanică continuă să fie şi pe placul lui Augustus, învingătorul din războiul civil roman care ia şi el decizia să invadeze Germania. Deşi această decizie este luată în anul 15 î.e.n., romanii iniţiază luptele abia în anul 12 î.e.n, când Augustus consideră că este pregătit.

În anii ce au urmat, la comanda armatei stau pe rând, Drasus şi Tiberius, fiii lui Augustus care  întreprind campanii victorioase în vestul teritoriilor locuite de triburile germane. Ulterior, în anul 6 î.e.n., Publius Quintilius Varus este numit noul guvernator al Germaniei şi începe procesul îndelungat al integrării regiunii în imperiu. Deşi noul guvernator era un general competent, el a subestimat puterea germanilor considerându-i învinşi şi gata de a fi transformaţi în provincie romană. În realitate, triburile germanice se aliaseră sub conducerea unui noi lider, pe numele lui Arminius. Nu le-a trebuit mult germanilor până au decis să atace legiunile lui Varus care erau doar trei la număr. Organizând o ambuscadă în Pădurea Teutoburgică, germanii au anihilat soldaţii romani şi au impus noi limite Romei.

Urmările acestei bătălii au fost nenumărate. Pe de-o parte, învinsă, Roma şi-a schimbat strategia de luptă din una ofensivă, într-o tactică defensivă, lucru care a făcut-o să pară chiar mai slabă şi mai vulnerabilă.

Pe de altă parte, această înfrângere, spun J. Lacey şi W. Murray, a făcut ca Roma să cadă pradă invadatorilor germanici şi astfel, „dezvoltarea educaţiei şi a civilizaţiei” a fost întârziată cu aproape un mileniu.

Şi poate cel mai mare impact, pe care îl resimţim şi astăzi, este diferenţa care se simte între culturile nonslave şi cele germanice. Înfrângerea Romei în Pădurea Teutoburgică a creat „principalele linii de demarcaţie în Europa”.

5. Adrianopol

Armata romană a fost „prima armată cu adevărat profesionistă din istorie, o armată care se baza în luptă pe disciplină şi pregătire”. Această superioritate le-a permis romanilor să-şi domine lumea pentru mai multe secole de-a rândul. Însă, după anul 235 e.n. ambiţia generalilor a sfâşiat imperiul în timp ce marile migraţii barbare invadau teritoriul.

Aşa se explică de ce în 378, când a trebuit să îi înfrunte pe goţi, Imperiul Roman de Răsărit s-a prezentat pe câmpul de luptă doar cu 15.000 de soldaţi. Şi ca şi cum acest număr restrâns de soldaţi nu era suficient de îngrijorător, înainte, dar şi în timpul luptei, romanii au luat o serie de decizii proaste nedemne de o mare putere. Învingerea lor a fost catastrofală, căci odată cu soldaţii romani de la Adrianopol a murit şi rezerva de putere militară a imperiului.

Bătălia de la Adrianopol a avut şi ea efecte importante pe mai multe planuri. Mai întâi, ea a prevestit un viitor în care cavaleria a început să domine câmpul de luptă. Apoi, autorii cărţii „Douăzeci de bătălii care au schimbat lumea” susţin că odată cu această luptă, Imperiul Bizantin a inventat conceptul de strategie, care presupunea pe lângă impunerea puterii militare şi diplomaţie.

6. Yarmuk

În mare, pe câmpia Yarmuk a avut loc o confruntare între Bizanţ şi arabi. În 629, Mohamed trimite o serie de ultimatumuri mai multor conducători printre care se număra şi Heracle, împăratul Bizanţului. Ameninţarea lansată din lumea arabă vine într-un moment cât se poate de nepotrivit, când Imperiul Bizantin era puternic zguduit nu numai de conflictele externe, cât şi de cele interne. Pericolul a fost cu atât mai mare cu cât, după moartea lui Mahomed, urmaşul său Abu-Bekr îşi crează o armată impresionantă din soldaţi experimentaţi.

Bătălia propriu-zisă a avut loc pe câmpia Yarmuk, nu înainte ca romanii să îşi pună la încercare diplomaţia în scopul de a împiedica desfăşurarea luptei. Luptele au început la 15 august 636 şi au durat aproximativ 6 zile până ce, în cele din urmă arabii au învins, iar bizantinii nu au mai avut resurse necesare pentru a alcătui o altă armată. Autorii cărţii, J. Lacey şi W. Murray, sunt de părere că soţiile arabilor au avut un rol important în asigurarea victoriei, tocmai pentru că ele au fost cele care nu au acceptat ca soţii lor să se întoarcă acasă fără victorie.

Însă, autorii cărţii „Douăzeci de bătălii...” atrag atenţia asupra unei întrebări pertinente: ce s-ar fi întâmplat cu religia islamică dacă bizantinii ar fi câştigat bătălia? Este posibil ca, în cazul în care situaţia ar fi stat invers şi romanii ar fi învins, civilizaţia arabo-islamică din zona cuprinsă între Bosfor şi Gibraltar să nu mai fi existat.

7. ​Hastings

Pentru început trebuie menţionat că bătălia de la Hastings, care a durat doar o zi, a pus bazele statului englez modern. În 1066, normanzii conduşi de William au fost ultimii dintr-un lung şir de invadatori care, fiind atraşi de bogăţiile insulei lipsite de apărare au întreprins aici acţiuni cu succes.

Aşa cum probabil ştiţi deja, bătălia a fost câştigată de normanzi, iar odată cu uciderea lui Harold al II-lea al Angliei, s-a sfârşit domnia anglo-saxonă a Angliei.

Însă, dacă normanzii nu ar fi câştigat lupta, consecinţele ar fi fost înfiorătoare. Pe de-o parte, eventualul succes al anglo-saxonilor l-ar fi îndepărtat pe William cu armata sa normandă. Pe de altă parte, probabil că saxonii ar fi îndrăznit să se aventureze mai departe în lume.

În acelaşi timp, fără această intervenţie a normanzilor în Anglia, Franţa ar fi avut o mai mare influenţă asupra Europei. Aşadar, şi această bătălie, ca multe altele înaintea ei, a avut consecinţe uriaşe asupra dezvoltării continentului şi a întregii lumi.

8. Invincibila Armada

La mai bine de un secol de la descoperirea Americii, Spania, o nouă mare putere a lumii medievale din secolul al XVI-lea, este deranjată de avizii navigatori englezi şi olandezi care se bucurau şi ei de comorile noului continent.
 

Atacurile lor deveneau din ce în ce mai dese şi mai violente, iar dacă iniţial aceste iniţiative au fost doar unele individuale, Coroana Angliei îi luase sub propria protecţie pe piraţi, născând un nou tip de războinic, corsarul – pirat aflat în slujba unui monarh.

Astfel, la 28 mai, 1588, Invincibila Armadă îşi ridică pânzele la Lisabona. A fost nevoie de doua zile pentru ca întreaga flotă să părăsească portul şi ca ultima navă de război să îşi stabilească direcţia către Anglia.

Primul obiectiv – joncţiunea cu armata uriaşa a Ducelui de Parma şi transportarea acesteia şi a trupelor spaniole, un total de circa 55.000 de oameni gata de luptă, în apropierea Londrei. De cealaltă parte, Anglia încerca sa negocieze cu adversarii săi din Olanda spaniola, într-o tentativă disperată de a încheia pacea. Refuzul Ducelui de Parma a fost însa categoric. Între timp, navele engleze se aruncau în lupte disperate de hărţuire împotriva colosului spaniol. Daunele create erau însa minore. Era nevoie de o tactică nouă, care să poată pune în dificultate mulţimea galioanelor Ducelui de Medina Sidonia.

 

Beneficiind, pe de-o parte de un avantaj tehnici, pentru că aveau vase mai mici şi tunuri mai performante, dar şi de mult noroc, din partea naturii s-a dezlănţuit provocând furtuni teribile în nordul Atlanticului, englezii au reuşit să învingă armada. Ca urmare a acestui lucru Anglia a devenit cea mai mare putere navală a Europei. Însă, dacă norocul ar fi fost de partea spaniolilor este foarte puţin probabil ca apariţia Imperiului Britanic să mai fi avut loc. De asemenea, nu se ştie dacă, aflată sub dominaţie spaniolă, Anglia ar mai fi putut coloniza coasta de est a Americii. În aceeaşi ordine de idei, victoria spaniolilor ar fi adus sfârşitul independenţei olandezilor.

9. Breitenfeld



Bătălia de la Breitengeld, din Saxonia a început în dimineaţa zilei de 17 septembrie 1631, în cel de-al 14-lea an al aşa-numitului Război de Treizeci de Ani. Bătălia s-a dus între Stântul Imperiu Roman, care susţine puternic Contrareforma şi suedezii care se opuneau unei astfel de reforme. Desigur, nu numai acesta a fost motivul neînţelegerilor, însă sursele indică faptul că religia a fost cel puţin pretextul, dacă nu neapărat motivul.

Luptele nu au durat mult. De fapt, la sfârşitul amiezii, totul se încheiase. Daunele armatei imperiale erau enorme. Armele de foc ale suedezilor uciseseră 7.600 de inamici şi răniseră un număr la fel de mare. În schimb, învingătorii sacrificaseră doar 2.000 de oameni, şi capturaseră alţi 9.000 de mercenari pe care i-au încorporat imediat în armatele protestante.

Ce a schimbat bătălia de la Breitengeld?

În primul rând ea a pus capăt pretenţiilor împăratului de a eradica protestantismul din nordul Germaniei. În al doilea rând, suedezii au schimbat aspectul strategic, intelectual şi politic al Europei prin crearea unei noi armate care avea la bază vechile principii ale disciplinei romane.

În al treilea rând, nu trebuie să trecem cu vederea nici faptul că un eventual succes al habsburgilor ar fi dus la impunerea principiilor rigide ale Bisericii Catolice în mai toată Europa, lucru care nu ar fi permis crearea revoluţiei ştiinţifice.

10. Annus Mirabilis

În timpul Războiului de Şapte Ani (1756-1763), Marea Britanie şi Franţa s-au luptat pentru a obţine controlul asupra oceanelor şi a imperiilor pe care cele două mari puteri se străduiau să le construiască. În această perioadă, două bătălii s-au remarcat în mod special: una pe mare, în golful Quiberon în data de 20 noiembrie 1759 şi una pe uscat, în apropiere de Quebec pe 13 septembrie 1759.

Rezultatele acestor două bătălii au fost atât de bune pentru englezi încât au numit anul Annus Mirabilis (anul miracolelor). Dând dovadă de rezistenţă uimitoare şi de tactici strălucite, englezii au câştigat ambele bătălii îngenunchindu-i pe francezi şi punând, în cele din urmă, capăt războiului.

După această victorie a urmat o perioadă în care Anglia a dominat oceanele pentru mai bine de un secol şi jumătate. Pe seama acestui uriaş succes, autorii cărţii pun două urmări importante: stimularea Revoluţiei Industriale şi stabilirea englezei şi nu a francezei ca limbă dominantă a schimbului internaţional.

11. Saratoga

La Saratoga s-au purtat bătălii importante din timpul Revoluţiei Americane în care englezii au vrut să înăbuşe rebeliunea. Bătăliile s-au purtat la 18 zile distanţă, respectiv pe 19 septembrie şi pe 7 octombrie 1777, iar rezultatul lor a fost înfrângerea forţelor engleze.

Ce importanţă au avut evenimentele de la Saratoga: Pentru americani ele au deschis calea unei colaborări şi susţineri din partea Franţei, care era mai mult decât fericită să aibă ocazia să se răzbune pe englezi după pagubele aduse în timpul Războiului de Şapte Ani.

Pentru Franţa, pe care susţinerea americanilor în război a costat-o falimentul financiar al monahiei şi mai târziu chiar răsturnarea monahiei, fenomen ce pus bazele statului modern.

12. Trafalgar



Bătălia de la Trafalgar a făcut parte din Războiul cele de-a Treia Coaliţii, unul dintre războaiele napoleoniene, care s-a purtat între Marea Britanie, Imperiul Austriac şi Imperiul Rus, pe de-o parte şi Franţa şi aliaţii săi, pe de altă parte.

La Trafalgar, lucrurile s-au desfăşurat în ziua de 21 octombrie 1805. Însă bătălia a fost, pe cât de importantă, pe atât de dezamăgitoare, căci soarta a fost hotărâtă înainte ca flotele să aibă timp să se apropie una de alta. Până la ora şase, bătălia se încheiase iar victoria le-a aparţinut englezilor şi astfel ei au pus capăt planurilor lui Napoleon de a le invada ţara. Pentru Marea Britanie, victoria le-a adus reputaţia de „superputere mondială” şi a deschis drumul spre epoca modernă.

Cu toate acestea, războiul contra lui Napoleon nu era nici pe departe terminat. Sfârşitul lui a venit abia peste alţi 10 ani la Waterloo.

13. Vicksburg

Asediul de Vicksburg, din 1863, a făcut parte din acţiunile majore întreprinse în timpul războiului civil american. Dar de ce au ales J. Lacey şi W. Murray să discute despre ea?

Ei bine, pe lângă faptul că este vorba de o campanie condusă de Ulysses S. Grant, cel care urma să devină cel de-al 18-lea preşedinte american, autorii cărţii explică faptul că lupta în sine a fost cel mai bun exemplu de artă strategică în timpul războiului civil. Acţiunile gândite de Grant au asigurat obţinerea oraşului şi a armatei rivale. Şi chiar dacă capitularea oraşului Vicksburg nu a adus sfârşitul războiului civil, a a contribuit semnificativ la prăbuşirea Confederaţiei.

14. Marna

Bătălia de la Marna s-a purtat între 5 şi 12 septembrie 1914 şi a fost una dintre cele maimari vărsări de sânge nu doar din Primul Război Mondial ci şi din istorie.

După o săptămână în care generalii germani au luat decizii proaste una după alta, Antanta reuşeşte să determine retragerea duşmanului.

Deşi bătălia nu a fost una decisivă din punct de vedere tactic şi operaţional,  ea a avut la bază strategii mulţumită cărora, ulterior, Germania a fost împiedicată să câştige Primul Război Mondial. Chiar dacă nu se ştie cum ar fi arătat lumea dac Germania ar fi câştigat războiul, este destul de clar că situaţia s-ar fi schimbat drastic.

15. Bătălia Angliei

Acesta este numele pe care l-a purtat campania aeriană din al Doilea Război Mondial, în care Luftwaffe (armata aeriană germană) lupta contra Angliei în încercarea de a obţine supremaţia în aer. De fapt, în vara şi toamna anului 1940 a avut loc prima luptă purtată integral de forţele aeriene şi cea mai susţinută campanie de bombardamente până în acel moment.

Victoria a a aparţinut Marii Britanii, însă a fost mai mult o victorie defensivă, decât ofensivă,în care englezii au făcut tot ce le-a fost posibil pentru a rezista cât mai mult. Tocmai de aceea, autorii cărţii consideră că Bătălia pentru Anglia a asigurat supravieţuirea Angliei.

Totuşi, victoria forţelor aeriene britanice va justifica ajutorul financiar american care, mai târziu, va „transforma Insulele Britanice într-o imensă fortăreaţă şi bază pentru operaţiuni viitoare împotriva fortăreţei Europa ocupată de nazişti”

Care este secretul Morţii Negre, pandemia care a secerat milioane de vieţi?

Moartea Neagră a fost... Ce a fost? O mare epidemie de ciumă - nu-i aşa? - care a lovit lumea în secolul al XIV-lea, provocând milioane de decese şi micşorând drastic populaţia planetei. Este explicaţia cea mai comună, atât de frecvent auzită, încât aproape toată lumea o ia de bună. Şi totuşi, în mijlocul unui acord cvasi-unanim al oamenilor de ştinţă, se ridică, din rândul comunităţii ştiinţifice, şi câteva glasuri care susţin că teribila pandemie din secolul al XIV-lea nu a fost ciumă, ci altceva, o altă boală. Ce anume? Aici părerile sunt împărţite.

Oricare ar fi fost cauza ei, Moartea Neagră a fost una dintre cele mai cumplite pandemii din istoria omenirii. Fiind vorba despre evenimente petrecute cu atât de mult timp în urmă, despre care există puţine date de încredere, e greu de ştiut cu precizie la cât s-a ridicat numărul victimelor, dar cifrele sunt oricum înspăimântătoare, chiar şi după cele mai optimiste estimări. Se consideră că ar fi pierit între 75 şi 200 de milioane de oameni; după alte estimări, populaţia lumii, care, înainte de epidemie, ar fi fost de cca. 450 de milioane de oameni, s-ar fi redus la 350-375 de milioane. Nu rareori, în oraşele aglomerate a pierit jumătate din populaţie. În zonele rurale mai izolate, pierderile de vieţii omeneşti erau mai mici. Clasele sociale au fost afectate în proporţii diferite; dacă nobilii îşi permiteau să plece din oraşele unde bântuia flagelul, retrăgându-se la ţară, în regiuni neafectate de epidemie (aşa cum fac cei zece tineri din Decameronul lui Bocaccio), în schimb, sărăcimea oraşelor, înghesuită în mahalale insalubre, pierea în masă, iar clerul - călugări şi preoţi - a fost decimat; ei fiind cei care intrau în contact cu bolnavii, pentru a-i îngriji, a-i spovedi sau a le da ultima împărtăşanie, erau expuşi pericolului în cel mai înalt grad.


Se ne amintim că vorbim despre vremuri în care nu se ştia nimic despre cauza ciumei, nimic despre microorganisme, despre rolul lor în apariţia bolilor, despre transmiterea lor prin intermediul animalelor, despre importanţa igienei - nimic despre toate aceste lucruri atât de importante când e vorba despre boli molipsitoare. Nu putem decât să încercăm să ne imaginăm spaima şi disperarea oamenilor în faţa acestei boli care secera aparent fără nicio raţiune, o boală pentru ei misterioasă, căreia, în ignoranţa lor, nu erau în stare să-i dea altfel de explicaţii decât „pedeapsa lui Dumnezeu”, poziţionarea neobişnuită a astrelor sau actele răuvoitoare ale unor membri minoritari şi dispreţuiţi ai societăţii.

Moartea Neagră a pornit, se crede, din China sau Asia Centrală şi a călătorit de-a lungul Drumului Mătăsii, ajungând în Europa în 1347. Între anii 1348-1350, a bântuit cu furie pe continentul nostru, ucigând 30-60% din locuitorii lui. Din zona mediteraneană şi până în ţările scandinave, pandemia a făcut ravagii, depopulând continentul. A fost nevoie de 150 de ani pentru ca populaţia Europei să revină la nivelul de dinainte de pandemie. Ulterior, boala a mai apărut de câteva ori în Europa, în secolele care au urmat, dar niciuna dintre aceste epidemii - chiar dacă au mai rămas în istorie drept Marea Ciumă din Viena (1679) ori Marea Ciumă a Londrei (1665-1666) şi au continuat să apară până în secolul XX -, nu a mai avut puterea distrugătoare a Morţii Negre din Evul Mediu. Totul sugerează că europenii ar fi căpătat treptat un anumit nivel de imunitate faţă de această boală, în urma selecţiei naturale nemiloase operate de epidemie.

Dar, dacă Moartea Neagră era un mister pentru contemporanii ei, în ceea ce priveşte cauzele care au produs-o, pare foarte surprinzător că, într-o anumită măsură, misterul persistă şi azi. Ce a fost această boală care a produs asemenea dezastru? De ce anume era cauzată şi cum s-a răspândit? Sunt întrebări la care, după mai bine de 6 secole, oamenii de ştiinţă încă nu au dat un răspuns unanim. Mai multe teorii încearcă să explice catastrofa survenită în secolul al XIV-lea; toate sunt argumentate pertinent, dar unele par să câştige mai mult teren în ultima vreme.

Teoria cea mai cunoscută şi mai larg acceptată privind Moartea Neagră este cea conform căreia ar fi fost vorba despre ciumă, o boală produsă de bacteria Yersinia pestis şi transmisă de la şobolani la om prin înţepăturile puricilor care se hrănesc cu sângele ambelor specii. Izbucnită în Asia, boala s-ar fi răspândit spre vest datorită invaziilor mongole şi ar fi ajuns în vestul Europei pe calea apei, datorită dezvoltării navigaţiei. Şobolanii, pripăşiţi în preajma oamenilor, invadaseră şi corăbiile care transportau armate şi mărfuri şi astfel au sosit, împreună cu puricii lor, în porturile Europei, ducând cu ei boala fatală.

Ciuma se poate manifesta sub mai multe forme. Ciuma bubonică, forma cea mai comună, se manifesta prin apariţia pe corp a unor umflături, mai ales în zona gâtului, a subţiorilor şi a vintrelor, umflături care erau, de fapt,  ganglionii limfatici măriţi în volum ca urmare a infecţiei.  Alte simptome erau febra foarte mare, apariţia de pete negricioase pe corp şi necroza extremităţilor - precum vârfurile degetelor, buzele, nasul -, delirul şi convulsiile, vărsăturile cu sânge şi durerile îngrozitoare în tot corpul. În total, un tablou înfiorător; imaginaţi-vă panica şi teroarea pe care o producea printre oameni această boală chinuitoare şi cel mai adesea fatală, pe care nu şi-o puteau explica şi căreia nu i se cunoştea niciun leac. Cam două treimi dintre cei atinşi de ciuma bubonică mureau după aproximativ 4 zile de chinuri. 


Alte două forme sub care se manifestă infecţia cu Yersinia pestis sunt ciuma pneumonică şi ciuma septicemică; mai rar întâlnite decât forma bubonică, au totuşi mortalitate mai mare, iar ciuma pneumonică este extrem de periculoasă şi prin faptul că se poate transmite direct de la o persoană la alta prin tuse, fără a mai implica puricii. Împreună, aceste 3 forme de ciumă, toate produse de bacteria Yersinia pestis, ar fi cauzat valul pandemic care a zguduit Europa medievală în secolul al XIV-lea.

Această teorie este susţinută de numeroase dovezi epidemiologice, date istorice şi descoperiri arheologice care o fac foarte plauzibilă, motiv pentru care este acceptată de o mare parte a comunităţii ştiinţifice. Vom reveni la ea, însă, după ce vom trece în revistă şi teoriile alternative, cel care susţin că nu a fost vorba despre ciumă, ci despre alte maladii, cu cauze diferite.

Aceste teorii alternative au la bază comparaţii între datele privind Moartea Neagră şi ciuma bubonică modernă, comparaţii care, susţin autorii lor, scot la iveală neconcordanţe ce sugereză că pandemia medievală nu a fost ciumă bubonică. Contribuie şi faptul că descrierea simptomelor poate produce confuzii; cunoştinţele medicale ale epocii medievale erau precare, numărul ştiutorilor de carte era mic, astfel încât, în mod fatal, beneficiem doar de un număr mic de documente, iar realatările cuprinse în ele - despre „bube” negre care împrăştiau un miros pestilenţial sau despre oameni care scuipau sânge - se pretează mai multor interpretări medicale.

În anul 2002, Samuel K. Cohn, într-un articol intitulat The Black Death: End of the Paradigm, afirmă că ciuma modernă, încă întâlnită în unele ţări ale Asiei şi Africii, şi maladia medievală cunoscută sub numele de Moartea Neagră sunt două boli diferite, deosebite între ele ca simptome şi epidemiologie, şi aduce câteva argumente în acest sens:

este improbabil ca puricii - agent transmiţător al bacteriei yersinia pestis -, care se dezvoltă optim în climatul moderat de cald şi umed din Asia, să fi găsit condiţii bune de viaţă în verile fierbinţi şi uscate din zona mediterneană;
de asemenea, el afirmă că periodicitatea cu au apărut valurile succesive de ciumă în Europa (unde ciuma dispărea câte 5-15 ani, înainte de a reapărea în aceeaşi regiune) este diferită de modul de manifestarea  a ciumei actuale în Asia - unde tinde să reapară anual, pe o perioadă de câţiva ani
în fine, Cohn mai susţine că modul în care s-a dezvoltat imunitatea faţă de maladie este diferit la boala medievală faţă de ciuma modernă.
Toate acesate argumente îi servesc pentru a sprijini ipoteza că Moartea Neagră nu a fost ciumă bubonică. E greu de spus ce anume a fost, dar, oricum, nu asta, după opinia sa.


Alţi cercetători au emis ipoteze mai specifice, propunând alţi  „microbi” ca agenţi patogeni ai Morţii Negre.

Astfel, Graham Twigg, într-o lucrare publicată în 1984 şi numită The Black Death: A Biological Reappraisal, emite ipoteza că ar fost vorba nu despre ciumă, ci despre antrax. Antraxul, produs de Bacillus anthracis (tot o bacterie), este o boală comună omului, vitelor şi mamiferelor erbivore sălbatice şi care, în Evul Mediu, era probabil foarte răspândită. (Azi, în ţările dezvoltate, antraxul apare rar, fiind ţinut sub control cu ajutorul vaccinurilor şi al măsurilor severe de igienă din sectorul zootehnic). La om, infecţia cu Bacillus anthracis se manifestă fie pulmonar, prin simptome respiratorii severe, fie cutanat, prin apariţia de ulcere necrotice de culoare neagră. Oamenii Evului Mediu ar fi putut confunda „buboaiele” de ciumă şi ulceraţiile produse de antraxul cutanat, astfel încât Moartea Neagră ar fi putut fi foarte bine o epidemie gravă de antrax, boală foarte contagioasă şi cu o mortalitate foarte mare.


Luând în considerare biologia celor 2 specii de şobolan care existau la acea dată în Europa (şobolanul brun, Rattus norvegicus, şi cel negru - Rattus rattus), a celor 2 specii principale de purici despre care se ştie că transmit ciuma (Xenopsylla cheopis şi Pulex irritans), coroborând aceste date cu datele moderne de epidemiologie a ciumei, Twigg a ajus la concluzia că era aproape imposibil ca şobolanii şi puricii să fi fost responsabili de o pandemie devastatoare de ciumă bubonică în Europa. De aceea, crede el, e mai probabil să fi fost vorba despre o epidemie gravă de antrax.

O ipoteză asemănătoare proprune istoricul Norman Cantor în lucrarea sa In the Wake of the Plague: The Black Death and the World It made (2001), susţinând că fenomenul pandemic Moartea Neagră s-ar fi datorat unei combinaţii de boli, printre care şi antraxul. Şi el aduce ca argument ideea că anumite date legate de modul în care s-a manifestat şi răspândit boala în perioada medievală nu se potrivesc cu caracteristicile ciumei şi că descrierile medievale pe care mulţi le cred referitoare la ciumă s-ar outea potrivi şi simptomelor produse de antrax, atât cel cu localizare cutanată, cât şi cel respirator. Antraxul se manifestă şi sub o formă digestivă, iar el afirmă că există documente ce atestă că, înainte de pandemie, s-ar fi vândut, în zonele rurale ale Angliei, carne provenită de la animale domestice bolnave de antrax, ceea ce ar putea explica transmiterea bolii la om. În plus, într-o groapă comună de pe teritorul Scoţiei, în care fuseseră  înmormântaţi mai mulţi oameni morţi în timpul pandemiei, au fost descoperiţi spori de antrax. Ca urmare, crede autorul, există argumente pentru a susţine că nu a fost vorba de o pandemie de ciumă, ci de mai multe boli bacteriene asociate, printre care, cu mare probabilitate, antraxul.

O ipoteză originală - prin faptul că nu vorbeşte despre bacterii, ci despre virusuri -a fost propusă în 2001 de doi cercetători de la Universitatea din Liverpool, Susan Scott (demograf) şi Christopher Duncan (zoolog), care cred că Moartea Neagră ar fi fost produsă de un virus asemănător cu cel care produce febra hemoragică Ebola, o boală cu mortalitate foarte ridicată. Ei aduc ca argument faptul că boala s-a răspândit mult mai repede şi că perioada de incubaţie era mult mai lungă (peste 30 de zile, cum rezultă din studierea arhivelor unor biserici din Anglia) decât ar fi de aşteptat în cazul unei infecţiei cu Yersinia pestis şi cu alte bacterii. Studiile epidemiologice mai sugerează că boala s-ar fi transmis de la un om la altul (ceea ce se întâmplă rar când e vorba de Yersinia pestis, dar şi de bacilul antraxului), iar anumite gene care determină imunitate la virusurile de tip Ebola sunt mult mai răspândite în Europa decât în alte părţi ale lumii, fapt pe care ei îl explică prin selecţia naturală exercitată de Moartea Neagră - o pandemie virală, în opinia lor.

Cum răspund acestor ipoteze ceilalţi cercetători - majoritatea - care consideră că totuşi Moartea Neagră ar fi fost o epidemie de ciumă, produsă de bacteria Yersinia pestis, transmisă la om de purici, de la cele două specii de şobolani venite din Asia în Europa?


Faptul că boala s-a răspândit atât de rapid - fapt pe care alţii îl văd ca pe un indiciu că nu a fost vorba de Yersinia pestis, deoarece ciuma, în ziua de azi, nu înaintează chiar atât de repede - ar putea fi explicat prin faptul că, la vremea aceea, oamenii nu aveau imunitatea  pe care o au acum faţă de această boală. Studiile epidemiologice arată că, la începuturile relaţiei dintre om şi un agent patogen nou pentru el, boala produsă de acesta se răspândeşte repede, deoarece sistemul imunitar al populaţiei umane respective nu are niciun fel de antrenament în lupta cu acel microb. Aşa s-a întâmplat în America, atunci când populaţiile native de amerindieni au intrat în contact cu agenţi patogeni noi, aduşi de coloniştii şi exploratorii europeni, şi au murit în masă de pe urma unor boli precum variola şi tuberculoza, care, în Europa, nu aveau o mortalitate chiar atât de mare.

Ce spun analizele genetice realizate pe vestigii arheologice? În ultimele două decenii, cercetătorii au avut la dispoziţie şi acest foarte modern mijloc de studiu - analiza resturilor de ADN extrase din rămăşiţe descoperite în situri arheologice, inclusiv în gropi comune în care se ştie sau se presupune că ar fi fost îngropate cadavrele mai multor oameni morţi de ciumă.


Analize ADN realizate de mai multe echipe de oameni de ştiinţă din diverse laboratoare au dat rezultate diferite. Un grup de cercetători francezi a raportat descoperirea de ADN de Yersinia pestis în dinţi găsiţi în gropi comune ce cuprindeau victime ale ciumei. În schimb, în 2003, o altă echipă, condusă de Alan Cooper, de la Universitatea Oxford, a analizat un mare număr de probe (121 de dinţi extraşi de la 66 de schelete găsite în gropi comune datând din secolul al XIV-lea, gropi despre care se ştia, din documente, că ar cuprinde corpurile unor victime ale ciumei.) Surprinzător, însî, nu au găsit nici urmă de ADN de Yersinia pestis, bacteria care produce ciuma. (Ulterior, alţi oameni de ştiinţă au emis ipoteza că una dintre cele două gropi comune, aparent bine documentate ca fiind destinată victimelor ciumei, cuprindea, în realitate, oameni care muriseră din cu totul altă cauză şi data, de altfel, dintr-o perioadă anterioară cu zeci de ani pandemiei medievale cunoscute sub numele de Moartea Neagră. Documentele medievale nu sunt întotdeauna aşa de precise şi clare cum ne-am dori.)

Un studiu recent, amplu, a fost realizat în 2010 şi publicat în jurnalul PLoS Pathogens; o echipă internaţională de specialişti a investigat din nou rolul bacteriei Yersinia pestis în apariţia Morţii Negre, încercând să facă lumină în noianul de date care se contraziceau unele pe altele. Prin tehnici de laborator performante, au fost analizate atât secvenţe ADN, cât şi caracteristici moleculare ale unor proteine specifice bacteriei Y. pestis, din material biologic provenit din mai multe gropi comune din nordul, centrul şi sudul Europei, gropi  pentru care existau dovezi suficient de credibile privind asocierea lor cu ciuma. Adunând datele obţinute şi coroborându-le cu informaţii din studiile anterioare, autorii au ajuns la concluzia că pot afirma, fără umbră de îndoială, că agentul care a provocat Moartea Neagră în Europa în Evul Mediu a fost Yersinia pestis. Deci, a fost vorba despre ciumă.

Ducând mai departe aceste analize, în 2011 alţi cercetători au ajuns la concluzia că Moartea Neagră a fost provocată de o tulpină a Y. pestis care, probabil, nici nu mai există azi; secvenţierea genomului ei  a arătat că e vorba despre o tulpină ancestrală, o strămoaşă a multor tulpini moderne de Y. pestis.

E posibil să fi fost vorba chiar despre două tulpini ancestrale puţin diferite una de alta; ele sunt  asociate cu gropi comune diferite, ceea ce sugerează că au pătruns în Europa în două etape distincte şi au produs două valuri de epidemie care, la un moment dat, s-ar fi suprapus şi contopit.

Analizele par să indice că prima variantă a pătruns pe continent prin Marsilia şi s-a răspândit spre nord, în vreme ce cealaltă variantă a intrat, probabil, printr-un port din nordul continentului. Împreună, au devastat Europa între anii 1347 şi 1350, pandemia scăzând apoi în intensitate şi dispărând pentru o vreme, pentru a reapărea apoi, pentru scurt timp şi în focare mai restrânse, de câteva ori în veacurile care au urmat, până în secolul  XX.

Aşadar, a fost antrax? A fost o pandemie virală determinată de un virus similar cu Ebola? A fost ciumă? Cele mai recente date par să sugereze că au fost, dacă se poate spune aşa, două ciume, produse de două variante ale aceleiaşi bacterii, dar care au produs simptome asemănătoare, fiind, practic, percepute ca o singură boală - ciuma. Implicarea bacteriei Yersinia pestis pare mai plauzibilă ca oricând, în urma celor mai recente descoperiri, dar rămâne încă deschisă posibilitatea ca Moartea Neagră să fi fost o pandemie „amestecată”, poate o combinaţie de antrax şi ciumă, ceea ce ar explica unele dintre descoperirile arheologice şi genetice, dar şi efectele îngrozitoare pe care le-a avut acest fenomen. Orice va fi fost, a fost, fără îndoială, una dintre cel mai grele încercări prin care a trecut populaţia Europei de-a lungul existenţei sale, o catastrofă care a lăsat urme adânci în istoria continentului şi, nu în ultimul rând, un fenomen încă misterios chiar pentru savanţii de azi.

Oamenii hienă din Africa

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au privit animalele ca pe nişte surse de profit. Exploatate în fel şi chip, vânate, domesticite sau vândute, animalele, fie ele domestice sau sălbatice, au avut un rol important în viaţa noastră. Un rol mai aparte au la ora actuală hienele şi babuinii din Africa. Redutabilele animale sunt folosite drept mijloace de distracţie şi chiar argumente forte ale recuperatorilor şi interlopilor locali. Grupurile de indivizi care hoinăresc cu hiene feroce în lanţ şi babuini pe scutere atrag privirile oricui ajunge pe acele meleaguri. Cât despre drepturile animalelor sălbatice, orice discuţie se naşte deja moartă. În Nigeria oamenii au alte griji şi preocupări...
 
Fiarele cu fălci de fier
 
Hiena pătată (Crocuta crocuta) este cel mai mare şi mai feroce reprezentant al hienelor actuale. Are o înfăţişare caracteristică, cu partea anterioară a corpului mai înaltă, gâtul lung şi masiv, capul lat, urechile mari şi rotunjite, dinţii extrem de groşi şi solizi, o blană aspră şi zburlită de culoare galben cenuşie cu pete rare negricioase.
 
Este un carnivor cu adevărat teribil şi de temut care deseori rivalizează cu leii în multe privinţe. Atinge în medie 45-80 kilograme, trăieşte în haite care pot atinge un număr de până la 80 de exemplare, care atacă cu forţa unei unde de şoc. În mod eronat s-a crezut multă vreme despre ele că sunt nişte animale preponderent necrofage.
 
Adevărul este cu totul altul, hienele pătate fiind nişte prădători teribil de eficienţi, a căror dietă nu se bazează deloc pe cadavre. Este cel mai sociabil animal carnivor, un grup de hiene având o structură mai asemănătoare cu cea a unui grup de maimuţe, decât cu cea dintr-unul de lupi sau lei. Este de fapt cel mai de succes prădător de talie mare din Africa.
 
Succesul hienelor pătate se datoreză în egală măsură adaptabilităţii, oportunismului, inteligenţei şi cruzimii lor. Puţine animale sunt la adăport de atacurile lor, hienele reuşind să ucidă inclusiv lei, bivoli sau rinoceri foarte bătrâni sau bolnavi. Înfăţişarea sa este una pe măsura reputaţiei şi faptelor sale.
 
Copii sunt introduşi de mici hienelor pentru a nu se teme mai apoi de aceste carnivore redutabile    Copii sunt introduşi de mici hienelor pentru a nu se teme mai apoi de aceste carnivore redutabile
 
Acest carnivor pare o încrucişare bizară dintre un urs şi un pit-bull cu fălci supradimenisionate. Nimic mai greşit!
Deşi am fi tentaţi să credem la prima vedere că hienele se înrudesc cu câinii sau urşii, acestea sunt mai degrabă rude (evident îndepărtate) cu felinele şi mangustele. Ciudăţeniile hienelor nu se opresc deloc aici. Hienele pătate trăiesc (caz unic între carnivore) în grupuri organizate întotdeauna după o ierarhie de tip matriarhală, în care numai femelele sunt dominante.
 
În mod neaşteptat dar cât se poate de adevărat, la hiene, femelele sunt mai mari, mai puternice şi mai agresive decât masculii, iarăşi o exepţie între mamiferele carnivore. Putem spune fără să exagerăm că femela de hienă pare un mascul furios şi bătăios care dă naştere pui. Canitatea sporită de hormoni masculini din organismul unei hiene femele ne cam îndreptăţeşte să credem asta.
 
Cea mai temută particularitate a hienei pătate rezidă în forţa uriaşă a maxilarelor sale. Dentiţia, maxilarele, forma craniului şi musculatura aferentă acestei maşinării de ucis prin zdrobire şi sfâşiere permite hienei pătate să muşte cu o forţă de circa 800 kilograme pe centimetru pătrat. Fapt care propulsează această hienă pe locul întâi în privinţa mamiferului cu cea mai puternică muşcătură proporţională cu talia sa.
 
 
Cercetătorii estimează că hiena pătată muşcă cu 40% mai puternic decât un leopard de aceeaşi talie şi greutate, iar un experiment dintr-o grădină zoologică americană a demonstrat că această specie de hienă sfărâma oase pe care nici urşii Kodiak nu reuşiseră să le spargă. Într-o situaţie asemănătoare, cercetătorii au observat hiene sălbatice care au reuşit să spargă oase de girafă cu diamentrul de 7 centimetri...
 
Datorită faptului că leii, singurii lor duşmani naturali, au început să dispară din multe părţi ale Africii din cauza vânătorilor de trofee, numărul hienelor a explodat, nemaifiind reglat de lei (spre exemplu, în Namibia 71% din totalul hienelor moarte din cauze naturale, au fost ucise de lei). Astfel, hienele au început să atace fermele şi animalele domestice, situaţia care a dus la declararea lor drept duşmanul numărul unu al crescătorilor de animale.
 
Animalele vrăjitorilor au descoperit gustul pentru oameni
 
În toată Africa, hienele pătate sunt privite în general cu teamă şi respect. Comunităţile tribale au considerat dintoteauna că hiena este un animal în strânsă legătură cu magia neagră. Bunăoară în Tanzania, oamenii cred că fiecare vrăjitor posedă una sau mai multe hiene care sunt marcate cu un semn invizibil pentru cei neiniţiaţi.
 
Se crede că astfel toate hienele sunt în slujba vrăjitorilor-şamani, şi prin urmare nu există hiene cu adevărat sălbatice. Carnivorul redutabil are parte de o optică ambivalentă fiind considerat în acelaşi timp un animal laş, brutal, periculos sau prietenos în anumite ocazii. În folclorul local hienele simbolizează forţa fizică, excesul alimentar şi sexual, urâţenia, prostia şi în egală măsură sfinţenia. Unele triburi din Etiopia cred că strămoşii lor au venit în Africa din Arabia, fiind călare pe hiene.
 
 
Comportamentul său nu a făcut decât să-i înspăimânte pe oameni de-a lungul timpului. Dacă pe timpul zilei, hienele sunt timide în prezenţa oamenilor, evitând să să apropie de ei la o distanţă mai mică de circa 30 metri, noaptea este cu totul şi cu totul altă poveste. Hienele prind curaj şi intră în sate în căutare de hrană, vizate fiind în primul rând animalele domestice.
 
Nici oamenii nu sunt cruţaţi. Deşi incidentele în care hienele răpesc şi devorează oameni sunt considerate a fi rare, experţii consideră că astfel de cazuri sunt în realitate mult mai dese decât de crede, dar multe nu ajung la urechea autorităţilor deoarece se petrec în zone izolate şi sărace. Au existat şi cazuri de aşa numiţi „mâncători de oameni” printre hiene, cum este cazul perechii de hiene pătate specializate în vânătoarea oamenilor din Malawi, în anul 1962.
 
 
Este vorba de un cuplu de hiene care au ucis un număr de 27 oameni în Mlanje, Malawi. Victime cad în primul rând oamenii care dorm afară, iar cazurile de atac au fost amplificate de nenumăratele războaie locale sângeroase care au răvăşit Africa, conflicte care asigură hienelor un mare număr de cadavre umane. Iar de la consumul de cadavre la atacarea oamenilor, este doar un pas. Pe care hienele îl fac foarte uşor...
 
Cu hiena în lanţ şi babuinul pe scuter
 
Respectul şi succesul de care se bucură hienele în Africa a dus la apariţia recentă a unui obicei pe care sociologii şi antropologii îl consideră un model comportamental cu adevărat bizar, interesant şi spectaculos în desfăşurare. Este vorba despre unele grupuri de oameni specializate în deţinerea şi exploatarea hienelor.
 
Fenomenul a apărut în Nigeria şi pare a fi unul singular, caracteristic doar acestei ţări africane. Seamănă foarte mult cu crudul şi dispărutul (din fericire) obicei al ţiganilor de odinioară care furau pui de urşi din pădure pe care-i dresau şi-i exploatau ulterior în scopuri eminamente materiale.
 
Este precum o afacere de familie, ale cărei taine şi particularităţi sunt transmise pe linie directă de la taţi la fii. Nigerienii cred că semenii lor care se ocupă de aşa ceva se folosesc de ierburi, amulete, descântece şi incantaţii care le permit să aibă control total asupra hienelor. Întregul fenomen este învăluit într-un ritual specific.
 
Într-un moment de pauză dintre „spectacole”    Într-un moment de pauză dintre „spectacole”
 
Înainte să meargă în sălbăticie să captureze puii de hienă, oamenii beau o poţiune din ierburi şi îşi toarnă pe trupuri cantitatea rămasă. Cu ajutorul câinilor de vânătoare se aventurează în savanele şi peşterile din nordul Nigeriei. Când câinii dibuiesc o vizuină, oamenii gonesc hienele adulte şi intră în vizuină. Puii capturaţi sunt duşi apoi în sate, unde au parte de un dresaj specific care durează aproximativ două luni.
 
„După ce scoatem puiul de hienă din vizuină, acesta se zbate, urlă şi muşcă deoarece nu este obişnuit cu oamenii. Atunci îi îndesăm pe gât un leac tradiţional a cărei reţetă este secretă. După ce a înghiţit leacul, puiul se linişteşte şi ne va fi supus pentru toată viaţa”, declară Abdullahi Ahmadu, un proprietar de hiene din satul Malumfashi, statul Katsina din Nigeria. Abdullahi se ocupă de capturarea şi dresarea hienelor încă de la vârsta de 15 ani, când a preluat „afacerea” tatălui său.
 
Astăzi, împreună cu fratele său mai mic Yahaya şi alţi membri ai tribului, dresorul călătoreşte prin toată Nigeria acompaniat de trei hiene, patru babuini şi doi pitoni de stâncă.
 
Patrulare pe străzi în căutare de clienţi curioşi    Patrulare pe străzi în căutare de clienţi curioşi
 
„Hienele sunt mai tot timpul atente, şi cel mai mic zgomot le agită imediat. Urăsc căldura şi trebuie să ne asigurăm că se simt bine, altfel devin periculoase. Din când în când le stropim cu apă rece”, adaugă acesta.
 
Există multe grupuri de nomazi care străbat Nigeria cu hiene ţinute în lanţuri solide. Obiceiul a luat amploare în urma creşterii sărăciei şi şomajului din ţară. Tinerii, în particular nu au niciun viitor, şi unii ajung să găsească metode inventive de a câştiga un ban.
„Sunt în această afacere de când eram un copil. Animalele ne ajută mult. Banii strânşi cu  ne ajută să nu murim de foame”, declară şi Abdullahi Mohammed, mândrul proprietar al unui babuin dresat.
 
Babuini „echipaţi” pentru un spactacol pe străzile din Lagos    Babuini „echipaţi” pentru un spactacol pe străzile din Lagos
 
Grupuri asemănătoare de „oameni hienă” cum au ajuns să fie cunoscuţi în lumea întreagă, cutreieră ţara devenind puncte de atracţie pentru curioşi. Când se stabilesc pentru câteva zile într-un sat sau o intersecţie din oraş, oamenii se înghesuie să vadă trucurile şi giumbuşlucurile babuinilor, sau să atingă cu teamă şi respect hienele.
 
„Când facem popas, îi punem pe babuini să sară, să de sea peste cap şi să dea mâna cu oamenii. Tot aşa, îi lăsăm să mângîie hienele şi să-şi pună dorinţe. La sfârşit, babunii trec printre ei cu o pălărie să colecteze banii. În grupul nostru sunt şi muzicanţi precum şi vraci. Vracii prepară poţiuni şi ierburi pe care le vând suferinzilor. Tot ei pot să vindece muşcături de şarpe, înţepături de scorpioni sau otrăviri. În afară de asta, ne ocupăm cu proiecte de film, iar eu pot să aduc animale sălbatice. Pot să aduc din sălbăticie orice animal îmi cer oamenii. Am vândut nenumărare animale grădinilor zoologice şi colecţionarilor particulari din Africa şi întreaga lume”, declarâ mândru şi Yahaya.
 
O hienă adultă costă 150 de naira (moneda naţională a Nigeriei) adică mai puţin de un euro!
 
Un pui costă mai mult, 250 naira. Un babuin costă între 8.000-15.000 naira, iar un piton între 8.000-10.000 naira. Nu toată lumea vede povestea asta cu ochi buni.
 
Unul dintre cei mai renumişi dresori de hiene din Nigeria    Unul dintre cei mai renumişi dresori de hiene din Nigeria
 
Oamenii hiene sunt acuzaţi că-şi oferă serviciile interlopilor şi cămătarilor nigerieni care-i folosesc pentru a-şi intimida victimele. Mai mult, o serie de grupuri de oameni hiene au fost acuzate de poliţia nigeriană că-şi folosesc animalele pentru a intimida şi ameninţa spectatorii care sunt astfel forţaţi să le dea sume mari de bani. În luna iunie a anului 2004, cotidianul principal din capitala Lagos scria o serie de articole despre o bandă armată care  se folosea de o hienă şi un babuin pentru a-şi jefui victimele. Banda a avut în cele din urmă un schimb de focuri cu poliţia, în urma căruia doi membri au fost ucişi, patru arestaţi, iar un poliţist a fost spitalizat după ce a fost muşcat grav de hienă. Hiena şi babuinul au fost ulterior împuşcaţi.
 
Cazul a avut un impact şi asupra lui Abdullahi Ahmadu, care susţine că a trecut printr-o situaţie asemănătoare după ce a refuzt să oprească la un baraj al poliţiei. Oamenii legii au deschis focul omorând două hiene, după care i-au acuzat pe oamenii-hiene de atac armat. Pentru a scăpa cu bine, Abdullahi ar fi plătit o sumă importantă de bani.
 
Gest de încredere şi tandreţe dintre un nigerian şi hiena sa    Gest de încredere şi tandreţe dintre un nigerian şi hiena sa
 
O parte din nigerieni îi susţin pe cei care trăiesc de pe urma hienelor, considerând că doar o mică parte dintre aceştia încalcă legile. Opinia publică merge până într-acolo încât crede că dacă autorităţile de la Lagos vor interzice această „meserie”, oamenii lipsiţi de mijloace de subzistenţă se vor apuca de infracţiuni.
 
Departe de dezbaterile care încing spiritele nigerienilor, una dintre hiene a observat că o za din lanţ s-a slăbit în urma zbaterilor necontenite. „Praful magic” care l-a înghiţit când era doar un pui şi-a pierdut demult efectul, iar în fiecare fibră a trupului său făcut pentru a ucide, simte fiorul libertăţii. Nu va dura mult şi va rupe lanţul. Atunci le va aduce tuturor aminte că este o hienă pătată adevărată. Cu tot ce înseamnă asta...
 

TOP 10: Cele mai periculoase meserii din lume!

The Sun a realizat un top al celor mai periculoase 10 meserii şi specializări din lume. Spre deosebire de alte clasamente de acest fel, cel realizat de publicaţia britanică este mult mai aplicat.

Iată clasamentul celor mai periculoase 10 meserii din lume în acest moment:

10. Poliţist în Mexic. Poliţiştii din această ţară au una din cele mai riscante meserii. Anul trecut au căzut victime răpirilor şi asasinatelor 60.000 de persoane în Mexic. Multe dintre victime au fost poliţişti. Recent, un grup bine înarmat a atacat o secţie de poliţie din statul Michoacan, ucigând doi ofiţeri.

9. Şofer de camion în Africa Centrală. Multe din drumurile din regiune sunt foarte lungi şi nu sunt asfaltate. Mulţi şoferi sunt implicaţi în accidente cauzate de oboseală. Mai mult, camioanele cad deseori pradă hoţilor.

8. Lucrător la pădure. În industria prelucrării lemnului se înregistreză foarte multe accidente grave şi decese, cauzate de copaci căzuţi, cabluri de oţel tensionate rupte sau răsturnări cu utilajele folosite în exploatare. În SUA, o persoană care lucrează în exploatarea lemnului prezintă un risc de 21 de ori mai ridicat de deces cauzat de accidente.

7. Lucrător pe pescador. Există chiar şi o emisiune populară în care sunt arătate pericolele acestui meserii - „Deadliest Catch”. Cei care lucrează pe aceste nave înfruntă furtuni violente, frig şi sunt tot timpul în pericolul de a cădea peste bord.

6. Expert în dezamorsarea de bombe. Tai un fir greşit şi îţi pierzi viaţa. Bombele sunt din ce în ce mai complicate, iar dezamorsarea lor devine tot mai dificilă.

5. Jurnalist în Siria. Statul este răvăşit după doi ani de război civil. Pe lângă mii de civili şi militari, în Siria au murit zeci de jurnalişti (39 după statisticile oficiale).

4. Angajat al unei firme de securitate din Irak. Mulţi acceptă un astfel de job deoarece este bine plătit. Însă, pe măsură ce forţele armate ale SUA şi ale aliaţilor săi se retrag din Irak, riscurile pentru agenţii de securitate devin tot mai mari. La sfârşitul anului trecut erau 7.000 de agenţi angajaţi. Numărul de victime înregistrat în rândul lor este de 121.

3. Miner în China. Puţinele măsuri de protecţie a muncii, programul lung de muncă şi gazele toxice din subteran fac mii de victime printre minerii din China. Anul trecut au murit 1.284 de mineri în minele de cărbune.

2. Pilot pe un avion comercial din Rusia. Anul trecut, 800 de persoane au murit în accidente aviatice petrecute pe teritoriul Rusiei. Foarte multe avioane sunt vechi şi uzate moral, iar riscul unor defecţiuni în zbor este foarte ridicat.

1. Şofer de autobuz în Guatemala City. În şase ani, bandele de infractori au ucis 900 de şoferi de autobuz în acest oraş. Doar 5% din dosare au fost soluţionate de poliţie. Şoferii sunt ucişi deoarece regia care operează autobuzele refuză să plătească taxele de protecţie pentru cele circa 10.000 de autobuze pe care le deţine.

Adevaruri !

(http://i41.tinypic.com/mx0qvp.jpg)


Doua citate a unor personalitati straine din lumea cercetarii istorice despre neamul romanesc!
Incet, incet, cercetatorii istorici mondiali recunosc, multi chiar fatis, ca primele fiinte umane au fost in Transilvania, sau mai exact in Ardeal, cum sustine un document din Biblioteca de la Viena, despre trecutul fabulos al acestui teritoriu din spatiul Carpato-Danubiano-Pontic!

Hai sa mai reamintesc cateva lucruri uimitoare despre Romania:

1. cel mai vechi schelet, la ora actuala, de umanoid a fost gasit in Ramnicu Valcea, poreclit “pescarul de la lacul Getic”, fiind datat la 1 milion de ani
2. Civilizatia straveche, mai veche cu 1000 de ani decat cea sumeriana, este localizata in estul tarii, la Cucuteni
3. Tablitele de la Tartaria, sint cu 1000 de ani mai vechi decat cele Sumeriene
4. Tablitele din Muntii Neamtului, tot mai vechi decat tablitele sumeriene cu 1000 de ani
5. Descoperirea din Masivul Bucegi, din anul 2003 – 11 August 2003; americanii si romanii patrund sub masivul bucegi si descopera o sala a proiectiilor cu holograme care au aratat istoria adevarata a terrei, au descoperit amfora cu aur monoatomic, care duce la longevitate, adica o persoana poate trai mii de ani in acelasi corp fizic, daca ar consuma asa ceva in anumite perioade stabilitate
6. Descoperirea din Masivul Sureanu din 1990 – cand au descoperit un munte ticsit cu filoane de aur pur, de un metru lungime, lucru inexistent pe planeta, caci aurul se gaseste numai in forma de minereu combinat cu alte nemetale, nu si in forma pura desavarsita; se pare ca dacii cunoasteau taina spirituala a aurului, care este de fapt o lumina condensata
7. Cel mai vechi cuptor, de pe aceasta planeta, de topit metale s-a gasit la Campeni; a fost atestat la aproximativ 6000 de ani i.e.n.
8. Sarmizegetusa – alt loc special conform celor de la BBC; s-ar afla niste artefacte fabuloase sub acest loc (arhiva atlantilor)
9. Artefactul de sub Masivul Ceahlau. Conform lui Radu Cinamar, sub Ceahlau se afla un artefact sinonimic cu cel din Bucegi
10. Padurea Baciu, din Cluj Napoca, considerata “cea mai paranormala zona de pe planeta”, conform celor de la Discovery, unii considerand-o o zona atemporala, adica un fel de spartura in continumuul spatiu-timp din acea zona!
Cam astea sint topul celor 10 lucruri fantastice despre Romania, unele reale fizic, altele nedemonstrate oficial! Ma rog, cine ar avea interes sa le demonstreze?

Lumea e plină de lucruri bizare, de legi absurde sau de obiceiuri ciudate.
 
 
Curiozităţile corpului uman
Omul e o maşinărie plină de taine şi ciudăţenii, pe care ştiinţa nu le poate explica întru totul.
1 Ştiai că poţi supravieţui, chiar dacă îţi lipsesc anumite organe precum unul dintre rinichi sau unul dintre plămâni? De asemenea, poţi să trăieşti fără splină, fără 80% din intestine sau fără 75% din ficat.
2 N-ai spune, dar cel mai puternic muşchi cu care eşti înzestrat e limba. Ca şi degetele, limba are o amprentă unică, după care poţi fi identificat.
3 Acidul din stomac este atât de puternic încât poate descompune lamele de ras făcute din oţel. Astfel că celulele care protejează stomacul de acid trebuie să se înnoiască o dată la trei, patru zile.
4 Ai încercat vreodată să îţi atingi cotul cu nasul? Ei bine, se pare că este imposibil. Şi tot imposibil este să strănuţi cu ochii deschişi.
LEGI ABSURDE, VECHI SAU ACTUALE
► Parlamentul Marii Britanii a interzis Crăciunul în anul 1647. Puritanii considerau că fiecare zi este sfântă şi nu li se părea normal să sărbătorească una singură. Tot ei au interzis şi colindele de Crăciun, pentru că nu se potriveau cu atmosfera de sărbătoare.
► În anul 1935, Guvernul României a introdus o lege prin care personajul de desene animate Mickey Mouse a fost interzis pe motiv că era atât de urât încât speria copiii.
► În Elveţia este ilegal să trânteşti portiera maşinii, ca să nu îi deranjezi pe cei din jur.
►  În Myanmar este ilegal să accesezi internetul. Oricine o face ajunge să stea ani buni după gratii.
► Statul Carolina de Nord interzice înjurăturile în prezenţa... morţilor.
► Este ilegal să mori în Casa Parlamentului din Londra. Teoretic, cine moare în Parlament ar trebui îngropat sub însemnele regale.
FENOMENE STRANII
► Mingile de foc din Thailanda
Mii de oameni se adună, spre sfârşitul lunii octombrie, pe malurile râului Mekong, în Thailanda şi Laos. Noaptea, se văd sfere de foc care se ridică din apă şi se pierd în văzduh. Spectacolul e o minune a naturii pe care ştiinţa nu o poate explica. Cercetătorii cred că se ridică bule de gaz metan de pe fundul râului şi se aprind în contact cu aerul, dar teoria lor este greu de crezut.
►  Miracolul lui Moise
Un fenomen uluitor se petrece de două ori pe an în Coreea de Sud. Pentru o perioadă scurtă de timp, de numai câteva ore, o limbă de pământ lungă de aproape trei kilometri se ridică deasupra mării între insulele Jindo şi Modo. Mii de oameni se înghesuie să păşească pe podul de pământ, precum evreii lui Moise din Biblie.
► Ploaia roşie
Locuitorii din Kerala, o regiune din sudul Indiei, au fost de-a dreptul îngroziţi de ploaia roşie care a căzut din cer timp de aproape două luni, în 2001. Savanţii au analizat apa la microscop şi au găsit globule roşii, asemenea celulelor sangvine, dar lipsite de ADN. Globulele par să fie de origine extraterestră.
► Vibraţii paranormale în Bucegi
Masivul Bucegilor s-a cutremurat timp de aproape o lună în anul 1993. Localnicii auzeau tunete înfundate din adâncuri şi apoi simţeau cutremurele, de intensitate mică sau medie, dar deosebit de frecvente, uneori şi câte zece pe zi. În Vrancea sunt cutremure mici zi de zi, dar munţii Bucegi au o structură deosebită, sunt mai stabili şi se cutremură foarte rar. Oamenii de ştiinţă nu au putut explica activitatea seismică stranie din 1993, dar au descoperit că apar radiaţii puternice pe crestele Bucegilor, în unele zone.
► "Plouă cu broaşte!"
Nu e doar o expresie. Fenomenul e real şi s-a înregistrat în mai multe regiuni de pe glob, din California până în India. Se crede că tornadele puternice pot ridica în văzduh tone de apă, cu tot cu vieţuitoarele din oceane sau din lacuri. Astfel că, uneori, plouă cu broaşte sau cu peşti. Dar explicaţia ştiinţifică are o hibă: tornada ar trebui să ridice în aer tot ce găseşte în cale la suprafaţa apei, inclusiv păsări, reptile, vegetaţie, nu doar peşti sau numai broaşte.
MISTERE DIN LUMEA ANIMALELOR
► Albinele produc singura hrană din lume care nu se strică: mierea!
► Un şobolan poate rezista fără apă mai mult timp decât o cămilă.
► Pisicile au peste 100 de corzi vocale, pe când câinii au numai zece.
► Un melc are aproape 25.000 de dinţi.
► Girafa îşi poate curăţa urechile cu limba.
► Furnicile nu dorm niciodată, nici noaptea, dar dimineaţa le place să se întindă ca să se dezmorţească.

10 lucruri pe care nu le ştiai despre samurai

Samuraii sunt, cel mai probabil, cea mai cunoscută clasă socială din Japonia antică. Războinici prin educaţie, ei luptau împotriva răului (dar şi între ei) urmând un cod moral foarte strict care le guverna întreaga viaţă şi activitate.

10. Femeile samurai



Chiar dacă "samurai" este un termen strict masculin, bushi (clasa socială din care provin samuraii) nu au avut ezitări în a educa similar în arte marţiale şi strategie şi femeile. Acestea erau numite “Onna-Bugeisha” şi participau la lupte alături de omologii lor bărbaţi.

Arma preferată a femeilor samurai era naginata, o suliţă care avea o lamă curbată la unul dintre capete, armă foarte versatilă, în ciuda greutăţii ei reduse.

Deoarece textele istorice oferă foarte puţine informaţii despre femeile samurai, se poate presupune că acestea erau o minoritate restrânsă. În orice caz, cercetările arată că femeile samurai participau la lupte mai des decât arată aceste texte. Potrivit testelor ADN, 35 din cele 105 rămăşiţe ale războinicilor descoperite pe locul bătăliei de la Senbon Matsubaru erau femei.



9. Armura



Unul dintre lucrurile cele mai bizare la samurai era armura. Cu un aspect ciudat, ornată din belşug, armura era proiectată pentru mobilitate şi funcţionalitate. O armură bună era una masivă, dar suficient de flexibilă pentru a permite mişcarea liberă în luptă. Armura era confecţionată din plăci de piele sau metal, asamblate cu şireturi din piele sau mătase. Braţele erau protejate de nişte apărători uşoare, dar foarte rezistente. Uneori, braţul drept nu era protejat, pentru a oferi maximum de mobilitate.

Cea mai ciudată şi mai complicată parte a armurii era casca Kabuko. Aceasta era făcută din bucăţi de metal nituite, faţa şi fruntea fiind protejate de o apărătoare care se lega la spate. Cea mai interesantă parte a căştii era apărătoarea de gât (devenită celebră după  seria Războiul Stelelor, designul căştii lui Darth Vader fiind copiat după cel al căştilor samurailor), care proteja samuraiul de săgeţi sau lovituri de sabie din orice poziţii.

Uneori, costumul era ornat cu simboluri demonice, pentru a înfricoşa adversarii.

Deşi a suferit destule modificări de-a lungul timpului, armura samuraiului a rămas întotdeauna foarte complicată pentru un privitor neavizat. A, şi v-am spus că primele modele de veste antiglonţ moderne au fost inspirate din această armură?

8. Homosexualitatea



Puţină lume cunoaşte că samuraii erau extrem de "open-minded" în ceea ce priveşte relaţiile sexuale. La fel ca şi spartanii, un alt popor de războinici, samuraii nu numai că acceptau relaţiile între persoane de acelaşi sex în rândurile lor, ba chiar le încurajau activ.

Cuplurile erau, de regulă, formate dintr-un războinic cu experienţă şi un tănăr care era antrenat de acesta. Practica era cunoscută ca "wakashudo" (calea tinereţii) şi era practicată de către toţi membrii castei. De fapt era atât de comună încât, dacă un samurai nu o practica, se năşteau întrebări pe această temă.

7. Samuraii străini



Cei care au văzut filmul Ultimul Samurai ştiu că, în anumite condiţii, o persoană din afara Japoniei putea lupta alături de samurai şi chiar să devină unul de-al lor. Această onoare (care includea un set de arme şi un nume japonez) putea fi oferită numai în condiţii speciale de către conducării cei mai puternici, cum ar fi daimyo (stăpân teritorial) sau shogun.

Se cunosc doar patru persoane c[rora li s-a făcut onoarea de a fi făcute samurai: aventurierul William Adams, colegul lui Jan Joosten van Lodensteijn, ofiţerul de marină Eugene Collache şi traficantul de arme Edward Schnell. Dintre toţi, Adams a fost primul şi cel mai influent, ajungând, la un moment dat, chiar consilier al shogunului.

6. Numărul lor



Mulţi cred că samuraii erau o forţă de elită rară (cum ar fi, în zilele noastre, SEAL sau Spetnaz) sau o mică castă de nobili, bine definită. Nimic mai fals! Samuraii erau o întreagă clasă socială. La origine, "samurai" inseamnă "cei care slujesc interesele nobilimii". În timp, termenul a evoluat şi a devenit asociat cu clasa socială bushi. La apogeul puterii lor, samuraii reprezentau 10% din populaţia Japoniei, ceea ce înseamnă că aproape toată populaţia de azi Japoniei are un strămoş samurai.

5. Moda



Samuraii au fost vedetele epocii lor şi stilul lor de a se îmbrăca a influenţat moda. Cu excepţia ocaziilor, stilul lor de a se îmbrăca nu era spectaculos. În schimb, hainele lor erau elaborate, fiecare amănunt fiind studiat cu grijă pentru a corespunde unui războinic, fiin concepute pentru viteză, călătorii pe distanţe lungi şi libertate de mişcare.

Costumaţia obişnuită consta în pantaloni largi (hakama) şi un kimono sau hitatare (o vestă din două părţi, care se prindea pe umeri). Costumul lăsa armele la vedere iar hitatare putea fi dezbrăcat foarte repede în cazul unui atac. Kimonoul era făcut, de regulă din mătase, pentru că era uşor, păstra răcoare şi arăta bine. Ca încălţăminte, samuraii optau pentru saboţi de lemn sau sandale.

Tunsoarea samurailor era cea mai distinctivă parte a aspectului lor: toţi purtau o coafură moţ, care a fost copiată de restul claselor sociale şi răspândită în toată Japonia.

4. Armele



Fiind soldaţi, samuraii foloseau anumite arme. La început, foloseau chokuto, o sabie mai subţire si mai mică decât a cavalerilor medievali. Pe măsură ce tehnica mânuirii săbiei a progresat, samuraii au trecut la săbiile curbate, care ulterior au evoluat în katana, cea mai faimoasă sabie din lume şi simbolul samurailor. Codul samurailor statua că sufletul lor se află în katana, de aici şi importanţa care i se dădea acestei arme. Perchea katanei era daisho, o sabie mai scurtă (sau un pumnal), care era simbolul clasei samurailor.

Deşi unii samurai se luptau exclusiv cu katana, cei mai mulţi aveau o abordare mai practică, folosind orice armă aveau la îndemână, arcul şi suliţa numărându-se printre acestea. În secolul 16, atunci când au apărut armele de foc, samuraii au abandonat arcurile în favoarea acestora iar mai târziu nu se sfiau să folosească chiar şi tunuri.

3. Educaţia



La fel ca toţi nobilii din perioada lor, samuraii erau mai mult decât războinici. Majoritate erau foarte bine educaţi, astfel că, în timp ce doar câţiva europeni ştiau să citească, toţi samuraii aveau un grad ridicat de cunoştinţe, inclusiv în literatură şi matematică.

Codul Bushido dicta ca un samurai să se autodepăşească în toate domeniile, nu numai în luptă. Astfel, concursurile de poezie (haiku), pictura monocromă, amenajarea grădinilor şi, nu în ultimul rând, ceremonia ceaiului erau aspecte comune ale culturii samurailor. Ei mai studiau caligrafia, literatura şi aranjarea florilor (ikebana).

2. Aspectul fizic



Armura şi arsenalul purtat de samurai îi făcea să para gigantici, şi nu de puţine ori au fost descrişi ca fiind uriaşi, bine făcuţi. În realitate, majoritatea samurailor erau micuţi - un samurai din secolul 18 era subţirel si avea 1,60-1,65 metri înălţime. Pentru comparaţie, un cavaler european măsura 1,80-1,95 metri.

Comparaţi cu japozezii de rând, samuraii erau mai "păroşi" şi aveau un ten mai deschis, iar nasul era mai "european".

1. Sinuciderea rituală



Una dintre cele mai terifiante acţiuni a samurailor este seppuku 9sau harakiri). Aceasta este o sinucidere rituală, care se practică atunci când samuraiul nu a reuşit să urmeze codul Bushido sau este pe cale să cadă/a căzut în mâinile inamicilor, şi poate fi voluntară sau o pedeapsă. Indiferent de motiv, în general, seppuku este văzut ca o moarte onorabilă.

Străinii cunosc cel mai bine varianta "cămpului de luptă" a seppuku, atunci când cel care doreşte să moară se înjunghie în stomac cu pumnalul, după cere trage lateral, stânga-dreapta, până se eviscerează. În acest moment, secundantul, de regulă un prieten al samuraiului îl decapitează (pentru a-i scurta agonia).

 Un seppuku formal este un ritual mult mai lung. El începe cu o baie ceremonială, după care samuraiul se îmbracă cu haine albe. Urmează o masă cu felul favorit de mâncare (gen ultima dorinţă a condamnatului), iar după ce termină de mâncat, pe farfuria goală se aşează pumnalul. Samuraiul îşi scrie poemul de moarte, în care de regulă îşi exprimă ultimele dorinţe. Abia acum samuraiul apucă pumnalul cu o pânză albă şi se înjunghie. Şi de această dată asistentul îl decapitează, numai că "pretenţiile" sunt altele: acesta trebuie să lase o mică făşie de piele în dreptul carotidei, astfel încât capul să cadă în braţele samuraiului mort. Dacă se întâmplă ca lovitura să fie prea puternică, capul va zbura către asistenţă, caz în care asistentul va fi dezonorat pe vecie.

 

Sase personaje care si-au vandut sufletul diavolului


Dintotdeauna au existat rumori privind persoanele care si-au vandut sufletul diavolului, si asta mai ales in perioada crestina, desi pactul cu forte malefice a existat in mai toate miturile si culturile lumii. Succesul financiar, frumusetea sau capacitatea de a face lucruri deosebite au fost etichetate ca puteri supranaturale obtinute printr-un pact secret cu o entitate, cum altfel decat rautacioasa (?), in schimbul, evident, al sufletului. Muzicieni, scriitori, artisti de orice fel, au fost deseori acuzati ca au incheiat un pact cu diavolul in schimbul virtuozitatii lor, a averii sau a faimei. In cele ce urmeaza va vom prezenta povestile a sase astfel de oameni, poate cei mai cunoscuti din bransa celor cu suflete vandute, si tulburatoarele lor experiente...

Urbain Grandier (1590 - 1634)

Urbain Grandier este numele de care se leaga, probabil, cel mai cunoscut caz de acuzatie si condamnare la moarte pentru pact cu diavolul si acte de vrajitorie. Grandier a fost, asa cum putini s-ar astepta, un preot. Un preot catolic din biserica Sainte Croix, din Loudon, dioceza catolica de Poitiers, Franta. Inainte, insa, de reputatia sa ca om ce a imbracat roba monahala, Grandier s-a facut cunoscut prin aventurile sale amoroase si pentru desele scandaluri sexuale in care a implicat femei din orice categorie sociala, un veritabil Rasputin al Frantei. In plus, naravasul preot a fost si un dusman infocat al celebrului cardinal Richelieu, cel impotriva caruia a scris mai multe pamflete acide si caruia i-a adresat critici publice in repetate randuri.



Scandalul a inceput in anul 1632, an in care Maica Superioara a manastirii de maici ursuline din Loudun, sora Jeanne des Anges, l-a acuzat public pe Grandier ca a trimis un demon puternic, pe Asmodai, pentru a comite acte impudice cu ea. La scurt timp, majoritatea maicutelor depusesera plangeri asemanatoare. Impotriva preotului se ridicase absolut toata lumea, inclusiv avocatul si unul dintre consilierii personali ai regelui Frantei, ambii parinti ai unor tinere seduse de Grandier, si asta fara a-l numi aici pe principalul sau inamic, cardinalul Richelieu.

In fata unui public format din peste 7000 de persoane, expertii exorcisti ai Bisericii Catolice ( parintele capucin, Tranquille, cel franciscan, Lactance si cel iezuit, Jean-Joseph Surin) au efectuat cea mai mare exorcizare din istoria Frantei. Toate maicutele ursuline au fost exorcizate public, preotii sustinand ca au reusit sa identifice nu mai putin de 18 demoni puternici care le posedasera. Atunci cand Grandier a incercat sa se apere cerand maicutelor sa raspunda unor intrebari simple in greaca (rostirea unor limbi necunoscute este un semn al posedarii demonice), acestea au refuzat, sustinand ca au incheiat un pact prin care sa nu vorbeasca niciodata limba greaca. In schimb, acasa la urban Grandier, inchizitorii au scos la lumina un document despre care au sustinut ca este dovada clara a pactului incheiat de acuzat cu diavolul insusi si cu demonii acestuia. Actul, scris cu sange, in limba latina, de la coada la cap, se pastreaza si astazi in Biblioteca Nationala a Frantei (foto jos).



Grandier a fost ars pe rug sub acuzatia de vrajitorie si pact cu diavolul. Astazi, scepticii inclina sa dea dreptate celor care sustin ca totul nu a fost decat un concurs nefericit de imprejurari pentru preotul acuzat de toate aceste nenorociri. Cardinalul Richelieu dorea cu ardoare inlaturarea sa, sora Jeanne des Anges fusese refuzata atunci cand i-a facut avansuri amoroase lui Grandier iar inalti oficiali ai regelui se vazusera dintr-o data bunici ai odraslelor acestui Don Juan francez. Sau poate nu a fost decat razbunarea demonilor cu care Urban Grandier incheiase pactul?

Dr. Johann Georg Faust (1480 -1540)

Datorita asocierii sale cu personajele literare sau legendare pe care le-a influentat, este greu de stabilit astazi cursul real al vietii personajului care a existat in realitate sub numele de Faust. Cel mai probabil, Faust s-a nascut in Germania, la Helmstadt, in jurul anilor 1480/1481. Pana la varsta de 30 de ani, Faust isi completeaza studiile in tara sa natala si la Cracovia, acolo unde obtine un doctorat in teologie. Pe langa acesta, misteriosul personaj se remarca prin abilitatile sale ca medic, alchimist, filozof, magician, astrolog si realizator de horoscoape.



La Cracovia ii intalneste pe Martin Luther si Philip Melachton, personaje cu care Dr. Faust leaga o puternica prietenie. Legenda spune chiar ca cei doi au fost martorii pactului pe care Faust l-a incheiat cu Diavolul insusi. Zvonurile s-au lansat inca din timpul vietii sale, astfel ca individul a fost concediat de la Universitatea din Ehrfut, acolo unde preda filozofie antica. Se spune ca acesta a fost momentul in care a recunoscut intelegerea tenebroasa pe care o facuse. Intr-o discutie cu un preot franciscan, Dr. Klinge, Faust ar fi marturisit ca are mai multe incredere in demoni decat in Dumnezeu. In urma unei asemenea reputatii, Faust este izgonit din mediile universitare si bisericesti si ajunge sa isi castige existenta vanzand horoscoape si incercand sa transforme metalele simple in aur prin procedee alchimice. In urma unui astfel de experiment, nefericitul doctor este sfartecat de o explozie. Raportul medical al vremii sustine ca trupul sau a fost "mutilat ingrozitor", semn interpretat ca o actiune a diavolului care venise sa isi ia rasplata. Ceea ce a urmat tine strict de talentul literar al unui Frank Baron, Marlowe, Ghoete sau Thomas Mann.

Pustnicul Herman (sec. XIII d.Hr.)

Pustnicul Herman este un personaj pe cat de controversat, pe atat de misterios. De numele sau se leaga aparitia pe scena culturala a lumii a celui mai mare document medieval cunoscut pana in prezent - celebra Biblie a Diavolului, Codex Gigas, si totusi, nimic, in afara de o scurta legenda, nu vorbeste de viata celui care a creat (impropriu spus) gigantica lucrare.

Legenda spune ca, undeva in secolul al XIII-lea, in manastira benedictina din Podlazice (Cehia de astazi), un anume preot Herman ar fi comis un pacat atat de greu incat nici macar nu putea fi rostit. Socati de fapta confratelui lor, mai marii manastirii benedictine au decis, de comun acord, ca singura pedeapsa pe care Herman ar fi meritat-o era zidirea acestuia de viu. Ingrozit de perspectiva pe care i-o rezervasera ceilalti calugari, Herman i-ar fi implorat cu lacrimi in ochi sa ii crute viata. In schimb, el ar fi urmat sa scrie intr-o singura seara o carte care sa cuprinda toate invataturile lumii, cea mai mare si mai cuprinzatoare carte scrisa vreodata. Uimiti, preotii ar fi acceptat sa ii ofere pacatosului inca o seara in care sa dovedeasca ceea ce poate. A fost seara in care pustnicul Herman a facut, din cate se spune, un pact cu diavolul. In schimbul sufletului sau, diavolul ar fi scris ceea ce a ramas in istorie drept Codex Gigas - Biblia Diavolului, si l-ar fi salvat pe Herman de la o moarte chinuitoare.



Misterele manuscrisului incep, insa, abia de acum. Cu o greutate de 75 de kilograme si o lungime de aproape un metru, Codexul a necesitat pielea tabacita a 160 de magari pentru a fi realizat in intregime. Este nevoie de cel putin 2 barbati puternici pentru a-l putea transporta. Pe langa o varianta a Bibliei in latina vulgara, Biblie presarata cu imagini demonice si cu un urias portret al diavolului, Codex Gigas mai contine si Etymologia lui Isidor din Sevillia, Istoria Evreilor a istoricului Flavius Joseph, Cronica Boemiei a lui Cosmas de Praga, numeroase tratate de istorie, medicina si etimologie, o lista a calugarilor din manastirea Podlazice, un calendar cu un necrolog, o multime de formule magice, vraji si insemnari locale. Intregul document este scris in latina vulgara iar ultimele insemnari se opresc in anul 1229. Expertii in grafologie sustin ca autorul Codexului a fost un singur personaj si nu mai multi, asa cum se obisnuia in Evul Mediu. Curios este faptul ca pentru realizarea unui asemenea document monumental, ar fi fost necesari cel putin 30 de ani ( asta insemnand ca Herman ar fi scris un rand la fiecare 20 de secunde si ca ar fi petrecut cateva ore pentru fiecare ilustratie). Si cu toate acestea, datele grafologice indica faptul ca nu exista nici cea mai mica schimbare a scrisului sau vreun semn de oboseala, modificari inevitabile pentru un om in decursul atator ani.

Un alt mister ce inconjoara Codexul este si cel al disparitiei a 7 pagini din cele 320 originale. Nimeni nu stie unde si cand au disparut paginile, dar zvonurile sustin ca lipsa lor se datoreaza tocmai continutului care ar fi putut afecta grav ordinul benedictin. In plus, Biblia Diavolului si-a castigat o veritabila reputatie de piaza rea, ea aducand dezastre asupra majoritatii posesorilor sai, de la boli mintale, la incendii si distrugeri aparent fara explicatie. In prezent, Codex Gigas este pastrat la Biblioteca Regala din Stockholm, Suedia.

Niccolo Paganini (1782 - 1840)

Cu siguranta ca putini dintre cei care citesc acest material s-ar putea gandi la marele compozitor si violonist italian ca la un individ ce si-a capatat talentul in urma unui pact cu diavolul. Dar, o privire mai atenta asupra surselor vremii ne arata ca Paganini nu a fost deloc ferit de zvonurile rele si, mai mult, el a ales sa nu le infirme niciodata. In fapt, chiar din momentul nasterii sale in familia saraca a unui negustor lipsit de noroc, mama sa ar fi avut un vis premonitor, in care i s-a spus ca fiul ei va ajunge cel mai mare violonist pe care lumea l-a cunoscut vreodata. Urmand acest vis, parintii sai au facut totul pentru a implini profetia. Pana la varsta de 7 ani, Paganini invatase la perfectie tainele mandolinei si ale vioarei, primele instrumente la care a cantat. Pana la varsta de 11 ani incepuse sa dea spectacole singur, pentru ca pana la 13 ani sa fie deja cunoscut ca un virtuoz al vioarei. Pana la 19 ani incepuse sa isi compuna singur muzica, iar la 23 de ani crea deja opere de o valoare uriasa. La 27 de ani avea deja un public imens si un succes nebun... iar zvonurile despre pactul secret care sa ii asigure o atare faima circulau deja pe buzele tuturor. Curios este faptul ca atunci cand a fost intrebat daca este adevarat un asemenea zvon, Paganini a raspuns nonsalant: "Cum altfel credeti ca as putea canta in modul in care o fac?".



Declinul lui Paganini a inceput la varsta de 40 de ani, atunci cand a fost diagnosticat cu sifilis. Tratamentele empirice ale vremii, tratamente ce includeau mercur si opiu, i-au distrus practic sanatatea. Imbracat vesnic in negru, palid, aproape fara niciun dinte, Paganini era doar o umbra a tanarului frumos si talentat care uimise Europa. Oamenii erau convinsi ca Paganini platea de acum pretul celui care ii daduse talentul nefiresc.

Robert Johnson (1911 - 1938)

Cu exceptia pasionatilor muzicii blues, putini sunt cei care sa cunoasca legenda acestui cantaret de culoare cu o ascensiune meteorica pe scena muzicii americane. Robert Johnson s-a nascut pe o plantatie in zona rurala din Mississippi, in anul 1911. Dorinta sa cea mai mare, inca din copilarie, a fost aceea de a canta la chitara si de a deveni un blues-man faimos dar, din cate se pare, talentul sau lasa serios de dorit in aceasta privinta. Atunci, in anii adolescentei, Johnson a fost sfatuit sa isi ia chitara cea veche si dezacordata de incercari nereusite de a compune muzica blues, si sa isi caute norocul, la miezul noptii, la o rascruce de drumuri.



Chiar Robert sustine ca a facut acest lucru la intretaierea drumurilor de langa plantatia Dockery, acolo unde, la miezul noptii, a intalnit un barbat masiv, de culoare (Diavolul). Acesta ar fi luat pentru cateva secunde chitara tanarului, ar fi acordat-o si ar fi legat cateva acorduri blues, dupa care i-ar fi intins chitara inapoi. Pactul fusese facut. Robert Johnson isi vanduse sufletul in schimbul talentului. Si, in scurt timp, Johnson a devenit faimos, unul dintre cei mai mari cantareti de muzica blues din istoria Statelor Unite ale Americii. Piesele sale au ajuns sa influenteze muzicieni si trupe celebre, de la Muddy Waters, Bob Dylan, Eric Clapton si Jeff Beck, la Rolling Stones, Led Zeppelin si Johnny Winter. Mai mult, Eric Clapton declara intr-un interviu televizat ca Robert Johnson a fost "cel mai important cantaret de muzica blues care a trait vreodata". Semnul diavolului? Pura coincidenta? Nimeni nu va sti niciodata. Cert este ca Johnson s-a stins din viata la numai 27 de ani, otravit, din cate se pare, de sotul gelos al unei femei pe care o invitase la dans...

Robert Johnson - Hellhound On My Trail

 

In urma sa au ramas sase (cifra predestinata?) albume de geniu. In majoritatea exista melodii care sa faca referire la intalnirea cu diavolul din miez de noapte sau de temerile canteratelui ca va ajunge in iad.

Robert Johnson- Crossroad

 

Jonathan Moulton (1726 - 1787)

Supranumit si Faust Yankeu, Jonathan Moulton a fost, in fapt, un individ care a dat nastere multor legende cu iz supranatural, asta dincolo de influenta sa reala asupra evenimentelor istorice din New Hampshire, Statele Unite ale Americii. Confruntat cu lipsurile materiale inca din copilarie, Jonathan a lucrat ca ucenic al unui tamplar pana la varsta de 19 ani, moment in care si-a parasit slujba pentru a se inrola in militia statului New Hampshire. In scurta vreme este numit capitan al unui regiment de vanatori de munte si, in aceasta calitate, poarta numeroase batalii cu indienii Ossippe, aliatii Frantei in razboiul Anglo-Francez, cunoscut si sub numele de Razboiul Regelui George (1744-1748). Aici s-a remarcat prin faptele sale de vitejie si, drept rasplata, a primit un teren intins din fostul teritoriu al indienilor Ossippe.

La sfarsitul razboiului, Jonathan Moulton s-a casatorit cu Abigail Smith, cea care avea sa ii ofere nu mai putin de 11 copii. Tot atunci, Moulton a deschis un mic magazin si a incercat sa puna pe picioare o afacere prin care sa importe bunuri din Europa care America de Nord. Afacerea sa, insa, s-a dovedit una nerentabila iar lipsurile materiale au inceput sa isi puna amprenta asupra numeroasei familii. A fost momentul in care au inceput sa apara si legendele despre pactul pe care Moulton l-ar fi incheiat cu diavolul. Cert este ca, din motive necunoscute, sotii Moulton au inceput sa se poarte ca si cum nu ar fi stiut niciodata ce inseamna saracia. Banii nu mai constituiau o problema iar totul parea sa le mearga ca pe roate.



Legenda spune ca Jonathan si-ar fi vandut sufletul diavolului pentru a scapa de saracia crunta care il apasa. In schimbul sufletului sau, in fiecare prima zi a lunii, diavolul ar fi trebuit sa ii umple ghetele cu monede de aur. Asta pana cand Moulton, avid de banii nemunciti, ar fi venit cu o idee nastrusnica. El a taiat o gaura in podea, deasupra careia a asezat niste ghete uriase, fara talpa. Astfel, oricat aur ar fi turnat diavolul, monedele s-ar fi scurs direct in subsolul casei lasand impresia ca nu au ajuns niciodata in ghete. Diavolul a inteles, insa, siretlicul capitanului si, drept rasplata, i-a ars casa din temelii si a facut ca tot aurul strans in timp de familia Moulton sa dispara fara urma. Jonathan s-a stins in anul 1787. Se spune ca atunci cand rudele sale au vrut sa ii deschida sicriul, inauntrul acestuia nu s-a gasit decat un sac cu aur cu semnul diavolului pe el. Scepticii sustin insa ca Moulton a fost inmormantat intr-un mormant fara nume si ca nimeni nu stie unde se afla acest loc de vec

Thugii – ucigaşi în numele Zeiţei


Niciun alt cult extremist nu a reuşit să ucidă atât de mulţi oameni precum thugii din India colonială. Doar în decursul anului 1830, membrii acestei adevărate societăţi secrete religioase de orientare hindusă au strangulat peste 30.000 de oameni, oferiţi drept jertfe zeiţei Kali. Atât de mare le-a fost impactul, încât ei sunt cei care au dat limbii engleze termenul arhicunoscut astăzi de „thug”- criminal, bandit ucigaş, om periculos. Pentru eradicarea lor, Imperiul Britanic de atunci a cheltuit mari sume de bani şi a organizat numeroase campanii poliţieneşti. Întreaga investiţie a meritat cu totul, la urma urmei secta thugilor şi-a cucerit un sumbru loc şi în Cartea Recordurilor.

De unde au apărut ?
 
 
Primele menţionări despre o comunitate tribală cumva asemănătoare thugilor de mai târziu, apar într-un document persan din anul 1356. Unii istorici susţin totuşi că bizara şi violenta sectă ar fi apărut prin secolul 16, cu toate că sacrificiile umane se practicau în India cu milenii în urmă. Specialiştii consideră că numele de thug vine din hidi, unde thag înseamnă hoţ, tâlhar.
 
Thag ar proveni direct din sanscritul sthaga, adică înşelător, amăgitor. Consideraţi pe bună dreptate una dintre triburile ascunse ale Asiei, thugii au intrat în istorie doar când britanicii au cucerit şi colonizat India. De abia atunci când autorităţile coloniale britanice au început să primească nenumărate rapoarte alarmante  despre o bandă care ataca şi ucidea călători şi pelerini, thugii au devenit o nouă problemă pentru Londra.
 
Imagine de epocă în care thugii înţepă ochii unor victime înainte de a le arunca în fântâni secate    Imagine de epocă în care thugii înţepă ochii unor      victime înainte de a le arunca în fântâni secate
 
Clanul de ucigaşi avea nu doar o motivaţie religioasă unică, dar şi un mod de organizare propriu. Statutul de membru într-o comunitate a thugilor se moştenea din tată-n fiu, iar liderii proveneau întotdeauna dintr-o line ereditară bine stabilită de-a lungul timpului. Cei care vroiau să intre în banda de ucigaşi, erau rectrutaţi după criterii bine stabilite, dar odată admis, viitorul ucigaş după ritual se bucura de respectul şi consideraţia camarazilor săi într-ale crimei şi jafurilor.
 
Câteodată, chiar şi copiii călătorilor ucişi erau cruţaţi şi crescuţi pentru a deveni viitori thugi.
Primele crime care au ajuns la urechile noilor autorităţi coloniale, au fost tratate superficial, britanicii considerându-le mai degrabă violenţe interetnice minore, des întâlnite de altfel într-un asemenea mozaic uriaş de rase, naţiuni, culturi şi religii diferite şi uneori antagoniste, cum era India la data cuceririi sale de către britanici.
 

 
Evenimentul care i-a şocat pe englezi şi a declanşat în cele din urmă vânătoarea de thugi, a fost descoperirea a peste 50 cadavre aruncate în mai multe fântâni secate din apropierea Gangelui. Şi poate că sumbra descoperire ar fi rămas fără urmări dacă un medic militar mânat de curiozitate nu ar fi investigat modul în care oamenii au fost ucişi.
 
Examinarea cadavrelor a scos la iveală faptul că toate victimele muriseră prn sugrumare , iar ucigaşii rupseseră ulterior toate încheieturile trupurilor pentru a grăbi astfel procesul de descompunere, metodă care ar fi prevenit apariţia în număr mare  a şacalilor, hienelor, vulturilor şi altor animale necrofage a căror agitaţie în zonă ar fi atras atenţia autorităţilor.
 
 
Năframa ucigaşă
 
 
Metodologia specifică de a ucide a thugilor era învăţată din fragedă pruncie. Se spune că uneori, după strangularea unei victime, thugii îşi aduceau copii pentru a exersa pe cadavru...
 
Modalitatea preferată de ucidere era pin intermediul unei năframe căreai i se făcea la mijloc un nod gros şi dur. Năframa era pusă apoi pe gâtul victimei, astfel încât nodul să fie aşezat în dreptul traheei. Victima era apoi strangulată fără milă până când viaţa-i părăsea trupul. Thugii au adoptat această metodă deoarece era sigură, nu lăsa urme de sânge şi era înainte de toate silenţioasă, actul uciderii nefiind auzit de eventualii martori.
 
Imagine de epocă ce prezintă asasinarea unui călător de către trei thugi    Imagine de epocă ce prezintă asasinarea unui călător de către trei thugi
 
În afara timpului, năframa aducătoare de moarte, denumită „Ramal” era purtată deasupra mijlocului fiecărui thug.
Casta ucigaşilor mărşăluia aproape întotdeauna de-a lungul drumurilor profuite ale Indiei în căutare de victime.
 
Deghizaţi în negustori, călători, pelerini sau chiar soldaţi, nu se sfiau câteodată să pretindă că sunt rajahi însoţiţi de un alai numeros. Fiecare bandă de thugi era ajutată de o mică grupă de cercetaşi care erau trimişi înainte pentru a sonda terenul şi a aduce informaţii despre numărul victimelor şi avutul acestora.
 
Crimele în masă şi măcelurile asupra unor grupuri mari de oameni erau de obicei comise atunci când călătorii poposeau pentru tabere. Atunci, thugii acţionau în echipe de câte trei ucigaşi. Unul imobiliza victima de picioare, celălalt de braţe, iar al treilea se aşeza pe pieptul ei cu toată greutatea şi începea să o sugrume cu năframa. Pe baza datelor istorice, se pare că metoda nu dădea greş, având o eficenţă aproape de 100%.
 
 
Slavă zeiţei Kali!
 
 
În ciuda avalanşei de crime atribuite pe bună dreptate thugilor, aceştia urmau totuşi cu sfinţenie un cod etic propriu care interzicea uciderea fakirilor, muzicanţilor, dansatorilor, vânzătorilor de ulei, tâmplarilor, fierarilor, celor schilodiţi deja sau leproşi, purtătorilor de apă din Gange, femeilor şi copiilor.
 
În ciuda interzicerii uciderii femeilor, thigii se vedeau deseori nevoiţi să le ia viaţa nevestelor călătorilor care-i însoţeau pe aceştia, pentru a elimina astfel un martor nedorit.
 
 
Una dintre ideile forţă ale comunităţii thugilor viza interzicerea vărsării de sânge în timpul crimelor rituale. Potrivit credinţelor thugilor, marea zeiţă Kali în persoană i-a învăţat pe strămoşii lor să ucidă prin strangulare, fără să verse vreo picătură de sânge. Prin definiţie, toate victimele thugilor erau consacrate Durgăi, imaginii terifiante a zeiţei Kali, zeitate primordială a distrugerii dar şi a timpului şi schimbărilor.
 
Fapt bizar, o mică parte din thugi erau musulmani, aspect care nu-i împiedica să acţioneze în spiritul camarazilor hinduşi. Trebuie menţionat că toţi hinduşii sunt adoratori ai zeiţei Kali, dar nu toţi adoratorii zeiţei au fost thugi.
 
Durga, imaginea feroce a zeiţei Kali    Durga, imaginea feroce a zeiţei Kali
 
Cu excepţia băieţeilor cruţaţi în timpului unui raid, fiecare bărbat născut în sânul acestui cult, devenea un iniţiat în arta sacrificiilor umane. Vârsta minimă pentru iniţiere era de 10 ani, când băieţeilor le era permis să-şi privească taţii, unchii şi bunicii în „exerciţiul funcţiunii”. La vârsta de 18 tânărul thug trebuia să facă prima sa crimă, victima fiind consacrată evident zeiţei timpului şi a distrugerii.
 
Femeile thugilor făceau parte dintr-o sectă secretă de orientare tantrică şi erau adeptele ritualurilor sexuale în care se identificau cu zeiţa. Doctrina ritualurilor sexuale ale thugilor dicta că cele cinci lucrui care corup sufletul omenesc, adică vinul, carnea, peştele, gesturile mistice şi promiscuitatea sexuală, pot duce de fapt la eliminarea răului din fiinţa omenească alături de purificarea sufletului.
 
 
Ofiţerul care i-au eliminat pe thugi
 
 
În anul 1822, William  Henry Sleeman, un ofiţer din cadrul Corpului de Armată a Bengalului, care tocmai intrase în rândul rezerviştilor şi ceruse transferul în serviciu civil, a primit din partea Lordului Bentinck, guvernator general al Indiei, dificila misiune de a scăpa colonia de plaga thugilor.
 
Vorbitor fluent a patru dialecte hindi, Sleeman fusese primul oficial britanic care confirmase suspiciunile de crimă în cazul thugilor. Britanicul era perfect conştient că nu va avea o misune uşoară. Era extrem de dificil să invetighezi şi să arestezi făptaşii unor crime pe scară mare, cu atât mai mult cu cât membrii unei astfel de societăţi secrete erau practic foarte greu de identificat şi izolat între toate bandele de nelegiuiţi care infestaseră India rurală.
 
O problemă în plus era reprezentată de faptul că thugii erau îmbrăcaţi asemenea victimelor lor predilecte, negustorii, călătorii şi pelerinii. După cum le spunea şi numele, thugii erau maeştri ai înşelătoriilor...
 

 
Într-un final, după marcarea pe hartă a scenelor ultimelor crime, alături de menţinerea unui inventar sumar al victimelor şi traseelor urmate de acestea, Sleeman a reuşit să schiţeze punctul unde urma să se producă următoarea crimă. Când agenţii şi informatorii săi de la faţa locului i-au confirmat prezenţa în regiune a unor thugi deja cunoscuţi, britanicul le-a întins o cursă clasică.
 
Sleeman şi-a trimis ofiţerii de teren, recrutaţi din populaţia locală, îmbrăcaţi şi echipaţi asemenea unor pelerini pentru a-i prinde într-o ambuscadă pe thugii care se pregăteau de atacurile lor obişnuite. Astfel între anii 1830-1841, forţa de poliţie rurală condusă de Sleeman a capturat cel puţin 3.700 de thugi, reuşind astfel să dea o lovitură fatală comunităţilor de asasini rituali care de atunci nu şi-au mai revenit niciodată.
 
Din cei 3.700 de  thugi, doar un număr de 50 de indivizi au fost iertaţi de pedepse deoarece au colaborat cu autorităţile, livrându-le acestora informaţii deosebit de importante, care au dus în cele din urmă la distrugerea tuturor comunităţilor.
 
Circa 500 de thugi au fost condamnaţi la spânzurătoare, iar restul au fost aruncaţi în închisori. Fără nicio excepţi, cei condamnaţi la moarte s-au îndreptat spre spânzurători cu aceeaşi detaşare şi lipsă de frică pe care o afişau când îşi strangulau victimele. Ultima lor dorinţă era invariabil mereu aceeaşi: călăul trebuia să-i lase să-şi fixeze singuri laţul de gât...
 
 
Ucigaşii care au speriat Cartea Recordurilor
 
 
Procesele thugilor au scos la iveală magnitudinea crimelor înfăptuite. O bandă de 20 d eindivizi au recunoscut senini şi mândri că au înfăptuit peste 5.200 de asasinate. Un individ pe nume Behram, poate fi considerat cel mai mare ucigaş în serie din istoria omenirii.
 
Thugul a ucis cu propriile mâini numai puţin de 931 de oameni, crimele având loc între anii 1790-1830. Cu toate acestea, Behram nu a compărut niciodată în faţa vreunui tribunal, deoarece a întors foaia, s-a predat singur la timp şi a devenit astfel unul dintre cei mai prolifici informatori ai autorităţilor britanice. Întrebat dacă a simţit vreodată milă sau regret, Behram a răspun senin că niciun bărbat care îşi face datoria şi este angajat pe o cale spirituală, nu trebuie să aibă niciun moment de reţinere...
 
Estimarea unui număr total al victimelor thugilor variază în funcţie de autor şi perioadă istorică, cu toate acestea, conform datelor luate în consideraţie de prestigioasa Guiness Book of Records, secta thugilor a ucis peste 2.000.000 de oameni înainte să fie desfiinţată de britanici. Se pare că până în anul 1870, sectele thugilor dispăruseră din India.
 
 
Cu toate că ecouri ale unor crime prin strangulare au mai răzbătut până în zilele noastre, thugii au dispărut cu totul. Arar, se scriu cărţi despre ei, sau sunt pomeniţi în filme de factură comercială precum seria Indiana Jones.
 
 Sfârşit anost pentru o grupare ai cărei membri credea că au la urma urmei un rol pozitiv pe lume. Înţelepţii clanurilor de thugi erau convinşi că fără „serviciul” lor la adresa societăţii, furioasa zeiţă Kali se poate supăra şi distruge întreaga existenţă

Shiro Ishii: doctorul ororilor


Al doilea Război Mondial a scos la iveală probabil cele mai atroce şi tenebroase trăsături ale omului. Hecatombele de vieţi omeneşti, distrugerile fără precedent, climatul de ură, deznădejde şi disperare, foametea, bolile şi mai ales ura nemărginită faţă de oameni de rase, credinţe şi culturi diferite. În timp ce marea majoritate a oamenilor sunt şi astăzi oripilaţi de excesele naziştilor, la capătul celălalt al lumii, în Asia, faptele cumplite ale unui savant, cercetător şi medic japonez aveau să depăşească limita cruzimii şi iraţionalului. Căci isprăvile lui Shiro Ishii le umbresc cu mult pe cele ale lui Josef Mengele, sinistrul său omolog din Europa...

 
„Tatăl” războiului biologic
 
Cel care avea să se remarce în analele cruzimii omeneşti drept Shiro Ishii, a fost un cercetător şi militar nipon din perioada celui de-al doilea Război Mondial. S-a născut în anul 1892 în prefectura Chiba şi a fost atras de studiul medicinei încă din copilărie.
 
În cazul său, se poate afirma fără nicio rezervă că pasiunea pentru medicină a degenerat în mania cruzimii faţă de fiinţa omenească, manie alimentată cu siguranţă şi de nebunia vremurilor şi viziunea armatei imperiale nipone. A intrat în rândurile armatei în anul 1921 cu funcţia de chirurg de clasa a doua, iar patru ani mai târziu a fost promovat căpitan chirurg, sau chirug de clasa întâi conform clasificării armatei nipone din acele timpuri.
 
Torţionarul Shiro Ishii   
 
În afară de chirurgie, tânărul Ishii a început să prezinte interes spre o ramură relativ nouă a războiului modern neconvenţional, anume războaiele chimice şi biologice. Astfel, cu prilejul unei şederi de doi ani de zile în Occident, chirurgul japonez a întreprins studii detaliate asupra efectelor armamentului biologic şi chimic din perioada primului Război Mondial, până în zilele sale.
 
Stagiul său prin Occident s-a dovedit a fi un adevărat succes, deoarece Ishii a obţinut la întoarcere sprijinul şi atenţia deosebită a lui Sadao Araki, nimeni altul decât Ministrul de Război de atunci.
 
Drumul carierei sale devenită cu timpul macabră, era astfel deschis, iar Shiro Ishii a obţinut în cele din urmă gradul de general locotenent find însărcinat între anii 1942-1945 cu rangul de Sef al Corpului Medical al Armatei I a Imperiului Japonez.
 
Cruzime fără anestezie
 
Cei familiarizaţi cu excesele de cruzime ale forţelor japoneze din perioada cclui de-al doilea Război Mondial, nu vor fi surprinşi de aşa numitele „experimente medicale” întreprinse de acestea. Cu toate că războiul este crud şi necruţător prin simplă definiţie, atrocităţile efectuate de Armata Imperială Japoneză le-au umbrit într-o oarecare măsură chiar şi pe cele ale naziştilor şi sovieticilor.
 
Victimele barbariei forţelor nipone au inclus un număr necunoscut de chinezi, sikhşi, filipinezi, indonezieni, ruşi, olandezi, australieni, britanici, americani şi coreeni, indiferent dacă acestea se constituiau în populaţie civilă sau prizonieri de război. Evenimente sângeroase precum masacrul din Loa Kulu din 30 iulie 1945, atrocităţile din Luzon sau experimentele lui Ishii din Pingfan, Manciuria şi Universitatea Kyushu din Mukden au demonstrat din nefericire culmile nebănuite ale sadismului uman faţă de proprii săi semeni.
 
 
La Pingfan, în China, cumplitele unităţi 731 şi 100, conduse şi coordonate de Ishii în persoană, au efectuat experimente pe oameni supuşi efectelor armelor chimice şi biologice. Teribilele experimente au rămas timp de peste patruzeci de ani de la încheierea lor, unele dintre cele mai bine păstrate secrete ale Conflagraţiei Mondiale. În cadrul departamentului de anatomie din Universitatea Kyushu, nefericitele victime au fost supuse celor mai crude experimente medicale imaginabile.
 
Sute de prizonieri au fost pur şi simplu împuşcaţi în abdomen, spate, membre, pentru ca stagiarii chirurgi niponi să experimenteze real extragerea gloanţelor şi tratarea rănilor. Împuşcarea, amputarea membrelor şi arderea cu benzină erau efectuate fără ca victimele să beneficieze de vreo formă de anestezic. Multe victime au fost injectate deliberat cu apă de mare, deoarece „cercetătorii” militari niponi vroiau să afle dacă apa mării se poate substitui soluţiilor saline.
 
 
Alţi prizonieri de război au fost operaţi fără voia lor, evident, pentru a li se extrage câte un plămân, rinichi, sau chiar părţi din ficat. Ucenicii lui Ishii vroiau să vadă cât timp rezistă un om cu o parte din organele vitale extrase...
 
Tot la Pingfan, sub ordinele lui Ishii, mii de prizonieri chinezi şi ruşi erau ţinuţi în cuşti fiind supuşi amputărilor pe viu, fără anestezie, injecţiilor cu agenţi chimici şi patogeni, expuşi degerăturilor şi  cangrenelor, iar după ce japonezii notau rezultatele „experimentelor”, victimele erau executate pe loc.
 
La Pingfan, Shiro Ishii a creat o adevărată nebunie. O „fermă” cu 4.500 purici care produceau la fiecare 5 zile câte 100 milioane de alţi purici infestaţi ulterior cu o serie de agenţi patogeni periculoşi precum ciuma bubonică, febra tifoidă, holera şi antraxul. Proiectul fermei de purici periculoşi avea ca scop eliberarea acestor insecte infestate asupra trupelor aliate, într-un efort disperat al Japoniei de a câştiga războiul.
 
Evident, războiul nu a fost câştigat de niponi, dar puricii au evadat din crescătorie, iar întreaga parte de nord-est a Chinei a devenit pentru mult timp un teritoriu infestat şi nelocuibil. Peste 30.000 de cetăţeni chinezi au murit în următorii trei ani, după ce au fost muşcaţi de puricii purtători de moarte.
 
Cruzime, cruzime, cruzime...
 
Nu se cunosc cu siguranţă factorii care l-au determinat pe Ishii să devină într-atât de insensibil şi inuman faţă de suferinţă. Cu atitudinea unui robot lipsit de conştiinţă, suflet şi sentimente, Shiro Ishii trata oamenii ca pe niste obiecte. Ajunsese chiar să se refere la prizonierii şi subiecţii supuşi torturilor cu termenii de „buşteni”, „bucăţi de lemne” sau „maimuţe”...
 
Când avea nevoie de un creier uman pentru experimente, gărzile sale de corp erau însărcinate cu oribila misiune. Doi soldaţi ţineau nemişcată victima (de obicei prea slăbită sau bolnavă pentru a se opune”, iar al treilea îi reteza acesteia calota craniană cu un fierăstrău, sau chiar cu un satâr, fără ca victima să fie în vreun fel anesteziată.
 
Trupurile victimelor erau aruncate imediat în crematoriile din lagăr, iar astfel de execuţii pe viu aveau loc foarte frecvent, conform mărturiilor tuturor supravieţuitorilor. „Buştenii” recalcitranţi erau etichetaţi în general cu titulaturile de bandiţi, criminali sau potenţiali suspecţi.
 
 
O parte dintre victime erau bine hrănite şi chiar obligate să facă gimnastică, deoarece Ishii avea nevoie şi de „subiecţi” perfect sănătoşi şi în formă fizică pentru a observa efectul diverselor arme, răni sau infecţii asupra soldaţilor sănătoşi. Unele dintre cele mai frecvente experiemente-torturi constau în expunerea prelungită a victimelor la temperaturi de -30, -40 grade Celsius, alături de disecţiile pe viu...
Există şi azi, zeci de recipiente cu formol în care oamenii lui Ishii au aşezat trupuri omeneşti tăiate longitudinal, orizontal sau lateral..
.
Au fost şi mii de oameni electrocutaţi, arşi cu acid sulfuric, benzină, motorină şi napalm, totul deoarece generalii Marelui Stat Major din Tokyo vroiau să afle efectul acestor substanţe asupra organismului uman. Alte experimente personale ale lui Ishii constau în spânzurarea de picioare, cu capul în jos, a prizonierilor de război, pentru a afla astfel în cât timp creierul lor se inundă cu sânge iar aceştia mureau.
 
Când intersele primează, imunitatea este floare la ureche
 
La sfârşitul războiului, Ishii alături de alţi ofiţeri de la conducerea Unităţii 731 au fost arestaţi de americani, urmând să fie predaţi sovieticilor care voriau să-i judece şi să-i condamne pentru crime de război. Cu toate acestea, destinul artizanului ororilor din întreaga Asie avea să ia întorsături neaşteptate.
 
Abil şi lipsit de scrupule, Ishii a avut norocul să dea peste unii oficiali americani care au dat dovadă de aceeaşi lipsă de scrupule. Aşa încât, atât Ishii, cât şi subalternii săi, a reuşit să obţină imunitate deplină în schimbul tuturor informaţiilor şi băncii sale de germeni înalt patogeni, asupra cărora autorităţile americane au exprimat un interes vădit.
 
 
Cu toate că sovieticii şi-au dorit ca Ishii să fie deferit justiţiei cât mai repede, americanii au intuit valoarea cunoştinţelor acestuia în scopul dezvoltării propriului program de înarmare chimică şi biologică, şi nu l-au predat pe nipon Moscovei. Între cei mai înverşunaţi apărători ai lui Ishii, s-a remarcat dr. Erwin Hill, şeful de la Fort Detrick care a informat Washingtonul că informaţiile deţinute de Ishii sunt „extrem de valoroase” şi „nu ar putea fi obţinute niciodată în SUA, datorită imposibilităţii efectuării unor astfel de experimente pe oameni”, şi în plus, „informaţiile pot fi obţinute foarte ieftin”...
 
Unul dintre cei mai mari apărători ai lui Ishii a fost celebrul general Douglas MacArthur, care  a scris personal Washingtonului că „informaţiile livrate de Ishii vor fi considerate strategice şi omul nu trebuie acuzat de crime de război. Unitatea 731 este sub ordinele mele şi este nevoie de păstrarea secretului pentru a proteja interesele Statelor Unite şi a ne păzi împotriva oprobriului internaţional”.
 
Aceste documente secrete au fost declasificate de abia în anul 1993, când în urma presiunilor, William Perrry, Secretarul Apărării, a promis expunerea publică a documentelor cu privire la experienţele pe oameni din timpul războiului. Înţelegerea dintre Ishii şi americani a fost perfectată în anul 1948, iar torţionarul nipon nu a fost niciodată acuzat oficial, ba mai mult a trăit liber şi s-a bucurat de toate drepturile.
 
 
Unii cercetători susţin că ar fi lucrat la Maryland în postul de   consilier cu privire la armamentul chimic şi biologic. Alte surse declară că medicul terorii nu ar fi părăsit niciodată Japonia, unde a deschis o clinică în cadrul căreia oferea oricui consultaţii şi tratamente gratuite, fiind interesat în special de sănătatea copiilor.
 
În ultimii săi ani de viaţă s-a convertit la creştinism. A murit la vârsta de 67 de ani în urma unui cancer laringian, fără să dea socoteală pentru fapele sale în decursul aceastei vieţi. Ce s-a întâmplat după ce a închis ochii, numai el ştie...
 

Top 10 mistere ale Bibliei


Biblia! Exista oare in cunoasterea umana vreun obiect, vreun loc sau o persoana despre care sa se poata dezbate, acuza si povesti mai mult decat despre Biblie? Cu siguranta putine lucruri din cultura omeneasca pot egala Scripturile cand vine vorba despre istorie, legende si controverse. Biblia este un izvor de cunoastere, este piatra de temelie a crestinatatii si cartea de capatai a peste un miliard de credinciosi din toata lumea. Dar, in acelasi timp, traducerea sa din ebraica, aramaica si greaca vecche, limbajul incifrat, pasajele lipsa si modul tainic in care este scrisa, inconjoara de mister o suita de subiecte si episoade cu “atingere” divina. Zece dintre acestea se disting prin mistificarea tesuta in jurul lor.

10. SFANTUL GRAAL
Misterul: Unde este Sfantul Graal?

Potrivit mitologiei crestine, Sfantul Graal a fost amfora, vasul sau cupa folosita de catre Iisus la Cina cea de Taina, recipient despre care se spune ca ar poseda puteri miraculoase. Exista o legenda care vorbeste despre Iosif din Arimateea, un apropiat al lui Iisus si cel care i-a ingropat trupul lipsit de viata, cel care a intrat in posesia Graalului dupa ce o aparitie chiar a Mantuitorului i l-ar fi inmanat. Iosif ar fi luat vasul si le-ar fi cerut apostolilor sai sa il transporte pe teritoriul Britaniei. Credinta in Graal si interesul fata de posibilele locuri unde s-ar putea afla nu au palit niciodata. S-a presupus, de-a lungul timpului, ca el ar fi in posesia mai multor grupuri. Cele mai multe suspiciuni in acest sens le-au trezit Cavalerii Templieri, probabil pentru ca acestia se aflau la apogeul influentei lor in perioada in care povestile despre Graal au inceput sa circule.



Exista, in unele biserici, cupe asupra carora cade banuiala ca ar fi, fiecare, Graalul. Un astfel de exemplu este cel al Catedralei Sfanta Maria din Valencia, al carei Sfant Potir se crede ca ar fi fost transportat de Sfantul Petru la Roma in primul secol, si apoi in Huesca, Spania, de catre Sfantul Laurentiu, in secolul III. Potirul din Valencia prezinta unele caracteristici pentru care s-ar califica in pozitia de adevarat Graal, originile lui fiind aproximate intre secolul IV i.Ch. si sec I d.Ch., undeva in Orientul Mijlociu. Alte istorii sustin ideea ca Graalul ar fi ingropat sub Capela Roslin sau zace adanc in pivnitele Turnului Sfantului Mihail, de pe dealul Glastonbury, Marea Britanie. In acelasi timp, unele izvoare avanseaza ideea ca membrii secreti ai unei linii de sange oculte protejeaza Graalul. Totusi, poate cea mai sumbra suspiciune care planeaza in jurul acestei idei, nascuta de la forma latina a termenului "San Graal" - "Sang real", adica "sange regal", vizeaza existenta unor posibili urmasi ai lui Iisus Hristos, urmasi pe care i-ar mentiona chiar unele din numeroase scripturi apocrife (scripturi scrise in acelasi timp sau chiar mai devreme decat cele biblice, dar care nu au intrat in alcatuirea Bibliei). Dar aceasta ramane, pana la probe elocvente, doar o nascocire de impact a unui best-seller contemporan.


9. CHIVOTUL LEGAMANTULUI
Misterul: Unde este Chivotul Legamantului?

Chivotul Legii, cum se mai numeste artefactul mentionat in capitolul Exodului din Biblie, reprezinta cea mai importanta comoara a "Poporului Ales". Pentru israeliti, el constituia cel mai sacru obiect de pe Pamant, creat de Dumnezeu Insusi, prin intermediul lui Moise, pe Muntele Sinai. Chivotul era un cufar masiv, poleit cu aur, lung de 118 centimetri, inalt si lat de 78 centimetri, cu o pereche de manere din lemn de o parte si de cealalta si cu doi heruvimi din aur dispusi fata in fata, cu aripile intinse, deasupra capacului. Cufarul trebuia sa adaposteasca relicvele sacre, printre care cele doua table de piatra pe care erau scrise Cele Zece Porunci si un vas cu mana din cer, care cazuse spre hrana evreilor in pustie, dupa ce trecusera Marea Rosie, cand au fost eliberati din robia Egiptului. Ierusalimul, capitala regatului israelian si casa Templului lui Solomon, era si locul in care era gazduit Chivotul Legamantului.


In 607 i.Hr orasul a fost jefuit de catre babilonieni, sute de mii de evrei fiind ucisi. 70 de ani mai tarziu, cand israelitii s-au intors in cetate, Chivotul disparuse. De atunci, nu se stie sigur ce s-a intamplat cu acesta relicva nepretuita, iar diferitele zvonuri au fost alimentate numai de speculatii. Dintre acestea, cea mai raspandita este cea conform careia Chivotul ar fi fost ascuns de catre israeliti inainte de a fugi din oras, odata cu ocupatia babilonienilor. Locatiile posibile se spune ca ar fi Muntele Nebo din Egipt sau Etiopia. Intrebarea este, insa, daca chivotul fusese ascuns de catre israeliti, de ce acestia nu l-au recuperat cand s-au intors sa-si reconstruiasca orasul?In ciuda lipsei unor dovezi istorice, credinta ortodocsilor etiopieni in Chivotul din Aksum continua sa fie puternica. Conform legendei, in imensul sit funerar al regilor de la Aksum a fost ascuns Chivotul Legii, comoara cea mai de pret a Israelului. Vechi de peste 1.700 de ani si inalt de 24 de metri, Obeliscul din Aksum, in care se presupune ca se afla Chivotul, cantareste nu mai putin de 100 de tone. Misterul ridicarii absolut incredibile a obeliscului i-a facut pe multi sa lanseze fel de fel de teorii, care mai de care mai fantasmagorice. Insa, nici pana in ziua de azi, arhelogii nu au putut explora in intregime labirintul subteran aflat sub colosul de granit. Pe langa acestea, oamenii de stiinta din zilele noastre nu au reusit sa isi explice de ce labirintul subteran e pazit atit de strasnic de capcane mortale pentru oricine incearca sa exploreze tunelurile. Unii cred ca chivotul a fost distrus de catre babilonieni, in timp ce credinta altora este ca insusi Dumnezeu a ascuns chivotul printr-o interventie divina si ca artefactul va fi gasit doar de catre cei drepti. Dat fiind ca nu exista nicio mentiune despre distrugerea acestuia, oamenii nu au incetat nici pana astazi sa-l caute si sa incerce dezlegarea marelui mister.


8. SODOMA SI GOMORA
Misterul: Au fost orase reale? Si daca da, unde se se aflau?

Pentru pacatele si murdaria morala a locuitorilor lor, Sodoma, Gomora, Adma si Zeboim au fost distruse prin "foc si pucioasa venita de la Dumnezeu din ceruri" (Geneza 19:24-25). In crestinism si in islam, numele celor doua orase au devenit sinonime cu pacatul total, impardonabil, iar caderea lor se confunda cu manifestarea proverbiala a maniei Domnului. Totusi, existenta istorica a Sodomei si a Gomorei este, inca, un subiect de dezbatere in radul arheologilor. Biblia le indica amplasarea undeva in apropierea Marii Moarte. Posibili candidati devin, in aceasta situatie, siturile descoperite sau vizitate de arheologii Walter E. Rast si R Thomas Schaub in 1973, intre care se numara si Bab edh-Dhra, excavat in 1965 de catre arheologul Paul Lapp.



Alte posibilitati includ regiunile Numeira, es-Safi, Feifeh si Khanazir, care au fost si ele vizitate de Schaub si Rast. Toate aceste situri se afla in apropierea Marii Moarte, prezinta urme de arsuri si de sulf pe multe din pietre si sunt caracterizate, se pare, de o incetare subita a popularii catre finalul Epocii timpurii a Bronzului. La sud de Marea Moarta se afla un munte cunoscut ca Muntele Sodoma. Amplasarea celor cinci orase despre care se spune ca au fost distruse odata cu Sodoma si Gomora a fost stabilita prin realizarea unor harti cu ajutorul satelitilor, prin identificarea formelor geometrice, in special rectangulare. Peretii oraselor descoperite in aceste locuri si casele dintre ei au dimensiuni substantiale, indicand faptul ca oameni de mare statura au populat candva aceste locuri. Chiar si urmele unui ziggurat (piramida in scari) au fost gasite,alaturi de forme similare ca forma Sfinxului din Egipt se afla in regiune. S-au gasit aici sute de formatiuni sulfuroase, pietre compuse din pura pudra de sulf. Supuse testelor celor mai mari experti vulcanologi, s-a confirmat ca nicaieri in alta parte a lumii, chiar in preajma vulcanilor activi, nu s-au mai gasit pietre de asemenea compozitie.


7. GRADINA EDENULUI
Misterul: Unde se afla Gradina Edenului?

In timp ce majoritatea teologilor si initiatilor "biblici" considera ca pasajul care istoriseste despre Gradina Edenului este, cel mai probabil, simbolic, altii sunt de parere ca locul a existat intr-adevar, chiar aici, pe Pamant. Mai mult, Biblia ar oferi unele indicii destul de clare cu referire la locatia sa exacta. Aceasta convingere a condus la organizarea multor incercari de a localiza Gradina. Povestea creatiei din Geneza mentioneaza amplasarea geografica atat a Edenului, gradina celor patru rauri biblice (Pison, Gihon, Tigru si Eufrat), cat si a celor trei regiuni biblice ( Havila, Asiria si Kush).



Exista ipoteze ce indica pozitia Edenului fie in zona izvoarelor raurilor Tigru si Eufrat, la nord de Mesopotamia, fie in Iraq, in Africa, ori in Golful Persic. In timp ce adevarata locatie ramane un mister, exista un amanunt fascinant al povestii: Etiopia este mentionata ca fiind in apropierea sau imprejmuind Gradina Edenului in Geneza 2:13 ( "Si numele celui de-al doilea rau este Gehon, acelasi care a urzit taramul Etiopiei"). Inca din 1974, paleontologii au excavat prin sase milioane de ani de viata si au conchis ca Etiopia poate fi declarata locatia stiintifica a originilor umane, o adevarata Gradina a Edenului, din perspectiva Stiintei.


6. CODURILE BIBLICE
Misterul: Biblia pare sa contina mesaje incifrate; este o coincidenta?

"Iar tu Daniele, tine ascunse cuvintele si pecetluieste cartea pana la sfarsitul lumii", Daniel, 12:4. Cercetarile unor oameni de stiinta au confirmat, in ultimii ani, o ipoteza care sustinea ca in Biblie exista inclus, pe langa indrumarile spirituale evidente, si un anumit cod secret care poate dezvalui evenimente care au avut si vor avea loc cu mii de ani dupa scrierea Bibliei. Codul biblic a fost descoperit in Vechiul Testament din versiunea originala a Bibliei, scrisa in limba ebraica. Autorul acestei descoperiri este dr. Eliyahu Rips, unul dintre cei mai mari experti din lume in teoria grupurilor, aflata la baza fizicii cuantice. Descoperirea lui Rips a fost confirmata de matematicieni de renume de la Harvard, Yale si Universitatea Ebraica. La 1 septembrie 1994, prim-ministrul israelian Ytzhak Rabin era avertizat printr-o scrisoare a unui matematician evreu ca numele sau a fost decodificat din textul Bibliei, alaturi de sintagma "criminal va asasina". Mesajul a fost ignorat. La 4 noiembrie 1995, Rabin a fost ucis cu un glont in spate de catre un individ care se credea investit cu o misiune divina. Este vorba despre o asasinare codificata in Biblie cu peste 2000 de ani in urma?



In urma evenimentului, o intreaga serie de alte episoade descifrate explicit din Biblie s-au adeverit. Teoria lui Rips despre codul biblic considera Biblia ca o gigantica grila de cuvinte incrucisate. Pentru a gasi codul, Rips a eliminat toate spatiile dintre cuvinte si a transformat intreaga Biblie originala intr-un sir continuu de litere, cuprinzand 304.805 caractere. Informatiile sunt obtinute prin selectarea fiecarei a N-a litera, unde N are o valoare precisa si corespunzator aleasa. Un exemplu simplu ar fi urmatorul: avem propozitia "Cum sa obtii date", pe care o compactam si ea devine "cumsaobtiidate", din care vom selecta, incepand cu prima, fiecare a cincea litera - "CumsaObtiiDate" si rezulta astfel cuvantul "cod"". Cu ajutorul unui calculator, sunt cautate in aceasta matrice formata de textul biblic adus in forma descrisa mai sus, cuvinte si fraze ascunse de condurile de intervale. Se incepe de la prima litera a Bibliei si se cauta pentru fiecare secventa de intervale posibila cuvintele solicitate, descifrate cu intervale de una, doua, trei litere etc., pana la cateva mii. Apoi se repeta aceeasi operatie de cautare incepand de la cea de-a doua litera si continuand astfel pana la ultima litera a Bibliei.


5. TRIBURILE PIERDUTE
Misterul: Ce s-a intamplat cu Cele Zece Triburi Pierdute ale Lui Israel?

Inca de cand asirienii au exilat triburile pierdute ale lui Israel, in secolul VIII i.Chr., misterul continuarii vietii lor din acel moment s-a adancit cu timpul, fara a se fi elucidat vreodata. Unde s-au dus? Sunt legitime declaratiile unor grupuri contemporane, care pretind ca descind direct din Triburile Pierdute? Cu mai bine de 2.700 de ani in urma, asirienii au exilat cele zece triburi din Regatul lui Israel. In anii 722-721 i.Ch., Cele Zece Triburi care compuneau Regatul nordic al Israelului au disparut. Cucerite de regele asirian Shalmaneser V, au fost exilate catre Mesopotamia superioara si Medes, Siria si Iraq din zilele noastre. Cele Zece Triburi nu au mai fost vazute de atunci. Sau nu e chiar asa? Iacob, fiul Patriarhului Abraham, a fost redenumit Israel atunci cand Dumnezeu i s-a revelat in timp ce acesta parasea Padn-Aram, si l-a binecuvantat. Iacob a avut 12 fii, dintre care fiecare a devenit tatal cate unuia dintre cele douasprezece triburi ale lui Israel: Reuven, Shimon, Levi, Yehuda, Issachar, Zevulun, Dan, Naphtali, Gad, Asher, Joseph, Benjamin.



In Tara lui Canaan, fiecare dintre cele 12 triburi israelite a intemeiat cate o regiune diferita de o parte si de cealalta a Raului Iordan. Dupa o perioada mai indelungata, o monarhie a fost stabilita, dar odata cu moartea Regelui Solomon, statul a fost divizat in doua. Triburile s-au despartit pe linii politice si teritoriale, cu Judah si Benjamin in sud, loiali casei Davidiene, si restul triburilor in nord, conduse prin succesiune monarhica. Triburile sudice constituie radacinile istorice ale celor mai multi evrei asa cum sunt ei cunoscuti astazi. Iar cele Zece Triburi ale Regatului Nordic? Se pare ca au fost eliminate pentru eternitate. Dar profetul Ezekiel a visat la un viitor diferit: "Ii voi lua pe fii lui Israel si ii voi aduna de o parte si aduce pe pamantul lor. Si nu vor mai fi impartiti in doua regate". Peste secole si continente, cuvintele profetice au sadit in sufletele evreilor ideea ca cei din aceeasi semintie vor fi readusi laolalta si vor reconstrui regatul Domnului. Dar intai, cele Zece Triburi Pierdute trebuie sa fie gasite. Exista unele izvoare care atesta ca urmasi ai acestor triburi ar fi fost gasiti in Persia si in peninsula Araba de catre Benjamin din Tudela, fiul lui Jonah, care in 1165 s-a angajat intr-un periplu prin lume, vizitand cu predilectie comunitatile evreiesti. Totusi, raman numai presupuneri.


4. FARAONUL EXODULUI
Misterul: Cine a fost faraonul Exodului?

Este limpede ca acest atribut ii apartine faraonului care stapanea Egiptul Antic in perioada cand Moise a despartit apele Marii Rosii si si-a condus poporul catre libertate, in ceea ce a ramas cunoscut drept Exodul. Dar cine anume a fost acest faraon, dat fiind faptul ca in acest episod din Biblie nu i se atribuie o identitate concreta? In mod logic, pare relativ usor de dedus, facand o paralela intre momentul Exodului si faraonul Egiptului de la acea vreme. Insa si asupra Exodului planeaza dispute privind data exacta a evenimentului biblic. Cercetatorii au conchis, descifrand incadrarea cronologica sugerata in Regi 6:1, ca Scripturile ar avansa anul 1445 i.Chr. ca an al Exodului. Daca informatia este corecta, acesta s-a intamplat in cel de-al treilea an de domnie al faraonului Amenhotep al II-lea.



Totusi, conform unor informatii suplimentare din Vechiul Testament, reiese ca predecesorul lui Amenhotep, Thutmose al III-lea ar fi singurul faraon din intervalul cronologic specificat in Regi 6:1 care ar fi stapanit suficient de mult (54 de ani) incat sa fie pe tron in momentul plecarii lui Moise si sa moara la scurt timp dupa intoarcerea acestuia in Egipt. Aceasta ar insemna ca Thutmose III sa fie faraonul Opresiunii, iar Amenhotep II faraonul Exodului. Cea mai comuna imagine inchipuita in cultura populara este cea a lui Ramses cel Mare, ca fiind faraonul mentionat in Vechiul Testament, desi nu esta dovezi documentare sau arheologice ca acesta ar fi avut de a face cu Molimele Egiptului sau ca i-ar fi urmarit pe sclavii evrei in timp ce fugeau din Egipt. Ar mai plana o oarecare banuiala si asupra lui Merneptah, in forma unui poem al asa-numitului Israel Stale: "Israel a fost sters de pe fata pamantului...semintia lui nu mai exista". Totusi, nu se poate spune ca reiese din aceasta fraza vreo evidenta care sa sustina ferm identitatea unui anume faraon in pozitia celui din timpul Exodului.


3. ARCA LUI NOE
Misterul: Unde este Arca lui Noe?

Cel tarziu din vremea lui Eusebiu din Cezareea ( 275 - 339 d.Hr.), episcop in Palestina, teolog, apologet si istoric al Bisericii crestine, pana in zilele noastre, ramasitele fizice ale Arcei lui Noe au facut subiectul fascinatiei si cautarea lor un important domeniu de activitate atat pentru crestini, cat si pentru evrei si musulmani. Pana recent, in ciuda oricaror pretinse observari si expeditii, nicio dovada fizica a arcei nu a putut fi descoperita. Aceasta cautare a primit stigma de "vanatoare de vrajitoare" din partea catorva arheologi. Cautatorii arcei au avut putine indicii care sa-i ghideze spre artefact, dincolo de mentiunea din Geneza a "muntilor din Ararat". Pana la inceputul secolului XXI, doua candidate principale pentru explorare au iesit la suprafata: asa-numita anomalie Ararat, in apropierea varfului muntelui Ararat ( denumita "anomalie" deoarece era pana recent doar o imagine aeriana si din satelit care arata ca o zona innegrita a zapezilor si a ghetii de pe varf) si situl de la Durupinar, in apropierea de Dogubayazit, la 29 kilometri sud de Marele varf Ararat.



Totusi, de curand, un grup de exploratori chinezi si turci aflati in cautarea relicvelor biblice a anuntat ca este posibil sa fi descoperit Arca lui Noe, la altitudinea de 4.000 de metri, pe Muntele Ararat din Turcia. Echipa sustine ca a colectat specimene din lemn dintr-o structura de pe Muntele Ararat, aflat in estul Turciei, carora datarea cu radiocarbon le-a stabilit originile in urma cu 4.800 de ani, o perioada ce coincide cu cea in care se crede ca a avut loc Potopul lui Noe. "Nu suntem 100% siguri ca este vorba despre Arca dar, in proportie de 99,9%, despre ea este vorba", a declarat Yeung Wing-Cheung, un realizator de documentare din Hong Kong si membru al echipei de 15 oameni aflata pe urmele Arcei lui Noe. Structura descoperita de parteneriatul chinezo-turc avea cateva compartimente, dintre care unele contineau custi din lemn, in care se crede ca erau tinute animalele. Oficialii locali turci vor solicita guvernului de la Ankara sa aplice pentru statutul de Patrimoniu International UNESCO, astfel incat situl recent descoperit sa fie protejat in timp ce sapaturile arheologice vor fi performate in jurul sau. Conform povestii biblice cuprinsa in Vechiul Testament, Dumnezeu a decis sa reverse un potop asupra Pamantului dupa ce a vazut cat era de decazut si i-a spus lui Noe sa construiasca o arca, unde sa ofere adapost cate unei perechi din fiecare specie de animal. Dupa ce apele potopului s-au retras, spune Biblia, arca a ramas incremenita pe un munte. Multi cred ca Muntele Ararat, cel mai inalt punct din regiunea in care se afla, este locul unde Arca lui Noe si ocupantii sai au revenit pe sol.


2. SARPELE ISPITITOR
Mister: Cum aratau animalele inaintea Pacatului Originar? Dar omul?

"Zis-a Domnul Dumnezeu catre sarpe: "Pentru ca ai facut aceasta, blestemat sa fii intre toate animalele si intre toate fiarele campului; pe pantecele tau sa te tarasti si tarana sa mananci in toate zilele vietii tale!" (Geneza, 3:14). Fragmentul "pe pantacele tau sa te tarasti", rostit ca o pedeapsa din partea Creatorului, face destul de evident faptul ca inaintea acestei osande, sarpele, asa cum il stim astazi, arata altfel sau, cel putin, dispunea de un alt mijloc de locomotie. Care sa fi fost acesta?



Avea oare sarpele aripi si zbura, inainte sa fie condamnat la o viata de taratoare, sau macar niste membre cu ajutorul carora se deplasa pe pamant, asemenea soparlelor? Date fiind forma si dimensiunile serpilor, indiferent de specia lor de provenienta, este destul de greu de imaginat ca ar fi avut aripi sau chiar picioare. In cel mai bun caz, puteau arata ca niste miriapozi, dar cu siguranta nici aceasta caracteristica locomotorie nu le-ar fi inlesnit intr-un mod deosebit deplasarea, astfel incat privarea de zecile de picioruse sa vina ca o damnare.


1. FUGA LUI CAIN
Misterul: Mai existau si alti oameni pe Pamant in afara de Adam, Eva, Cain si Abel? Cine i-a facut?

"De ma izgonesti acum din pamantul acesta, ma voi ascunde de la fata Ta si voi fi zbuciumat si fugar pe pamant, si oricine ma va intalni ma va ucide. Si i-a zis Domnul Dumnezeu: "Nu asa, ci tot cel ce va ucide pe Cain inseptit se va pedepsi". Si a pus Domnul Dumnezeu semn lui Cain, ca tot cel care il va intalni sa nu-l omoare. Si s-a dus Cain de la fata lui Dumnezeu si a locuit in tinutul Nod, la rasarit de Eden. Dupa aceea a cunoscut Cain pe femeia sa si ea, zamislind, a nascut pe Enoh. Iar lui Enoh i s-a nascut Irad", Geneza (4:14-18). Prima parte a acestei insiruiri de versete doar ridica intrebari si lasa loc de speculatii. O analiza foarte riguroasa poate genera o dezbatere pornind de la sintagmele "oricine ma va intalni" si "tot cel ce va ucide pe Cain", in conditiile in care Adam, Eva si Cain erau singurii oameni de pe Pamant, deducand din informatiile biblice de pana la acel moment. Dar, cu destula indulgenta, se poate considera ca atat Dumnezeu cat si Cain faceau referire la Adam, Eva si animalele de pe Pamant prin cuvantul "oricine", chiar daca pare nefiresc.

Dar faptul ca, plecand dupa ce l-a ucis pe Abel, Cain s-a dus in tinutul Nod, despre a carui construire de catre Dumnezeu nu se mentioneaza nimic in prealabil, iar acolo si-a gasit pereche o femeie, cu care a avut un fiu care, la randul lui, a devenit parinte, pune la indoiala foarte multe premise originare. Atat tinutul Nod, care nu avea de ce sa fie catalogat astfel daca nu era populat si deci format de cineva, cat si sotia lui Cain sunt doua elemente extrem de controversate, care, oricum ar fi interpretate, avanseaza ideea ca in afara perechii originare, Adam si Eva, care i-au zamislit pe Cain si Abel, mai existau oameni, despre a caror existenta nu se mentioneaza nimic in versetele de inceput, din Geneza. Chiar daca ar fi sa acceptam ideea ca acestia erau tot copii ai lui Adam si ai Evei, incrucisarea lui Cain cu o femeie ar fi insemnat legatura cosangvinica cu nici mai mult nici mai putin decat sora lui.

Nu stim nimic despre femeia cu care a avut copii Cain, insa un episod incestuos, fara nicio mustrare sau pedeapsa divina ulterioara - cel putin mentionata in Biblie - este prezentat foarte explicit in Vechiul Testament. Dupa episodul Sodoma si Gomora, singurul drept credincios si supravietuitor este Lot si cele doua fiice ale sale. Imediat dupa distrugerea celor doua orase: "Apoi a ieşit Lot din Ţoar şi sa aşezat în munte, împreună cu cele două fete ale sale, căci se temea să locuiască în Ţoar, şi a locuit într-o peşteră, împreună cu cele două fete ale sale. Atunci a zis fata cea mai mare către cea mai mică: "Tatăl nostru e bătrân şi nu-i nimeni în ţinutul acesta, care să intre la noi, cum e obiceiul pământului. Haidem dar să îmbătăm pe tatăl nostru cu vin şi să ne culcăm cu el şi să ne ridicăm urmaşi dintr-însul!" Şi au îmbătat pe tatăl lor cu vin în noaptea aceea; şi în noaptea aceea, intrând fata cea mai în vârstă, a dormit cu tatăl ei şi acesta n-a simţit când s-a culcat şi când s-a sculat ea. Iar a doua zi a zis cea mai în vârstă către cea mai tânără: "Iată, eu am dormit astă-noapte cu tatăl meu; să-l îmbătăm cu vin şi în noaptea aceasta şi să intri şi tu să dormi cu el ca să ne ridicăm urmaşi din tatăl nostru!" Şi l-au îmbătat cu vin şi în noaptea aceasta şi a intrat şi cea mai mică şi a dormit cu el; şi el n-a ştiut când s-a culcat ea, nici când s-a sculat ea. Şi au rămas amândouă fetele lui Lot grele de la tatăl lor. Şi a născut cea mai mare un fiu, şi i-a pus numele Moab, zicând: "Este din tatăl meu". Acesta e tatăl Moabiţilor, care sunt şi astăzi. Şi a născut şi cea mai mică un fiu şi i-a pus numele Ben-Ammi, zicând: "Acesta-i fiul neamului meu". Acesta e tatăl Amoniţilor, care sunt şi astăzi."
Geneza 19:30-38

Stephen Hawking: „Dumnezeu nu a creat Universul. Big Bang-ul nu a avut nevoie de Dumnezeu”
   
Universul nostru nu a avut nevoie de vreun ajutor divin pentru a „lua naştere”, a anunţat celebrul cosmolog Stephen Hawking în faţa unui auditoriu arhiplin la California Institute of Technology.

Madrid de la 168€› Rezervă bilete de avion prin
Hawking a ţinut o prelegere intitulată „Originea Universului”, iar cozile pentru bilete au început să se formeze cu 12 ore înainte de prelegerea faimosului fizician. Cu două ore înainte de începerea prelegerii, cozile depăşeau 400 de metri.

În cele din urmă, reprezentanţii universităţii au decis să transmită prelegerea în direct în interiorul unui al doilea auditoriu şi pe un ecran gigantic situat în faţa unei peluze pe care s-au adunat 1.000 de persoane. Un doritor a oferit 1.000 de dolari pentru un bilet la prelegerea ştiinţifică, însă nimeni nu a fost dispus să-şi vândă preţiosul tichet.

Stephen Hawking a început prelegerea recitând un mit al creaţiei din Africa, iar apoi a trecut la marile întrebări, precum „De ce suntem aici?”.

Fizicianul a notat că numeroase persoane caută o soluţie divină pentru a contracara teoriile fizicienilor, iar la un moment dat a întrebat „Ce făcea Dumnezeu înainte de creaţia divină? Pregătea Iadul pentru persoane care pun întrebări de acest tip?”.

Hawking a explicat: „Noi, oamenii, suntem produsul unor fluctuaţii cuantice ce au avut loc la începutul universului”.

După ce a sintetizat ideile religioase despre crearea Universului, Hawking a detaliat explicaţiile ştiinţifice oferite de cercetători, detaliind inclusiv teoria stării continue postulate de Fred Hoyle şi Thomas Gold. Această idee susţine că nu există un început sau un sfârşit şi că galaxiile continuă să se formeze din materie creată spontan.

Hawking a explicat de ce această teorie şi numeroase alte idei sunt infirmate de observaţiile făcute recent de telescoape spaţiale şi de alte instrumente.

După ce a oferit câteva informaţii elementare despre fizica relativistă şi cosmologie, Hawking a adus în discuţia ideea unui Big Bang repetat. Fizicianul a subliniat că în anii '80 el a demonstrat alături de Roger Penrose că universul nu ar putea „reveni” după ce se contractă, aşa cum susţineau unii cercetători.

Aşadar, timpul a început odată cu Big Bangul, iar acest eveniment a avut loc o singură dată, a spus Hawking. Vârsta universului – estimată la aproximativ 13,8 miliarde de ani – se potriveşte cu modelul estimat de cercetători, iar maturitatea galaxiilor observate pare la rândul său să confirme acest model.

Hawking a făcut un alt comentariu referitor la religia modernă, rememorând un moment din anii '80 în care a publicat o cercetare referitoare la momentul în care „s-a născut” Universul. Atunci, Papa Ioan Paul al II-lea a „certat” oamenii de ştiinţă, anunţând că aceştia nu ar trebui să studieze momentul creaţiei, pentru că este sfânt. „Mă bucur că nu am fost dat pe mâna Inchiziţiei”, a glumit Hawking.

Hawking s-a declarat dezamăgit de descoperirea recentă a bosonului Higgs: „Fizica ar fi mult mai interesantă dacă cercetătorii nu ar fi descoperit această particulă”, a explicat cosmologul.

Fizicianul a încheiat prelegerea referindu-se la „Teoria M”, ce se bazează parţial pe idei postulate de un alt fizician celebru, Richard Feynman. Hawking consideră că această teorie este singura idee mare care explică ceea ce a observat.

Teoria M susţine că mai multe universuri au fost create din nimic, explică Hawking, numeroase istorii şi stări ale existenţei fiind posibile. În doar câteva din aceste stări de existenţă este posibilă existenţa formelor de viaţă, iar omenirea ar putea exista într-un număr şi mai restrâns de stări de existenţă. Hawking a subliniat că se simte norocos să trăiască în această stare a existenţei.

Hawking a încheiat prelegerea cu o pleadoarie în favoarea continuării explorării cosmosului: „Trebuie să continuăm să mergem în spaţiu pentru viitorul umanităţii. Nu cred că vom supravieţui încă 1.000 de ani fără a scăpa de pe această planetă fragilă

Dispariţia mamuţilor rămâne un mister al evoluţiei


Motivele care au determinat extincţia multor specii de mamifere mari în cursul ultimei ere glaciare sunt un subiect de dezbateri intense în lumea ştiinţifică. Nu se ştie dacă dispariţia a fost influenţată de activitatea umană sau s-a datorat mai degrabă schimbărilor climatice şi modificării habitatelor. În încercarea de a elucida misterul, oamenii de ştiinţă au recurs la studii de genetică, investigând ADN-ul prelevat din oase ale marilor mamifere care cândva dominau emisfera nordică a planetei.

Din cauza condiţiilor climatice dificile din zonele în care au fost găsite oasele animalelor, cercetarea a durat mult mai mult decât s-ar fi aşteptat cineva. Specialiştii spun că obţinerea informaţiilor genetice a durat şapte ani.

Studiul, realizat la Universitatea din Copenhaga, Danemarca, a luat în considerare 6 specii ale megafaunei, unele dispărute, altele supravieţuitoare până azi: rinocerul lânos (Coelodonta antiquitatis) şi mamutul lânos (Mammuthus primigenius), ambele extincte; calul sălbatic şi cel domestic (Equus ferus şi Equus caballus), bizonul de stepă (Bison priscus - dispărut) şi actualul bizon american (Bison bison), renul (Rangifer tarandus) şi boul moscat (Ovibos moschatus).

Cu ajutorul datelor oferite de ADN, cercetătorii ar putea reconstitui aspecte ale istoriei acestor populaţii. De exemplu, cu cât o populaţie este mai mică, cu atât este mai puţin diversificată din punct de vedere genetic. Pe baza probelor prelevate, oamenii de ştiinţă pot estima modul în care populaţia a evoluat şi s-a dezvoltat de-a lungul timpului. Puse cap la cap, noile descoperiri pot estima răspândirea populaţiilor megafaunei şi modul în care apariţia oamenilor şi schimbările climatice au influenţat-o.

Conform noilor date, scăderea populaţiei de boi moscaţi şi de rinoceri lânoşi are o legătură directă cu modificările climatice. În schimb, numărul cailor sălbatici şi al bizonilor de stepă a scăzut, se pare, datorită creşterii populaţiei umane din Europa şi Asia.

În cazul mamuţilor, unele dintre cele mai impresionante mamifere care au trăit în acea vreme, oamenii de ştiinţă spun că dispariţia lor rămâne încă un mister. Numărul de mamuţi din Eurasia a rămas la cote mari chiar şi după 10.000 de ani de la primul contact cu specia umană, contrazicând astfel teoria conform căreia vânătoarea şi noile boli au dus la dispariţia acestor mamifere. Nu există suficiente fosile de mamuţi care să ofere date asupra ultimelor 6.000 din existenţa speciei, astfel încât motivele extincţiei nu pot fi deocamdată cunoscute cu precizie.

Cainele Domnului – Tomas de Torquemada

El este omul al carui nume a devenit sinonim de-a lungul veacurilor cu fanatismul religios si cu ororile crimelor comise abuziv in numele unei biserici care combate tocmai ideea de crima. Preotul care a ridicat tortura la rang de politica nationala si care nu a precupetit nimic din a rafina metodele prin care un om poate fi schingiut. El este cel care a aruncat Europa in ceea ce multi numesc Evul Intunecat al Inchizitiei... Tomas de Torquemada – Cainele Domnului.

Ciocanul ereticilor

Acuzata statea intinsa pe escalera, o scara inclinata, astfel incat capul femeii sa se afle mai jos decat picioarele. Incheieturile zvacneau sub presiunea menghinelor intinse la maxim de catre unul dintre tortionari. Un dispozitiv de fier ii mentinea gura deschisa, iar un preot ii asezase un manunchi de calti deasupra buzelor, o inventie ingenioasa care permitea apei sa ajunga in stomac fara a lasa victimei vreo sansa de a regurgita macar vreun strop din cei aproape 8 litri de lichid folositi la o astfel de tortura. In camera se mai afla un medic care sa supravegheze starea acuzatei. In fond, marturiile trebuiau sa vina "liber" de la oameni constienti. O confensiune smulsa unui muribund sau unui inconstient, anula intregul act al torturii si judecatii. Un alt barbat statea pe un scaun de lemn, pregatit sa noteze intregul parcurs al interogatoriului.



Doi martori sustin ca acuzata este, fara doar si poate, evreica. Motivul? In ultima sambata, nimeni nu observase fumul care ar fi trebuit sa iasa pe hornul casei acesteia. Se stie doar ca aprinderea focului este o munca, iar evreii respecta cu strictete Sabatul, ziua in care este interzis sa muncesti. Poate parea absurd, dar o astfel de acuzatie era suficienta in Spania secolului al XV-lea ca sa te trimita direct in camerele de tortura ale inchizitorilor.



Usa incaperii se deschide si in camera slab luminata isi face aparitia un barbat varstnic, imbracat in haine monahale si purtand tunsoarea specifica preotilor dominicani. La vederea lui, femeia incearca sa tipe, desi caltii o impiedica sa faca acest lucru. Stia ca nu mai avea nici o scapare. Barbatul care intrase era cel mai temut dintre toti inchizitorii... Tomas de Torquemada. Cu o voce metalica acesta rosteste: "Putem incepe!", si arata inspre dispozitivul care urma sa verse cei 8 litri de apa in stomacul femeii. Era doar primul pas din meticulosul si sadicul proces al torturii ale carui reguli fusesera scrise chiar de el... de Torquemada, cel poreclit Ciocanul Ereticilor.

Tomas de Torquemada

Tomas s-a nascut in satul Torquemada (Turris Cremata in limba latina - Turnul Ars) in apropiere de Valladolid, Spania, in anul de gratie 1420, ca nepot al binecunoscutului cardinal Juan de Torquemada, autor a peste sapte lucrari de referinta in teologie si unul dintre cei mai importanti reprezentanti ai ordinului dominican din secolele XV-XVI. In acest mediu, Tomas este instruit astfel incat sa calce pe urmele unchiului sau si, poate, chiar sa depaseasca rezultatele muncii acestuia. Inca din frageda pruncie el este invatat sa se dezica de bunurile lumesti, sa traiasca simplu, sa nu epateze prin costumatie sau prin gesturi, sa tina posturile si sa se roage de mai multe ori pe zi. Desi copil, Tomas este trimis de parintele sau in randul preotilor din manastirea dominicana din Valladolid, acolo unde, cu timpul, Torquemada cel tanar devine un veritabil ascet. Pe sub roba sa monahala, tanarul prefera sa poarte vestminte aspre care sa nu ii lase niciun moment senzatia de confort. In fond, crezul sau era acela ca "lutul" carnii trebuie pedepsit pentru a "elibera" spiritul. Un crez pe care avea sa il urmeze pana la fanatism si pe care, din nefericire, avea sa il aplice unei intregi natii nevinovate.



Desi tanar pentru o atare functie, el este numit egumen al manastirii Santa Cruz din Segovia, post pe care il ocupa timp de 24 ani. Tot aici, Torquemada devine confesorul infantei Isabela I de Castilia, viitoarea regina a Spaniei. Despre viata sa particulara in acesti ani se stiu extrem de putine lucruri, cu atat mai mult cu cat Tomas era un personaj auster care rar iesea in evidenta. Este cert insa ca incercarile prelatilor superiori de a-l promova in ierarhia bisericii catolice s-au lovit de refuzul categoric al acestuia. Tomas de Torquemada nu dorea marirea ci doar sa isi duca la capat menirea de om al bisericii, totul de pe o pozitie cat mai umila. De asemenea, una dintre trasaturile care avea sa il defineasca pentru tot restul vietii, incoruptibilitatea, se manifesta din plin la preotul educat in randul exigentului ordin dominican.



Desi este asociat doar cu ororile Inchizitiei, Tomas de Torquemada are insa un rol important in istoria laica a Spaniei. La insistentele sale, Isabela I de Castilia accepta sa se casatoreasca in 1469 cu regele Ferdinand de Aragon, unirea celor doua regate dand nastere statului care avea sa domine lumea in perioada secolelor XVI-XVII. Tot atunci, numele de Espana (derivat din latinescul Hispania) incepe sa fie folosit frecvent pentru desemnarea regatelor unite ale Aragonului si Castiliei.

Tot Torquemada este cel care insista pe langa cuplul regal ca in Spania sa fie infiintate mai multe birouri inchizitoriale, presiunile celor doi monarhi pe langa Papa Sixtus al IV-lea dand roade la 1 noiembrie 1478. Si tot la propunerea dominicanului, Vaticanul accepta in premiera ca procesele inchizitiei sa fie subordonate direct cuplului regal, cu mentiunea stricta ca, dincolo de instanta civila a monarhilor, acuzatii sa aiba dreptul de a face apel direct la Papa si de a putea cumpara de la acesta iertarea pacatelor. Evident, acest lucru nu s-a intamplat aproape niciodata. Raul fusese scapat de sub control iar evenimentele care aveau sa urmeze ii socau pana si pe mai vechii si incercatii inchizitori italieni si francezi.



La 11 februarie 1482, Vaticanul numeste 5 inchizitori oficiali pentru Spania, Torquemada fiind unul dintre acestia. Dupa numai un an, fostul egumen al manastirii Santa Cruz din Segovia era numit Mare Inchizitor direct de catre regina Isabela I. Ororile puteau incepe.

Precursorul lui Hitler

Exista numeroase voci, asa cum este si cea a scriitorului Simon Whitechapel, care sustin si astazi ca in ciuda influentei sale asupra reginei, Tomas de Torquemada a fost in timpul rolului sau de Mare Inchizitor doar o unealta in mainile cuplului regal. Fervoarea sa religioasa este indiscutabila, la fel si lipsa sa de interes pentru orice fel de bun material. Nu la fel stateau lucrurile in cazul regelui Ferdinand si a reginei Isabela I. Rezervele monetare ale statului erau infime, iar Spania nou creata se afla in pragul unui colaps financiar. Pe de alta parte, monarhii doreau sa continue razboiul cu musulmanii care inca ocupau Grenada, si asta in timp ce Papa Sixtus al IV-lea avea nevoie la fel de mare de fonduri pentru a sustine "razboiul impotriva necredinciosilor din Italia" si pentru a lupta impotriva musulmanilor din Est.



Conform regulilor Inchizitiei, celor acuzati li se confiscau averile, acestea fiind trecute in proprietatea Bisericii. Mai mult, vinovatii puteau scapa de pacate platind o suma considerabila la Vatican, o sursa de venit deloc de neglijat atat pentru papalitate cat si pentru regii spanioli. Nu intamplator atentia monarhilor se indrepta atunci catre prosperii evrei, fie ei credinciosi iudaici sau conversos - evrei care renuntasera la iudaism in favoarea catolicismului. Astfel, regele Ferdinand emite un edict prin care evreilor din Spania li se cerea sa se converteasca la religia catolica sau sa paraseasca imediat tara. In schimb, mai multi reprezentanti ai comunitatilor evreiesti fac o propunere tentanta cuplului regal: 30.000 de ducati, o suma imensa la acea vreme, pentru anularea edictului. Este momentul in care istoria isi schimba cursul.



Tentat sa accepta banii, Ferdinand ramane insa fara cuvinte in fata unei reactii extrem de violente a lui Torquemada. Dominicanul intra in sala tronului purtand in brate un crucifix urias si strigand fara rezerve catre cele doua capete incoronate: "Iuda Iscarioteanul L-a vandut pe Iisus pentru 30 de arginti. Voi vreti sa o faceti pentru 30.000 de ducati? Iata-L! Luati-L si vindeti-L!". Cu un gest sfidator, Torquemada izbea crucifixul de masa aflata in fata tronului si parasea camera ca o furtuna. In fata unei asemenea iesiri, nici Ferdinand si nici Isabela nu schitasera vreun gest. Intr-un final, cuplul regal refuza oferta evreilor si dadea mana libera Inchizitiei, iar in 1492, anul in care Columb pleca in temerara sa calatorie catre America, era emis un alt edict prin care toti evreii neconvertiti sau care practicau iudaismul in secret (asa numitii marranos) erau izgoniti din Spania.



Torquemada era convins ca misiunea sa era una dreapta si ca inspiratia actelor inchizitoriale nu putea fi decat una divina. Prigonirea evreilor era in ochii sai o masura benefica pentru eliberarea sufletelor credinciosilor, mai ales ca el promovase ideea ca acei crestini cu sangele nealterat de vreun stramos necredincios puteau ajunge mult mai usor in Rai. De parca accederea in Gradina Raiului se face in functie de arborele genealogic.



Din nefericire, Inchizitia a fost sustinuta la inceput de o mare parte a credinciosilor catolici, fenomen amplificat de doua evenimente ce aveau sa intareasca radical pozitia lui Torquemada. Primul eveniment a fost uciderea inchizitorului Pedro de Arbues in Zaragoza, in anul 1485. Crima a fost atunci aruncata in spatele evreilor iar preotul a fost canonizat la scurt timp dupa aceea. Sase ani mai tarziu, in 1491, un copil a fost ucis intr-un ritual ciudat, iar odioasa crima a fost din nou imputata evreilor. Evenimentul a capatat numele de Santo Nino de la Guardia (Sfantul Copil din La Guardia) si este comemorat chiar si in prezent. La fel ca si Pedro de Arbues, copilul a fost canonizat la cererea maselor in numai cateva saptamani de la moartea acestuia. Tot atunci se raspandise in Spania mitul mincinos conform caruia evreii ucid copiii crestinilor iar crima din 1491 nu a facut decat sa alimenteze ura antisemita.



Vaticanul interzicea insa judecarea indivizilor care isi manifestau deschis apartenenta la o religie, fie ea crestina, musulmana sau iudaica. In felul acesta, Torquemada nu putea sa isi duca planul la indeplinire decat prin urmarirea acelor marranos, evrei convertiti la catolicism care isi practicau in secret vechea religie. Incepand cu varsta de 12 ani la fete si 14 la baieti, orice persoana putea face obiectul unui proces inchizitorial, iar in scurt timp, rafuielile personale, invidia sau alte pacate omenesti aveau sa dea nastere unui imens val de reclamatii false. Oamenii se strangeau cu sutele in beciurile inchizitiei, Torquemada insusi ocupandu-se cu meticulozitate de multe dintre anchete. El chiar publicase o lista cu indicatii prin care evreii ascunsi puteau fi recunoscuti si adusi in fata justitiei:

Daca vecinul tau poarta haine curate si frumoase in zilele de sambata, este evreu.
Daca vecinii tai isi curata casele in zilele de vineri si aprind candelele mai devreme decat se obisnuieste, ei sunt evrei.
Daca ei mananca paine nedospita si isi incep mesele din Saptamana Mare cu laptuci si ieburi amare, atunci sunt evrei.
Daca ii vezi rugandu-se cu fata la un zid, balansandu-se inainte si inapoi, sunt evrei.
Daca in zilele de sambata vecinii tai nu aprind focul, ei sunt evrei.
Pentru oricare dintre aceste motive sinistre oamenii puteau fi arestati, torturati, siliti sa recunoasca vina, chiar si inchipuita, de a fi evreu, sau sa fie ucisi prin ardere pe rug. Vanatoarea de oameni incepuse.

Domini canes – Cainii Domnului

Un proces inchizitorial nu se rezuma doar la tortura si la executie prin ardere pe rug - pedeapsa clasica pentru erezie. In fapt, el era un proces minutios care dura luni de zile si a carui menire era aceea de a induce o stare de teama si de nesiguranta in randul populatiei din Spania.

Primul pas il constituia citirea unui edict in piata publica a oraselor sau satelor in care aveau loc anchetele. Prin acesta erau somati toti cei care practicau pe ascuns iudaismul sa isi recunoasca pacatul in decurs de 40 de zile si sa "se impace cu Domnul". Cei care marturiseau in acest interval de timp erau absolviti de pacate. In acelasi timp, in secret aveau loc audierile martorilor sau studierea amanuntita a caselor si a oamenilor pentru a depista pe acei reo - criminali. In cazul in care depozitiile erau facute de doi martori, persoana acuzata era adusa in fata unui tribunal. Era nevoie de minim cinci martori pentru ca ereticul sa fie arestat pe loc, iar in cazul in care inchizitorul insusi remarca ceva ciudat, invinuitul era aruncat in temnita dupa bunul plac al preotului.



La trei zile dupa arest, acuzatul primea o vizita din partea unui prelat care ii cerea acestuia sa isi recunoasca pacatul. Daca acesta nega, avea dreptul la alte doua intrevederi la un interval de 10 zile. Era suficient sa recunoasca pentru a fi iertat. In caz contrar urma interogatoriul.

Interrogatorio, asa cum era numit, era de fapt o veritabila ancheta politieneasca dublata de o judecata sumara. Acuzatul avea dreptul la un avocat, iar daca nu isi permitea unul primea un sfatuitor din partea si pe cheltuiala bisericii. Acelasi acuzat era silit sa enumere lista dusmanilor sai personali, sau a persoanelor pe care le banuia ca ar putea depune marturie mincinoasa impotriva sa, incercandu-se astfel evitarea martorilor care ar fi influentat negativ procesul. In acelasi timp, autoritatile inchizitoriale strangeau probe impotriva victimei. Nu exista prezumtia de nevinovatie, iar arestatul era considerat vinovat pana la proba contrarie. Torquemada insusi mentionase in manualul sau de investigare a ereticilor ca tortura putea fi folosita doar in cazul in care probele impuneau acest lucru. Totul suna ca un proces bine elaborat din zilele noastre, cu evidente mici diferente date de conceptiile vremii. Daca ne gandim insa ca simplul fapt de a uita sa aprinzi focul in casa sambata, sau de a te imbraca elegant in aceasta zi, erau probe forte ale unui astfel de caz, rabdarea inchizitorilor nu ne apare decat ca o masca a realelor lor intentii.

Primul pas al torturii era schingiurea cu apa. Daca acuzatul nu isi recunostea pacatele, urma pasul al doilea, acela in care victima, intinsa pe o banca speciala, era legata cu funii de incheieturi si intinsa pana in punctul in care articulatiile era gata sa se dizloce. O nerecunoastere a vinei ducea implicit la pasul trei, acela in care invinuitul era ridicat pe un esafod si intins cu aceleasi funii in pozitie verticala. Tortura se finaliza cu ruperea articulatiilor. Daca nici dupa acest pas victima nu admitea veridicitatea acuzelor, nu ramanea decat executia Stiind aceasta finalitate, multi dintre cei torturati acceptau sa recunoasca o vina care, chiar daca nu exista, i-ar fi scapat de la moarte. Torquemada era insa vigilent si ceruse ca acuzatii sa fie legati la gura, astfel incat sa nu poata rosti niciun cuvant. Doar era evident ca pacatosii urmareau sa scape basma curata. In acest timp insa, acuzatorul continua sa ceara confesiunea salvatoare. Chiar daca era interzis ca victimele sa fie ucise in timpul torturilor, se intampla adeseori ca bietii nefericiti sa isi dea duhul pe mesele inchizitorilor. Atunci, procesul continua cu executia rituala, iar pe rug era asezat cadavrul victimei. Nimeni nu scapa de autoritatea Inchizitiei.



Asa zisilor eretici li se mai acorda o ultima "sansa" pe rug. Acestia puteau sa isi retracteze credinta si sa sarute crucea intinsa de un oficial al autoritatilor locale. Trebuie spus ca preotii, desi dadeau verdictul pedepsei capitale, nu participau la executii. O astfel de "confesiune" atragea mila calailor, iar victima era sugrumata inainte de a fi arsa. Daca invinuitul doar isi retracta credinta dar refuza sa sarute crucea, el era ars cu lemne uscate care sa permita un foc rapid si puternic. Chinurile ar fi durat mai putin. Refuzul de a face ambele lucruri impunea arderea pe un rug format din lemne verzi pentru ca supliciul sa fie cat mai indelungat, iar condamnatii erau obligati sa poarte palarii speciale, asa numitele sambenito, pe care erau desenate flacari, demoni si serpi. Era imaginea iadului care ii astepta cu bratele deschise.

Nu se poate estima cu exactitate numarul celor ucisi in urma actiunilor Inchizitiei spaniole. Pana in anul 1504, anul mortii reginei Isabela I, au fost ucisi circa 2000 de oameni Cei mai multi istorici sustin ca in cei aproape 15 de ani cat Torquemada a fost Mare Inchizitor (el s-a stins din viata la 16 septembrie 1498), au fost arsi pe rug aproximativ 1500 dintre acestia. Trista razbunare a celui care a fost ceea ce el insusi ura cel mai mult, urmasul pe linie directa al unei familii de evrei.

Inchizitia spaniola a fost abolita oficial de abia in anul 1824, in timpul reginei Isabela II
Atat regele Ferdinand de Aragon, cat si Tomas de Torquemada, erau urmasi pe linie directa ai unor evrei convertiti la catolicism. A ramas celebru tabloul in care regele isi palmuieste sotia, pe regina Isabela I, in momentul in care aceasta aduce in discutie "puritatea" sangelui suveranului.
Un singur oficiu al Inchizitiei exista in anul 1483, anul in care Torquemada a fost numit Mare Inchizitor. In momentul mortii sale, in Spania activau deja 24 de astfel de oficii.
Tomas de Torquemada s-a bucurat de o mare apreciere in randul istoricilor din secolele XV-XVI. Cronicarul Sebastian de Olmedo, contemporan al inchizitorului, il numea pe acesta "ciocanul ereticilor, lumina a Spaniei, salvator al patriei si onoarea ordinului sau monahal".
Atrocitatile comise in timpul vietii lui Torquemada nu isi gasesc echivalent in Europa decat in perioada celui de al doilea Razboi Mondial si a anilor in care Hitler s-a aflat la putere in Germania.

Omoara sau vei muri

Scenele sunt mai mult decat dramatice, dar gresim daca ne gandim la genul horror. Animalele nu inventeaza secvente de groaza in cautarea unor senzatii tari. Ele nu fac decat sa traiasca, iar traiul in natura asta inseamna: un joc al vietii si al mortii in care prada si pradatorul, ca indivizi, sunt adversari. Ca specii, insa, din perspectiva evolutiei, prada si pradatorul sunt parteneri, afirma Mihaela Stanescu.

Incepem, ordonat, cu definitia. Conform criteriilor aplicate in ecologie, predato­rism inseamna orice fel de relatie de tip +/-, care are, asadar, consecinte pozitive pentru una dintre parti si ne­ga­tive pentru cealalta, cel putin la ni­vel de individ. Intr-un sens mai ingust, termenul predatorism defineste acea relatie intre doua specii de ani­male in care una dintre parti - prada­torul - isi ucide prada. Acesta este sensul cel mai larg acceptat. Lupta pentru supra­vie­tuire imbraca in natura infatisari dramatice, din componenta carora muscaturile, veninul si sangele nu lipsesc. Oribil? Nu. Firesc.

Ceea ce, intre congeneri, se considera a fi o forma extrema a conflictului (ucide­rea) inseamna altceva in cazul unor specii diferite. Aici e vorba despre foame si hrana, despre moarte si su­pra­vietuire, despre cele mai primi­ti­ve instincte ale fiintei vii. Nu e vorba de morala aici, ci doar de relatii trofice. Acestei realitati sangeroase - la pro­priu - i se datoreaza imensul arsenal al modalitatilor de adaptare. Nici o specie nu evolueaza singura si de capul ei, ci impreuna cu alte specii, ca raspuns la evolutia acestora.

Procese simultane, indelungate, lente si strans impletite, aceste evolutii paralele nu pot fi distinse si catalogate usor. E dificil de raspuns la intrebari precum: Cine a inceput? Evolutia carei specii este cauza? Si a careia repre­zinta efectul? Gazelele sunt iuti pentru ca exista leoaice si gheparzi care le vaneaza? Sau carnivorele cu pricina sunt rapide pentru ca gazelele…?

De fapt, este vorba despre coevolutie. Cu pasi foarte mici, mutatie dupa mutatie, urmate de selectii naturale in ritmul negrabit al naturii, care face lucrurile incet si temeinic, in milioane de ani, speciile merg impreuna, ince­tisor, alaturi unele de altele, prin timp, strabatand erele. Pentru fiecare planta devenita spinoasa si neimbietoare exista un erbivor bine echipat, in stare s-o manance fara probleme; pentru fiecare buruiana cu frunzele pline de otrava, mortala pentru mamifere, s-a gasit sau se va gasi candva, in marele depozit de specii reale ori potentiale, macar o omida care va roade, fara sa se sinchiseasca de otrava, frunzele vatamatoare. Pentru fiecare insecta neapetisanta, de care ai crede ca nici un pradator n-o sa se atinga, se gaseste totusi cate unul. Cucul manan­ca omizi paroase, cu peri iritanti, pe care alte pasari insectivore de la noi le ocolesc de la mare distanta.

Pentru fiecare pestisor iute ca argintul viu se va gasi un peste mai mare si mai rapid care il va ajunge din urma si il va inghiti, pentru fiecare ditamai erbivorul enorm - adevarata fortareata de carne - si aparent invulnerabil se va gasi un carnivor cu colti zdraveni, muschi puternici si "tupeu" pe masura care va inventa, in cateva milioane de ani, tehnologia necesara prinderii si folosirii ca hrana a erbivorului-cetate. Pana la urma, daca judecam la rece, nu e nimic de plans. Este doar de ad­mirat, ca tot ceea ce izbuteste natura.

Pare imposibil… si totusi va reusi
Cum izbuteste un sarpe gros cat creionul sa inghita un soarece? Il ajuta o alcatuire anatomica minunat adaptata: articulatiile craniului sunt numeroase si elastice, iar coastele sunt prinse numai de coloana vertebrala. Astfel, corpul se poate largi… Nu chiar la nesfarsit dar, in orice caz, uluitor de mult. Destul ca sa incapa soarecele.

Primejdia din ape
Pentru un crocodil care mananca multi pesti si pasari de apa, o astfel de aparitie e o variatie binevenita in meniu. Cu atat mai mult cu cat se afla la indemana - ma rog, e un fel de-a spune. Este fix langa bot, asa ca, de data asta, marele pradator nici nu trebuie sa se osteneasca prea tare.


Cel mai vestit dintre killeri
Lumea insectelor e plina de pradatori. Poate nu multi stiu ca din acest club al „durilor“ fac parte si libelulele, si gargaritele. Totusi, pentru marele public, prototipul insectei pradatoare este calugarita, datorita probabil modului ei spectaculos de a vana.

Dieta originara
Chiar lasand la o parte dinozaurii, in istoria reptilelor raman suficiente aspecte care sa ne impresioneze. De pilda, rezultatul evolutiei grupului: cele peste 8.000 de specii existente azi. Multe dintre ele sunt insectivore si, probabil, acesta a fost modul de hranire primordial. Chiar daca altele sunt astazi carnivore sau vegetariene, n-ar fi ajuns pana aici fara insecte.

Metoda preferata
Pentru a-si ucide prada, unii se bazeaza pe dinti, altii (ca serpii constrictori) pe stransoarea mortala. Paianjenii lucreaza numai cu otrava: arma lor este veninul produs de glande specializate, cu ajutorul caruia isi imobilizeaza prada.

Pe nemestecate
La oameni, digestia incepe in cavitatea bucala, motiv pentru care suntem invatati sa mestecam alimentele bine. Serpii, in schimb, nu mesteca niciodata nimic. Dintii lor slujesc numai pentru prinderea „mancarurilor“. Prazile sunt inghitite intregi, iar digestia are loc in stomac si intestin.

Carnivore plutitoare
O specie rara si amenintata, un mamifer acvatic vioi si plin de agilitate, unul dintre putinele animale care folosesc unelte – toate acestea in „persoana“ vidrei de mare. Vidra sparge scoicile si aricii de mare cu ajutorul unei pietre tinute pe abdomen, in timp ce pluteste cu burta in sus – un spectacol in sine.

Imagine emblematica …
a perechii prada-pradator si a relatiei dintre cei doi. Marile erbivore si corespunzator de marile carnivore care le vaneaza sunt parti aflate in echilibru – fragil – ale unui sistem riguros organizat prin evolutie. Se stie azi ca decimarea carnivorelor are drept consecinta inmultirea necontrolata a erbivorelor si degenerarea populatiilor acestora.

Vanatoare submarina
Chiar daca uneori, la mare nevoie, se multumesc si cu cate o portie „deja moarta“, caracatitele se numara printre cei mai importanti – ecologic vorbind – pradatori din oceane, infulecand de zor crustacee si moluste, cautandu-si activ hrana si folosindu-se, in acest scop, de ochii mari, cu alcatuire complexa, care isi indeplinesc menirea excelent. Caracatitele au un ascutit simt al vazului, inzestrare esentiala pentru un vanator.

Închisoarea Carandiru – Anticamera Iadului

Există pe Pământ locuri despre care cei slabi de înger este bine sa nu afle. Locuri unde Suferinţa, Oroarea şi Dezumanizarea ţin cu brio locul de realitate curentă. Locuri unde fiecare secundă se scurge cu greutatea unui an, iar fiecare an pare fără de sfârşit. Locuri unde oamenii ajunseseră precum demonii. Să sufere continuu şi să nu găsească alinare decât dacă provocau dureri şi umilinţe incredibile propriilor semeni.

Un astfel de loc blestemat a fost până nu demult închisoarea Carandiru din Brazilia...

Puşcăria la brazilieni

Gândul de a ajunge la închisoare chiar şi pentru o singură săptămână înspăimântă orice om întreg la cap. Cum ar fi (Doamne Fereşte) ispăşirea unei pedepse într-un penitenciar dintr-o ţară cât mai îndepărtată sau din cumplita Lume a Treia?

Ştiu, simplul gând trezeşte fiori reci, şi pe bună dreptate...

Să luăm bunăoară Brazilia, un stat unde tratamentul inuman al prizonierilor sau atmosfera cumplită din închisori, au intrat deja în folclorul urban internaţional...

Sigur, "chiriaşii" unor astfel de stabilimente nu sunt tocmai nişte îngeraşi aflaţi la băi, mulţi dintre ei fiind infractori ale căror fapte provoacă fiori de groază, meritându-şi chinurile pe deplin, dar ce să mai zicem de cei ajunşi aici pentru neplata unor amenzi, sau alte infracţiuni minore?

Carandiru se califica pe deplin în cursa pentru titlul de cea mai oribilă închisoare de pe Terra.

Era până nu demult cea mai mare închisoare din America Latină, si cea mai de temut din Brazilia.



Era un loc unde, conform statisticilor oficiale, fiecare nou venit era abuzat sexual şi torturat într-un interval de doar 20 de minute de la pătrunderea sa pe porţile închisorii.

Prizonierii cu state vechi si gardienii le spun nefericiţilor noi veniţi - amarelos, adică galbeni, deoarece acesta va fi culoarea pielii lor pentru restul vieţii. Coloritul galben al epidermei apare ca urmare a faptului că sunt înghesuiţi unii într-alţii, în celule mici, unde nu bate soarele. Cel puţin 10 oameni sunt înghesuiţi în celule proiectate pentru unul, maxim doi prizonieri. Lipsa de aer, hrană şi soare, făcea ca pielea lor să aibă o culoare improprie unui om viu...

Amarelos sunt ţinuţi într-o închisoare separată, aflată de-a lungul unui coridor imens şi întunecat care separă Pavilionul 5 din complexul penitenciar gigant Carandiru, ridicat în apropierea metropolei Sao Paulo. Separarea, făcută iniţial pentru apărarea prizonierilor cu datorii faţă de traficanţii de droguri din închisoare, nu făcea decât să le prelungească acelora chinul. Un reporter brazilian afirma că înghesuiala era atât de mare, încât nu şi-a închipuit vreodată că în celule, fiinţele bipede, dar dezumanizate, ajunseseră să doarmă în picioare precum caii...

În plus, "galbenii" sunt prin definţie mult prea săraci pentru a-şi cumpăra o celulă personală pe "piaţa neagră" a închisorii. Piaţă neagră condusă de gardienii combinaţi cu deţinuţii cei mai periculoşi.

Condiţiile de detenţie dintr-o închisoare braziliană sunt oricum teribile şi de neimaginat pentru o ţară europeană, cu toate acestea, atmosfera din Carandiru este încă mai cruntă.

Apogeul groazei



Aici este locul unde bărbaţii sunt violaţi, bătuţi, umiliţi în moduri inimaginabile nici măcar de o minte bolnavă. Aici deţinuţii alfa, când sunt sătui de droguri, beţii, violuri, fotbal şi jocuri de cărţi, organizează lupte între condamnaţii din subsolul ierarhiei.

Lupte pe viaţă şi pe moarte, în care mulţi mor în chinuri fără ca cineva să se sinchisească.

Aici fiecare nou venit este evaluat precum cadânele în vechile târguri de sclavi din Orientul Mijlociu.

Este testat precum un animal de povară sau un obiect sexual.

Iar modul în care este testat, nici măcar nu trebuie amintit...

După testare, liderii deţinuţilor hotărăsc soarta nefericitului.

Va deveni sclav sexual, "câine de luptă" folosit în meciurile între oameni, gardă de corp a şefilor, sau poate sfârşi chiar pe post de bancă ambulantă de organe. Dacă este tânăr, sănătos, nu s-a drogat sau nu a băut prea mult, ghinionistul este "valorificat" pe una din numeroasele bănci de organe din America de Sud. Corneea, pielea, rinichii, inima, ficatul, măduva sa, vor deveni astfel nimic altceva decât "piese de schimb" pentru orice bogătaş suferind care va plăti pentru ele.

Aici, omul este complet dezumanizat, transformat în fiinţă de regn vegetal. Fără drepturi, fără bucurii, fără fericire , fără nimic. Doar o tristă jucărie în ghearele Satanei care îl chinuie prin interpuşii săi cu chip omenesc.

Situaţia este în mare aceeaşi în întregul sistem penitenciar brazilian. Capacitatea oficială a celulelor de aici, însumează nu mai mult de 28.000 locuri, unde sunt înghesuiţi peste 200.000 de oameni.

Violatorii de copii au şi aici parte de cele mai cumplite tratamente. De fapt ei sunt prima categorie de infractori în topul mortalităţii. Unii sfârşind jupuiţi de vii.

Cei care au siluit fete sau femei devin din start obiecte sexuale al oricărui deţinut alfa. Statutul lor nu se va schimba niciodată. Iar dacă sunt ucişi, nimeni nu va deschide nicio anchetă referitoare la soarta lor.

Acolo unde speranţa nu răsare niciodată



Napoleon Bonaparte, cel care printre altele a pus bazele sistemului penitenciar francez, a fost întrebat cu o ocazie:

"Maiestate, cine-i va păzi pe aceşti ticăloşi şi criminali înrăiţi?

-Nişte ticăloşi şi criminali înrăiţi mai mai decât ei, cine altcineva ar fi în stare?", a răspuns imperturbabil celebrul corsican.

Ei bine, răspunsul lui Bonaparte se potriveşte foarte bine în cazul închisorii Carandiru.

Revoltele zilnice, crimele şi tentativele de evadare sunt puse de specialişti nu doar pe seama climatului insuportabil de detenţie, dar şi pe cruzimea şi excesele de violenţă ale gardienilor.

Alte chinuri veşnice la adresa deţinuţilor, vin sub forma foametei, alături de lipăsa oricărei forme civilizate de îngrijiri medicale.

În plus, aici unul din cinci deţinuţi suferă deja de SIDA.

Refugiul în credinţă pare a fi singura alinare a deşinuţilor. Pare, doar...

Preotul Gunter Zubic care vizita deseori închisoarea declara presei că:

"Sistemul este greşit prin definiţie. Puteţi crede că medicii de aici nu au calificarea necesară, şi pe lângă acest aspect strigător la cer, nu au intrat în închisoare de ani de zile?"

Nu se ştie cu siguranţă dacă regimul de exterminare de la Carandiru şi-a dovedit eficienţa, dar cifrele vorbesc. La ora actuală, Brazilia are o rată a crimelor de doar 2 % din totalul infracţiunilor, o rată extrem de mică comparativ cu cea din ţările învecinate.

Filmul, revolta şi sfârşitul



Apogeul durerii din Carandiru a fost atins pe data de 2 octombrie 1992, şi este considerat cel mai grav exemplu de încălcare a drepturilor omului din istoria Braziliei.

Masacrul a fost declanşat de o revoltă a prizonierilor, iar forţele poliţieneşti nu au dorit să negocieze cu deţinuţii, înainte de intervenţia în forţă a trupelor de commando.

Rezulatul a fost sumbru, 111 deţinuţi ucişi, dintre care 102 doborâţi de gloanţele celor din poliţia militară, iar 9 fiind înjunghiaţi de alţi deţinuţi, înainte de intervenţia în forţă a autorităţilor. Niciunul dintre cei 68 de membri ai forţelor de intervenţie nu a fost rănit, iar deţinuţii supravieţuitori au afirmat că soldaţii au tras chiar şi în puşcăriaşii care se predaseră şi stăteau închişi în celule.

Colonelul Ubitaran Guimaraes, conducătorul operaţiunilor de intervenţie, a fost condamnat iniţial la 623 ani de închisoare pentru crime şi masacre, dar a fost eliberat în anul 2006 de un tribunal brazilian care a considerat că ofiţerul şi-a făcut doar datoria şi a urmat procedura şi ordinele superiorilor.

Masacrul a produs furie şi oroare în rândul deţinuţilor brazilieni care s-au constituit într-un adevărat sindicat al morţii, intitulat Primeiro Comando da Capital. Grupul răzbunător este bănuit de implicare în asasinarea lui Jose Ismael Pedros, director la Carandiru în perioada masacrului.

Închisoarea a fost demolată pe data de 9 decembrie 2002.

Evenimentele şi faima închisorii au dus la apariţia cărţii "Estacao Carandiru", scrisă de Drauzio Varella, un medic specializat în SIDA, carte care a devenit instantaneu un bestseller în Brazilia.

Cartea a stat la baza peliculei Carandiru (2003) o coproducţie braziliano-argentiniană în regia lui Hector Babenco. Filmul, deţinător a numeroase premii şi beneficiar al multor cronici favorabile, este un document care trebuie văzut de oricine, deoarece surprinde excelent abisurile fiinţei umane care a capitulat în faţa Răulu

10 "duri" puţin cunoscuţi ai Istoriei

Deseori, cei care schimbă cursul Istoriei, prin fapte de arme de pomină şi bravură individuală remarcabilă, ajung personaje de rangul doi prin cronici şi documente. Fie că s-au aflat în penumbra unor suverani, fie că nu au beneficiat de interesul cercetătorilor, cronicile i-au cam lipsit de „aplauze la scena deschisă”. Cu toate acestea, o scurtă trecere în revistă a faptelor lor de arme este edificatoare pentru cunoaşterea acestor „duri” adevăraţi – chiar dacă, în cazul unora dintre ei, nu e întotdeauna uşor de desluşit ce e fapt istoric şi ce e legendă.


Chandragupta Maurya - 340 - 290 î.e.n.
Orfanul născut în Bihar, în inima Indiei, a avut în destinul său misiunea de a schimba nu doar faţa Indiei, ci de a modifica pentru totdeauna cursul istoriei mondiale.
Cu toate ca nimeni nu i-a dat nicio şansă, orfanul şi-a clădit un destin măreţ, de la scormonitor în gunoaie la artizanul unuia dintre cele mai mari imperii ale Lumii Antice,
ajungând să domnească peste 50 milioane de supuşi şi să aibă sub ascultarea lui o armată impresionantă - 9.000 elefanţi de război şi 36.000 de războinici încercaţi.
La apogeul sau, împăratul Chandragupta Maurya beneficia de protecţia celor mai neobişnuite şi temute corpuri de gardă personală.
Gărzile sale erau compuse din 500 de spartani greci de elită, războinici hinduşi experţi în arta Kalaripayatthu, precum şi din femei războinice crescute de mici în cultul împăratului pe care trebuiau să-l slujească şi să-l apere cu preţul vieţii.
Povestea devenirii sale este incredibilă.
Pentru a distruge Imperiul Nanda şi a se proclama împărat, tânărul Maurya a pus, pur şi simplu, mâna pe o sabie de bronz şi a pătruns furtunos, de unul singur în palat, încercând să-l asasineze pe împărat. A fost prins şi încarcerat, dar a reuşit să evadeze, distrugând fără milă dinastia conducătoare şi instalându-şi propria dinastie - Maurya - care a tronat multă vreme în peninsula indiană.


Surena, 84-52 î.e.n.
Cunoscut simplu sub numele de Surena, a fost un general destoinic aparţinând clanului Surena, care era, de generaţii, însărcinat cu paza şi protecţia regilor parţi.
Plutarh relata că Surena era cel mai chipeş, viteaz şi temut luptător persan din acele vremuri. Când regele Hydrotes a fost detronat şi exilat din Parthia, Surena a condus expediţia militară destinată recapturării imperiului. Generalul Surena avea un harem uriaş de concubine, pe care le transporta după el în toate campaniile militare. Atât de multe femei avea măreţul Surena, încât era nevoie de două sute de căruţe pentru a le transporta pe toate în locurile unde se războia redutabilul general.
Surena a comandat armatele regelui Orodes al doilea, administrând Imperiului Roman unele dintre cele mai severe şi umilitoare înfrângeri din întreaga sa istorie.
Când romanii au decis să atace dinastia Arsacidă, temuta cavalerie persană, condusă de Surena în persoană, a stopat definitiv avântul legiunilor în Asia.
Bătălia decisivă a avut loc la Carrhae (Harran , pe teritoriul Turciei de astăzi).
Legiunile romane au fost pur şi simplu zdrobite. Cavaleria grea persană, temuţii cataphractes înveşmântaţi în solzi de metal, a masacrat redutabilele legiuni. Plutarh vorbeşte de 20.000 de morţi şi peste 10.000 de prizonieri. Cel mai bogat om din Roma, generalul Marcus Licinius Crassus, comandantul armatelor romane, şi-a pierdut şi el viaţa.
Istoricul antic Dio Cassius (sec. II - III î.e.n.) relatează că, după moartea generalului roman, Surena a ordonat să i se toarne acestuia pe gât aur topit, drept pedeapsă pentru lăcomia lui. (Circulă şi o versiune "horror" a poveştii, conform căreia Surena l-ar fi pedepsit pe Crassus, căzut prizonier, turnându-i pe gât metalul topit, când generalul era încă viu...)
Din nefericire, gelos pe succesul şi popularitatea lui Surena, regele Orodes a ordonat moartea celui mai destoinic om al său...



Carol Martel: 688 - 741

Carol "Ciocanul" - aşa s-ar traduce numele său - a avut o personalitate atât de marcantă, încât nu a fost considerat doar pavăza în faţa invaziei musulmane în Europa Occidentala, ci şi părintele fondator al cavalerismului şi feudalismului din Evul Mediu. În plus, Carol Martel era bunicul lui Carol cel Mare sau Charlemagne, ceea ce îl propulsează în rolul de fondator al dinastiei carolingiene.
Carol Martel a ajuns în poziţia de conducător al armatei francilor împotriva invaziei musulmane pe baza faptului că era majordomul palatului regal, pe vremea aceea o importantă funcţie administrativă, politică şi militară. Adesea, regii franci din dinastia merovingiană aveau un rol mai mult de reprezentare, iar majordomul palatului, un adevărat "şef al guvernului", lua deciziile şi ţinea în mână destinul regatului.
Durul Carol Martel a pierdut o singura bătălie de-a lungul tumultoasei sale cariere, anume bătălia de la Cologne.
Iar dintre multele-i victorii, merită pomenită, pentru însemnătatea ei în evoluţia Europei, victoria epocală de la Tours. Pe data de 10 octombrie 732, Martel a câştigat lupta de la Tours, în care două armate france unite au învins armatele arabe ale califatului Omeiazilor. Bătălia a fost una decisivă. Daca Carol Martel o pierdea, probabil azi întreaga Franţă ar fi vorbit araba.
Întreaga armată francă, condusă de Martel, a luptat atunci pedestru, ceea ce i-a făcut pe soldaţii victorioşi să afirme că însuşi Dumnezeu a fost de partea lor.
Iar Carol Martel a refuzat să accepte un onorariu în bani din partea Papei, care vroia să-i mulţumească astfel că a scăpat Europa de primejdia Semilunii.


Ulf Hreda - secolul XI
În literatura engleză, numele său e redat ca Ulf the Quarrelsome - ceea ce s-ar traduce destul de exact prin Lupu Scandalagiul, nume foarte expresiv şi potrivit pentru acest brutal luptător medieval irlandez (poate doar un personaj de legendă), pe care tradiţia îl desemnează drept fratele legendarului rege Brian Boru.
Ulf i-a urât din tot sufletul pe vikingi, deoarece aceşti barbari, veniţi din nord pe corăbiile lor lungi şi negre, au comis, se spune, greşeala capitală de a-i ucide mama chiar sub ochii lui, pe când Ulf era doar un copil. Puiul de lup a crescut, şi odată cu el a crescut şi ura din el...
Când fratele său, regele Brian Boru, a devenit erou naţional, unificând pentru prima dată Irlanda, Ulf a devenit cel mai iubit războinic din Regatul Verde. Forţa sa herculeană, alimentată de ura neostoită din suflet, l-au transformat într-un luptător de neoprit, care, înarmat cu o secure enormă, reteza capetele duşmanilor dintr-o singură lovitură - suficient pentru a-l transforma într-un idol printre soldaţii irlandezi. Unificarea Irlandei a stăvilit momentan influenţa şi extinderea regatelor scandinave în zonă. Cu toate acestea, unii nobili irlandezi nu s-au împăcat deloc cu noua situaţie şi s-au răsculat cu ajutorul a mii de vikingi.
Bătălia de la Clontarf, din anul 1014, a fost dovada supremă a furiei şi durităţii acestui nemaivăzut războinic celt. Singur, Ulf cel furios a ucis toţi vikingii care i-au apărut în faţa. Din nefericire, fratele sau, Brian Boru, a pierit de mâna căpeteniei vikinge Brodir.
Negru de tristeţe, Lupul Irlandez l-a prins pe Brodir şi a purces la răzbunare. Într-un sinistru episod relatat cu amănunte în epopeea islandeză numită Saga lui Njal, Ulf l-a spintecat de viu pe viking, scoţându-i intestinele şi legându-le de un copac. După care Ulf l-a forţat pe muribundul Brodir, pradă unor chinuri groaznice, să alerge în jurul copacului până când toate intestinele i s-au înfăşurat în jurul trunchiului. Brodir a murit după câteva ore, în dureri de nedescris.


Harald Hardrada, 1015 - 1066

Harald Sigurdsson a fost unul dintre fraţii vitregi ai regelui Olaf al II-lea al Norvegiei (canonizat mai târziu ca Sfântul Olaf) şi fiu al reginei Asta Gudbrandsdatter şi al lui Sigurd Syr.
După ce fratele său Olaf a pierit în bătălia de la Stiklestad, Harald, pe atunci un puşti de 15 ani, şi-a luat destinul în mâini şi a pornit spre răsărit. A poposit pentru puţin timp în Rusia Kieveană, apoi s-a îndreptat spre Constantinopol, cu gândul de a se îmbogăţi. Acolo, tânărul viking şi-a câştigat porecla de Hardrada - cîrmuitor aspru.
Puternic şi inteligent, a văzut oportunitatea unei cariere pe măsură şi s-a înscris în rândurile Gărzii Varege, o trupă de elită în care aproape toţi angajaţii erau de origine scandinavă. Aşa şi-a făcut un nume de luptător de neoprit pe câmpurile de bătălie, forţa şi dibăcia sa ajutându-l nu doar să scape cu bine din întâlnirile cu Moartea, dar să şi salveze vieţile multor regi.
De-a lungul încercatei sale vieţi, Harald Hardrada a luptat în numeroase bătălii importante din Europa, Orientul Mijociu şi Ierusalim. Între timp, şi-a găsit răgaz şi pentru preocupări galante, căsătorindu-se cu prinţesa Elisabeta, fiica regelui Iaroslav cel Înţelept al Rusiei Kievene.
În cele din urmă, Harald a devenit rege în Norvegia sa natală, după ce tânarul rege Magnus -fiu ilegitim al lui Olaf al II-lea - a murit în mod misterios.
Harlad nu s-a mulţumit cu conducerea ţării sale, ci a purces la cucerirea Danemarcei, aventură care, după câţiva ani, s-a transformat, într-un insucces total. Frustrat, Harald şi-a întors privirile spre Anglia, condusă pe atunci de ultimul rege anglo-saxon, Harold Godwinson. Nu a avut noroc nici aici, armata vikingului Harald fiind zdrobită de armata anglo-saxonului Harold în bătălia de la Stamford Bridge (1066). Harald a sfârşit urât, murind în luptă, cu beregata străpunsă de o săgeată. Moartea sa a marcat sfârşitul epocii de glorie a vikingilor în Europa.
Tomoe Gozen, 1157-1247
Doi termeni sunt suficient de necesari pentru a o descrie pe această facinantă femeie:
războinică şi amantă. Cu toate că profesiunea de războinică este diametral opusă celei de amantă, Tomoe a excelat în ambele domenii.
Tomoe Gozen a fost unică în istorie. A fost prima şi singura femeie-războinic samurai în întreaga accepţiune a termenului.
Cronicile nipone o descriu ca fiind de o frumuseţe şi graţie răpitoare , cu pielea albă, părul lung şi negru şi trăsături ale chipului desăvârşite. Paradoxal, avea o forţă neobişnuită, fiind o arcaşă de temut şi o mânuitoare redutabilă a celebrelor săbii japoneze. Călărea fără teama şi îşi mâna calul cu dibăcie prin noianul inamicilor înarmaţi.
Acestă războinică nemaiîntâlnită a fost concubina oficială a temutului general Minamoto no Yoshitaka. Minamoto nu se sfia să o trimită pe Tomoe în focul luptei, convins că dibăcia şi curajul amantei sale o vor scăpa de la multiplele pericole care apar în astfel de situaţii dure.
Când Minamoto a fost învins în bătălia de la Awazu, din anul 1184, nerecunoscătorul general a umilit-o pe Tomoe, ordonându-i să părăsească câmpul de bătălie, deoarece s-ar simţi jignit să îşi facă seppuku alături de o femeie. Viteaza Tomoe l-a ascultat şi a continuat lupta, reuşind să ucidă doi samurai redutabili, pe Honda no Moroshige şi Uchida Yeyoshi. Tomoe a devenit prizoniera căpeteniei războinice Hatakeyama Shigetada, dar a reuşit să evadeze în scurt timp..
Brava Tomoe Gozen a fost învinsă o singură dată în viaţă: a pierdut un duel în faţa samuraiului Wada Yoshimori care, impresionat de personalitatea femeii-samurai, i-a cerut lui Tomoe să-i acorde onoarea de a-i deveni soţie.
Tomoe a acceptat şi i-a fost soţie devotată până în momentul în care Wada a murit de bătrâneţe. Atunci, Tomoe şi-a aruncat sabia şi a devenit călugăriţă în templul Echizen, unde a trăit în recluziune până la sfârşitul zilelor sale.

Augustina de Aragon, 1786 - 1857

Augustina de Aragon a intrat definitiv atât in istoria, cât şi folclorul spaniol, viteaza femeie remarcându-se ca o patriotă îndârjită în perioada Războiului Spaniol de Independenţă. A început prin a fi o simplă săteancă înarmată cu o puşcă, devenind ulterior ofiţer de carieră în armata spaniolă. Impresionaţi de acţiunile ei temerare, oamenii au început să o numească "Ioana d'Arc a Spaniei". Când războiul a izbucnit nemilos în anul 1808, Augusina şi-a părăsit satul, luând o căruţă cu pâine, pe care a dus-o soldaţilor spanioli. Când a ajuns pe câmpul de luptă, a văzut cu disperare cum trupele spaniole sufereau pierderi masive în faţa forţelor napoleoniene. Situaţia era atât de dramatică, încât frontul a fost spart, iar trupele spaniole începuseră să se retragă în dezordine. În loc să fugă, Augustina de Aragon s-a repezit la un tun şi a început să tragă în inamici. Imaginea unei femei singure încercând să respingă trupele franceze a avut un efect mobilizator asupra spaniolilor, care s-au reîntors cu furie în luptă. După o ultimă încleştare sângeroasă, armata franceză a renunţat, pe moment, la asediul Zaragozei. Când s-au întors, după cîteva săptămâni, au reuşit să cucerească oraşul, Augustina fiind luată prizonieră. Viteaza spaniolă nu a disperat, ci a reuşit să evadeze, devenind o rebelă periculoasă. Faima şi curajul ei au propulsat-o în rolul de şefă a unei trupe de "guerilleros". Augustina organiza atacuri-surpriză şi dese atentate împotriva trupelor napoleoniene. Pe data de 1 iunie 1813, Augustina a condus un atac de linie, sub ordinele maiorului Cairncros. Bătălia a fost un dezastru pentru francezi, care nu şi-au mai revenit din înfrângere, fiind alungaţi definitiv din Spania. Odată cu retrageresa trupelor napoleoniene, Augustina a renunţat la războaie şi s-a măritat cu un medic, trăind o viaţă liniştită.

Jack Churchill, 1906 -1996
Jack Churchill a întruchipat ca nimeni altul vitejia şi duritatea. Acest brav ostaş britanic, poreclit "Fighting Jack Churchill" şi "Mad Jack", a fost singurul soldat din lume care, în al doilea Război Mondial, a luptat înarmat doar cu un arc cu săgeţi şi o spadă uriaşă scoţiană de tip Claymore (sabia din filmul Braveheart). Una din expresiile sale favorite era: "Un ofiţer care porneşte la luptă fără sabie este îmbrăcat total nepotrivit".
Aşadar, acest bărbat lupta cu săgeţi şi cu spada împotriva tancurilor şi mitralierelor! Chiar aşa, cu un handicap mai mult decât evident, Jack Churchill a rămas în istorie drept singurul combatant din al doilea Război Mondial care, pe frontul de vest din Europa, şi-a ucis inamicii cu săgeţi sau i-a decapitat cu sabia. Temerarul britanic mergea în luptă cu spada la brâu, arcul în spate, cântând de zor din cimpoi. În cel mai remarcabil moment al unicei sale cariere militare, Jack Churchill a condus o trupă de commando în interiorul liniilor germane, cântând la cimpoi melodia scoţiană "Will Ye No Come Back Again?". A fost singurul membru al trupei de commando care s-a întors viu din misiune, ceilalţi fiind ucişi în acţiune. Când războiul s-a sfârşit şi toată lumea era în sărbătoare, exista un singur om trist în Mare Britanie: Jack Churchill. Mad Jack a fost auzit bombănind furios :
"Dacă nu erau blestemaţii de yankei, am fi putut duce războiul zece ani de zile şi le-am fi arătat noi germanilor cine suntem". După retragere, Jack Churchill s-a dus în Australia unde s-a apucat de surfing. Când a îmbătrânit şi nu a mai putut practica acest spectaculos sport acvatic, Jack s-a întors în Marea Britanie, unde şi-a găsit sfârşitul.

Mucius Scaevola - 509 î.e.n.
Mucius a fost, probabil, cel mai respectat erou al Romei Antice. Când regele etrusc Porsenna a asediat cetatea Romei, Gaius Mucius, pe numele său adevărat, a reuşit să se strecoare înarmat, în timpul nopţii, în tabăra etruscă, plănuind să-l ucidă pe regele Porsenna.
Încercarea a dat greş, deoarece Mucius a ucis un alt om în locul lui Porsena. Capturat, a fost dus legat în faţa regelui etrusc. Plin de mândrie, Mucius avea să facă o faptă care a uimit întreaga lume antică. Stând drept şi netemător, Mucius l-a privit în ochi pe Porsenna declarând:
"Sunt Gaius Mucius, cetăţean liber al Romei. Am venit aici, ca duşman, să îmi ucid duşmanul. Sunt gata să mor la fel cum sunt gata să ucid. La fel ca mine, au jurat alţi trei sute de romani. Înainte să mor, vreau să îmi pedepsesc mâna care a dat greş în a te ucide, rege Porsenna". În faţa etruscilor uluiţi, Mucius şi-a pus mâna dreaptă pe o făclie aprinsă şi a stat acolo nemişcat, fără sa dea vreun semn de durere în timp ce mâna sa sfârâia, fumega, se acoperea de băşici şi îşi schimba culoare sub acţiunea flăcărilor nemiloase. Incredibilul roman şi-a ţinut astfel mâna până când s-a transformat într-un grotesc ciot negru fumegând. Impresionat de curajul tânărului, regele Porsenna l-a eliberat.
Deoarece a rămas cu mâna dreapta mutilată pe viaţă, Mucius a fost poreclit Scaevola (stângaciul).

Bhanbhangta Gurung 1921- 2008

Nepalezul Bhanbhangta Gurung a fost un războinic gurkha care, datorită faptelor sale de vitejie din perioada celui de al doilea Război Mondial, a primit Victoria Cross, cea mai prestigioasă decoraţie pentru soldaţii britanici, precum şi pentru cei din Commonwealth.
Un mijloc de a aprecia cât de dur şi redutabil a fost acest gurkha este parcurgerea textelor scrise despre el de presa londoneză :
"Pe data de 5 martie 1945, la Snowdon-East, lângă Tamadu, Burma, Gurung şi oamenii săi se apropiau venind spre Snowdon-East. Compania sa a fost întârziată de un lunetist inamic, care produsese pierderi umane serioase. Cum lunetistul continua sa-i decimeze oamenii, furiosul Bhanbhangta Gurung, care nu putea să-l nimerească din poziţie culcat, s-a ridicat în picioare, riscând enorm să fie ucis. Calm, Gurung l-a executat fără greş pe lunetistul japonez.
Compania de gurkha a fost ulterior atacată cu foc continuu. Fără să mai aştepte ordinele superiorilor, Gurung a ţâşnit la atac. Cu două grenade a reuşit să ucidă alţi doi lunetişti, pe al treilea decapitându-l cu celebrul pumnal kukuri. În timpul asaltului său, nepalezul a fost o ţintă vie pentru mitraliorii din liniile japoneze. Cu toate acestea, a riscat enorm şi a reuşit să distrugă buncărul lunetiştilor niponi."

Subotai Bahadur, 1176-1248

Subedeei, cum îl numesc mongolii, a fost cel mai bun strateg militar şi general de război din subordinea lui Ginghis Han. Ca o paranteză, Subotai nici măcar nu era mongol, ci aparţinea triburilor Urianhai, crescători tradiţionali de reni din nordul Mongoliei, în taigaua siberiană. Cu toate acestea, familia lui Subotai era asociată de generaţii cu cea a viitorului Ginghis-Han. Fratele lui Subotai, Jelme, a servit tot ca general în armata mongolă, dar faptele sale de arme nu se pot compara cu grandoarea acţiunilor militare ale lui Subotai.
Subotai a fost cea mai elocventă dovadă ca uriaşul Imperiu Mongol a fost, în esenţa sa, o meritocraţie perfectă, unde fiecare om era apreciat strict pe baza meritelor şi calităţilor sale personale. Subotai a fost fiul lui Qaban, un umil fierar care, evident, nu făcea parte din aristocraţia Urianhai. Când Subotai a împlinit 17 ani, tatăl său l-a înscris ca simplu soldat în trupele lui Ginghis. Zece ani mai târziu, Subotai a devenit principalul strateg al lui Ginghis. Alături de Jepe Noion, cei doi au fost generalii care, la ordinele lui Ginghis, au făurit cel mai mare imperiu din istoria lumii. Expresia sa favorită în faţa Har-hanului suprem era:
"Am să te apăr de duşmani, la fel cum te apără hainele de frig".
La fel de fidel l-a slujit şi pe Ogodei, fiul şi succesorul lui Ginghis. De-a lungul vijelioasei sale vieţi, Subotai a condus peste 20 de campanii militare de mare anvergură, în care a cucerit 32 de naţiuni. A distrus armatele Poloniei şi Ungariei, în două bătălii separate, la diferenţă de doar două zile una de cealaltă. A câştigat 65 de bătălii şi nu a pierdut niciuna. A rămas în istorie drept strategul care a cucerit cele mai întinse teritorii.

TOP 10 inventatori ucisi de propriile inventii

Introducerea de fata ar putea fi cuprinsa in doar cateva cuvinte, rostite de catre Otto Lilienthal pe patul de moarte: “Mici sacrificii trebuie facute”. Cei 10 savanti, inventatori sau temerari din lista care urmeaza, fac parte din categoria oamenilor a caror curiozitate si pofta de cunoastere a primat chiar si inaintea propriei sigurante. Ignorand pericolele, acestia au rascolit prin colturile tainice ale stiintei, manati de o curiozitate nestapanita. Rezultatul? Noi, cei din secolul XXI ne bucuram de inventiile lor, insa acesti aventurieri din vremurile trecute au platit Stiintei tributuri fara de pret: sanatatea sau propria viata.

10. Galileo Galilei (1564 – 1642)

Galileo si-a dedicat o mare parte a vietii studierii astrelor si dezvoltarii instrumentelor menite sa faciliteze observatiile astronomice. Dincolo de descoperirile sale, revolutionare la acea vreme, acesta a platit si un tribut personal: pierderea vederii. Galileo era fascinat in mod special de Soare, prin urmare, isi petrecea o mare parte din timp facand observatii asupra astrului. In ultimii ani de viata, savantul era aproape orb ca urmare a deteriorii grave a retinelor, cauzata de observatiile sale indelungate.



9. Sir Humphrey Davy (1778 – 1829)

Sir Humphrey Davy, ingeniosul chimist si inventator britanic si-a inceput cu stangul cariera stiintifica. In perioada in care era doar un ucenic, a fost concediat din cauza ca provoca prea multe explozii. Dupa ce s-a specializat in chimie, si-a format straniul obicei de a inhala diversele gaze cu care avea de-a face. Din fericire, acest lucru a dus la descoperirea proprietatilor anestezice ale oxidului de azot. Insa, din nefericire pentru el, acelasi obicei a fost pe punctul de a-l ucide in repetate randuri. Frecventele otraviri ale organismului l-au lasat invalid pentru ultimele doua decade ale vietii sale. Chiar si in acest timp, a reusit “performanta” de a-si pierde complet vederea in timpul unei expozii din laborator.



8. William Bullock (1813 – 1867)

Bullock a fost un inginer american, a carui inventie din 1863 a revolutionat industria tiparitului: o presa mai eficienta si mai rapida. Creatia sa a fost in final si cea care i-a adus moartea. In timp ce lucra la reparatiile unei prese, acesta si-a prins piciorul in rotile masinariei. Desi a reusit sa evadeze din stramtoare, in cateva zile o cangrena i-a cuprins piciorul, iar Bullock a murit in timpul operatiei de amputare a piciorului.



7. J. G. Parry-Thomas (1884 – 1927)

John Godfrey Parry-Thomas, pilot de curse si un inginer pasionat de motoare, avea un vis: sa doboare recordul de viteza stabilit de un alt concurent, Malcom Campbel. Pentru  a face asta trebuia sa creeze o masina mai rapida. Viitoarea lui inventie a fost un vehicul prototip numit Babs, caruia ii operase mai multe modificari, printre care si lanturi expuse care legau rotile de motor. In data de 24 aprilie 1926, Parry-Thomas a doborat recordul mondial existent la acea vreme, atingand viteza de 270 de kilometri pe ora. Dupa numai un an, Malcom Campbell a stabilit un nou record mondial. Acest lucru nu a facut decat sa-l ambitioneze pe Parry-Thomas, care a facut noi imbunatatiri. De data aceasta insa, ambitia sa avea sa-i fie fatala. In timpul cursei, unul dintre lanturi s-a desprins si a ricosat in gatul pilotului, decapitandu-l partial. Parry-Thomas a murit pe loc.

6. Jean-Francois De Rozier (1754 – 1785)

Jean-Francois, profesor de fizica si de chimie, a fost martor in 1783 la primul zbor al unui balon, eveniment care a nascut in el pasiunea pentru zbor. Dupa ce a asistat la ridicarea unui balon avand succesiv la bord, o oaie, o gaina si o rata, acesta a prins curaj si a realizat primul zbor controlat de un om. Fara a se opri acolo, De Rozier a planificat trecerea Canalului Manecii, din Franta catre Anglia. Acesta avea sa fie ultimul lui zbor. Dupa ce s-a ridicat la o inaltime de 450 de metri, balonul s-a dezumflat, cauzand caderea lui si inevitabil, moartea pasagerului. Logodnica lui De Rozier s-a sinucis 9 zile mai tarziu.


5. Alexander Bogdanov (1873 – 1928)

Fizician, filozof, economist, scriitor SF si revolutionar, Alexander Bogdanov (foto, stanga) si-a inceput experimentele de transfuzie sangvina in 1924, aflat probabil, dupa cum se banuia, in cautarea izvorului tineretii eterne. Dupa 11 transfuzii pe care le-a efectuat asupra sa, acesta a declarat ca a stopat procesul alopeciei si si-a imbunatatit vederea. Din pacate pentru excentricul savant rus, tehnicile de transfuzie erau abia la inceput, iar testele preliminare nu constituiau o practica in sine. In 1928, Bogdanov si-a facut o transfuzie cu sange infectat cu malarie si tuberculoza. Dupa cum era de asteptat, a murit la scurt timp dupa temerara incercare.
 



4. Elizabeth Ascheim (1859 – 1905)

Dupa moartea mamei sale, Elizabeth Ascheim (foto, dreapta sus) s-a casatorit cu doctorul Wolf, medicul familiei. Manat de o curiozitate nestapanita, Woolf s-a aratat interesat de descoperirile lui Wilhelm Conrad Rontgen in privinta razelor X. Noile orizonturi stiintifice au atras si atentia sotiei sale, Elizabeth, care si-a parasit postul de bibliotecara pentru a se ocupa de experimentele in fizica. In cele din urma, cei doi au cumparat o masinarie care producea raze X, pe care au instalat-o in biroul doctorului. In decursul catorva ani, sotii Woolf au facut mai multe experimente in care au jucat si rolul cobailor. Din nefericire, in acele vremuri, informatiile despre razele X erau inca prea putine. Nerealizand consecintele lipsei de protectie, Elizabeth a murit in scurta vreme ca urmare a unei forme de cancer foarte violente.

3. Louis Slotin (1910 – 1946)

De nationalitate canadiana, Slotin era unul dintre cercetatorii implicati in proiectul Manhattan (proiectul SUA de dezvoltare a bombei atomice). In timpul experimentelor de laborator, acesta a scapat accidental o sfera de beriliu pe o alta sfera care continea plutoniu. Inevitabil, o reactie chimica a avut loc, iar martorii au declarat ca au vazut o stralucire albastra careia i-a urmat un val de caldura. Ghinionistul savant a fost dus de urgenta la spital, insa a murit 9 zile mai tarziu. Cantitatea de radiatii la care fusese expus era echivalentul situatiei de a se afla la 1500 de metri de locul declansarii unei bombe atomice. Ca urmare a acestui accident, in laboratorul din Los Alamos nu au mai avut loc manevrari manuale ale substantelor. Slotin a fost declarat post-mortem erou de catre guvernul Statelor Unite, pentru ca a reactionat indeajuns de repede pentru a preveni moartea colegilor sai care se aflau in apropiere.



2. Otto Lilienthal (1848 – 1896)

 

Ramas in istorie sub denumirea de Regele Planorului, Lilienthal a fost prima persoana care a inregistrat succes in mai multe zboruri succesive cu planorul. Ziarele si revistele internationale au publicat fotografii cu Lilienthal zburand care au oferit un nou imbold ideii publice si stiintifice conform careia masinile de zbor vor deveni in sfarsit realitate, dupa o perioada lunga marcata de indoieli, in care posibilitatea omului de a zbura reprezenta doar o utopie. Visul a fost intrerupt, cel putin pentru o perioada, dupa ce pionierul aviatiei, s-a prabusit de la o inaltime de 17 metri, rupandu-si coloana vertebrala. A murit in ziua urmatoare, insa ultimele sale cuvinte nu au tradat crezul sau de o viata: “Mici sacrificii trebuie facute”.



1. Marie Curie (1867 – 1934)

 

Marie Curie este una dintre femeile care au participat la scrierea istoriei stiintei. De-a lungul activitatilor sale, ea a doborat nenumarate recorduri: prima femeie care a primit premiul Nobel, primul om de stiinta care a primit Nobelul de doua ori, in doua domenii diferite (fizica si chimie), prima femeie care a predat la Universitatea Sorbona din Paris, prima femeie laureata a Medaliei Davy pentru studiul asupra radiului. Marie Curie si-a dedicat intreaga viata studiului si stiintei. In afara de una dintre fiice, Eve, scriitoare, toti descendentii ei au urmat cariere stiintifice. Nascuta in Varsovia, Maria Sklodowska, pleaca la Paris pentru a urma cursurile de fizica si de matematica la Facultatea de Stiinte. Se casatoreste cu Pierre Curie, cu care are doua fiice: Irene si Eva. Obtine in 1903, impreuna cu Pierre Curie si Henri Becquerel, premiul Nobel in Fizica pentru cercetarile asupra radioactivitatii. In 1911 primeste cel de-al doilea premiu Nobel, de data acesta in chimie, pentru studiile asupra poloniului si radiului. Dupa moartea sotului sau intr-un accident de trasura, aceasta ii preia postul de profesor la universitatea Sorbona. In anii razboiului, nu ezita sa isi ia fiica mai mare, Irene, care avea deja 18 ani si sa plece impreuna pe front, ridicand mici lacase de prim ajutor, denumite “Petites Curies”. Acestea se aflau cat mai aproape de linia frontului, pentru ca soldatii raniti sa nu se deplaseze foarte mult. Anii de studiu asupra elementelor radioactive au expus-o inevitabil la o cantitate mare de radiatii, care se manifesta sub forma unei leucemii. In ciuda bolii sale, ea isi mentine in continuare postul de conducere in cadrul sectiei de chimie si fizica apartinand Institutului Radiului. In 1934, din cauza stadiului avansat se interneaza la sanatoriul din Haute-Savoie, unde moare la data de 4 iulie.

Muhammad – Profetul lui Allah, profetul sabiei

Acum aproape 1.430 de ani, in clanul hasemit al arabilor Quraysiti din Mecca, se nastea un copil ale carui viziuni si profetii guverneaza si astazi peste crezul religios a miliarde de oameni. Destinul si menirea sa aveau sa fie unice si nemaivazute. El a fost Muhammad, ultimul dintr-o insiruire de profeti semiti precum Moise, Solomon, David sau Iisus. Pentru musulmani, profetul Islamului este, inainte de toate, omul ales de Allah “sa avertizeze” si sa transmita revelatiile sale omenirii, autentificand astfel mesajul initial al lui Avraam.

Un simplu cioban citit?

"A venit la voi un trimis chiar dintre voi, caruia-i sunt grele necazurile ce va lovesc, care este plin de grija pentru voi, iar cu dreptcredinciosii este el milostiv si indurator" - Coranul, (Sura At Tawba: 128)

Destinul ultimului mare profet al omeniri nu parea sa prefigureze dimensiunea social-spirituala pe care o va deschide umanitatii cel care la prima vedere parea a fi un doar pastor aparut in anonimatul total al Desertului Arabiei. Cu toata originea sa sociala modesta, copilul nascut in cort avea sa schimbe, la propriu, lumea. Lider suprem, personalitate geniala, profet inspirat de Dumnezeu, conducator providential, razboinic redutabil, cap de familie ireprosabil, Muhammad a fost caracterizat in fel si chip de istorici, analisti politici, psihologi sau credinciosi musulmani, fara ca cineva sa se aproprie cu adevarat de personalitatea covarsitoare a celui care a fondat Islamul, una dintre cele mai mari si mai interesante religii revelate vreodata omenirii.



Conform multor istorici, Muhammad a excelat in mai multe directii, comparativ cu alte mari personalitati ale istoriei iniversale. O descriere in acest sens este facuta de istoricul Michael H. Hart in prestigioasa sa lucrare -"Cei 100 - O ierarhizare a celor mai influente personalitati din istorie" :
"Decizia mea de a-l pune pe Muhammad pe primul loc al clasamentului celor mai influente personalitati i-ar putea surprinde pe unii cititori si ar putea fi atacata de catre altii. Insa el a fost singura personalitate din istorie care a excelat deopotriva in planul religios, politic, social si militar".



Muhammad (Pacea si binecuvantarea lui Allah asupra sa, dupa cum spun de fiecare data musulmanii cand se refera la numele profetului lor), are o prima parte a biografiei invaluita in ceata. Datele despre copilaria si adolescenta Celui Laudat (acesta este sensul cuvantului Muhammad in limba araba), ne parvin in primul rand din Coran, restul de fapte si informatii povenind din Hadith (Traditiile orale). Se stie ca fiul lui Abdallah din clanul Quraysitilor care se ocupau cu negustoria, s-a nascut in preajma anului 570, dupa moartea violenta a tatalui sau. Micul Muhammad ramane orfan si de mama la frageda varsta de 6 ani, fiind crescut apoi de bunicul sau. La scurt timp, Muhammad este infiat si crescut de Abu Talib, unchiul sau dupa mama. In prima parte a tineretii, viitorul profet a fost nevoit sa devina pastor de oi si capre, spre a se putea intretine. La varsta de 25 de ani, printr-o conjunctura favorabila, intra in slujba unei vaduve bogate, cu 15 ani mai mare decat el, denumita Khadige. Ajunge in scurt timp conducator al caravanelor vaduvei care faceau comert in Siria. Cucerita de caracterul integru si de forta interioara a tanarului, Khadige, care pana atunci respinsese numerosi pretendenti bogati la casatorie, accepta sa-i devina sotie. In traditiile islamice, lui Khadige i se acorda un respect deosebit, deoarece este prima fiinta convertita la Islam, musulmanii pastrand-o si astazi in suflete ca pe una dintre cele "patru femei pure" ale Islamului, alaturi de Fecioara Maria, mama lui Iisus Christos, Fatima, una din ficele profetului si fiica faraonului care l-a salvat pe micul Moise din apele involburate ale Nilului.



Khadige a avut un loc important in sufletul Profetului, deoarece l-a incurajat mereu in cautarile sale religioase. Muhammad nu a avut alta sotie cat timp a trait Khadige, care i-a daruit 7 copii (trei dintre ei murind la varsta frageda). Conform traditiei musulmane, niciuna dintre cele 9 sotii ale lui Muhhamad, care i-au succedat Khadigei, nu s-a apropiat atat de mult de inima Profetului. Desi nu a fost si nu este considerat de catre credinciosii sai o fiinta divina, precum cred crestinii despre Iisus Christos sau budistii despre Buddha Sakyamuni, Muhammad este, in acceptiunea musulmanilor, o fiinta umana cu comportament exemplar, dar lipsita de vreun atribut dumnezeiesc. Pentru musulmani, ramane cel mai mare si iubit om care a trait vreodata, nu doar pentru revelarea Coranului si fondarea Islamului, ci si pentru calitatile sale moral-spirituale pentru care este onorat si astazi. Conform acelorasi traditii Hadith, Muhammad nu s-a razbunat niciodata, nu s-a infuriat din motive personale, nu a lovit niciodata o femeie, nu a mintit sau a tradat pe cineva, si-a respectat mereu toate promisiunile.

Monoteism absolut

"In numele lui Allah, Cel Milostiv, Indurator, Lauda lui Allah, al lumilor Stapanitor, Cel Milostiv, Indurator, In Ziua de Apoi Stapanul Carmuitor, Pe Tine Te adoram , La Tine cerem ajutor, Pe drumul drept Tu fii-ne Calauzitor, Drumul celor cu care fost-ai Tu daruitor, nu al celor pe care Tu Te-ai maniat, nici al ratacitilor." - Coranul, (Sura Al Fatiha: 1-7)

La acea vreme, fondul religios al locuitorilor din Peninsula Arabica era unul preponderent politeist. Ilustrul istoric Mircea Eliade, alaturi de alti cercetatori in istoria religiilor, este de parere ca triburile arabe aveau o credinta pre-islamica asemanatoare cu religia populara din Palestina. Astfel, panteonul arab era populat de o serie de zeitati locale precum Bethel, Harambethel, zeitele Anat, Uzza, Manat si un zeu obscur al vegetatiei. Intermediar intre lumea oamenilor si ce a zeilor era Kahin-ul, un vrajitor sau ghicitor cu atribute samanice, care intra in starea de transa pentru a fi stapanit de un Djinn (spirit al desertului), cu ajutorul caruia prezicea viitorul. Pentru musulmani, perioada de dinaintea Islamului este denumita Jahiliya (Ignoranta). Femeile nu aveau atunci niciun drept de mostenire sau proprietate, mai grav este ca nasterea unei fete era considerata in general o nenorocire, practica ingroparii de vii a fetitelor fiind foarte raspandita inaintea adoptarii Islamului si inainte ca Muhammad sa o interzica cu desavarsire.



Centrul religios era templul Ka'aba, unde idolatria era omniprezenta prin cele 360 de statui care infatisau zeitati, spirite si demoni. Pe langa acest fond religios local, Arabia adapostea si unele triburi trecute la crestinism sau la iudaism. Unii cercetatori istorici sau biografi considera ca, in felul acesta, este posibil ca Muhammad sa fi luat contact cu invataturi din Tora sau Evangheliile crestine. Ei isi bazeaza supozitiile pe baza faptului ca la inceputul predicilor sale prin desert, Muhammad cheama pe toti detinatorii Scripturilor, evrei si crestini deopotriva, sa autentifice mesajul si predicile sale. Proclamand deschis ca "Nu exista alt Dumnezeu in afara lui Dumnezeu!", Muhammad nu dorea neaparat sa infiinteze o noua religie, pe cat vroia sa-i "trezeasca " pe semenii sai arabi, sa-i convinga ca trebuie sa-l venereze pe Allah, singurul creator al Cerului si Pamantului. Acelasi mesaj l-a propavaduit fara prea mare succes si primelor comunitati de evrei si crestini cu care a intrat in contact, militand pentru un monoteism sobru si absolut, fara intermediari, sfinti, iluminati sau lideri spirituali care sa mijloceasca intre om si Dumnezeul sau. Nu a facut minuni, nu a pretins miracole, nu a cerut jertfe, bani sau rugaciuni pentru sine. A fost un profet simplu in acceptiunea completa a termenului.



Iqra! – A spus Ingerul Gibrail!

"Daca am fi trimis Noi acest Coran unui munte, l-ai fi vazut tu umilindu-se si despicandu-se de frica lui Allah. Si aceste pilde le dam noi oamenilor pentru ca ei sa cugete " - Coranul, (Sura Al Hasr : 21)

Centrul misticii islamice este reprezentat de Calatoria extatica nocturna ( Mi'raj in araba), pe care Muhammad o savarseste imediat dupa moartea Khadigei, pentru a demonstra necredinciosilor autenticitatea chemarii sale profetice. Cu alte cuvinte, profetul arabilor trebuie sa se conformeze traditiei religioase semitice ilustrata de Moise, Enoch, Daniel si altii, care au calatorit in Ceruri in timpul vietii pentru a-l intalni pe Dumnezeu si a primi astfel Cartea Revelatiei Divine. Evenimentul este plasat de Traditii undeva intre anii 617-619 d. Hr. Atunci, in timpul somnului, Muhammad a intreprins o calatorie extatica, calare pe Buraq, un animal mitic inaripat. In timpul acestei experiente spirituale, Profetul a calatorit intr-o singura noapte din Mecca la Templul lui Solomon din Ierusalim, de unde Muhammad ascensioneaza prin cele 7 Ceruri spre "Prezenta lui Dumnezeu". Calatoria este atemporala, ulciorul pe care Profetul l-a rasturnat accidental la plecare nu-si golise continutul de apa cand Muhammad s-a intors in incapere.





Calatoria extatica a fost precedata de revelatia Coranului, petrecuta pe cand Muhammad avea varsta de 40 de ani. Misiunea sa profetica s-a declansat in decursul uneia dintre sesiunile de rugaciuni si meditatii dintr-o pestera in apropiere de Mecca. Atunci, lui Muhammad i se arata insasi Arhanghelul Gabriel (Gibrail in araba) din traditia religioasa iudeo-crestina. Gibrail l-a trezit din somn, venind la el cu o carte in maini, poruncindu-i - Iqra! (Citeste, Recita cu glas tare - in dialectul arab din Hejaz). Cum Muhammad era coplesit de aparitie, scuzandu-se ca este citit, Ingerul i-a repetat de patru ori indemnul divin de a citi in numele lui Allah Atotcreatorul, Profetul citind instantaneu cu voce tare. "Apoi m-am trezit, si eram ca si cum cineva ar fi scris in inima mea", aminteste Muhammad in Coran. Cartea sfanta a Islamului este sursa primordiala al legii religioase, Sharia, care cuprinde toate aspectele umane. Conform istoricului Yves Thoraval, Coranul ese centrat pe celebrarea unicitatii lui Dumnezeu, a actiunilor sale si a supunerii oamenilor fata de vointa divina, precum si pe amintirea misiunii Profetului.



Coranul este compus din 114 capitole (Sure in limba araba) si cuprinde evolutia vietii lui Muhammad, persecutiile, controversele ridicate de partizanii si adversarii sai, conducerea comunitatii musulmane si conflictele armate. In timpul sederii la Mecca, tonul Coranului este cumva vizionar si prevestitor. In perioada de la Medina are loc condamnarea totala a politeismului, ruptura cu evreii si evidentierea misiunii politice a lui Muhammad. Revelat in limba araba, Coranul are un caracter sfant pentru orice musulman, fie el siit sau sunnit. Cartea sfanta a Islamului este considerata de acestia ca fiind perfecta, intangibila, inimitabila si absoluta, deoarece a fost trimisa credinciosilor prin revelatie divina.



Mecca! Medina! Intreaga lume?

"In ziua acesta, am desavarsit religia voastra si am implinit harul Meu asupra voastra si am incuviintat Islamul ca religie pentru voi" - (Sura Al-Ma'ida: 3)

Predicile si mesajul monoteist al lui Muhammad incepusera sa ameninte prosperitatea economica a Meccai, care era pe atunci centrul spiritual de pelerinaj al arabilor politeisti. Acestia dominau cetatea si se aratau deranjati de activitatea spirituala a Profetului. Cum singura protectie sociala a unui arab venea din partea tribului sau, conducatorii Quraysiti hotarasc sa anuleze drepturile pe care Muhammad si primii sai discipoli le aveau ca membri ai propriilor triburi. Situatia degenereaza intr-atat incat in anul 622 d.Hr. Muhammad si partizanii sai sunt obligati sa fuga (moment cunoscut sub numele de Hegira) la 400 de kilometri, in orasul Yathrib, care va deveni viitoarea Medina. Ajuns acolo, Muhammad declara Razboi Sfant tuturor politeistilor din peninsula, intentie bine primita de locuitorii Medinei care doreau o unificare a arabilor sub un singur crez. In acest oras, Muhammad decide sa schimbe directia rugaciunilor musulmane (Qibla) de la Ierusalim, unde se orientau musulmanii cand se rugau pana la acel moment, la Mecca, in sensul careia se aseaza toti musulmanii cand se roaga in prezent. Din acel moment, sub conducerea geniului militar al lui Muhammad, Islamul incepe sa se raspandeasca in toata Arabia.

Cu toate urmarile infrangerii musulmanilor in batalia de la Uhud (unde Muhammad in persoana este ranit), aplombul luat de militantii noii religii nu isi pierde din elan. In urma victoriei initiale de la Bedr, care deschide calea confruntarilor militare de la Khandaq, Al-Ifk, Mu'ta, Khaibar, Mecca, Hunayn si Tabluk, fervoarea musulmanilor patrunde in toata Arabia. La finalul campaniei militare, majoritatea arabilor imbratiseaza noua religie perceputa in acele timpuri si ca un liant de unificare in fata amenintarilor care veneau din partea marilor puteri vecine reprezentate de Imperiul Bizantin si Persia. Muhammad proclama pelerinajul la Mecca si cere ginerelui sau Ali sa interzica prin lege politeismul si sa declare interdictia nemusulmanilor de a vizita locurile sacre din Mecca. Batran si bolnav, Profetul intreprinde in anul 632 d.Hr. ultimul sau pelerinaj la Mecca. Starea i se agraveaza, Muhammad suferind de dureri atroce de cap si slabiciune fizica. In ziua de 8 iunie 632, in orasul Medina, Profetul pleaca la Allah in suspinele credinciosilor sai. Este ingropat de acestia exact in locul in care a murit, adica in incinta casei sotiei sale Aisa, unde in zilele noastre se inalta Moschea Profetului din Medina. La doar 10 ani de la moartea sa, musulmanii cucerisera deja Mesopotamia, Persia, Siria si Egiptul detinute de bizantini, stabilind astfel primul califat.



Printr-un paradox neinteles complet de nici un analist politic modern, extinderea Islamului continua intr-un ritm accelerat si in era supertehnologizata din prezent, preponderent in Europa Occidentala si…Statele Unite ale Americii. Numai timpul poate spune cu certitudine daca pe viitor intreaga omenire va imbratisa religia ultimului Profet